”Și pe tine, adevărat tovarăș de jug, te rog să vii în ajutorul…” Filipeni 4:3
”-Ce-i ăsta?” l-am întrebat pe tata când a ajuns acasă și a lăsat jos greutatea de pe umeri.
”-E un jug.” mi-a explicat scurt, așa cum e când vrei să scapi de sâcâielile unui copil aflat la vremea întrebărilor.
Era 1972. Aveam 5 ani. Trecuseră 10 ani de la colectivizare, de când părinților mei și tuturor din sat li se luaseră pământurile, caii, vacile, căruțele, carele, plugurile, grapele și orice unealtă din gospodărie. Nici nu mai aveau voie să aibă așa ceva, trăiam în socialism, gata cu proprietatea privată.
Dar prin anii 70 s-au mai înmuiat lucrurile. Statul închidea ochii atunci când oamenii începuseră să-și mai facă un plug, o grapă, un car, să-și mai cumpere un cal de tracțiune.
Când a văzut tata că alții au voie, a îndrăznit și el. Un unchi bătrân era plecat din sat pe vremea colectivizării și a scăpat cu pământul (puțin) nedat la colectiv. N-a dat nici carul (foarte vechi), nici plugul, nici grapa. Acest unchi, (rămas fără copii) ne-a dat nouă pământul lui să-l lucrăm. Ne-a dat și carul. Carul era bucăți, dezmembrat, ascuns sub fân.

Tata l-a adus în spate 1 km, piesă cu piesă: loitrele, leucile, osiile, roțile, ruda, jugul, resteele.
Jugul era slăbit de vreme. A trebuit să facă altul. Tăiase din vară un frasin, (jugurile se fac cel mai bine din lemn de frasin, e ușor și rezistent), l-a pus l-a uscat și iarna la fățuit cu mezdreala. Primăvara carul era gata, l-am folosit 22 de ani, până după revoluție. Când lucram lângă șoseaua națională și plecam cu carul cu fân spre casă (5 km) nu știam ce e cu străinii care se opreau și ne făceau poze. ”Ce? N-au mai văzut un car cu bivoli? gândeam.” Dar nu știam că nu.

Dar știam bine ce e acela un jug. Și cum se trăgeau în lături bivolițele când să le punem resteul. Și cum se puneau în genunchi la pante, dar nu lăsau carul netras. Mai știam cum atunci când o bivoliță trăgea mai slab sau era mai ”șmecheră” și nu voia să tragă, tata lega jugul în partea cealaltă cu un lanț, să compenseze. La jug trebuie tras egal, asta e ideea. Asta înseamnă tovarăș. Era o mare problemă când bivolițele nu trăgeau egal.
Tâlc:
Este o mare problemă când socotim părtășia creștină ca altceva decât tovărășie la lucrul lui Dumnezeu.
Tovarăș înseamnă părtaș. Părtășia trebuie să provină de la tovărășia la lucru. E un mare bai când trântorii au părtășie la mâncat miere cu albinele. Ce câștigă Domnul când nimeni nu aduce nimic în stup, doar consumă? Nimic. Ce rost mai are ”părtășia” în acest caz? Nu prea are.
Cinstirea altora are o măsură: ”Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” 1 Tes 5:13
Pretenția cuiva la părtășia trebuie să se bazeze pe lucrarea aceluia pentru Domnul. Acesta este temeiul, baza părtășiei: lucrarea în Via Lui. Dacă cineva lucrează pentru Domnul: vestește, mărturisește, vizitează, telefonează, scrie, ajută, îndeamnă, mustră, cercetează, asta e lucrarea lui, chemarea lui, treaba lui, ogorul dat lui spre administrare. Dacă și altcineva face același lucru, aceea e lucrarea aceluia. Dacă doi fac împreună un lucru se numește tovărășie de jug. Tovărășia înseamnă învoire, consens, plan comun și supunere la plan.
Să folosim această măsură când cineva pretinde că are ”părtășie” cu altcineva. Părtășia nu înseamnă ca două ore pe săptămână să ne zâmbim unii la alții de pe băncile unei adunări. Nici măcar să ne sfătuim împreună cum facem una-alta din trebile pământului nu este părtășie în sens biblic.
Vă îndemn să vă scoateți din cap ideea că lucrarea lui Dumnezeu se face într-o clădire anume, dacă se poate ”sfințită” sau într-un timp ”dedicat” și acela. Foarte mare înșelătorie. Noi suntem angajați la Domnul ca robii pe viață, nu cu ora, nu doar undeva, nu doar cumva anume. Lumea întreagă este ”biserică”, ziua întreagă este ”serviciu divin”, toți oamenii sunt ”spectatorii noștri”. La aceste lucrări ale Lui suntem părtași dacă ne luăm partea noastră de suferință. Dacă și altcineva și-o ia, este părtaș și acela. Dacă altcineva nu-și ia partea lui de lucru și de suferință dar chibițează intens de pe margine contra celor care efectiv lucrează după chemare…și acela e părtaș cu ceva. Părtaș cu cei despre care e scris că ”sunt vrășmași ai crucii lui Cristos”.
Pentru mine, acest blog de exemplu este unul din pământurile ”moșiei mele” (mai am și altele). Blogul…îl administrez înțelept și măsurat. Vreau să aducă rod. Voi da socoteală, e o moștenire, nu l-am cumpărat, l-am primit, ca și puterea de a scrie, ca și înțelepciunea, ca și sănătatea, ca și viața, ca și fiecare zi cum e aceasta, zi care înflorește înaintea noastră în fiecare dimineață ca un crin și ne cheamă să-i vedem minunățiile. Iar mai mari minunății de înțelepciune ca și cele în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu să stăm, nu există.
Mulți mi-ar vrea blogul închis. Se aruncă cu ”pietre” zilnic. Pentru mine este o bucurie mare, se împlinește un Cuvânt: ”….luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de protivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta dela Dumnezeu. Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaş luptă, pe care aţi văzut-o la mine, şi pe care auziţi că o duc şi acum.” Filipeni 1:27-30
Adunarea este un alt ogor, familia altul, copii, rudele, cercul de cunoștințe, colegii de lucru, cei care ne urmăresc, clienții, autoritățile, în fiecare ogor trebuie să lucrăm drept, după rânduieli.
Iar o condiție esențială ca să nu pierdem ”rodul muncii noastre” este să avem grijă pe cine socotim ca ”tovarăș de jug”. O viziune mistică, idealistă, idealizată, e comodă dar nu e reală. Reală e lumea în care stăm, lume care pretinde discernământ și atenție, veghere și trezie, respectare de rânduieli și supunere la tot felul de privațiuni și riscuri. Somnul de orice fel, lăsarea pe tânjeală, lenevia și complacerea în viziuni înșelătoare duce la descalificare, la dezangajare.
Slăvit să fie Domnul!
Apreciază:
Apreciere Încarc...