Cum se transformă sunetele și vibrațiile în semnal nervos în urechea omului!

29 ianuarie 2015

”Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” Romani 1:19-20

Acest filmuleț explică pe înțeles (chiar dacă nu știți engleza) cum sunetele sunt ”analizate” în interiorul urechilor și transformate în semnale electrice corespunzătoare care sunt trimise apoi la creier.

Merită văzut!
Dați sunetul tare,
măriți pe tot ecranul,
chemați copiii,
soțul,
soția și
după ce vedeți până la capăt, lăudați-L pe Cel ce ”țesut” aceste minunății ”în chip tainic, ca în adâncimile pământului.” O mai mare înțelepciune decât aceasta a pus El în tâlcurile Cuvântului Său. Să-L credem!

Vizionare folositoare!


Protejat: Înregistrare adunare 25 ianuarie 2015

29 ianuarie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Glasul opiniei sponsorilor tăi

28 ianuarie 2015

” Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mînile voastre, cum v-am sfătuit. Şi astfel să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară, şi să n-aveţi trebuinţă de nimeni.” ! Tesaloniceni 4:11-12

Am o poveste astăzi.

Bunicul meu (pastor) a insistat la părinți să ne dea la o meserie. Și el avea o meserie: lucra în cele 6 zile lucrătoare. Insistența lui precum și alte pilde cu alți popi din familie m-au făcut să observ încă de foarte tânăr că a depinde financiar de cineva te face robul aceluia. Și mi-am propus ca o necesitate, ca o obligație că dacă voi vrea vreodată să slujesc lui Dumnezeu neîngrădit și oamenilor neprefăcut, va trebui să câștig atât de mult din meseria mea încât să nu pot fi manipulat financiar. Și să mă mulțumesc să consum atât de puțin încât să-mi permit să pot pierde fără regrete ce e în plus. E o atitudine față de lume suficient de lejeră ca să ne ofere fiecăruia un grad mare de libertate de opinie. Pentru că despre opinie vreau să scriu azi.

Glasul opiniei sponsorilor:
…strigă din bancile bisericii care te plătește (dacă ești pastor plătit)
…strigă din fața ecranului de pe care te citesc sponsorii tăi
…strigă din portofelul sau contul  din care tu doar iei și doar ei pun
…strigă din nevoile tale a căror rezolvare e strâns legată de consimțământul lor financiar și neîntrerupt
…strigă de undeva de pe pământ, nu din cer

Nu te poți juca cu opiniile. Se joacă destul dușmanii tăi. Te defaimă discret și ”finuț”, te laudă cu…”însă”, te lingușesc în particular  ca să poată pe urmă să te scuipe în public de aproape. Opiniile sunt copacii de pe marginea drumului pe care umblăm, opiniile sunt decorul de idei în care trăim, opiniile sunt zugrăveala casei gândurilor avute în comun cu ceilalți. În Cortul lui Dumnezeu opiniile sunt urmele uscate ale sângelui stropirii de pe pereți, de pe altar, de pe masă, de pe sfeșnic, de pe perdea, de pe hainele Marelui Preot și de pe carte. Urmele de sânge uscat sunt mărturii, sunt dovezi că s-a făcut o stropire cu sânge. Tot la fel, cugetul nostru îndreptat și curățat cu ”opiniile” lui Cristos, are un singur fel de ”Opinie”: opinia Lui, părerea Lui, mărturia Lui din Cuvânt. Orice altă pată ar fi o impurificare. Orice altă ”opinie” ar fi necredință.

Să mergem la pildă.
Sângele stropirii, sângele jertfei de ispășire ”vorbește” din ceruri. Cristos a intrat chiar în cer. Cortul Întâlnirii este o imagine a Cerului. Sângele stropirii se colecta în vase, apoi se stropea cu el tot ce era în cort, ce rămânea se turna la picioarele altarului.
Ce înseamnă acest lucru? Ce simbolizează acest sânge stropit, acest simbol?
Sângele, jertfa simbolizează mărturia noastră, rodul buzelor, opinia noastră, dacă vreți.
Sângele lui Cristos simbolizează Cuvântul Lui(”sângele vorbește”), vestit din ceruri după înălțare prin apostoli:” a turnat ce vedeți și auziți”, lăsat scris nouă în Noul Testament. Nimic mistic, nimic chimic, nimic ”bau-bau” carismatic, totul e cuvânt de citit și de crezut. Totul e prin credință în acest Cuvânt.
Știm că tot ce zicem lasă urme, așa cum sângele pătează, așa că adesea socotim omenește să ne ferim de a  vorbi ofensator ca să nu ne facem rău singuri emițând opinii care ne vor ”păta”. Nu vrem să umblăm pătați.
Dar pătați de sângele lui Cristos?
Dar trăind o viață din care să se vadă evidentă mărturia unui cuget curățit? Omenește privind e o viață pătată.
Dar aceste pete sunt văzute de Dumnezeu curățenie perfectă. ”Curățește-mă cu isop și voi fi curat” (Cu isop se făcea stropirea sângelui. )
Deci stropirea cu sânge din Vechiul Testament prefigura pentru noi curățirea cugetelor prin stropire(învățare) a Veștii Bune(Evangheliei).

Dacă ai cugetul curat ar trebui să poți învăța neînfricat ”glasul sângelui” ale cărei pete fără rușine le porți, mărturia Lui, opiniile Lui.
Doar dacă nu ai sponsor.
Doar dacă nu te plătește biserica.
Doar dacă nu depinzi de nimeni financiar.
Că dacă depinzi e bai.

Dacă depinzi de părerile sponsorilor, atunci ai alte pete de sânge pe hainele tale, alte opinii, opiniile sponsorilor.
Și acelea le vestești.
Evanghelia după sponsor.
Câți sponsori, atâtea evanghelii.

Cercetează-te: nu cumva mesajul tău este ecoul zornăitului banilor sponsorilor tăi sau a enoriașilor tăi?
Sau ale cultului tău?
A ce sună opiniile tale(zâmbetul tău, mișcarea ta de scenă, regia ta), nu cumva a arginți?
Ești liber să spui ce ai de spus fără frica că se va sista plata?
Nu este o chestiune de credință, este o chestiune de cuget.
Ești drept cu tine?

Un evreu m-a întrebat odată brusc: ”de unde-ți vin banii?”
N-am înțeles întrebarea, era în primele 3 minute ale discuției, la masă.
Am încercat un răspuns evaziv: ”sunt…și i-am spus meseria(una din ele)”. ”Nu, nu, de unde-ți vin banii?” a insistat. Aveam un pliant cu produsele pe care le vând și l-am scos, s-a lămurit.
E o întrebare foarte importantă pentru oricine. Mai ales pentru cei ce n-au o meserie, pentru cei ce nu lucrează nimic cu mâinile.

Evanghelia scrisă de un făcător de corturi despre mântuirea adusă printr-un Dulgher este răstălmăcită azi de escroci religioși care nu lucrează nimic, ci înșeală pe alții să-i plătească, iar alții plătind se înșeală pe ei. E un cerc vicios.  Nu cumva te învârți și tu în hora asta?

Un cuget curat (stropit cu sângele lui Cristos) nu va avea pe el alte pete(opinii) decât Opiniile lui Cristos. (Ca și la cupru, puterea de transmisie a curentului stă în puritate, orice impurificare înseamnă rezistență.) Nu cumva te frânează opiniile sponsorilor? Nu cumva ești ”stropit” cu ele când vorbești sau scrii și ți-e teamă să nu-i ofensezi?

Cercetează-te! E zornăitul banilor lui Iuda.
Dacă azi Îl furi, mâine Îl vei vinde pe Cristos.


Mintea trează

23 ianuarie 2015

”Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji aducându-vă aminte;” 2 Petru 1:13

”În amîndouă, caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări,  ca să vă fac să vă aduceţi aminte…” 2 Petru 3:1

”De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji,” 1 Petru 1:13

Aducerea aminte e slujba Duhului (El vă va aduce aminte). Adesea Duhul are slujbași la treaba asta, pe fiecare din noi pentru ceilalți, ca mădularele în trup, pe mine și pe tine. Câteodată pe mine pentru tine și alteori invers.

Uitarea, adormirea, nepăsarea, nesimțirea sunt somniferele Diavolului. Ba o vorbire lumească, ba o părtășie cu necredincioși, ba un film sau o carte imaginată, ba trafic nesfârșit din site în site, ba una, ba alta: distracții ”nevinovate” îndepărtează sufletul de la a avea gândul realist, gândul lui Hristos, trezia de minte, acea stare de permanent perspicace și atent la durere, la neputință, la chin, dacă nu ale tale, atunci sigur ale celor din preajma ta.

Rămânerea în stare de trezie se face prin ”înștiințări”, prin informații care alungă brusc adormirea și țin sufletul într-o bună și necesară tensiune, țin mintea în alertă și cugetul sensibil, țin urechea pregătită să asculte și gura închisă pentru jertfa nebunilor.


Durerile nașterii

23 ianuarie 2015

” Copilaşii mei, pentru cari iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” Galateni 4:19

”Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuş n-aveţi mai mulţi părinţi; pentrucă eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.”  1 Corinteni 4:15

Nașterea nu este un proces care-l privește prea mult pe cel ce se naște, acesta nu știe nimic, nu-și amintește nimic.

Voi vă amintiți cum era în burta mamei? Dar după aceea? Dar de momentul când vi s-au deschis ochii?

Nici pomeneală!

Această pildă o folosește apostolul pentru a descrie vestirea evangheliei, o comparație cu sarcina, cu nașterea, cu durerile nașterii.

Dacă cineva simte ceva, atunci nu cel care se naște simte, ci cel care naște, părintele. Adică, trebuie ca cineva să poarte povara purtării noului făt și să simtă durerile nașterii lui.

”…fiindcă nu mai puteam răbda,[…] în nerăbdarea mea, am trimes să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.” 1 Tesaloniceni 3:1-5
Era o teamă reală, o durere ca cea a nașterii, o frică de a pierde munca și înțelepciunea multor zile pline de osteneli.
Cât de dureros când îți moare un copil, dar mai mulți? Dar când ți-i vezi înșelați, abătuți de fățărnicia unor mincinoși,e dureros.
Și numai când pierzi ceva material, bani, sau lucruri, când ți se strică ceva, evaluezi imediat pierderea în bani și în timpul dat ca să-i câștigi. Dar când se pierd sufletele celor dragi, ale celor pe care i-ai născut prin Evanghelie? Această ”simțire” este una bună, una reală, e bine s-o avem.

Și să ne mai gândim să purtăm în noi durerea nașterii celui căruia-i vestim Vestea Bună. S-o facem  purtându-l în gând și-n rugăciuni cu grija cu care o mamă își duce mai întâi sarcina, apoi pruncul. Nașterea din nou e o treabă a vestitorului, o durere a lui.
(un gând sugerat de vorbirea unui frate de lângă Baia Mare, dec 2014)


Protejat: Înregistrare adunare 18 ianuarie 2015

21 ianuarie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Pescari și vânători

20 ianuarie 2015

1.Țin aceste gânduri în minte de 3-4 zile.
Să le scriu, să nu le scriu?

Sunt înțelegeri ale profețiilor cu referire la zilele noastre, subiect grabnic de combătut, mai ales de  către cei ce au alte planuri, nu așteptarea  revenirii Domnului.

2.Eu cred că noi trăim în acești ani vremurile despre care a scris Ieremia în cap 16: 14-15-16
De aceea iată, vin zile, zice Domnul, cînd nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!» Ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miază-noapte şi din toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.
Reîntoarcerea evreilor în țara lor a fost profețită și noi trăim această realitate, nemaivăzută de aproape 2000 de ani.

3.Cum face Dumnezeu această strângere, această întoarcere, pentru că nu toți evreii vor să plece.
Am scris mai demult de ce înțeleg eu că a adus Dumnezeu comunismul peste Estul Europei: ca poporul Său pământesc să se întoarcă acasă, în Israel. Am început să înțeleg și de ce este război în sudul Ucrainei, am scris de ce. Nu am înțeles atunci cum îi va scoate Dumnezeu pe evrei din vestul Europei, unde se simt atât de bine. Acum înțeleg, e evident, am găsit și cel puțin un text în Scriptură care explică cum.

4. Ieremia 16:16 „Iată, trimet o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui; şi după aceea, voi trimete o mulţime de vînători, şi-i vor vîna pe toţi munţii şi pe toate dealurile, şi în crăpăturile stîncilor.” Înainte de a-mi spune opinia (să nu săriți cu bâta, e o opinie, o observație) vă spun că ieri am văzut o știre din Antwerp(Belgia) unde cartierul evreiesc a ajuns să fie păzit de armată. Un lucru lăudabil, iată guvernele care până mai ieri(secolele trecute) erau uneltele antisemitismului, acum încearcă din răsputeri să-i păzească pe evrei de ura dușmanilor lor. Dar vor reuși? Sau cu ce costuri?

5. Mi-am amintit de vorbele sorei Rivka, cu care am călătorit câteva zile prin țară: ”…Nicăieri nu sunt evreii mai apărați decât în țara lor, în afara Israelului ei sunt în pericol!” Atunci când împotriva evreilor erau organizate pogromuri, adesea conduse de guvernele țărilor lor, ei fugeau în altă țară. Dar astăzi parcă vedem exact imaginea din Ieremia 16:16, evreii sunt urmăriți peste tot în lume, ei sunt astfel forțați să plece în Israel.

6.Să fie clar, prin acest site nu fac politică, nu militez la nimic, nu îndemn la nici o acțiune. Pur și simplu observ o coincidență între textul scris, evenimentele văzute și timpul de acum. Și mai îmi amintesc ceva, Domnul Isus a zis: ”Cînd vor începe să se întîmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.“ Şi le-a spus o pildă: „Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Cînd înfrunzesc, şi-i vedeţi, voi singuri cunoaşteţi că de acum vara este aproape. Tot aşa, cînd veţi vedea întîmplîndu-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

7.Eu cred că smochinul care a înfrunzit este statul Israel, ceilalți copaci sunt celelalte națiuni. Nu aș putea spune exact la ce se referă cuvântul pescari. Dar dacă ai avut răbdare să citești atent până aici, ori ești total de acord, ori absolut împotrivă, așa că interesul tău va rămâne și să citești câteva presupuneri.

8.1.Pescarii pot fi apostolii evreilor(Petru și ceilalți), numiți de Domnul ”pescari de oameni” iar pescuitul se referă la vestirea evangheliei ”prima dată” printre ei în secolul întâi.
8.2. Pescarii pot fi primii sioniști, cei care au înființat kibutzurile în secolul XX și au tot chemat pe alți evrei să se așeze acolo.
8.3. Pescarii pot fi națiunile care i-au ajutat pe evrei după al doilea război să ajungă în Israel. Atunci principalul mijloc de transport internațional era vaporul(unealtă și a pescarilor), chiar multe transporturi de evrei s-au făcut cu vase de pescuit transformate.
vapor

9. Cine sunt vânătorii? Musulmanii jihadiști oare din acest secol? Toți antisemiții lumii de 3000 de ani încoace? Greu de precizat deși ceva-ceva ne face să vedem mai clar: versetul 18
De aceea le voi răsplăti mai întîi îndoit nelegiuirea şi păcatul lor, pentrucă Mi-au spurcat ţara,…” Îndoit înseamnă de două ori.

10. Odată a fost nimicit Ierusalimul și Israelul de Babilonieni și au fost duși în robia babiloniană, 70 de ani.
A doua oară a fost nimicit Ierusalimul de Romani în anul 70 și ”a fost călcat în picioare de neamuri”…”până se vor împlini vremurile neamurilor”. Adică din faptul că Israelul este la loc în țara lui, vedem că aceste vremuri (sau număr al neamurilor) s-au împlinit chiar începând cu 1948.

11. Deci s-a împlinit îndoit acest ”mai întâi”: răsplătirea nelegiuirii(cele două împrăștieri) și apoi aducerea înapoi în țara lor, care o trăim acum, de la 1948 încoace. Să recunoaștem aceste timpuri. Cine au fost pescarii nu e foarte important, nu ne prea privește direct. Cine sunt vânătorii? Hmmm., parcă vedem cine sunt….dar nici acesta nu ne privește. Ce e important?

12. ”Cînd vor începe să se întîmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” Luca 21:28
Să ne rugăm și pentru evrei. După răpire, ”tot Israelul va fi mântuit” pentru că ”vor vedea pe Cel ce l-au străpuns”. Este însă inevitabil ca până atunci să se împlinească promisiunea Celui ce îi va ”aduce înapoi în țara lor”. De bună voie, pescuiți sau vânați, ei se vor întoarce. Iar noi, să ne uităm în sus. Răpirea noastră (cel dintâi rod, numărul deplin al neamurilor, pâinea de orz) va fi înainte de mântuirea lor.


Iubesc….nu vreau să fiu liber, Pilda robului ce refuză eliberarea

17 ianuarie 2015

Exod 21:5-6 ”Dacă robul va zice: «Eu iubesc pe stăpînul meu, pe nevastă-mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies slobod,» atunci stăpînul lui să-l ducă înaintea lui Dumnezeu, să-l apropie de uşă sau de stîlpul uşii, şi stăpînul lui să-i găurească urechea cu o sulă, şi robul să rămînă pentru totdeauna în slujba lui.”
Acest text, pilda robului eliberat ce refuză eliberarea este cred eu, cheia înțelegerii aparentului conflict numit de oameni:  calvinianism-arminianism.
Omul are voință ”liberă” sau este predestinat?
Cheia răspunsului este în dragoste.
Dragostea face pe robul ce capătă ”libertate” să o refuze și să rămână (altfel de) rob.

Este o vreme când omul este rob de obligație.
Este o altă vreme când omul este eliberat de stăpân.
Este o altă vreme când omul este din nou rob din dragoste.

Diferența este dată de urechea șiroind de sânge pe ușciorii ușii, de o ușă stropită și de o ureche străpunsă, de cicatricea de pe ureche și de pata rămasă pe ușă. Un trup pregătit, ascultător, credincios.

(Am găsit mulți cai prin Apocalipsa de toate culorile: cal alb, cal roșu, cal galben, n-am găsi nici un cal-vinist. Nu există pusă problema așa în Biblie și n-ar trebui s-o punem. (Este un blog pe net, al unui manipulator, blog ce are un motto de tip proletar: ”calviniști din toată România, treziți-vă!”. Pentru cei mai tineri de 30 de ani amintesc că motto-ul ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” era în toate ziarele comuniste lângă titlu.) Calvinismul este o filosofie de furat, de răpit oameni. Chiar dacă are multe elemente adevărate și Scripturale, nu așa se pune problema, dar nici arminianist. Sunt două erori subtile, două filosofii și nu iese nimic bun din gâlceava lor. Când vezi o gaiță că se ceartă cu o cioară, nu întreba care-i lebăda! Caută altundeva.)
Nici Adevărul nu este calvinist sau arminianist, deși seamănă.

Să vedem Pilda și Tâlcul ei.
Ușa
(neapărat stropită cu sânge) îl reprezintă pe Domnul Isus(intrarea la Tatăl).
Robul ne reprezintă pe noi, pe fiecare.
Sula care străpunge urechea (pironind pentru o vreme robul de Ușă) reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu ce ne străpunge urechile și ne face din nou robi. Pentru totdeauna.

Deci aparenta voință liberă nu e liberă deloc, prima dată pentru că e rob vândut, după aceea pentru că omul iubește, ”nu vrea să iasă liber”.

Legătura dragostei este însă o robie  de bună voie: ”iubesc pe Stăpânul meu”. Egoismul, căutarea plăcerii proprii nu mai au loc. Lepădarea de sine(ca învățătură) din câte știu nu face parte nici din arminianism, nici din calvinism, dar din Vestea Bună(Evanghelie) face parte.

Cicatricea de pe ureche era un semn al ocării. Putem să ne imaginăm cum toți cei ce au fost ”eliberați” în al șaptelea an (anul sabatic) râdeau de cei ce purtau semnul robiei de bună voie, că nu s-au folosit de eliberarea promisă.

Ne imaginăm doar, pentru că în realitate „anul sabatic” nu s-a ținut niciodată în Vechiul Testament, este doar pentru  învățătură scris acolo, pentru noi.

Să nu vrem nici noi să fim liberi, să iubim pe Stăpânul nostru, legământul(nevasta dată) care ne-a legat de el, roada Duhului Său(copiii primiți) și toată Casa(gospodăria) Lui.

Casa Lui suntem noi.

De meditat: Evrei 11:35 „unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.


Răpiți cu…(2)

17 ianuarie 2015

Am scris în postarea dinainte despre Răpirea trupului și despre Răpirea cu religia.

Mai scrie despre răpirea premiului: ” Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri” și tot acolo la Coloseni 2 mai scrie despre răpirea cu filosofia:” Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă”

În Biblie găsim un astfel de răpire, de furt de oameni: Calea lui Ieroboam. Toți împărații de după Ieroboam poartă vina ”căii lui Ieroboam”.

Important de observat e că răpirea se face CU ceva, există o unealtă, o capcană pentru răpit de fiecare dată. Și cel mai mult se temea apostolul pentru ”copiii” lui, născuți de el în chinuri, să nu fie răpiți de cineva, cu ceva. Teama lui era o durere reală, avertiza adesea ca un tată sau o mamă pe copiii lor.

Există o răpire prin lingușire, prin dulceața prefăcătoriei, o răpire cu zahăr. O găsim în Biblie, o găsim printre noi. Am citit recent ”Moștenirea Kremlinului” și acolo este citat Ceaușescu care spunea unor ofițeri de-ai lui prea zeloși în folosirea spionajului: ”Oricât zahăr ai pune pe un …„gunoi”, nu-l poți vinde ca prăjitură.!” adică există o limită a prefăcătoriei care o poți folosi sau a ceea ce poți obține cu ea (Ceaușescu a folosit un cuvânt mai românesc în loc de gunoi). Dacă dai deoparte zahărul, pute. De aceea, așa cum nici o gospodină nu se supără că cineva dă jos zahărul pudră de pe prăjitură, nimeni n-ar trebui să se supere dacă i se refuză lingușitoria, gustul e dedesubt. Zahărul e unul din cele mai nocive ”alimente”, spun medicii.

Mă uit câteodată pe net la programele unor biserici, conduse artistic de pastori, numai…zahăr. Unul din ei m-a vândut și pe mine (a vândut pe mai mulți, colegi de-ai lui de serviciu, majoritatea necredincioși) exact în perioada când a fost promovat în ”funcția” de pastor. Acum este tot acolo, adunarea e ”catedrală”, iar amvonul are în spate un scaun înalt, înalt. ”Domnul să binecuvinteze pe fratele care va…” sună stereotip conducerea lui mieroasă, iar cei răpiți de ticăitul de ceasornic al acestor programe, se bucură de…zahăr.

De obicei unealta răpirii seamănă cu ceva adevărat și ”bucatele” mirositoare se servesc întotdeauna cu zahăr pentru cei ce doar ling, nu mușcă:

-filosofia seamănă cu evanghelia(Vestea Bună)
-lingușirea seamănă cu dragostea
-conducătorul de program religios seamănă cu un cârmuitor
-masca seamănă cu chipul
-smerenia falsă seamănă cu adevărata smerenie
-Anticristul seamănă cu Cristos

Până când dai jos zahărul de pe ele!

Să nu fim și noi față de Tatăl…cu zahăr pe noi, cu cuvinte mieroase în rugăciuni, cu atitudini evlavioase în adunare, iar în realitate cu venin înăuntru? Dacă nu ne pocăim de aceste stări, de prefăcătorii față de Tatăl, dacă nu ne urcăm la Cort cu păcatul nostru, cu vita trasă de funii, dacă nu ne ducem la Marele Preot al Mărturisirii noastre cu starea noastră, El ne va lăsa în ea și va trimite în jurul nostru oameni ce se vor purta cu noi la fel de prefăcut cum ne purtăm noi cu El. Ne vor ”datora” 50 de dinari de dragoste și nu ni-i vor da, că ne vine să-i strângem de gât, dar noi când datorăm Tatălui 10.000, cerem evlavioși îndurare.

Zahărul nu e bun nici pe jertfele nostre către Dumnezeu, nici pe jertfele(rostirile) altora către noi, dar ne a dat să-i cunoaștem gustul, ca să ne prindă scârba. Să nu jertfim cu miere.


Răpiri de oameni(1)

14 ianuarie 2015

Citind istoria huteriților am fost impresionat de descrierea răpirilor de oameni din perioada anilor 1600.

Este descris în carte cum veneau turcii în localități care de sute de ani nu cunoscuseră războiul și luau fata sau soția din casă, le batjocoreau, le legau de cai și plecau cu ele în Turcia unde le vindeau ca roabe la târgurile de robi. Adesea luau și băieți și mar rar bărbați.

Imaginea este atât de vie descrisă cu durere tocmai de cei ce au scăpat ”ca să ne dea de știre”.

Este descrisă și povestea unui hutterit care  a plecat în Turcia(a se înțelege Imperiul Otoman) ca să-și răscumpere soția și alți frați.

M-am gândit la soarta acelor răpiți, cum probabil soțiile sau fiicele răpite ajungeau la alți bărbați, cum trăiau toată viața rămasă cu amintirea căminului pierdut, cu amintiri și cum încercau să transmită noilor copii o istorie pe care răpitorii ar dori-o uitată. Era un fel de răpire, răpirea trupului.

Mi-am amitit de doamna Maier, ”maghiară” catolică din Vințu de jos, locuia în Cluj lângă Policlinica unde lucrează soția mea. I-a șoptit într-o zi soției că și ea este urmașă a habanilor, acei habani care nu au vrut să emigreze, s-au convertit forțat la catolici prin călugărul Delpinii la anii 1760, dar iată că după 250 de ani, conștiința apartenenței la un alt popor încă pâlpâia transmisă prin generații. Un alt fel de răpire, răpirea cu religia.

M-am gândit la cât de vie trebuie să fii rămas în mintea celor răpiți imaginea locului, a părinților, a dragostei lăsate în urmă.
Ce rană continuă au suferit restul vieții lor, știind că undeva este ceva mult mai bun decât starea de rob. Și m-am gândit la cei ce s-au ”adaptat”, ce au început să se obișnuiască și să uite, au început ”să se simtă bine” cu răpitorii.

Și diavolul l-a răpit pe Adam la cădere, apoi urmașii lui Adam au uitat de starea dinainte și s-au obișnuit cu răpitorii. Câtă durere pe tatăl ”trădat” mai ales văzând din cerurile lui cum imaginea(chipul) copiilor săi se transformă încet-încet în imaginea(copia) dușmanului Său, iar copiii se bucură de starea asta.

Citeam poezia Tatianei:
”De-atunci … se naște pururi Absalom
cu ceata lui de mii și mii de Core
de-Ahabi și Iude prinși mereu, ca-n hore….
Și-Adam
tot mai puțin aduce-a om.”

Întreaga omenire este răpită și ”învățată”(educată) de vrășmașul Tatălui natural. Noi, omenirea secolului XXI gândim adesea, spunem și facem obiceiurile răpitorului.


Protejat: Înregistrare adunare 11 ianuarie 2015

12 ianuarie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Protejat: Înregistrare adunare 4 ianuarie 2015

12 ianuarie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Protejat: Înregistrare adunare 28 decembrie 2014

12 ianuarie 2015

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Înregistrare adunare 21 decembrie 2014

11 ianuarie 2015

Arta de a fi energizat de prezența lui Dumnezeu

11 ianuarie 2015

Așa s-a numit frântura de emisiune care am ascultat-o într-o seară venind de la lucru.
Odată că: termenul ”prezența lui Dumnezeu” nu apare nici așa, nici altfel și nicidecum în Biblie ca fiind o stare ce se poate simți, așa ca temperatura, umiditatea sau mirosul.
Apoi că: de unde Doamne ferește să te energizeze această prezență?
Zicea domnul de la emisiune că această ”prezență” e ca o pastilă, ca o vitamină, ca ceva de dat puteri și că trebuie să iei des, explica și cum. Dacă am lua cazurile din Biblie cu oameni care s-au întâlnit doar cu îngeri am vedea că vederea îngerului i-a golit de orice energie, au căzut ca morți, li s-a sluțit fața, i-au lăsat toate puterile, nici unul n-a fost ”energizat” deloc.
Mai departe că: să faci din energizarea aceasta nu doar așa un meșteșug banal, ca și când schimbi un bec la nevoie, ci o ”artă”, ca și când vinzi tablouri toată ziua, asta era deja prea de tot. Omul bătea câmpii.

Nici mintea mea nu-l mai asculta, plecase la…credință. Că ”prin credință” scrie la Evrei că ”cei din vechime”, și că tot ”prin credință și noi”. Și că credința este ”încredere neclintită” (o stare a minții, nu energizare), și că ”ferice de cine citește” și că a crede înseamnă a citi și a rămâne la ce e scris. Și că Dumnezeu e Cuvânt, e scriere, e ”text” dacă vreți, e rostire…nu emanații energetice ca radiațiile, ca microundele sau ca ….mama Omida, vrăjitoarea la care apelează cei ce vor energii.

Vorbitorul n-a spus o iotă de verset  ca să-și justifice abaterea, nici n-avea de unde.

Dar boala  e gravă. Am spus-o des: penticostalismul e boală baptistă. De prin anii 1700 au început mulți să zică că ”trebuie să simți” una-alta. Și încet-încet, dintr-o credință bazată pe cuvânt și o trăire bazată pe credință s-a ajuns la o trăire bazată pe principii luate din teroriile mincinoase al unor prezențe…”energizante”. Că rețetele lor de energizare nu se găsesc deloc în cartea Tatălui nu-i deranjează deloc pe acești apostoli ai artei energizării prin prezență. Se merge la biserică ca la la farmacie, să mai iei o doză, se cântă …o da….aici e energizare nu glumă. (Am scris despre noua cruce a noilor apostoli aici.)

Arta acestor ”energizări” e greblă de strâns oameni, ca paiele, ca fânul, ca pleava. Pe tine, dragul meu, ce energie te mână? Ți-ai pierdut puterea ta, puterea vieții tale vechi, omul păcatului din tine a fost dezbrăcat de puterea lui? Aici e testul credinței pe care trebuie să ni-l facem fiecare din noi nouă înșine. Sau încă te legeni în energiile omului vechi, străin de cuvintele credinței și ale bunei învățături? Să ne cercetăm fiecare și să ne mărturisim starea înaintea Lui pentru a fi curățați prin sângele Mielului.

Citez ce am scris nu demult: ”Atunci de unde această repetare a termenului în lumea religioasă: ”eu simt, eu simt pe cineva, pe Domnul în inima mea….Îi simt fiorul Lui cel sfânt”. De ex. aici.

Ce fior, ce simțire? Spune Biblia ceva despre fioruri și simțiri, sau doar domnul pastor?

Biblia nu spune nimic, domnul pastor spune multe. Domnul pastor a construit o industrie religioasă profitabilă, industrie în care muzica creatoare de simțiri și fioruri joacă un rol central. Nici nu se mai poate imagina o biserică fără o industrie muzicală la standarde (nu mai vin tinerii, frate!). Această stare artificial creată prin muzică și efecte este numită ”prezența lui Dumnezeu”. Fiecare hoț cu scula lui, unii cu vitralii, odăjdii și fum alții cu estrade, tobe și chitări. Fiecare hoț cu peștera lui și cu victimele lui.

Pretenția că  credința este o ”stare”, ca o radiație, ca un curent, ca razele X, sau ca ultrasunetele este o înșelătorie. Și eu am crezut așa. Gândul că doar dacă te duci într-un loc, fără ca mintea ta să fie înnoită, că doar dacă stai într-un anume mediu, te încarci ca o baterie cu panou solar și „funcționezi” o vreme și apoi mergi înapoi la ”influență”, acest gând este o mare capcană.”


Despre aioni(perioade)

11 ianuarie 2015

0.Am putea împărți istoria lumii în câteva perioade(veacuri, eoni) mari, să zicem:
-creația
-de la creație de cădere(izgonirea din Eden)
-de la cădere la Noe
-de la Noe la Avram
-de la Avram la coborârea în Egipt
-robia egipteană
-ieșirea din Egipt
-pustia
-trecerea Iordanului
-Iosua și judecători
-David și Solomon
-Împărăția dezbinată
-strămutarea în Babilon
-întoarcerea din Babilon
-vremea dinainte de nașterea Domnului
-întruparea
-moartea pe cruce, învierea și înălțarea
-pogorârea Duhului Sfânt
-vestirea către iudei
-întoarcerea către neamuri(apostolul Pavel)
-apostazia
-așteptarea răpirii
-răpirea
-etc. etc (nu mai scriu că poate nu va fi chiar așa)

1.Meditam zilele trecute la versetul 2 din Evrei 1: ”la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.”  Cuvântul veacurile=aionii(eonii) pare ciudat.

2.Cum adică: ”a făcut veacurile(perioadele)?”
În cele 6 zile de creație Dumezeu a făcut cer, pământ, stele, vegetație, faună și om, dar nu …timp.

3.Explicația este în versetul 14 din Geneza 1: ”Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii;” Deci Dumnezeu a creat stele și galaxii ca să împartă timpul. Cum am scris cândva aici: ”Luminători în mers statornic, creeaţi să-mpart-al vremii mers, dau şi secunda din ceasornic, şi erele din univers.”

4.Gândiți-vă puțin: dacă nu ar fi mișcarea de spin a pământului(în jurul axei sale), nu ar fi fost zi și noapte, nici ore, nici secunde, am fi măsurat fiecare om sau popor timpul după tot felul de mecanisme necalibrate. Dacă nu ar fi fost înclinația axei pământului față de planul orbitei nu ar fi fost anotimpuri și dacă nu ar fi fost rotirea în timp lung în jurul soarelui nu ar fi fost nici ani, am fi trăit într-o confuzie totală.

5.Așa, Dumnezeu a pus măsurile de timp deasupra puterii noastre și tot în ani, luni, zile și ore măsoară timpul și chinezii și patagonezii.

6.Dar mai e ceva: ”Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile!” Și cerul, și astrele și mișcarea lor, și aionii date de ele sunt PENTRU EL. Pentru că mișcarea astrelor dă timpul și așa trebuie să înțelegem că: ”prin Fiul a făcut veacurile(aionii)”. Dumnezeu a făcut toată creația pentru Fiul Său, pentru a-Și arăta înțelepciunea și a-Și  dovedi puterea.

7. Dacă socotim Cuvântul lui Dumnezeu ca o oglindă, vedem evenimente dublate, unele dinainte de întrupare, altele după. Avem dreptul acesta : ceea ce li s-a întâmplat lor sunt pilde pentru învățătura noastră, o perioadă este lecție pentru altă perioadă. Dar în ce ordine? De la creație la Betleem se pune paralel cu de la Betleem la…mileniu??? Grea temă.

8. Aș spună că după cum într-o oglindă lucrurile apropiate se văd și în oglindă tot aproape, iar cele depărtate și mai depărtate, tot așa putem privi istoria veacurilor, perioadelor(eonilor din Biblie). Dacă punem oglinda în vremea întrupării, anul  (AD) zero: am putea înțelege de exemplu că perioada divizării împărăției lui Solomon (calea lui Ieroboam) este o bună imagine a apostaziei de după plecarea apostolilor. Putem trage multe învățăminte și înțelepte din aceste extrem de coincidente fapte.

9.Apoi, unde punem vânzarea lui Iosif de către frații săi? S-a petrecut aidoma vânzarea Noului Iosif(Adaos) al Noului Legământ de către neamul lui și se petrece acum împietrirea evreilor (nerecunoașterea Lui). Eu cred că imaginea descoperirii lui Iosif către frații săi nu s-a petrecut încă  și se va petrece după răpire când ”tot Israelul va fi mântuit” și Domnul Isus se va arăta ”fraților săi”.

10. Nu sunt dogmatic pe subiect, dar nici absent nu pot fi în prezența atâtor evidențe. Am fost stimulat să meditez aceste azime după vizita unui prieten care locuiește în Israel: ”Haideți în Israel!” încerca să ne convingă că: nu sunt teroriști, că e o atmosferă calmă, că șekelul e tot cât un leu(pe-acolo), că ora (fusul orar) e aceeași, că avion direct două ore, că… Eu mă gândeam că în curând tot Israelul va fi mântuit, …ca frații lui Iosif, deodată.

11.După ce se petrece în Ucraina, în Franța, înțelegem că semnalul pentru întoarcerea tuturor evreilor în țara lor s-a dat. Teroriștii nu judecă așa, nici rușii, nici ce-or fi ăia din Ucraina, nici chiar evreii nu au de gând să plece dacă nu sunt forțați. Dacă nu era comunismul peste casa lor(Estul europei) nici acum n-ar fi plecat nici de pe-aici. Când citim Ieremia 16 înțelegem că se apropie sfârșitul întoarcerii lor și după răpire pocăința lor. Cei ce predică Sionismul, nici ei nu înțeleg așa Biblia, ei vor o reîntoarcere și așteaptă un mesia care să-i facă precum pe vremea lui David. Câtă debusolare, ca la frații lui Iosif.

12.Noi cum stăm cu pocăința noastră? ”Să vă uitați în sus” e porunca atunci când vedem împlinindu-se aceste semne. Altceva nu avem de făcut. Nu să facem politică, nu să milităm pentru sau împotriva unor tabere de filozofii. Să înțelegem semnele și să ne pregătim sufletele pentru a nu fi lăsați afară căci vor urma zile de mare necaz după răpire. Încă un aion se apropie de capăt, poate unul din cei mai lungi. Un aion zăbovit.


Puțin aluat(5)…despre umor, ironie, haz

2 ianuarie 2015

”…să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie…” 1 Corinteni 5:8

Jertfa buzelor noastre, vorbele noastre sunt pâinea pe care o dăm pentru hrănirea celor din jur, pâine pe care ei o ”mănâncă” pentru hrana sufletelor lor.
Această jertfă, această pâine a cuvintelor o coacem din plămădeala gândurilor, plămădeală la rândul ei frământată dintr-un amestec de făină(Cuvânt scris), Untdelemn(Cunoștință=tâlc) și Tămâie(rugăciune). Puterea de hrănire a pâinii vorbelor noastre va avea legătură cu ceea ce amestecăm în plămădeală.

Azi voi scrie despre acest ferment(aluat): umorul. Punem noi oare și umor în plămădeală? Avem voie? Acrește sau dă gust bun umorul?
Este general acceptat că între bucătarii vorbelor lumii, un om cu simțul umorului este de preferat unui ursuz și că a ”te prinde” de o glumă,  a ”o gusta”, a strecura o ”ironie fină”, a arde pe cineva printr-o sucire de vorbe ca să se simtă atins este o dovadă de istețime a celui ce scoate astfel de ”perle”. Umorul este un ingredient de zi cu zi al dialogului oamenilor, se spune despre glume că sunt ”sărate” sau ”nesărate” și se socotește că decât să fi un sobru, e mai bine ca în dialog să strecori din când în gând puțin umor.
Așa am socotit și eu până nu m-am urcat pe cântarul Cuvântului lui Dumnezeu și am vrut să văd ce greutate au vorbele mele…ușoare. Dac-ar fi să vorbim numai de ”greutate”, ar fi puțin, vorbele sunt ușoare, dar trebuie să vorbim despre gust, căci ce altceva decât gust amar lasă ironia, cu ce altceva decât cu pelinul s-ar putea asemăna vorbirea celui ce condimentează fiecare frază cu o ironie, a celui ce strecoară continuu, de la haz, umor și glume până la ironie fină sau brută până la batjocură.
Sunt diferite grade de umor, de la nevinovata glumă sărată, satiră, ironie, până la batjocura fățișă.
Dacă umorul are partizani chiar printre creștini(ce? e păcat să glumești?), să ne întrebăm:  este ironia un amestec bun pentru pus în plămădeala gândurilor? Dar batjocorirea, dar disprețul, etc?

Umorul este o atitudine a inimii, o stare a celui stăpân pe sine, a celui stăpân pe situație, a celui ce știe, a celui ce se socotește puternic și râde de stări depășite, de lucruri cunoscute. La școală cei din clasele mari îi ironizează pe cei din clasele mici, în fabrici și ateliere cei ce știu o meserie îi iau în zeflemea pe cei ce se căznesc s-o învețe, străinii care nu vorbesc limba băștinașilor sunt prilej de glumă pentru vorbitorii nativi, etc, etc. Trist e că deseori în familii, părinții îi ironizează pe copii, frații mai mari pe cei mai mici, etc. Unii consideră ironizarea celui mai slab ca un factor stimulativ, ca un ingredient ce-l va face pe cel atins să se trudească să iasă din neputința sau inferioritatea lui, dar vom vedea imediat că nu e așa, ironia este de cele mai multe ori o armă ucigătoare de relații și de cugete, o otravă, nu un leac, o armă nu o unealtă, o dărâmare, nu o ridicare.

Dar să ne calibrăm mai întâi cântarul, ca să judecăm cu aceeași măsură și eu îndrăznețul ce abordează astfel de subiecte sensibile, și dumneata răbdătorul meu cititor, mai ales dacă ești hotărât să citești această postare până la sfârșit.

Să luăm două persoane ipotetice:
Pe Ion-seriosul, cel sobru, cel ce nu glumește niciodată, cel ce vede totdeauna partea realistă(tragică) a existenței și pe…

Vasile-glumețul, cel ce totdeauna va găsi un prilej de glumă, la fiecare vorbă va scoate un spirit când va întâlni un prieten îndepărtat, o ironia când va întâlni un prieten apropiat și o batjocură când își va vedea dușmanul.

Între acești doi, pe scara umoristicii, fiecare din noi ne vedem undeva, pe un fuștei, să zicem că ”eu normalul”, cel cu un dezvoltat simț al umorului, câteodată ironic și aproape niciodată batjocoritor îmi îndreptățesc atitudinea și mă văd bun la nivelul meu de umor, nu sunt nici prea glumeț. nici prea sobru?.
Ce? Să fie ursuz ca Ion-seriosul? Și nici șugubăț ca Vasile-glumețul nu merge! Dar…dac-ar fi să fac un drum lung cu cineva, parcă tot mai mult mi-ar place cu Vasile-glumețul, Ion e prea serios. Așa gândesc eu despre mine, poate și tu despre tine!

Dar Biblia ce zice? Tata ce părere are? Are Tata o părere despre seriozitate sau ne lasă să fim cu vrem, nu-L laudă nici pe Ion, nu-L ceartă nici pe Vasile!

Lui Timotei îi scrie Pavel: ”dar tu fii treaz în toate, suferă răul” 2 Timotei 4:5  Fii treaz=νήφω(gr) néphó=calm, vigilent, sobru, circumspect, treaz(nu beat de vin), neintoxicat de influențe rele. etc.

Spiritul ironic, starea lui Vasile-glumețul este o intoxicație a minții, o stare de abandon a realității, o dezertare din realitatea tragică a existenței. Căci ”Mai bine să te duci într-o casă de jale de cît să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfîrşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decît râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii. Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului de cît să asculţi la cîntecul celor fără minte. Căci râsul celor fără minte este ca pîrăitul spinilor supt căldare.” Eclesiastul 7:2-6

Este scris despre cei necredincioși că ”Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei.” 2 Petru 3:5
Deci necredința(că nu știu) oamenilor este o prefăcătorie (se fac că nu știu) voită (înadins). Credința i-ar face să ia în serios TOT Cuvântul lui Dumnezeu și ar implica schimbarea obiceiurilor. Decât o astfel de ”seriozitate” mai bine ”să ne facem că nu știm”(cum zice Vasile-glumețul) ceea ce cugetul lor le spune însă destul. Fiecare om va fi judecat de mărturia cugetului lui, cuget aflat într-un război între o minte îndeajuns de deșteaptă ca să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu și niște gânduri îndeajuns de împietrite ca să construiască zi de zi fortificații de îndreptățiri împotrivitoare credinței. Hazul, chiar de necaz (chiar de sine) este o formă a ”acestui înadins se fac că nu știu” o formă de ignorare voită a unei judecăți reci.

Am scris mai demult:
”Și apostolul Pavel îndemna cu lacrimi, sfătuia ca un tată pe copii, spunea: ”vă spun și acum plângând” etc. Ruperea inimii, împărtășirea durerii, simțirea ta a nesimțirii celui ce ar trebui să simtă îl sensibilizează pe acesta și-l face să-și vină în fire. Felul de a vorbi ușuratic însă, participarea continuă la jertfele păgâne(vorbirile lumești) desensibilizează conștiința(cugetul), face inima nesimțitoare durerii poverii păcatului atât de ușuratic acoperit de oameni prin vorbiri înșelătoare, atât inima celui ce ar trebui să învețe cât și a celui ce ar avea nevoie să fie învățat.
Limbă: fiară sălbatică și neâmblânzită! Oamenii își folosesc limbile ca să înșele și prin acoperirea cu dialoguri de suprafață a păcatului, a durerilor lăuntrice, prin înădușirea adevărului în nedreptate.
Arătarea(manifestarea) Adevărului străpunge acest zid fariseic respectat cu frică de actorii lumii și pătrunde cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu până la despărțiea sufletului și a duhului, la judecarea simțirilor și gândurilor inimii.”

A rânduit Dumnezeu ca ultimele trei luni să le petrec multe zile de la un spital la altul, vizitând pe cei apropiați bolnavi. O singură noapte la UPU, această anticameră a morții, scoate din orice om cea mai mică urmă de ”simț al umorului”. O zi-două doar în vizită la o secție de terapie intensivă a unui spital te aduce cu picioarele pe pământ, te coboară la realitatea tragică a existenței.
Realizezi atunci că umorul de orice fel este o formă de dezertare, un abandon al slujbei și privind slujba noastră ca o lucrare de jertfă, vezi umorul ca fiind un sacrilegiu.
Am scris acum 3 ani: ”…lucruri fericite..Unul din ele este că iată am ajuns la 45 de ani. Când aveam 28 de ani, 60 de kilograme și fișă la Oncologie mergeam pe stradă privind la cei de 40 de ani și gândeam:”ce vă pasă?, voi ați ajuns la 40 de ani, v-ați văzut copiii mari, eu n-o să mi-i văd…” Iată că am primit chiar bonus 5 ani.”  (Despre această experiență n-am scris ca să nu mă propovăduiesc pe mine, cum n-am scris nici despre călătorii, nici despre oamenii mici și mari pe care am avut privilegiul să-i cunosc.) Există chiar un nivel al umorului și ironiei care l-am impus pe acest blog, nu numai mie, ci și comentatorilor. Prefer să fiu Ion-seriosul decât Vasile-cel-ce-găsește-în-toate-ceva-de-râs deși cine mă cunoaște știe că sunt un fel de Vasile-Ion, cu regret trebuie să spun că nu-mi place nici mie fușteiul scării pe care stau.

 A pune haz în orice vorbă este un fel de răutate și de viclenie, un aluat neacceptat, un ferment ce doar va umfla, va dospi plămădeala vorbirilor noastre,  ne va risipi timpul . E trist că deseori vorbirile prin adunări sunt împănate cu glume, chiar mie mi s-a întâmplat să pun apă și drojdie pe jertfă, o stare ce aruncă în ușurătate orice subiect. Umorul este un aluat de viclenie, pentru că ascunde starea tragică a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, a necredinței, a idolatriei sub masca unei bune-stări ce nu scormonește cugetul, nu aprinde nici un foc și nu condamnă nimic. Umorul este o formă de jertfă cu sânge, adică cu suflet, cu acel psuchikē=stare sufletească, demonică, a sinelui omenesc nerăstignit, a omului plin de sine care își permite să râdă de cel de lângă el.

Am mai scris aici pe blog:
”Sângele scurs reprezintă puterea sufletească, cea proprie nouă, cea care vine din noi înșine, ține de personalitatea omului nostru vechi. Apostolul Iacov, comparând cele două Înțelepciuni scrie:”Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. ” Iacov 3:15(original:sufletească=psuchikē, ψυχική).
A aduce jertfe plăcute înseamnă a nu aduce nimic din puterea noastră veche, din energia firii vechi, din carne.
Slujirile religioase de astăzi se aseamănă tot mai mult cu cele de la altarele de la Betel și Dan, inovații omenești, abuzuri pline de energie firească, jertfe de sânge, jertfe cu sânge, cu abundență de energie a omului vechi.
Scurgerea sângelui din animal înseamnă golirea a ceea ce transmitem de orice vine de jos, de ce ne-ar putea personaliza, de sudoarea noastră, de adaosul nostru uman, de firescul din noi astfel ca să rămână doar ceea ce am primit: ”am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu…”.
      Jertfa de sânge, sau cu sânge înseamnă a aduce în slujire un amestec de lucruri divine cu energie omenească, sufletească, a încerca să-L slujești pe Domnul cu înțelepciunea de jos, cu energia de jos.
De exemplu iată la Pavel cu câtă grijă ”scurge sângele”: ”…n-am venit să vă propovăduiesc Taina lui Cristos cu o vorbire sau înțelepciune strălucită…”  sau ”vorbirea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele înduplecătoareale înţelepciunii, ci în dovada Duhului…”
Vorbirile noastre sunt jertfe duhovnicești, nu pot fi aduse oricum.
”Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,…”  Vorbele nechibzuite mai ales, poartă în ele semnele jertfelor nebunilor. (”apropie-te mai bine să asculţi, decāt să aduci jertfa nebunilor”. Jertfa nebunilor este flecăreala, limbuția, neînfrânarea limbii.”

Cred că am ajuns la sfârșit cu această jertfă de seară în această primă zi din acest an în care am ajuns, Slavă lui Dumnezeu. Frământ acestă plămădeală de multe zile și acum am pus-o în cuptor și vă servesc și pe voi. Sper să fie o azimă sănătoasă, fără aluat(ferment) și chiar dacă uscăciunea unui text lung te face să nu mai vrei să-ți rupi dinții în astfel de meniu, să ne amintim că lecția paștelui ne învață ca împreună cu mielul fript cu ierburi amare să ne hrănim unii pe alții cu astfel de azimi. Să ne ”sărăm” vorbele noastre nu cu glume, ci cu Har.


Sfânt cuptor al suferinței…a doua cântare compusă de fratele Moldoveanu în închisoarea din Cluj, august 1959

1 ianuarie 2015

sfantcuptor

Pentru a asculta o istorie din închisoare mergeți la minutul 18:40 (pentru cântare direct la minutul 25:40) de la acest link:


%d blogeri au apreciat: