Contradicții aparente în Biblie: „caut un om și voi ierta…” sau „nu-i voi ierta nici de vor fi aceștia trei…”

Textul 1: „Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul. ” Ieremia 5:1
Textul 2: „….dacă …. în ţara aceasta, ……ar fi ….Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor.” Ezechiel 14: 20 (și 14)

La prima vedere textele par în flagrantă contradicție, unul spune: „caut un om și voi ierta” iar celălalt „nu-i voi ierta nici dacă ar fi trei„. Se referă la perioada dinainte ducerii în exilul babilonian.
Când am pus unul lângă altul aceste texte (citesc mult profeții și mă gândesc apoi la ce citesc) prima dată m-am descumpănit un pic, dar apoi obișnuit fiind cu aparentele contradicții, am căutat diferențele.
Diferența vine din momentul la care fiecare profeție a fost dată. Ieremia a profețit înainte de Ezechiel, ….dar să privim cronograma:

sursa: http://timeline.biblehistory.com/period/divided-kingdom
Profeția lui Ieremia i-a fost dată „…. pe vremea împăratului Iosia„(3:6), deci între 649-609, domnia lui Iosia, și pentru că Ieremia s-a născut doar în 643 și fiind „un copil” când a început să profețească, perioada rostirii profeției se restrânge la 625 (aprox. când Ieremia avea 18 ani)-609 (când a murit Iosia), deci o perioadă de 16 ani, în tinerețea lui Ieremia.
Ezechiel a fost luat captiv în 597 îH iar profeția din cap 14 i-a fost dată „în al șaselea an al robiei” (8:1) deci în anul 591 îH.
Între aceste două profeții a fost o distanță în timp de minim 18 ani (609-591) și maxim 34 de ani (625-591). Să facem media: 25 de ani.
Această perioadă de timp de aproximativ 25 de ani (o generație) o putem denumi fără să greșim vremea îndurării lui Dumnezeu, o vreme în care dacă Dumnezeu ar „fi găsit un om„, ar fi iertat Ierusalimul.
Dar pentru că timp de aproximativ 25 de ani (sau între 18 și 34 de ani) nu a găsit nici un om, timpul pocăinței posibile s-a scurs și răbdarea lui Dumnezeu s-a terminat, lucrurile au trecut în faza în care nici dac-ar fi fost 3 drepți nu ar fi scăpat Ierusalimul.
Dacă citim bine cartea Ieremia, vedem că doi drepți au fost în cetate: Ieremia și Ebed-Melec etiopeanul (care a scăpat și el, Ieremia 39:17-18) la momentul cuceririi de către Nebucadnețar, dar deja nici 3 nu ar fi fost de ajuns să scape cetatea.
Este un principiu la Dumnezeu, cu răbdarea Lui, pedeapsa merge progresiv, nu dintr-o dată.
„ I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!  Iată că am s-o arunc bolnavă în pat …” Apocalipsa 2:21-22
Așa este și cu aceste două texte aparent contradictorii: unul descrie o etapă a mâniei, celălalt text etapa următoare, între texte sunt 25 de ani…de răbdare divină.
Tu care ai avut răbdare să citești textul meu, mai ai lucruri de care trebuie să te pocăiești?
Dacă mai ai, cât timp crezi că va mai ține răbdarea lui Dumnezeu cu tine?

Contradicții aparente în Biblie(10): ”Va mai găsi Fiul omului credință pe pământ?” sau ”Evanghelia aceasta va fi propovăduită în toată lumea.”

1.”Va mai găsi credință?” este o întrebare fără răspuns.
De aici mulți trag concluzia că deoarece suntem aproape de a doua venire, ceea ce este acum pe pământ nu este credință. Și că toate mișcările religioase sunt false, că nici Adunare Adevărată nu mai există, că Dumnezeu așteaptă ceva mult mai mult, inexistent: credința adevărată.

Să fie așa?

2.Evanghelia va fi propovăduită până la marginile pământului este un răspuns fără întrebare. ”Va fi” și vedem că este. A ajuns și la noi care scriem în acestă limbă mărginașă a lumii, un popor de la marginea pământului(România are țărm marin).

Pare contradictoriu.
Despre ce credință este vorba?

Scriptura ne arată două feluri de credințe: credința care o au și dracii și credința care a venit(despre care scrie: ”până la venirea credinței”) să le numim credința de pe pământ și credința din cer.

1.Credința pe care o au și dracii și pe care oamenii n-o mai au este credința din Adam, din Lot, din fiicele lui Lot, din Ahab, din  Ieroboam și din toți cei ce au auzit despre Dumnezeu, dar s-au îndepărtat de Cuvintele Lui. De exemplu, credința în creație este o credință de pe pământ, în cele create. Oamenii văd cu ochii de țărână lucrurile create dar nu mai au conexiuni în minte să le lege de Dumnezeu Creatorul. Mintea lor este intoxicată cu minciuni și nu mai au nici măcar credința dracilor: aceea că Dumnezeu există. Oamenii nici măcar nu se înfioară ca dracii. Această credință ar trebui s-o aibă toți oamenii dar ”toți s-au îndepărtat și au ajuns niște netrebnici”.

2.Credința care a venit din Cer este credința în Fiul lui Dumnezeu arătat în carne și în Cuvântul revelat de El. Acest Cuvânt revelat: Noul Testament are două părți mari: Evangheliile(descrierea lucrării celui venit din cer) și Epistolele (revelația însăși venită din cer, Cuvintele Celui ce ne vorbește din cer). Evrei 12:25 ”Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat ceice n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pămînt, cu atît mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,…”

Acum o mică paranteză se face necesară: Noul testament îi numește cerești pe cei ce cred în Cel venit din cer și pe ceilalți pământești. Procesul de separare arătat în Apocalipsa (”cei sfinți să se sfințească, cei întinați să se întineze”) ajunge în aceste zile ale sfârșitului să creeze o mare diferență între oameni.

De aici să înțelegem că la venirea Fiului Omului va fi o prăpastie mare de înțelegere a lui Dumnezeu între cei ce cred Cuvântul Revelat și cei ce-L ignoră.  Dar oare nu trăim acum chiar aceste stări: oamenii nu mai cred în creație, nu mai cred într-un Dumnezeu de care ar trebui să se teamă. Dracii se tem, oamenii nu. O astfel de credință pământească(ca și a dracilor) rar se mai găsește pe pământ, de aceea este multă corupție și întinare.

Deci, pe pământ nu mai este credință aproape deloc, dar în cei cerești acestă credință este roditoare, se apropie secerișul.

O zi limpede dragii mei!

 

Contradicții aparente în Biblie(9): ”…fiind înțelese de minte” sau ”…omul firesc… nu le poate înțelege”?

Un verset spune așa: ” …fiindcă, de la creaţia lumii, lucrurile Sale nevăzute se văd, fiind înţelese de minte prin lucrurile făcute, la fel şi eterna Sa putere şi divinitate – încât ei să fie fără scuză.” Romani 1 cu 20 GBV

Un altul pare să spună altceva: ” Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sînt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentrucă trebuiesc judecate duhovniceşte.” 1 Corinteni 2 cu 9

Am auzit vorbiri axate ori pe o înțelegere, ori pe alta.
 O opinie spune că totul se poate înțelege cu mintea, deci Dumnezeu va judeca pe om după cât pricepe, de aici o sub-concluzie ar fi că:… nu e bine să știi prea multe, …că vei primi o mai mare osândă, deci o altă sub-concluzie ar fi că e bine și plăcut lui Dumnezeu, chiar profitabil să fi prost.
 O altă opinie spune tocmai contrariul, că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi înțelese cu mintea, că la ”inima omului nu s-au suit” deci ar fi nevoie de o revelație specială a Duhului și fără această revelație, orice trudă de a învăța e fără folos.  Nu scrie că ”nu le poate înțelege”?

Cum rezolvăm această contradicție și ce folos avem din această rezolvare.

1. Primul verset, că omul poate înțelege ne vorbește despre capacitatea cugetului de a conține legea lui Dumnezeu, de a înțelege însușirile lui Dumnezeu. Despre lupta dintre cuget și gânduri am mai scris. Chiar fără Cuvânt scris, ”neamurile care n-au lege” dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor. Înțelegerea moralității derivă din creație, din observarea ei.
Să dau un singur exemplu: și animalele trăiesc în familii, familii de multe ori mai închegate decât ale oamenilor. Cloșca cu pui este dată ca exemplu de Dumnezeu pentru grija lui față de Israel. Creația este o Biblie nescrisă pe care o citește orice om, vrea-nu vrea. Cu creația trebuie să înceapă orice evanghelizare.  Rațiunea, analiza, raționalizarea, observarea, concluzionarea au un mare rol aici, o funcție continuă a sufletului prin orice stări ar trece și oricine ar fi. Și omul bucuros și fără griji, și cel ce trece prin suferințe, și cel aplecat spre meditație și cel flegmatic, și cel nătâng și cel isteț. ”Le este descoperit ÎN EI” scrie despre această revelare la îndemână, ÎN EI să înțelegem în trupul lor de carne: durerea, suferința, plânsul, bucuria, protecția, mângâierea, frica, sunt stări care vorbesc despre un Dumnezeu, nu de piatră, ci de Duh, stări care se provoacă și se vindecă prin cuvinte, cuvinte care le aduc sau le alungă. Vorbim de oameni care ignoră voit sau nevoit Biblia și credința în ea, chiar cei absolut fără tangență cu Cuvântul scris, în fiecare din ei există această posibilitate de analiză, de introspecție, de înțelegere. Mintea lor înțelege despre Dumnezeu suficient cât să nu se poată dezvinovăți la judecată.

2.Al doilea verset care pare că-l contrazice pe primul, că ”omul firesc(natural) nu înțelege lucrurile Duhului” se referă nu la însușirile lui Dumnezeu, ci la darurile lui.  Noi prin duhul am fost făcuți moștenitori promisiunilor făcute …părinților, strămoșilor poporului evreu. Înțelegerea acestui cadou este mult diferită de înțelegerea însușirilor lui Dumnezeu. Orice om este pedepsit (cum vor fi mulți la judecată) pentru o infracțiune sau alta, nimeni nu e pedepsit că nu primește un dar sau că nu accesează un testament de moștenitor. În Cristos (ce expresie contorsionată) noi am fost nu doar iertați de datorie, nu doar iertați de vină, ci îmbogățiți.

3.Ce nu se înțelege?
Taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu are de-a face cu alegerea Neamurilor, cu împietrirea evreilor, cu tăierea unor ramuri și altorirea altora, cu a fi făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, promisiuni Vechi-Testamentale pline de sensuri și semnificații imposibil de descifrat de un om superficial, de unul care urmărește propriul interes sau chiar, de ce nu, de unul care urmărește doar propria lui mântuire. Înțelegerea ”duhovnicească” înseamnă înțelegerea tâlcului pildelor, a tâlcului istoriilor din Vechiul-Testament, înțelegerea unei logici exacte, matematice, a unor înlănțuiri de cauzalități oglindite perfect în pilde și imagini explicate mai apoi de Noul Testament.
Cine nu înțelege? Omul sufletesc, firesc, cel ce nu vede tâlcul.
Cât timp rămâne un om firesc? Până crește prin învățare la statura de a înțelege, de a putea învăța și el pe alții aceste taine. Duhovnicesc nu înseamnă a poseda trăiri mistice lipsite de rațiune și înțelegere, ci de a fi calificat să înveți pe alții tainele înțelegerii Tâlcurilor Pildelor lui Cristos.

Concluzii

O concluzie este că unul din versete este folosit pentru a răstălmăci adevăruri biblice de bază. Una din răstămăciri este că ” a fi duhovnicesc” este o stare mistică în care omul ajunge brusc, ca printr-un salt, fără învățare sau creștere.
O să-l las pe Francis Scaeffer să demonteze această minciună  ca pe o schelă inutilă de pe zidurile adevărului, prin câteva citate din cartea ”Demisia rațiunii”:

a. ”Adevărul religios” este separat de adevărul istoric al Scripturilor, în felul acesta rațiunii nu-i este lăsat nici un loc și nu există nici un mijloc de verificare a acestui ”adevăr”. Aceasta este versiunea religioasă a saltului. pag 42

b. ”Creștinul evanghelic ar trebui să fie prudent față de unii ”evangheliști” care au afirmat recent că nu este important să dovedești veridicitatea sau falsitatea unei doctrine, ci să ai o întâlnire cu Isus.  Când un creștin face o asemenea afirmație, el a făcut, conștient sau inconștient, un salt…:” pag 63

c.  M Laski a vorbit despre noile misticismuri pe care le-a văzut dezvoltându-se și a zis: ”În orice caz, cum s-ar putea demonstra că ele sunt adevărate sau false?” pag 63

d. Am ajuns până acolo că atunci când aud cuvântul Isus – care pentru mine înseamnă așa de mult din cauza persoanei lui isus din istorie și a lucrării Sale – ascult cu multă băgare de seamă, pentru că, spre regretul meu, mi-e mai teamă de cuvântul Isus decât de aproape orice alt cuvânt din lumea modernă. Cuvântul, lipsit de orice semnificație, este folosit ca un stindard pe care generația noastră este invitată să-l urmeze. Dar acest cuvânt nu mai are nici un conținut rațional, scriptural pe baza căruia să poată fi testat, și astfel cuvântul este folosit pentru a da o învățătură complet opusă celei pe care a dat-o Isus. pag 64

e. Am ajuns deci la acest loc de temut în care cuvântul Isus a devenit dușmanul persoanei Isus și dușmanul învățăturii pe care a dat-o Isus. trebuie să ne temem de stindardul fără conținut al cuvântului Isus, nu pentru că nu-L iubim pe Isus, ci pentru că-L iubim. Trebuie să combatem acest stindard fără conținut…..căci el servește ca mijloc de manipulare sociologică. pag 64-65

O altă concluzie este că orice vestire a Veștii Bune este un apel la conștiință, la cuget, la ceva ce există, la legea lui Dumnezeu din om, din cugetul omului, nu un apel la neant. Nu este un apel nici la rațiune, pentru că între rațiune și cuget e un război. Sau dacă vreți, orice vestitor al Veștii Bune ar trebui să urmărească să pună 0 rațiune împotriva altei rațiuni, să dărâme izvodirile minții pentru a pune adevăruri vechi, de neschimbat. Nu o cerșire a acordului, ci o impunere a Adevărului, Adevăr care are un aliat în fiecare om: cugetul. Vestea Bună vine pe un teren de luptă internă, în fiecare om este această luptă între cuget și gânduri, Vestea Bună se adresează cugetului: ”ne face vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc”. Vedeți, nu e vorba că unii nu primesc că nu înțeleg, ci că înțelegerea vine după schimbarea gândurilor, urmând înoirea lor, creșterea în înțelegere, nici un salt.

Capitularea gândirii vechi în această luptă, Biblia o numește pocăință sau împăcare cu Dumnezeu, tot nu un salt mistic, ci o declarație rațională de abdicare ce este urmată de însușirea treptată a stării de moștenitor prin credință. Această însușire este un proces de învățare a clauzelor Testamentului, o credință în paragrafele lui, proces perfect rațional și supus unei rațiuni (înțelepciuni) mult deasupra oricăror speculații ale științei pe nedrept numită astfel.

Ultima concluzie i-o las tot lui FS

”Dacă creștinii evanghelici….văd într-o întâlnire personală cu Isus o experiență independentă de conținutul Scripturilor, și care nu este deschisă discutării și verificării, ne vom arunca fără voie, ….în vârtejul sistemului modern. Acest sistem ne înconjoară ca un consens aproape monolitic.”

Contradicții aparente în Biblie(8): ”dragostea desăvârșită izgonește frica” sau ”cunoscând deci frica de Domnul!”

Text 1:
2 Corinteni 5:11
”Cunoscând deci frica de Domnul, îi înduplecăm pe oameni; dar am fost arătaţi o lui Dumnezeu şi de asemenea sper că am fost arătaţi[+] şi în conştiinţele voastre.”

Text 2:
Romani 8:15
”Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!“„

Text 3:
1 Ioan 4:18
”În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvîrşită izgoneşte frica”

Cum vine asta?
Mai avem frică sau nu mai avem, e izgonită? Desigur ca și copii iertați, înfiați nu mai avem frică.

Păi dacă nu mai avem frică de ce scrie că cunoaștem frica de Domnul?

(E în contextul judecății. În ambele locuri scrie înainte câte ceva despre judecată.)

Frica o cunoaștem, dar noi (cei împăcați cu Dumnezeu prin pocăință) n-o mai avem, însă cei vrăjmași cu Dumnezeu trebuie s-o aibă. Noi o cunoștem ca să le-o vestim:

”Dar, pe cînd vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrînare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: „De astădată, du-te;..” FA 24:25

De ce a fost îngrozit Felix? De frica ce a intrat în el prin vorbirea lui Pavel, o frică care l-a îngrozit pe Felix. Pavel cunoștea această frică, dar el nu era îngrozit de ea, însă avea cu el, în el, mesajul împăcării pentru cei ce nu cunoșteau frica de Domnul.
Felix nu avea această frică de Domnul, dar după ascultarea cuvintelor lui Pavel a început s-o aibă, a devenit îngrozit, înfricoșat.

E legat de Ezechiel 3:18-19 ”Cînd voi zice celui rău: «Vei muri negreşit!», dacă nu-l vei înştiinţa, şi nu-i vei spune, ca să-l întorci dela calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sîngele din mîna ta! Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, şi el tot nu se va întoarce dela răutatea lui şi dela calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dat tu îţi vei mîntui sufletul!”

De aceea spune Pavel ” De aceea vă mărturisesc astăzi, că sînt curat de sîngele tuturor.” FA 20:26

Deci convingerea altora de adevărul evangheliei(Veștii Bune) depinde de cât de bine cunoaștem noi frica de Domnul să le-o vestim.

Frica este materialul din care se ”fabrică” conștiința, cugetul în om.

Fără frică de Domnul să nu plece nimeni la ”înduplecat oameni”.

De ce nu au putere popii plătiți de azi? De ce nu se mai pocăiesc oamenii? Pentru că cei ce poartă în gură Cuvintele lui Dumnezeu nu cunosc frica de Domnul nici ei.

Dacă ar cunoaște-o, n-ar predica pe bani.

Dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi turnat la securitate pe frații lor decenii la rând.

Contradicții aparente în Biblie(7): ”smulgeți întâi neghina” sau ”întâi vor învia cei morți în Cristos”

Matei 13:30 ” Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.»”

Din acest verset, foarte mulți cititori ai Bibliei trag două concluzii, false amândouă:
1. Că răul din adunare nu trebuie înlăturat, ci lăsat să crească ca să nu se smulgă ”grâul”. Această înțelegere aduce atingere motivației învățării și creșterii în har.
2. Că cei răi vor fi nimiciți înainte de salvarea celor buni, deci nu răpirea o așteptăm, ci smulgerea răilor. Această înțelegere predispune la delăsare și la a nu aștepta răpirea adunării.

Amândouă relele se datorează unei înțelegeri greșite a unor locuri din Biblie, înțelegeri continuate în lumea teologică evanghelică. Ce va fi mai întâi? Răpirea sau curățarea răului din lume, o ”convertire în masă” la creștinism prin nimicirea celor răi?

Dacă noi nu prea facem deosebirea dintre ”țarină” din Matei 13:24(Țarina este lumea) și ”ogor” din 1 Corinteni 3:9 ”Voi sînteţi ogorul lui Dumnezeu” greșim, iar dacă nu deosebim tâlcul acestor comparații greșim de două ori.

În Biblie sunt doi termeni pentru ceea ce înțelegem aparent același lucru: țarină și ogor.

În Matei(în țarina lui) termenul este agros=ἀγρός cu sensul de proprietate, teren, câmp.  Termenul se referă la lume, nu la adunare.

În Corinteni(voi sunteți ogorul), termenul este georgion=γεώργιον cu sensul de cultură, holdă, plante cultivate. Termenul se referă la adunare.

De aceea ”dați afară din mijlocul vostru pe răul acela” rămâne valabil, nu poate fi combătut de ”nu smulgeți neghina”, e vorba de două lucruri diferite.

În Pilda Neghinei sămânța bună simbolizează ”fiii împărăției”, pe când în Pilda Semănătorului sămânța simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu.

Dificultatea de înțelegere apare la versetul 30: să se smulgă întâi neghina și apoi să se lege grâul, când noi știm că mai întâi va fi răpirea și apoi celelalte judecăți.

Explicarea e simplă.
Dacă urmărim celelalte locuri din Biblie, vedem că noi suntem ”cele dintâi roade” a făpturilor Lui, iar prima dată se coace orzul, nu grâul.
Răscumpărarea exemplificată prin pilda lui Boaz și Rut se petrecea pe vremea seceratului orzului.
La fel în viziunea auzită de Ghedeon, ”o pâine de orz se rostogolea”.

Răpirea este asemuită și în Daniel și în Apocalipsa cu o Piatră nedeslipită de mână de om care s-a rostogolit peste chip și l-a distrus. Noi, adunarea suntem o Pârgă a făpturilor lui, cele dintâi roade, orzul.
Dar după răpire Dumnezeu își va întoarce fața spre poporul său pământesc care iată, stă adunat înapoi în țara lui. Ei probabil sunt grâul. Iar pricinile de păcătuire și pe cei care săvârșesc fărădelegea (neghina) sunt probabil acele uriașe oști care vor căuta să nimicească poporul evreu. Nu sunt dogmatic pe subiect, nu e tragic dacă nu e chiar așa dar nici departe nu e.

Restaurarea statului evreu se întâmplă sub ochii noștri, e smochinul a cărui mlădiță frăgezește, ei nu sunt ”cele dintâi roade”, noi suntem, ei  sunt probabil ”cei de pe urmă” care au fost cândva cei dintâi dar vor fi altoiți iarăși în trunchiul lor.

…ce lipsește suferințelor lui Cristos…

E vorba de versetul din Coloseni 1:24

Am fost întrebat aseară: cum înțelegeți versetul acela: ”Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.”?

Lipsește ceva suferințelor lui Cristos?

Pt conformitate: ”Νῦν  χαίρω  ἐν  τοῖς  παθήμασιν(pathematon)  ὑπὲρ  ὑμῶν, 

 καὶ  ἀνταναπληρῶ  τὰ  ὑστερήματα  τῶν 

θλίψεων(tlipseon)  τοῦ  Χριστοῦ 

 ἐν  τῇ  σαρκί  μου  ὑπὲρ  τοῦ  σώματος  

αὐτοῦ,  ὅ  ἐστιν  ἡ  ἐκκλησία, ”

Am răspuns pe scurt, acum răspund pe larg.

Se vede că traducătorii nu au fost întotdeauna consecvenți, au folosit și aici un singur cuvânt în română, deși în original erau două cuvinte diferite.

Despre primul termen am scris recent, e vorba de cuvântul transmis în română prin ”patimă”.

Citez: ”Termenul grecesc suferință din acest verset este pathema, care se trage din pásxō = capacitatea de a simți emoții puternice. De aici vin cuvintele românești patimă și patos. În românește sensul lui pathema s-a transmis destul de exact, patimă nu înseamna numai suferință fizica, ci mai degrabă emoție, obsesie, dependență chiar(patima alcoolului).

Cam așa este și cu “patimile lui Cristos”: El are un plan, o dorință obsesivă, plânge pentru Ierusalim, pentru noi, ne dorește cu gelozie, este extrem de emoționat cu privire la noi, iar noi deseori habar n-avem de aceste pasiuni ale Lui, nu cunoaștem părtășia patimilor Lui, suntem indiferenți. Pavel era conștient de ce nu știa. De obicei nimeni nu știe ce(și cât) nu știe și toți oamenii se pierd și se îngâmfă în ceea ce știu (Iuda 10). Pavel știa că trebuie să cunoască mai mult din Planul și Voia Domnului Isus și își făcuse din această cunoaștere scop continuu.”

 

Al doilea termen din verset, (cel cu mov) înseamnă strâmtorare, presiune lăuntrică, necaz, mâhnire, îndurerare, dezolare.

Concluzie. Textul nu are în vedere că ar lipsi ceva suferințelor lui Cristos în sensul jertfei sale pe cruce pentru ispășirea păcatelor noastre. Interpretarea mistico-catolică cu picătura de sânge care spală tone de păcate e bună pentru cei ce vor converti tonele în bani și ispășirea în penitențe și indulgențe taxabile. E plin pământul de ei. Dar noi vom fi mulțumiți doar cu o înțelegere egală cu cea care Tatăl-scriitorul a vrut s-o avem când vom citi și n-ar trebui să fim mulțumiți până n-o prindem(înțelegerea).

Suferința(patima) lui Pavel era o râvnă aprinsă a duhului său pentru frați, pentru adunări, pentru oameni, râvnă care umple un gol anume lăsat în planul Celui ce l-a făcut părtași lucrării Lui pe Pavel și pe noi fiecare. Este o loc pentru noi în părtășia suferințelor Lui, un loc pentru mâhnirea noastră pentru semenii noștri. A fi împreună lucrător cu Dumnezeu înseamnă a-i împărtăși dragostea, râvna, interesul, durerea, nu a fi doar niște zombi robotizați ce execută niște îndatoriri religioase fără interes și fără patimă.

Să nu fim ”nepăsători în Sion”, să ne streseze stresul Tatălui, interesul Lui și să ne pricepem să aprindem și în alții același foc. Citeam dăunăzi într-o carte (”Făuritorii”, despre întemeierea statului Israel, editura Hasefer) expresia: ”binecuvântate fie chibriturile care aprind văpaia (idealurilor n.n.)!”

Am mai scris despre acest subiect: ”Aceasta era atitudinea apostolului:

”Ştiţi iarăşi că am fost pentru fiecare din voi ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream…”
”….privegheaţi amintindu-vă că timp de trei ani, noaptea şi ziuan’am încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi.”

Așa trebuie să înțelegem suferința lui Pavel pentru adunare: ”Mã bucur acum în suferintele mele pentru voi; si în trupul meu, împlinesc ce lipseste suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.”
Mă voi cheltui bucuros, spunea el. ”trupul nostru n-a avut odihnă”.
El știa bine aceste lucruri pentru că i le spusese fratele Anania,”dădaca” lui: ”Îi voi arăta eu cât va trebui să sufere pentru Numele meu”.

Mărit să fie Domnul!

(Îmi cer iertare cititorilor fideli, dar n-am scris o vreme pentru că….am citit. La noi în oraș a fost târg de carte: Gaudeamus. Un cort mare și alb în centru lângă statuia lui Mathias, plin cu standuri cu cărți, zeci de edituri. Două edituri sunt de ani buni nelipsite: GBV și Hasefer. Am dus acasă cu …portbagajul. Din ce găsesc mai fac rezumate și pe aici.)

Contradicții aparente în Biblie (6): ”împotriviți-vă lui tari în credință” sau ”nu vă împotriviți celui ce vă face rău”

Prima afirmație se referă la opoziția față de diavol, a doua la atitudinea față de oameni.

2.Să începem cu lipsa ripostei față de cel ce ne face rău.

” Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

În afară ce revistele menoniților, nu știu ca cineva să fi îndrăznit să apuce acest subiect de coarnele subiectului și predicatului, nici să tragă concluzii sau să traseze conduite.

Ba nu, a mai scris ceva Ioanid:

”Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu rabdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere, după nume,
să iubești pe cel ce-i gata, de-ar putea, să te sugrume,
bine, dar acestea toate…ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preț numai zâmbetul isteț,
numai vorba îndrăzneață, numai pașii rari și grei,
numai mâna cu mănușă care trage la cenușă
de la toți pe turta ei;
da, când viața e-o berbuncă unde toți străbat răscrucea
și în calea ta aruncă spini și cioburi fără numar,
tu, să-ți iei în taină crucea
și s-o duci umil pe umăr…
suspinând discret, cuminte,
sub scuipatul de ocară…
O, Părinte, Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat daruri care sunt povară?..” C Ioanid, Puiul

Lipsa opoziției se referă la o atitudine a cărnii, a omului vechi, a omului firesc față de un atac de același fel. Lovirea peste obraz, ocara, disprețul, desconsiderarea, descalificarea pe nedrept(nedreptățirea), evaluarea dezavantajoasă, tratamentul care ni se pare că ne înjosește, toate acestea le vom întâlni la cei din jurul nostru.

Reacția normală la astfel de atacuri, poate chiar instinctivă este riposta. Ai primit o palmă, tu să dai două. șamd oricât de mult și de demult am fi pocăiți față de aceste buruieni, tot le vom vedea răsărind ici și colo sau câteodată. Ieri călătoream mai mulți pe mașină de la Brașov și vorbeam despre pocăință, lepădare de sine, înfrânare. Mergeam încet, se făcuse noapte și la un moment dat un TIR greoi ne depășește. Instinctiv am apăsat pe accelerație ”să-l iau”. O voce de pe bancheta din spate…. care tocmai ascultase frumoasa mea predică de cu 5 minute înainte a rostit trei cuvinte: ”…lepădare de sine”.

Dacă ne-am lepădat de noi, sinele nostru va fi simțit de cei din jurul nostru ca ”moale” și vom fi ”apăsați”. Poate vom simți chiar gustul victoriei asupra noastră, poate vom auzi râsul batjocoritor: ”fraierul!” Iar dacă primind o palmă pe un obraz îl întoarcem și pe celălalt, am dublat Harul. Toate aceste ”palme” să le trecem în contul Celui ce ne-a predestinat la ele, ele nu sunt pentru noi, sunt pentru El, El este cel vizat și El ne va răsplăti pe toți la vremea potrivită. Pe noi acum cu mângâieri, atunci cu slavă, pe ei….nu mă gândesc, mai bine să se pocăiască.

1.Împotrivirea față de diavol.

”Pentrucă protivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5

Era vorba despre desfrânări, chefuri, beții, ospețe, slujiri idolești, dar și despre ”păstorire” pentru câștig mârșav și mândrie. Suferința este dată atât de excluderea socială, de dispreț și respingere cât și de ademenire și seducție. ”De aceea se mira ei ca nu alergati impreuna cu ei la acelasi potop de desfriu, si va batjocoresc.” O tensiune socială permanentă este asemuită aici de apostolul Petru cu un leu care dă târcoale. Ei te vor din nou împreună cu ei. Ai plecat dintre ei și culmea ai și argumente: stârnești mirarea, batjocura și o continuă observație și dorință să te facă să cazi. Acestui leu ce dă târcoale trebuie să i ne împotrivim tari în credință.

Ca și concluzie: o stare de împotrivire, o stare de opoziție, de trezire a minții trebuie să existe în noi, dar nu față de suferință fizică sau față de înjosire, ci față de amăgire, seducție și înălțare. Ideea este că ”cel ce ne face rău” nu este întotdeauna diavolul care dă târcoale răcnind ca leul. La răul făcut să nu ne împotrivim, ci să fim mai bine atenți la cei de dau ”târcoalele răcnind” care încă nu ne-au făcut nimic, dar vor să ne înghită ”împreună cu ei”.

Mărit să fie Domnul!

Contradicții aparente în Biblie(5): primiți de ORICE cuget omenesc sau..omul firesc nu primește

”Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 4:2

”Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sînt o nebunie” 1 Corinteni 2:14

Cum vine asta, le primește sau nu le primește?

Primul verset pare că spune că orice cuget omenesc poate primi mesajul, al doilea verset că cei firești nu pot.

Deosebirea nu e deosebire, dacă privim lucrurile de pe poziția și cu ochii lui Dumnezeu.

Oamenii zic că omul are trei părți: intelect(sau rațiune), sentiment și voință.
Cuvântul lui Dumnezeu pune însă rațiunea(gândurile) față în față cu cugetul(conștiința), acestea aflându-se chiar în război: ”…despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele.” Romani 2:15

Evanghelia se adresează cugetului(conștiinței), nu rațiunii, cugetul primește evanghelia, rațiunea o respinge. Cugetul sensibil(bun) este locașul în care locuiește credința. Pavel spune despre sine că slujea lui Dumnezeu cu un cuget bun(nu curat) din strămoși, adică era sincer. El în mod sincer prigonea pe creștini. Mintea lui era întunecată, trăia în robia poftelor, a cărnii, nu avea cum să înțeleagă rațional nimic. Ceea ce a precumpănit la întoarcerea lui a fost venirea în fire, trezirea conștiinței.

Argumentele rațiunii(izvodirile minții) se împotrivesc acestei treziri, dar glasul dragostei este mai tare și aceste izvodiri (întărituri, fortificații) sunt dărâmate.

În fața unei conștiințe împietrite doar dragostea cucerește: ”vă îndemn cu lacrimi pe fiecare din voi”. Citeam din Invierea de Tolstoi paragraful cu participarea lui Tolstoi la adunare în palatul prințesei Lieven (în Petersburg) unde  a vorbit într-o seară doctorul Baedecker din Anglia(era pe la 1880). Tolstoi îl ridiculizează pe Baedecker pentru felul lui plângăcios în care îi îndemna pe oameni. Lui Tolstoi i se părea teatral. Așa scrie el atunci  dar în realitate tot romanul Învierea e scris ca urmare a întâlnirii lui cu Baedecker, personajul principal al romanului fiind de fapt inspirat din viața lui Baedecker, viață de misionar prin pușcăriile țariste din Siberia secolului 19.
Și apostolul Pavel îndemna cu lacrimi, sfătuia ca un tată pe copii, spunea: ”vă spun și acum plângând” etc. Ruperea inimii, împărtășirea durerii, simțirea ta a nesimțirii celui ce ar trebui să simtă îl sensibilizează pe acesta și-l face să-și vină în fire. Felul de a vorbi ușuratic însă, participarea continuă la jertfele păgâne(vorbirile lumești) desensibilizează conștiința(cugetul), face inima nesimțitoare durerii poverii păcatului atât de ușuratic acoperit de oameni prin vorbiri înșelătoare, atât inima celui ce ar trebui să învețe cât și a celui ce ar avea nevoie să fie învățat. Limbă: fiară sălbatică și neâmblânzită! Oamenii își folosesc limbile ca să înșele și prin acoperirea cu dialoguri de suprafață a păcatului, a durerilor lăuntrice, prin înădușirea adevărului în nedreptate.
Arătarea(manifestarea) Adevărului străpunge acest zid fariseic respectat cu frică de actorii lumii și pătrunde cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu până la despărțiea sufletului și a duhului, la judecarea simțirilor și gândurilor inimii.

Contradicții aparente în Biblie(4): ”Ungerea… vă învață” sau ”…învățați-vă unii pe alții!…”

”Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva…” 1 Ioan 2:27

sau

”…ei stăruiau în învățătura apostolilor….”
”….învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții….”
” În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.” Romani 15:14

1.Contradicțiile crează confuzie în minte.
Confuzia este anticamera compromisului și a amăgirii.
De aceea atunci când facem slujba de jertfă duhovnicească a învățării, claritatea exprimării împreună cu verificarea temeiniciei primirii Cuvântului fac slujba cu rod.
În această postare analizez această aparentă contradicție: Duhul(ungerea) învață(călăuzește) sau noi ne învățăm unii pe alții?
Unii așa ziși-învățători par a afișa o duhovnicie mai înaltă atunci când aruncă asupra Domnului sarcina învățării: ”nu tu frate, cine ești tu? ce poți tu? ce știi tu? lasă-L pe Domnul să-L lumineze. ungerea vă învață, nu omul.” Ca și cum ungerea este ceva strict lăuntric, mistic, o căpătare instantă de înțelepciune iar a stărui în învățătură ar fi să întinezi ungerea.
Pare evlavios, pare spiritual, dar este?

2.Să luăm un exemplu din Biblie:
”Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum.” 1 Timotei 4:6 Ceea ce făcea Timotei, punând învățături în mintea fraților nu era ungere? Ba era, chiar asta făcea prin învățare ”îi ungea cu untdelemn proaspăt”.

Este slujba de jertfă în evanghelia lui Cristos, este jertfa duhovnicească pe care o aducea Timotei: să pună învățături în minte. Nu s-a dus Timotei la ei cu o chitară, nici cu grup de laudă și închinare, nici cu cor, cu repetiții, nici cu o evanghelie din 3 puncte șchioape:
1.Domnul face tot, El ”atinge inima”, poate în surdina muzicii, la chemările sentimentale ale unui predicator, noi nu trebuie să învățăm altceva.
2-3. insistență pe punctul 1

Nu așa găsim scris în Noul Testament, ci găsim stăruință în învățătura apostolilor. Învățarea lui Cristos. Apostolii învățau pe necredincioși în Numele Domnului Isus. Marii preoți erau foarte necăjiți și le porunceau să nu mai învețe.
Frații în adunări se învățau unii pe alții, dădeau învățătură. Le lipsea oare Duhul deplin? Nu aveau ei (încă) ungerea?
Ungerea exclude învățarea? Pare așa, din 1 Ioan se pare că putem înțelege că dacă avem ungerea știm tot și nu ne mai folosește să învățăm.
”Dar voi n-ați învățat așa pe Cristos.”

3.Cum înțelegem această aparentă contradicție?
Înțelesul este că ne putem învăța unii pe alții, nu avem nevoie de CINEVA străin, străin de Domnul…
Trebuie să citim atenți tot 1 Ioan. Apăruseră antihriștii, ieșiți dintre frați, profețiți și de Pavel, arătați deja în 2 Corinteni, la Efes, apostoli ”nespus de aleși”, CINEVA, oameni cu vază, există până azi, îi vedem sub masca de clerici. Atunci au apărut. În 4:3 spune Ioan despre duhul lui Antihrist: ”El chiar este în lume acum.” Acei CINEVA care aveau pretenția de a învăța, scrie despre ei la v. 5. ”Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume și lumea îi ascultă”. În alt loc scrie despre aceștia: ”vorbesc cu trufie lucruri de nimic”.

4.Să facem deosebire: ungerea care este în noi toți, în fiecare, ne învață… când ne sfătuim și învățăm între noi, nu avem nevoie să ne învețe CINEVA străin, din afară, cu titluri și vorbiri ca din lume. Duhul lui Antihrist n-a plecat din lume, va fi până la arătarea Domnului. Până atunci acest amestec amăgitor există în lume, numai un duh de discernământ ne ferește de el.

5.N-avem trebuință de popi făcuți în școli, vorbind ca din lume, cu diplome și doctorate atestate de comisii lumești, cu acreditări de la ministere de pe pământ. Harul nu vine de acolo. Calea Domnului nu trece pe-acolo. Calea Domnului trece prin pocăință spre Tronul Harului, locul de unde vine Harul este Tronul Harului.
Învățătura apostolilor ne crește și ne face în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, ne face în stare să aducem jertfe duhovnicești, ne face în stare să ne învățăm unii pe alții.

6.Deci răspunsul la aparenta contradicție din titlu este că nu e nici o contradicție. Ungerea ne învață pe fiecare după  harul pe care l-am primit și așa ne învățăm unii pe alții. Ne și supunem unii altora, pentru că Harul primit de mine mă face vrednic de a fi ascultat iar harul primit de fratele meu il face vrednic să-l ascult. Această părtășie a casei lui Dumnezeu e ca în familie, nu ca în teatru. Nu este nici o ierarhie, nici o regie, ci o simplitate a slujbelor felurite. Harul primit de fiecare e felurit. Nu ascult de la fratele meu lucruri pe care le știu, ci tocmai lucrurile care Mântuitorul trupului știe că-mi lipsesc mie: ”fiecăruia i se dă arătarea duhului spre folosul altora”. ”Fiecare să slujească altora după darul pe care l-a primit”.

7.Ungerea este comună. ” Iar cel care ne întăreşte împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu,” 2 Corinteni 1:21
Pe acei CINEVA, pe ”cei ce se socotesc ca fiind ceva” nu i-a uns El. Ungerea este o expresie a cunoștinței. Purtăm mireasma cunoștinței LUI. Untdelemnul pentru ungere venea peste hainele albe(faptele pregătite dinainte), după ordinea: ”să unim cu credința fapta(hainele albe), cu fapta cunoștința(stropirea cu untdelemn)”…. Prin ungere L-am învățat  pe Cristos, e diferit de ce învață acei CINEVA, sau ALTcineva.

Slăvit să fie Domnul!

Contradicții aparente(3): ”…am și judecat…” sau ”Nu judecați ca să nu fiți judecați!”

Textul din I Corinteni 3 nu lasă îndoieli cu privire la o stare de analiză(numită judecată) urmată de o hotărâre de separare.

”Cît despre mine, măcar că n’am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cînd aş fi fost de faţă, pe celce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărît ca un astfel de om să fie dat pe mîna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mîntuit în ziua Domnului Isus.”

Textul din Matei 7:1 parcă ar spune invers:
”Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.  Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.”

Cuvântul rădăcină în greacă e același: κρίνω=krinó, eu judec, eu decid

Pare o contradicție, într-un loc scrie să judecăm în altul să nu judecăm.

Nici o proorocie de la Domnul nu se tâlcuiește singură.
”Păcatele unor oameni Sunt cunoscute(foarte clare, evidente) şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă.” 1 Timotei 5:24
Păcatele care merg înainte sunt cele mărturisite, celelalte vin pe urmă.
”Daca ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca sa nu fim osândiţi odata cu lumea.” 1Corinteni 11:31-32
Judecata de sine, scoaterea bârnei din ochiul tău este condiția pentru a vedea bine și a fi capabil să judeci, să discerni.
”Judecaţi voi singuri: este cuviincios…” I Corinteni 11:13

Textul din Matei 7(Nu judecați!…) dacă-l citim bine cu tâlc cu tot se face clar: nu spune să nu scoți paiul din ochiul fratelui, ci spune să-ți scoți bârna mai întâi din al tău, ca apoi poți să poți să scoți și paiul. Dacă nu respecți această ordine vei fi judecat, adică păcatele tale ascunse nemărturisite(bârna ta nescoasă) vor veni în urma ta la judecată.

Păcatele clare, evidente, mărturisite, bârna scoasă din ochi ne fac să ne vedem cei dintâi dintre păcătoși iar judecățile să le facem cu ”mângâierea cu care noi înșine am fost mângâiați”. (Acum 10 ani fiind ars la o mână am stat în spital lângă un om cu ambele picioare amputate recent. El mă putea ”judeca”(sfătui, consola) pe mine, eu nu pe el.)

De aceea Domnul ne face parte de suferințele Lui. Atunci când ducem un mesaj (Cuvântul Crucii) care va produce suferință în cei ce-l vor crede(în Împărăția lui Dumnezeu se intră prin multe necazuri, suferințe), starea inimii noastre nu va putea fi una ușuratică, ci una marcată de judecata de sine, de Duhul de Judecată care scoate bârna din propriul ochi, n-o ascunde, dar nici paiul nu-l lasă nescos.

Eleganța luptei la care am fost chemați, onoarea Lui ne obligă la respectarea regulilor și rânduielilor: ”nimeni nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli”. Spectatorii noștrii sunt îngerii, cei buni și cei răi, oamenii, domniile și stăpânirile din locurile cerești. Aceștia, acestea trebuie să cunoască azi prin Adunare înțelepciunea la fel de felurită a Lui Dumnezeu ”pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti,” Efeseni 3:10(GBV) Necazurile celui ce vestește sunt Gloria celor ce ascultă. Este părtășia suferințelor Lui. Înțelepciunea felurită vine prin Harul felurit, Har arătat prin fiecare mădular din Trup. Harul de a crede este întrecut de Harul de a suferi. Dar gândul acesta, gândul suferinței, gândul lui Cristos este acel gând Unul care aduce acea unitate nefăcută de mână de om.
”Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş….” Filipeni 2:5
Cea mai groasă bârnă pe care avem a o scoate din ochiul nostru este sinele, stima de sine.
După ce ”judecăm” bârna, putem ”judeca” bine orice păiuț. ” Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuş nu poate fi judecat de nimeni.” 1 Corinteni 2:15

Teologia care apasă doar pedala ”Nu judeca frate!” adică să nu emiți opinii despre nici o stare, să lași lucrurile să se desfășoare neanalizate, nici o abatere să nu fie mustrată, orice vânt de învățătură să fie bun, această teologie zic este bună pentru oricine nu s-a judecat pe sine. Acela are de ce să umble cu frică. Dar nimeni nu poate refuza nimănui dreptul și obligația de a umbla văzând, dacă și-a scos bârna păcatului din ochi și s-a uns cu alifie.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Vezi și restul de postări din această categorie.

Contradicții aparente(2): ”de mult trebuia să fiți învățători!”/”să nu fiți mulți învățători!”

În general când apar astfel de texte în discuții, se nasc controverse în care fiecare parte apasă pe un anume înțeles.

Avem aici: Evrei 5:12 ”În adevăr, voi cari de mult trebuia să fiţi învăţători…”
și Iacov 3:1 ”Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători,”
Cum să înțelegem? Într-un loc, unora le scrie că trebuiau să fie învățători, altora în alt loc să nu fie mulți.

La Evrei e vorba de creșterea duhovnicească, starea de ”învățător” fiind sinonimă cu capacitatea de a învăța pe altul. De a învăța pe Cristos.
Copilul mic nu se poate hrăni singur, este hrănit.
Copilul mai mare se poate hrăni singur, dar nu poate hrăni pe altul.
Cineva matur se poate și hrăni pe el, dar poate și hrăni pe alții.
În creșterea noastră ajungem să ne maturizm și să devenim capabili să învățăm pe alții, nu numai pe cei ce înțeleg, cei cât de cât maturi(care cer și întreabă), ci și bebeluși care vor lapte. Cu ei e mai greu.

Aceasta e imaginea din Evrei. Aici termenul de învățător desemnează capacitatea cuiva de a învăța pe alții ca fiind o măsură a maturizării acestuia. Se cere ca fiecare creștin să devină învățător în sensul de fi matur și destoinic pentru a da hrană spirituală altora.

La Iacov e vorba despre dovedirea credinței. Unii, plini de ambiții doreau să-și dovedească credința prin vorbe, să devină învățători, (dar probabil ai legii), ca cei despre care spune Pavel lui Timotei: ”Ei vor să fie învăţători ai Legii, şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. 1 Timotei 1:7
Credința trebuie unită (și dovedită) cu fapta, apoi cu cunoștința. Iacov scrie despre limbă și despre înfrânarea ei, apoi acuză pe cei ce sunt purtați de duhul de gâlceavă. Încheie apoi așa: ”Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blîndeţa înţelepciunii!” deci nu printr-o gură slobodă. Cred că acesta este sensul din Iacov, învățător ca un fel de ”rabbi” fără frâu între buze.

Comparând cele două locuri înțelegem că toți ar trebui să creștem spre măsura de a fi capabili să ne învățăm(sfătuim, îndemnăm) unii pe alții:”În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.” Romani 15:14, dar că nu ar mai trebui să fim învățători de lege acuzatoare.
La Iacov scrie să nu fim muți învățători în sensul arătării credinței. Credința nu poate fi arătată prin limbă ascuțită și controverse, ci prin fapte. Abia peste fapte vine cunoștința.
Ne ajută și imaginea din Cortul Întâlnirii. Hainele de in subțire ale preoților(reprezentând faptele drepte ale sfinților) erau unse cu untdelemn mirositor(mireasma cunoștinței). Aceasta e ordinea: credință, faptă, cunoștință…etc.
Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

Vezi și restul de postări din această categorie.

Contradicții aparente(1): ”alergați cu stăruință!” sau ”să ne grăbim să intrăm în odihna aceasta”

”Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta,” Evrei 4:11
”Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” Evrei 12:1

Aparent aceste versete se contrazic.

Unul îndeamnă la alergare, altul la odihnă!
De care să asculți?
Se referă la același lucru, la aceeași stare?
În mod sigur nu.

Îndemnul la odihnă se adresează omului vechi și lucrărilor lui religioase, îndreptățitoare (cu care omul vrea să-și câștige bunăvoința lui Dumnezeu). Este același îndemn ca cel rostit de Domnul Isus: ”Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați!”
De ce trudiți?
De faptele proprii.
”Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor” Matei 23:4
Oboseala este dată, după cum arată Domnul Isus, de învățătorii religioși falși și sarcinile religioase grele pe care oamenii le poartă crezând că astfel vor intra în grațiile lui Dumnezeu. Păi, ”dacă zice popa”,…„ sau pastorul”?
O soră întoarsă de curând din aceste rătăciri împreună cu soțul ei îmi spunea zilele trecute cum înconjura Mănăstirea Nicula în genunchi. ”N-am știut frate! Eram în întuneric!”

Îndemnul la alergare se adresează omului nou și faptelor drepte, cele pregătite dinainte ca să umblăm în ele.
Aceste fapte nu obosesc, nu sunt trudite, nu vin din energia omului vechi, ci din puterea Duhului Sfânt.
Exemplul ce le deslușește tâlcul este dat de hainele de in ale preoților (”ca să nu  producă sudoare”). Aceste haine de in ne învață că alergarea cu stăruință este o absolută ”odihnă” pentru omul dinafară, adică nu cu energia omului dinafară se face lucrarea lui Dumnezeu. ”Am lucrat mai mult decât toți” spune Apostolul Pavel ”dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine”. Alergarea cu stăruința este pe Calea Duhovnicească, lăuntrică, care este în Locurile Cerești, adică nu este un efort al cărnii, ci o strădanie a Duhului. Că prin Duhul faptele cărnii sunt omorâte, pornirile ei sunt înfrânate acesta este un merit și o lucrare tot a Duhului, nu a cărnii: ”dacă prin Duhul faceți să moară faptele trupului veți trăi…”

Confuzia dintre stările prezentate mai dus poate duce la două rele mari:
-un rău poate fi activitatea nebună a omului vechi (activitate deseori închinată Domnului!, gândiți-vă numai la muzica religioasă și la clădirile religioase, două industrii în plin avânt în ”lumea evanghelică”)
-alt rău poate fi o odihnă prost înțeleasă, o lipsă de sârguință în cele duhovnicești(că doar ”Domnu’ lucră”, asta-i treaba Lui), ceea ce duce la adormire și la o gravă înfrângere, cum se cade ostașilor ce dorm în tranșee.

Înțelegerea temeinică a acestei separări, învățarea bine a ce este omul vechi care se strică (…) și ce este omul nou care se înnoiește ne va face să vedem bine granița între omul vechi și Cel Nou și pe o parte a graniței să fie odihnă deplină și pe cealaltă activitate în clocot.

Granița este Crucea lui Cristos, Cuvântul crucii, altarul de aramă.

Până la altarul de aramă, omul vechi trăiește plenar, trupul păcatului nu este dezbrăcat de puterea lui(viața lui, sângele lui) și omul este înafara locurilor cerești, în păcatele sale.
După pocăință, adică după ce omul își mărturisește păcatul (mâna pusă pe capul animalului), animalul este înjunghiat, sângele îi este scurs(dezbrăcat de putere) și ceea ce trăiește mai departe este cel ce poate zice: ”am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu ci Cristos trăiește în mine”) Această identificare, Hristos răstignit și eu răstignit se face pe același altar, altarul de aramă unde cenușa este comună. Mai departe imaginea care arată viața nouă este preoția levitică, fiii lui Aron, noi care suntem ”o seminție aleasă” ca să aducem jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu.

Tot ce se întâmplă mai departe în cort are de-a face cu omul cel nou, cu locurile cerești, cu lucrurile spirituale, unde preoții sunt îmbrăcați în haine de in și sfințirea a fost făcută prin jertfa de ispășire al cărei sânge este stropit peste tot, inclusiv pe hainele de in ale preoților, peste untdelemnul(cunoștința) ungerii.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

vezi și restul de postări din această categorie.