”…să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie…” 1 Corinteni 5:8
Jertfa buzelor noastre, vorbele noastre sunt pâinea pe care o dăm pentru hrănirea celor din jur, pâine pe care ei o ”mănâncă” pentru hrana sufletelor lor.
Această jertfă, această pâine a cuvintelor o coacem din plămădeala gândurilor, plămădeală la rândul ei frământată dintr-un amestec de făină(Cuvânt scris), Untdelemn(Cunoștință=tâlc) și Tămâie(rugăciune). Puterea de hrănire a pâinii vorbelor noastre va avea legătură cu ceea ce amestecăm în plămădeală.
Azi voi scrie despre acest ferment(aluat): umorul. Punem noi oare și umor în plămădeală? Avem voie? Acrește sau dă gust bun umorul?
Este general acceptat că între bucătarii vorbelor lumii, un om cu simțul umorului este de preferat unui ursuz și că a ”te prinde” de o glumă, a ”o gusta”, a strecura o ”ironie fină”, a arde pe cineva printr-o sucire de vorbe ca să se simtă atins este o dovadă de istețime a celui ce scoate astfel de ”perle”. Umorul este un ingredient de zi cu zi al dialogului oamenilor, se spune despre glume că sunt ”sărate” sau ”nesărate” și se socotește că decât să fi un sobru, e mai bine ca în dialog să strecori din când în gând puțin umor.
Așa am socotit și eu până nu m-am urcat pe cântarul Cuvântului lui Dumnezeu și am vrut să văd ce greutate au vorbele mele…ușoare. Dac-ar fi să vorbim numai de ”greutate”, ar fi puțin, vorbele sunt ușoare, dar trebuie să vorbim despre gust, căci ce altceva decât gust amar lasă ironia, cu ce altceva decât cu pelinul s-ar putea asemăna vorbirea celui ce condimentează fiecare frază cu o ironie, a celui ce strecoară continuu, de la haz, umor și glume până la ironie fină sau brută până la batjocură.
Sunt diferite grade de umor, de la nevinovata glumă sărată, satiră, ironie, până la batjocura fățișă.
Dacă umorul are partizani chiar printre creștini(ce? e păcat să glumești?), să ne întrebăm: este ironia un amestec bun pentru pus în plămădeala gândurilor? Dar batjocorirea, dar disprețul, etc?
Umorul este o atitudine a inimii, o stare a celui stăpân pe sine, a celui stăpân pe situație, a celui ce știe, a celui ce se socotește puternic și râde de stări depășite, de lucruri cunoscute. La școală cei din clasele mari îi ironizează pe cei din clasele mici, în fabrici și ateliere cei ce știu o meserie îi iau în zeflemea pe cei ce se căznesc s-o învețe, străinii care nu vorbesc limba băștinașilor sunt prilej de glumă pentru vorbitorii nativi, etc, etc. Trist e că deseori în familii, părinții îi ironizează pe copii, frații mai mari pe cei mai mici, etc. Unii consideră ironizarea celui mai slab ca un factor stimulativ, ca un ingredient ce-l va face pe cel atins să se trudească să iasă din neputința sau inferioritatea lui, dar vom vedea imediat că nu e așa, ironia este de cele mai multe ori o armă ucigătoare de relații și de cugete, o otravă, nu un leac, o armă nu o unealtă, o dărâmare, nu o ridicare.
Dar să ne calibrăm mai întâi cântarul, ca să judecăm cu aceeași măsură și eu îndrăznețul ce abordează astfel de subiecte sensibile, și dumneata răbdătorul meu cititor, mai ales dacă ești hotărât să citești această postare până la sfârșit.
Să luăm două persoane ipotetice:
Pe Ion-seriosul, cel sobru, cel ce nu glumește niciodată, cel ce vede totdeauna partea realistă(tragică) a existenței și pe…
Vasile-glumețul, cel ce totdeauna va găsi un prilej de glumă, la fiecare vorbă va scoate un spirit când va întâlni un prieten îndepărtat, o ironia când va întâlni un prieten apropiat și o batjocură când își va vedea dușmanul.
Între acești doi, pe scara umoristicii, fiecare din noi ne vedem undeva, pe un fuștei, să zicem că ”eu normalul”, cel cu un dezvoltat simț al umorului, câteodată ironic și aproape niciodată batjocoritor îmi îndreptățesc atitudinea și mă văd bun la nivelul meu de umor, nu sunt nici prea glumeț. nici prea sobru?.
Ce? Să fie ursuz ca Ion-seriosul? Și nici șugubăț ca Vasile-glumețul nu merge! Dar…dac-ar fi să fac un drum lung cu cineva, parcă tot mai mult mi-ar place cu Vasile-glumețul, Ion e prea serios. Așa gândesc eu despre mine, poate și tu despre tine!
Dar Biblia ce zice? Tata ce părere are? Are Tata o părere despre seriozitate sau ne lasă să fim cu vrem, nu-L laudă nici pe Ion, nu-L ceartă nici pe Vasile!
Lui Timotei îi scrie Pavel: ”dar tu fii treaz în toate, suferă răul” 2 Timotei 4:5 Fii treaz=νήφω(gr) néphó=calm, vigilent, sobru, circumspect, treaz(nu beat de vin), neintoxicat de influențe rele. etc.
Spiritul ironic, starea lui Vasile-glumețul este o intoxicație a minții, o stare de abandon a realității, o dezertare din realitatea tragică a existenței. Căci ”Mai bine să te duci într-o casă de jale de cît să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfîrşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decît râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii. Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului de cît să asculţi la cîntecul celor fără minte. Căci râsul celor fără minte este ca pîrăitul spinilor supt căldare.” Eclesiastul 7:2-6
Este scris despre cei necredincioși că ”Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei.” 2 Petru 3:5
Deci necredința(că nu știu) oamenilor este o prefăcătorie (se fac că nu știu) voită (înadins). Credința i-ar face să ia în serios TOT Cuvântul lui Dumnezeu și ar implica schimbarea obiceiurilor. Decât o astfel de ”seriozitate” mai bine ”să ne facem că nu știm”(cum zice Vasile-glumețul) ceea ce cugetul lor le spune însă destul. Fiecare om va fi judecat de mărturia cugetului lui, cuget aflat într-un război între o minte îndeajuns de deșteaptă ca să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu și niște gânduri îndeajuns de împietrite ca să construiască zi de zi fortificații de îndreptățiri împotrivitoare credinței. Hazul, chiar de necaz (chiar de sine) este o formă a ”acestui înadins se fac că nu știu” o formă de ignorare voită a unei judecăți reci.
Am scris mai demult:
”Și apostolul Pavel îndemna cu lacrimi, sfătuia ca un tată pe copii, spunea: ”vă spun și acum plângând” etc. Ruperea inimii, împărtășirea durerii, simțirea ta a nesimțirii celui ce ar trebui să simtă îl sensibilizează pe acesta și-l face să-și vină în fire. Felul de a vorbi ușuratic însă, participarea continuă la jertfele păgâne(vorbirile lumești) desensibilizează conștiința(cugetul), face inima nesimțitoare durerii poverii păcatului atât de ușuratic acoperit de oameni prin vorbiri înșelătoare, atât inima celui ce ar trebui să învețe cât și a celui ce ar avea nevoie să fie învățat.
Limbă: fiară sălbatică și neâmblânzită! Oamenii își folosesc limbile ca să înșele și prin acoperirea cu dialoguri de suprafață a păcatului, a durerilor lăuntrice, prin înădușirea adevărului în nedreptate.
Arătarea(manifestarea) Adevărului străpunge acest zid fariseic respectat cu frică de actorii lumii și pătrunde cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu până la despărțiea sufletului și a duhului, la judecarea simțirilor și gândurilor inimii.”
A rânduit Dumnezeu ca ultimele trei luni să le petrec multe zile de la un spital la altul, vizitând pe cei apropiați bolnavi. O singură noapte la UPU, această anticameră a morții, scoate din orice om cea mai mică urmă de ”simț al umorului”. O zi-două doar în vizită la o secție de terapie intensivă a unui spital te aduce cu picioarele pe pământ, te coboară la realitatea tragică a existenței.
Realizezi atunci că umorul de orice fel este o formă de dezertare, un abandon al slujbei și privind slujba noastră ca o lucrare de jertfă, vezi umorul ca fiind un sacrilegiu.
Am scris acum 3 ani: ”…lucruri fericite..Unul din ele este că iată am ajuns la 45 de ani. Când aveam 28 de ani, 60 de kilograme și fișă la Oncologie mergeam pe stradă privind la cei de 40 de ani și gândeam:”ce vă pasă?, voi ați ajuns la 40 de ani, v-ați văzut copiii mari, eu n-o să mi-i văd…” Iată că am primit chiar bonus 5 ani.” (Despre această experiență n-am scris ca să nu mă propovăduiesc pe mine, cum n-am scris nici despre călătorii, nici despre oamenii mici și mari pe care am avut privilegiul să-i cunosc.) Există chiar un nivel al umorului și ironiei care l-am impus pe acest blog, nu numai mie, ci și comentatorilor. Prefer să fiu Ion-seriosul decât Vasile-cel-ce-găsește-în-toate-ceva-de-râs deși cine mă cunoaște știe că sunt un fel de Vasile-Ion, cu regret trebuie să spun că nu-mi place nici mie fușteiul scării pe care stau.
A pune haz în orice vorbă este un fel de răutate și de viclenie, un aluat neacceptat, un ferment ce doar va umfla, va dospi plămădeala vorbirilor noastre, ne va risipi timpul . E trist că deseori vorbirile prin adunări sunt împănate cu glume, chiar mie mi s-a întâmplat să pun apă și drojdie pe jertfă, o stare ce aruncă în ușurătate orice subiect. Umorul este un aluat de viclenie, pentru că ascunde starea tragică a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, a necredinței, a idolatriei sub masca unei bune-stări ce nu scormonește cugetul, nu aprinde nici un foc și nu condamnă nimic. Umorul este o formă de jertfă cu sânge, adică cu suflet, cu acel psuchikē=stare sufletească, demonică, a sinelui omenesc nerăstignit, a omului plin de sine care își permite să râdă de cel de lângă el.
Am mai scris aici pe blog:
”Sângele scurs reprezintă puterea sufletească, cea proprie nouă, cea care vine din noi înșine, ține de personalitatea omului nostru vechi. Apostolul Iacov, comparând cele două Înțelepciuni scrie:”Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. ” Iacov 3:15(original:sufletească=psuchikē, ψυχική).
A aduce jertfe plăcute înseamnă a nu aduce nimic din puterea noastră veche, din energia firii vechi, din carne.
Slujirile religioase de astăzi se aseamănă tot mai mult cu cele de la altarele de la Betel și Dan, inovații omenești, abuzuri pline de energie firească, jertfe de sânge, jertfe cu sânge, cu abundență de energie a omului vechi.
Scurgerea sângelui din animal înseamnă golirea a ceea ce transmitem de orice vine de jos, de ce ne-ar putea personaliza, de sudoarea noastră, de adaosul nostru uman, de firescul din noi astfel ca să rămână doar ceea ce am primit: ”am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu…”.
Jertfa de sânge, sau cu sânge înseamnă a aduce în slujire un amestec de lucruri divine cu energie omenească, sufletească, a încerca să-L slujești pe Domnul cu înțelepciunea de jos, cu energia de jos.
De exemplu iată la Pavel cu câtă grijă ”scurge sângele”: ”…n-am venit să vă propovăduiesc Taina lui Cristos cu o vorbire sau înțelepciune strălucită…” sau ”vorbirea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele înduplecătoareale înţelepciunii, ci în dovada Duhului…”
Vorbirile noastre sunt jertfe duhovnicești, nu pot fi aduse oricum.
”Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,…” Vorbele nechibzuite mai ales, poartă în ele semnele jertfelor nebunilor. (”apropie-te mai bine să asculţi, decāt să aduci jertfa nebunilor”. Jertfa nebunilor este flecăreala, limbuția, neînfrânarea limbii.”
Cred că am ajuns la sfârșit cu această jertfă de seară în această primă zi din acest an în care am ajuns, Slavă lui Dumnezeu. Frământ acestă plămădeală de multe zile și acum am pus-o în cuptor și vă servesc și pe voi. Sper să fie o azimă sănătoasă, fără aluat(ferment) și chiar dacă uscăciunea unui text lung te face să nu mai vrei să-ți rupi dinții în astfel de meniu, să ne amintim că lecția paștelui ne învață ca împreună cu mielul fript cu ierburi amare să ne hrănim unii pe alții cu astfel de azimi. Să ne ”sărăm” vorbele noastre nu cu glume, ci cu Har.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Vestea Bună 