Cântare de jale pentru învinși

„Au semănat grâu, şi seceră spini, s-au ostenit fără folos. Să vă fie ruşine de ce culegeţi în urma mâniei aprinse a Domnului!” Ieremia 12:13
„Spovedanie pentru învinși” și-a întitulat comunistul Panait Istrati cartea lui de impresii din URSS, după o călătorie sponsorizată de statul sovietic în perioada interbelică.
Și acei îngâmfați se credeau superiori, speciali, inventatorii societății perfecte, ca și „recoltații de la Arad”.
Transform în postare ceea ce a fost inițial o completare a unei postări anterioare.

Am ascultat încă două analize ale evenimentului de la Arad, una a unui cunoscut calvinist și alta a redactorului de la radio din Zalău, Dan Bercian.
Pe calvinist îl las în pace, nimeni nu e gripat toată viața, se vindecă oamenii. Și calvinismul lui va trece, dacă are toți neuronii aliniați și el e ascultător de logica biblică.
Comentariul lui Dan Bercian îl inserez aici pentru că e mai arzător și mai adaug apoi câteva cuvinte:

Majoritatea comentatorilor evenimentului au deplâns introducerea în Casa Domnului a meciului de fotbal, uitând că nu acea clădire este Casa Domnului, ci „microbiștii” înșiși ar fi trebuit să fie. Durerea ar trebui să fie pentru faptul că în loc să citească Cuvântul, să se ocupe cu vestirea lui, cu rugăciunea, cu ajutorarea, cu însuflețirea spre cele bune, „majoritatea bărbaților din biserică joacă fotbal și urmăresc meciurile de fotbal„. Pastorul face această constatare placid, rece, fără lacrimi, fără durere și fără conștiența bolii pe care o descrie.
Măcar de tăcea.
Am fi putut crede că seara, în cămăruța lui, aduce înaintea Domnului pe acei câțiva din adunare care urmăresc meciurile de fotbal.
Sunt de plâns, și poporul din sală, și popii lor.
Ei sunt ca și bolnavii negaționiști sau poate chiar mai rău, ca și bolnavii care spun că boala nici nu există, cum au fost mulți pe vremea Covidului. Sau și mai îngrozitor de rău, ei explică cum că boala lor e o formă înaltă a sănătății și manifestarea normalului.
Trebuie să plângă cineva pentru ei.
„Căutaţi şi chemaţi plângătoarele să vină! Trimiteţi la femeile iscusite ca să vină!  Să se grăbească să facă o cântare de jale asupra noastră, ca să ne curgă lacrimile din ochi şi să curgă apa din pleoapele noastre! ” Ieremia 9:17-18
Cam asta ar trebui făcut cu „nesimțitorii” de la Arad: cei simțitori să le cânte cântări de jale până le vine și lor să plângă, dacă cântările de jale din Biblie nu le-au citit.
Căci fără plâns propriu și conștient, fără luarea voluntară a crucii, salvarea sufletului nu se poate.
Mie nu îmi pasă de introducerea în Casa Domnului a vizionării fotbalului.
Am oroare de creștinismul de „ziua Domnului” și de „Casa Domnului”.
Cred ferm că fiecare creștin trebuie să fie creștin peste tot și tot timpul, fără pauze.
E dureros că „se mai cred ceva” sau „cineva” un grup de oameni care își petrec zilele tolăniți pe canapele și vizionând meciuri, fără ca cineva să le spună vreodată că ce fac ei nu este dragoste de Domnul și de aproapele, ci dragoste de sine, de pofte, de păcat. Vai de neoprotestantismul lor! De neo-adormirea lor!
Cum să le spui altora să se unească cu tine, la ce?
La „părtășia” microbismului văzut virtute?
Nu mișcarea fizică e problema aici, mișcarea face bine și ajută la sănătate, microbismul, această parte din duhul lumii e problema.
Microbismul și dragostea de vizionare ocupă locul dragostei de Domnul și de Cuvântul Său în mințile oamenilor. Că pastorii s-au hotărât „să fie sinceri” și să facă în comun și public vizionarea, că oricum se face în privat, dovedește doar gradul lor de nesimțire, „sinceritatea” lor nefiind virtute nicidecum, ci obtuzitate.

Viermele mic care a deschis ușa acestei caracatițe este poate melomanismul, plăcerea muzicală, care și aceasta a luat locul plăcerii de Cuvânt, mai întâi în biserici, apoi a cuprins inimile și le-a răcit, de ghiață le-a făcut. Poporul hrănit cu melodii „s-a sculat să joace” și vorba lui Dan Bercian, cum să mai citească Biblia, nici n-au cum, că e întuneric în sală?
Și fiindcă știm că rolul cântării este învățătura, nu distrarea, îmi amintesc de o cântare a fratelui Niculiță potrivită aici:

O, ce orbie intră ne-ncetat,
prin ochii care văd mai bine
în lumea stăpânită de păcat,
ce fuge, Doamne, de la Tine!

Fără Tine, fără Tine,
“Doamne, nu-i lumină,
nu-i nici viaţă, nu-i nici bine,
„nici frumseţe, nici hodină.
Harul veşnic de la Tine,
pentru cel ce crede, vine.

O, ce surzire e-n urechea cea
ce-n lume-aude tot mai bine,
dar pentru adevărul Tău e grea,
şi fuge, Doamne, de la Tine!

O, ce ne-nduplecate rătăciri
se nasc în mintea care ţine
ştiinţa lumii de nelegiuiri,
şi fuge, Doamne, de la Tine!

Dar ce ferice este pentru cel
ce prin credinţă intră bine
sub adăpostul sângelui de Miel!
– Isus, e una-ntreg cu Tine!

Așa cum a spus și întreprinzătorul religios de la Arad, multe biserici fac ceea ce au făcut ei. Luăm ca exemplu biserica coreană Full Gospel din new York al cărui eveniment a fost descris în New York Times.

„Mesajul de la slujba plină de viață de ieri la Biserica Full Gospel New York din Flushing, Queens, a fost, în esență, Cunoaște-L pe Hristos prin fotbal – în special, Cupa Mondială de fotbal.
„Îl susținem pe Hristos și iubim fotbalul”, a spus Rev. Ben Hur, pastor asistent.
Aproximativ 700 de fani fervenți în tricouri roșii au intrat ieri în biserică pentru a vedea Coreea de Sud înfruntând Elveția pe două ecrane mari într-un spațiu de cult cavernos. Domnul Hur, în vârstă de 46 de ani, i-a condus într-o rugăciune premergătoare startului în coreeană. Apoi, toboșarii tradiționali coreeni au stârnit uralele, iar Promise to Praise, o trupă de dansuri feminine, a răscolit cântece care lăudau atât pe Isus în cer, cât și Coreea de Sud pe teren.
De fapt, slujba de ieri a fost mai mult ca o producție evanghelică completă, având ca bază fotbalul.
Domnul Hur și ceilalți pastori de la biserică sunt mari fani ai fotbalului și, în căutarea unor noi metode misionare, au organizat vizionări de jocuri în turneul din acest an, în speranța de a atrage noi membri la biserică și la Hristos. Unele dintre jocuri au atras peste 1.000 de fani, au spus ei.
„Toată lumea urmărește Cupa Mondială, iar Dumnezeu va folosi această ocazie pentru a-și crește regatul”, a spus domnul Hur în engleză. „M-am rugat ca Dumnezeu să folosească această ocazie pentru a accelera evanghelizarea în întreaga lume”.

Urâciunea pustiitorului, despre microbism

„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.” Daniel 11:31
Textul se referă în mod evident la nimicirea Ierusalimului din anul 70.
Profetic, cu 600 de ani înainte, Daniel trasează o schiță a evenimentelor.
Cu mai puțin de 40 de ani înainte de anul 70, Domnul Isus aduce precizări importante:
„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă!” și apoi dă sfaturi.

Dar ce înseamnă în Biblie urâciune?

Peste tot în Vechiul testament urâciune înseamnă idol.
„Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloh, urâciunea fiilor lui Amon.” 1 Împărați 11

Ce simboliza urâciunea, idolul?

Idolul simboliza mai mult decât un obiect de închinare, era un semn, un marker identitar. Armatele purtau idolul cu ele și îl așezau în cetățile biruite.
„Vrăjmaşul a pustiit totul în Locaşul Tău cel sfânt.
Potrivnicii Tăi au mugit în mijlocul Templului Tău;
şi-au pus semnele lor drept semne…..Semnele noastre nu le mai vedem.” Psalmul 74: 3-4,9

Ce sunt idolii inimii?

Uneori, idolii inimii, despre care vorbește Biblia erau mai puțin vizibili iar idolatria era socotită o rușine. Obsesiile, dependențele (sau adicțiile) sunt idoli ai inimii. Când idolatria este condamnată, acești idoli sunt ținuți ascunși, așa cum Rahela i-a ascuns sub samarul cămilei pe care călătorea. „Rahela luase idolii, îi pusese sub samarul cămilei şi şezuse deasupra. Laban a scotocit tot cortul, dar n-a găsit nimic.” Geneza 31:34
Dar alteori, mai ales în perioade de adormire spirituală și apostazie, idolii erau „puși în cinste”. Solomon a așezat „urâciunile” pe dealul din fața Ierusalimului.


Să vorbim despre microbism, un idol al inimii, o urâciune.
Nu e vorba despre sport, mișcare și sănătate, ci de o obsesie a minții, una mai puțin vinovată ca altele. Aparent.
Pentru că Dumnezeu cere toată inima noastră.
Iar dacă în locul Lui lăsăm în inima noastră microbism sau beție, diferența mică, „va disprețui pe celălalt”.
Nimeni nu poate iubi doi stăpâni.
Cu privire la biserica de microbiști de la Arad, biserică în care pastorul arată că pentru că oricum toți bărbații din biserică se uită la Campionatul Mondial, de ce să fie farisei să se uite acasă, separat, „uite noi suntem sinceri” și ne uităm împreună, în „părtășie”. Ce m-a mirat este că nu s-a ridicat niciun bărbat, (sau un grup de bărbați) să spună că el nu-i microbist. Nici vreunul care să spună că nu e bine să fi microbist. Stare este văzută ca bună…și pentru că noi suntem protestanți pe etichetă, trebuie doar să explicăm biblic de ce e ok să fim microbiști împreună, nu separat, pe-acasă: „pentru ca să-l lăudăm împreună pe Dumnezeu pentru talentul pus într-un om ca Messi”.
Gata, explicație există, pastor s-o binecuvânte există, cârcotașilor…mucles (tăcere, țig).
Microbismul nu mai este văzut ca ceva vinovat, ca idol de care trebuie să te rușinezi, ci este pus „în fața Ierusalimului”. Doamne ai milă!

Domnul ne poruncește ce să iubim

-pe El
-pe aproapele nostru
-soțul să-și iubească soția
-soția să-și iubească soțul, copiii
-să iubim Cuvântul Domnului
-să iubim oe frați
Mai mult, ne poruncește ce să ne însuflețească: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4:8
Microbismul nu se încadrează nicăieri aici.

Din păcate, nu doar microbismul a fost pus „în fața Ierusalimului”, melomanismul a fost așezat cu mult înainte de el și „are temelii trainice”, iar simonia a ruginit de când stă acolo.
Cu inimile împărțite între atâtea iubiri, te întrebi dacă mai este cineva care are inima „întreagă a Lui”?
Că Dumnezeu pe ăia-i caută cu ochii Săi, din cerul Său.

Vă voi scoate din mormintele voastre

 „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel.” Ezechiel 37:12

Învierea

„Mă trezesc.
Cineva mă scutură de braţ.
Aplecat peste mine, un ofiţer.
Îngheţ.
Mă văd în lanţuri.
Va găsi medicamentele, scrisoarea de-acasă, fotografia.
Va găsi pâinea primită pe furiș ieri de la unul dintre bucătari.
Nu mi-am imaginat că vor face vreodată control și în miezul noptii.
Ofiţerul mă îmbrățișează.
Nu-mi dau seama ce se întîmplă.
„Crede-mă, Bănuș, nu sînt beat. Am văzut cu ochii mei. A venit o telegramă. Ești grațiat!”
Mă uit la el ameţit.
Nu înţeleg.
Sau eu mai dorm, sau se joacă aici o comedie proastă.
„Glumiţi, așa, în miezul nopţii?” Nu glumea.
„Pregătește-te. Dimineaţă vei pleca acasă!”
Mă dau jos din pat. Mă așez în capul oaselor. Îmi vuiește capul. N-am putere. Nu știu ce să fac. Îmi scot punga cu medicamente. Vreau să le împart celorlalţi. I le dau lui Vîsîi. Să le folosească împreună cu profesorul Sîrbu. Şi cu Nae Rădulescu. Pîinea o dau profesorului. Acesta mă privește îndurerat. Are lacrimi în ochi.
„Măi Bănuș, noi rămînem, mâi Bănuș!”
Privesc pierdut. Ce pot răspunde? Sîrbu continuă: “Să nu mă înţelegi greșit. Nu mă doare că tu pleci. Mă doare că noi râmîinem!” Tot nu spun nimic.
Dimineaţa trebuie să aștept numărătoarea. Numai după aceea am dreptul să plec.
Întreaga colonie este încolonată în curte. Numărătoarea se termină. Un sergent mă conduce spre poartă. Trec prin faţa tuturor. Merg cu capul plecat. Nu mă pot bucura de fericirea mea. Mi-e sufletul înnegrit. Ei rămîn aici. Aud o voce strigînd:
„Măi jidane, Ben Gurion te-a salvat!”
Încetinesc pasul. Foarte bine faceţi! Insultaţi-mă! Blestemaţi-mă! E dreptul vostru! Îmi va fi plecarea mai ușoară.”

Când am citit acest paragraf din cartea lui Max Bănuș, „Cei care m-au ucis”, mi-am amintit profeția despre care voi scrie la sfârșit. Pe Max Bănuș l-am ascultat toată copilăria la Europa Liberă. N-am știut că fusese evreu. Nici că a făcut închisoare. De fapt numai după ce am citit multe cărți despre perioada respectivă, am înțeles.
Iată rama: în anii 1950, când comuniștii români (analfabeți și inculți majoritatea, în general brute, parveniți și oportuniști) au preluat puterea, și-au dat seama că nu sunt capabili să conducă și pentru că legionarii și cei din vechiul regim erau compromiși și condamnați, rămăseseră evreii, educați și calificați să conducă țara. Comuniștii i-au pus pe evrei în posturi bune peste tot, dar în paralel au băgat oameni de-ai lor, să „fure” abilitățile de la evrei, ca apoi prin anii 1957-1960, să le însceneze mizerii evreilor și să-i închidă pe rând, pentru a rămâne în locul lor „elementele sănătoase”. Așa a pățit și Bănuș Max, evreul. Iată cum își descrie el…

Mormântul

„Mi s-au dat hainele de deţinut. Maro, cu dungi închise verticale. Mă uitam la mine și-mi venea să rid. Ce comedie mi-a fost dat să trâiesc?
Camera 25. Repartizat în camera 25.
Ajung în cameră.Simt că mă sufoc. Aer. Nu e aer. Dumnezeule, nu e aer. O să mă obișnuiesc. Așa mi se spune. Trebuie să, cred, nu am ce face.
Cum pot dormi oamenii aici?
Cum pot sta?Cum pot mînca? Cum pot respira?
Am măsurat camera cu privirea. Nu era nevoie. Ceilalţi îi cunosc de mult toate dimensiunile.
Are 5 metri lungime, 4,50 lăţime. ”
Sînt patru rînduri de paturi de fiecare parte. Deci, opt rînduri de paturi. Două lipite de perete, două lipite între ele. Fiecare rînd are trei etaje de paturi. În total sînt douăzeci și patru de paturi.
Patul este lung de 1,80 m și lat de 0,95 m.
În fiecare pat dorm cîte doi deţinuţi.
În cameră sîntem, deci, patruzeci și opt de deţinuţi.
Pentru necesităţile fizice, avem un butoi. Butoiul se scoate o dată pe zi.
Pentru potolirea setei avem un alt butoi. Cu apă și cu o cană. Nu avem voie să avem cană particulară.
Opt dintre noi sînt tuberculoşi.
Trei au eczeme la gură.
Am auzit că foarte mulți au eczeme pe corp. Pentru prima oară în viaţa mea simt pericolul morții!„

48 de oameni într-o cameră de 22 mp este cu adevărat un mormânt. Ceea ce nu știa Max era că undeva în lumea liberă cineva aduna bani și trimitea la Securitatea română liste cu evreii care trebuiau să iasă…nu din închisoare, ci din România. „După 40 de zile de la „înviere” am părăsit și România”, pag 10

„Îngerul”

„Încă nu ştiam că la New York un vestit rabin, pe care nu-l cunoșteam, şi-a unit forțele cu un şi mai vestit filantrop american, pe care de asemenea nu-i văzusem în viața mea. Ei au plătit o sumă uriașă, în dolari, pentru a fi eliberat înainte de terminarea celor opt ani de condamnare.
Nu știam nimic. De altfel, nici n-aș fi putut înţelege în perioada aceea ce s-a întîmplat. Familia mea s-a mirat la fel de mult ca și mine c-am apărut din nou la suprafață,
Nimeni nu știa că libertatea îmi fusese cumpărată cu bani. Nimeni dintre noi nu știa că libertatea putea fi din nou cumpărată cu aur. Tirgul acesta, împrumutat din obiceiurile celor care trâiseră cu o mie de ani înainte, devenise din nou la modă în societatea românească.„

Desigur că nu știa. Nici chiar rabinul, sau filantropul, sau ofițerul, sau chiar Max însuși nu știau că se împlinește cu ei ceea ce a hotărât Dumnezeu înainte de a scrie…

Profeția

„Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei şi au înviat, şi au stat pe picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr. ¹¹ El mi-a zis: „Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată că ei zic: ‘Ni s-au uscat oasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!’ ¹² De aceea, proroceşte şi spune-le: ‘Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel. ¹³ Şi veţi şti că Eu sunt Domnul când vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu! ¹⁴ Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făcut, zice Domnul.»’” Ezechiel 37

Cu siguranță nu este vorba în text despre morminte reale în care sunt puse cadavre și nici despre oase reale, ci imaginea văii cu oase din Ezechiel și a mormintelor este o imagine a exilului poporului evreu, iar „învierea oaselor” și scoaterea din morminte o imagine a Aliyah, a ridicării, a reîntoarcerii în țara lor. Max a plecat în Israel, dar n-a stat mult acolo, a ajuns redactor la Europa Liberă.
Dar celula în care stătea închis semăna cu un mormânt și statisticile arată că mii de evrei au trăit surprize ca și Max, să fie scoși din închisori în mod neașteptat în anii aceia.
Iată de ce trebuie să ne bizuim pe Cuvântul lui Dumnezeu, acesta se împlinește.
Noi așteptăm o altă eliberare: răpirea sau învierea reală din morți, dacă vom fi adormit înainte.
Oricum, nu un rabin va trage sfori, nu un bogat filantrop va plăti și nu un ofițer va anunța. Pentru noi, și planul, și plata și strigarea le-a făcut și le va face Domnul personal.
Noi ar trebui să ne simțim acum în lume ca și Max între cei 47 de colegi de priciuri….
„Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, ³ ……⁴ Chiar în cortul acesta deci gemem apăsaţi, nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta…” 2 Corinteni 5
Să gemem apăsați, să dorim să plecăm, nu să ne lăudăm cu poziția câștigată în celulă. Poate un prici mai bun, o funcție mai mare, tot închisoare este.

Tranșeele din inimile noastre

Ai grijă ce iubești, aceea vei cere în rugăciune

Era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El

Creștinismul distractiv, de la duba mică la finala mare

(completare 24 dec. mai jos)
„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” Fapte 2:42

S-a viralizat clipul cu pastorul care cheamă lumea la biserică să vadă semifinalele și finala mare a Campionatului Mondial de Fotbal din Qatar.
Dar eu zic să „vedeți și vizual ce se întâmplă”:

Știu că-mi compromit blogul băgând în seamă puținătatea de minte, dar privind clipul, m-a dus gândul la o întâmplare de acum mai bine de 80 de ani, de prin părțile Timișoarei,
„Am putea ajunge departe cu exemplele triste!… … Iată, sunt 20 de ani trecuţi decând fiind chemaţi şi putându-ne duce în câteva rânduri, pentru câtva timp, prin părţile din apropierea Timişoarei, a luat fiinţă pe acolo cu voia şi cu ajutorul Domnului, mai întâi o Adunare în com Bencec. După ce primele suflete s-au întors la Domnul, şi-au făcut apariţia din apropiere credincioşi (să zic; fraţi, purtând un nume deosebit) căutând în chip lumesc să se amestece într-un de lucru care desigur nu era al lor. Şi pentru a impresiona şi a atrage la dânşii pe cei câţiva fraţi şi surori, oameni întorşi la Dumnezeu, precum şi săteni, au venit cu „banda” (cum se zice pe acolo, fanfarei, adică muzicii cu instrumente de vânt). Odată, de două ori, de trei ori, şi sătenii veneau cu grămada, însă cei veniţi să pescuiască în „apa” altora, nu se alegeau cu nimic. Ultima dată, unul dintr’ânşii intrând în vorbă cu cineva (astăzi soră în Domnul) din familia unui frate din comună, numai că-i spune: „Când vom mai veni, vom veni cu „duba mare” (cu toba mare: N. R.). Şi dacă nici atunci nu se va pocăi cineva, apăi…!” Foarte, foarte ciudat! Gândul că, datorită influenţii muzicei, corului, bandei (fanfarei) cu „duba mică” sau cu „duba mare” oamenii ar putea fi încredinţaţi şi făcuţi membrii acelui cult, arată una din două: Ori cei în cauză sunt nişte credincioşi neluminaţi cu privire la credinţă şi pocăinţă ; ori — mult mai rău încă — ei nu sunt întorşi la Dumnezeu, ci sunt numai nişte simplii profesionişti zeloşi ai unui cult de care s’au alipit oricum, sau în care s’au pomenit dela părinţi, — ceeace pentru Dumnezeu este la fel cu nimicul, iar pentru oameni un fel de „încurcă lume”.
Întâmplarea a fost descrisă de fratele Florea Moisescu în revista Creștinul.
Probabil cei care se duc acum la biserică să vadă „Campionatul de Fotbal-FINALA MARE” sunt nepoții celor „convertiți” cu „duba mică”.

Oricum, problema pe care nu și-o pun cei puși pe umplut săli este dacă e biblic ce fac.
Problema care și-o pun este dacă rentează, dacă ce fac ei le umple vistieria templului sau le-o golește.
Iar dacă distracția muzicală e bună pentru adus oameni în sală, de ce n-ar fi bună cea sportivă?
Desigur nu luați în seamă ce scriu, eu sunt vreun frustat nebăgat în seamă și obtuz, care nu înțelege „nevoile” oamenilor, un fariseu care se uită la finală pe ascuns, să nu știe frații.
Dar dacă nu sunt(eți) așa, să luați!
Probabil se joacă în vremea noastră finala creștinismului apostat.
Vă rog să rămâneți la stăruințele din primul rând al postării, de pe vremea când se predica Cuvântul fără dobe și adunările n-aveau ecrane, nici mari, nici mici.


Completare 24 decembrie 2022.
Subiectul fierbe în multe capete, în primul rând autorii derapajului l-au lăudat pe Dumnezeu pentru talentul pus în Messi. Adică „Cum să nu dai slavă Domnului pentru talentul pus într-un om ca Messi? Când știi că tot ce-i bun și desăvârșit… de unde vine? De la El, de la Tatăl ceresc?” Min. 7:41
Cu siguranță Campionatul Mondial de Răstălmăcire a Bibliei are un finalist în România. Iadul se bucură.

Duelul de pe net a avut și urmări, nu știm cât va mai rămâne liber canalul lui Alin Loloș, dar cât mai e, pun aici:

Îmi place de Alin pentru curajul lui, nu-l urmăresc de obicei, dar aseară am stat peste 4 ore să-l ascult.
„Vai de mama mea și de zilele mele”…”ce emană ăsta”!
Idolatria asta fără sculpturi, altarele fără tămâie și jertfele fără animale cu blană și păr, fără sânge și fără carne are totuși temple, preoți și închinători și același procent și forță de dominare a minților ca și cea de acum 2000 de ani.
Și are jertfe ca cea de mai sus, pe altarul idolului numit Microbism.
Ce au în comun cele două idolatrii peste cele două milenii?
„Izvorul de lovele”, vorba lui Alin.
Love-le de la like-le.


Mai fac câteva observații aici.
Cu siguranță a juca fotbal sau tenis, sau a face o activitate fizică pentru a te dezmorți, a arde calorii și a-ți menține tonusul, este un lucru folositor și necesar, ca și tunsul părului, ca și spălatul trupului, sau a hainelor, sau ca și munca pentru câștigat bani, dar la alt nivel de prioritate.
Dar nu despre sport, mișcare, sănătate și calorii e vorba aici, ci despre microbism, despre o obsesie a minții, care nu-l mișcă pe om, ci îl ține pe canapea, îi „mișcă” doar gândurile, sau i le împietrește, e vorba despre un idol.
Iar cei ce fac vrăjitorii popești se împacă bine cu idolii, atâta timp cât închinătorii la idoli le plătesc și vrăjitoriile lor.
Aceasta este mecanica financiară a gândurilor celor ce duc microbismul, acolo unde ar trebui să fie Cuvântul, analiza, cercetarea, pocăința, învățarea Bibliei și îndreptarea vieții.

Războinicul de soi (despre religia ca distracție)

Poezie de Tatiana Topciu

Umblă prin lume-un războinic de soi.
Știe toate limbile lumii,
știe toate tainele-ngropate-n trecut
ori împlântate-n viitor,
știe simțirea cea mai adâncă
spre care în vârfuri se urcă,
în armonii muzicale
din orgi electronice,
harpe,
chitare….

Și e frumos…
atât de frumos,
că nu găsești pentru el alt nume
decât în cuvântul „desăvârșire”.
El umblă-n mijlocul pietrelor scânteietoare
și-i înțelept,
de n-are rival.

Te cucereşte fără luptă.
Surâde spre tine… fermecător…
Eşti onorat să te ia în seamă.
Sfânta Scriptură o ştie pe dinafară.
Începe-ntotdeauna cu: „E scris”
și predică Evanghelia lui Isus. –

Când vine la tine, se prezintă: „Hristos”,
dar mai adesea „Paraclet”,
Ţi-explică Evanghelia atât de frumos
cu cercuri, săgeți, diagrame
și-ți cântă pe placul inimii tale.

Şi nu cere nimic.
Doar un surâs de răspuns.
Şi ce frumos se roagă el
cu chitara la brâu…!

— Întinde mâna și ia!
cântă războinicul de soi –
Toate sunt pentru tine create.
Toate sunt, prin urmare, curate..,
Eu îţi vestesc slobozenia…
Experimentează!
Aceasta e vestea mea bună:
Ai voie! Eşti liber!
„Carpe diem!” e preceptul său preferat
și-și încheie cântarea. cu:
„Isus Hristos a venit în trup.”

De ești un rob al lui Dumnezeu,
de ești un rob al lui Hristos,
fugi de acest războinic de soi!
Nu îi da „bun venit!”
El e vrăjmașul Mielului răstignit,
Căci, de te vei uita bine la el,
la fruntea lui de aramă,
la ochii nefiresc de scânteietori,
vei auzi-n loc de-armonii,
șuierătura-i de șarpe
și vei simți dogoarea de pârjol
a eternei lui condamnări;

E| n-are semnele Jertfirii!
Chiar dacă are un lanț la gât de care-i atârnă
o cruce stridentă
și-o alta-n ureche…

Nu să te fericească vrea el,
ci să te devoreze în eternitate,
când vei vedea adevărata lui înfățișare
de fiară din adânc !
și când…
va fi prea târziu!

Nu-i asculta cântecul de sirene!
Leagă-te de Stânca veacurilor
și stai neclintit!

Tatiana Topciu, Eterna primăvară, Editura Casa Cărții, Oradea, 2004, pag. 111

Poezia o veți căuta degeaba pe internet, deși este scrisă în volumul Tatianei. Persoana care a încărcat pe Resurse creștine poeziile Tatianei, a sărit peste asta (și peste alte câteva).
(Tatiana a scris greu, cu lacrimi și multă durere. Vă recomand să citiți poeziile ei.)

E un fenomen distracția, distracție care a „atacat” până la urmă și religia, un teritoriu crezut până mai ieri sobru prin excelență.
Cui i-a venit ideea să facă (și) religia distractivă?
Să citez dintr-o carte despre care am mai pomenit pe aici:
„În Chicago, de exemplu, preotul romano-catolic Greg Sakowicz își amestecă învățăturile religioase cu muzica rock-‘n-roll. Gonform Associated Press, părintele Sakowicz este atât preot la Biserica Sfântului Dub din Schaumberg (o suburbie a Chicago-ului), cât și D] la postul de radio WKOX. În emisiunea sa, The Journey Inward [Călătorie în interior], părintele Sakowicz vorbeşte cu o voce caldă despre subiecte precum fidelitatea și relaţiile de familie şi combină predicie cu „sunetul hiturilor din Top 10 Billboard”. El afirmă că nu propovăduieşte „într-o manieră bisericoasă” și adaugă: „nu trebuie să fii plictisitor pentru a fi sfânt”.

Între timp, în New York City, la Catedrala Sfântului Patrick, părintele John ]. O’Connor își pune pe cap o şapcă a echipei de baseball New York Yankees și își croieşte drum către locul de învestire ca Arhiepiscop al Arhidiocezei New Yorkului. Odată ajuns, spune câteva poante excelente, dintre care una destinată primarului Edward Koch, care se afla în public; adică era enoriaş. La următoarea prestație publică, noul arhiepiscop se prezintă cu o șapcă a echipei de baseball New York Mets. Evident, aceste evenimente au fost televizate şi au distrat pe toată lumea, în mare parte deoarece Arhiepiscopul (acum Cardinalul) O’Connor l-a depăşit bine pe părintele Sakowicz: în vreme ce ultimul crede că nu trebuie să fii plictisitor pentru a fi sfânt, primul pare a crede că nu trebuie deloc să fii sfânt.„ Distracția care ne omoară Neil Postamn, pag 133-134 Editura Anacronic, 2016

Cartea a fost publicată de Neil Postman în 1985 și de-atunci distracția…ne-a tot omorât.
Poate cea mai bună încheiere a jertfei mele de astăzi ar fi câteva versuri tot de Tatiana:

„Ne credem toţi, apostolii din urmă,
trimişi de Preaînaltul pe pământ,
păstori peste o nou formată turmă,
evanghelişti ai altui legământ.

Şi când ovaţii zgomotoase sună
şi mâini, frenetic se ridică-n sus,
ne-nchipuim că şi în Cer răsună
aplauze spre slava lui Isus.

Dar, vai! în slava unde El domneşte
nu urcă bucuriile trupeşti,
ci doar o inimă ce se zdrobeşte
şi-un duh ce nu se-mbată cu poveşti.„

Toată poezia: https://www.resursecrestine.ro/poezii/104516/apostazie

Neocatolici

Carismaticii și chiar penticostalii și baptiștii din Estul Europei nu mai se pot numi protestanți, nici neo-protestanți.
Oricum numele astea nu au o bază biblică, ci doar încearcă să explice celor leneși la cap, o anumită filiație istorică a doctrinelor despre care nimeni habar n-are oricum.
Urmând firul acestei filiații, trebuie din păcate să mergem înapoi în istorie și socotesc că cel mai potrivit nume dat celor carismatizați din prezent ar fi de neocatolici.
Să și explic (repostare de aici, partea a 2-a, cu completări și mici modificări):

„Știu, noi suntem protestanți și nu avem indulgențe.
Dar „atingerile” nu-s tot un fel de taine?
Mai ales în capul care are puține cunoștințe și ceva bani în plus în buzunar. Și de aici se declanșează procesul vrăjitoresc al „slujbei” care „atinge” și, (….nu de mila banilor scriu, deși cei ce „ating”, după bani umblă….) tot de aici orice fel de idee de a provoca cuiva convingeri, analize, gânduri, deducții s-a dus pe apa …atingerilor.
Să nu mai vorbesc de frici sau îngroziri, cum i-a provocat Pavel lui Felix.
Nu frate, nu știi că „dragostea izgonește frica”?
Cred că știu, a izgonit frica de a nu călca Cuvântul lui Dumnezeu?
Căci ce înseamnă oare „binecuvântarea copiilor”, slujba făcută de pastor când ia pruncul în brațe și se roagă pentru el? „O rugăciune nu e rea”, mi s-a răspuns când am întrebat.
Atunci mergem la catolici că au mai multe slujbe, le-aș răspunde, și mai multe rugăciuni, dar nu mă-ntreabă.
Cred că nu mai suntem protestanți demult.
Nici măcar semiprotestanți, suntem semicatolici, neocatolici.
Ne-am reîntors la ce au vomat părinții noștri.
La vrăjitoriile popești.
Pentru că asta e în capul celor ce cer slujbe (știu că mulți din cei ce cunosc Biblia nu sunt de acord cu ele, chiar pastori): ideea că personajul executant are „puteri”.
Aceasta este vrăjitorie.
Alăturați scamatoriei hainele speciale, sala bisericii cu podiumul ca la catolici și crasa incultură biblică, ospățul la restaurant cu zeci de invitați de după „binecuvântare” și aveți imaginea medievală a catolicismului de care s-au desprins strămoșii noștri.
De fapt avem personajul profețit: Unsul mincinos.
(În greacă uns este Hristos, deci Hristosul mincinos.)
Totul pleacă nu de la vreun argument biblic, ci de la „obișnuința cu idolul”: „Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta. Ci unii, fiind obişnuiţi până acum cu idolul,…” 1 Corinteni 8:7
Cei obișnuiți cu vrăjitorul, cu hocus-pocusul mântuirii prin slujbă, vor cere aceste slujbe, sunt obișnuiți cu ele. Nu pot fără popă.
Iar de la popă sau pastor nu se așteaptă să îi convingă de nimic, ci să le facă slujba.
Setările minții celor obișnuiți cu slujbele popești sunt însă diferite de ale celor ce cred Biblia, ale celor ce caută argumente pentru credință, ca cei din Bereea.
Unii construiesc convingeri, alții fușeresc atingeri.
Îmi pare rău că acum mă întorc spre vechii mei prieteni calviniști: am ieșit din cercul lor, dar am o dragoste adolescentină de pasiunea tinereții, de această teologie care te prinde când citești prima dată Biblia și dacă n-o mai citești, nu te lasă.
Calvinistul, cu al lui „nimic bun nu locuiește în mine” este presetat pentru „atingere”.
Nici nu este pentru el altă poartă de intrare a credinței, că nu poate „mortul” să cugete.
Construirea convingerii ar fi chiar o negare a „depravării totale”.
Ce să cugete un depravat? Totul e „har”, adică revelație, atingere, turnare? Nici o deducție și nici un argument. Câmp liber pentru vrăjitori.
Domnul Isus, spre Emaus nu le-a pus mâinile pe cap celor doi, ci le-a tâlcuit Scripturile, de la Moise, de la profeți.
Bieții profeți. Cât sunt de necitiți.
Mi-a scris cineva pe Facebook că „sigur evreii au făcut Biblia. ca să manipuleze lumea„. I-am răspuns că nimeni pe lume n-ar face o carte care să-l vorbească de rău. Cât de multe lucruri condamnabile au scris profeții evrei despre evrei, ar fi chiar ciudat.
Dar de ce a citat Domnul Isus din profeți?
De ce în pildă profeții sunt numiți „robii Lui”?
De ce scriu apostolii să nu disprețuim profețiile?
De ce scriu apostolii să luăm ca pildă de suferință…pe profeți?
Profețiile profeților sunt sentințe, sunt probe juridice, sunt hrană pentru cuget, sunt oglinda întunecoasă, luminița din loc întunecos, sunt fața cu maramă, dar a le înțelege nu este imposibil.
Domnul Isus îi numește pe ucenicii care nu le pricepeau, zăbavnici cu inima, adică așa, mai…leneși la judecată.
Ce să te gândești atâta, când tu ai ritualuri, te speli, ai slujbe, popi, biserici, de ce să-i citești pe profeți?
La ce să cugeți? Nu e mai simplă o atingere instant, decât construirea unei convingeri?
Hristosul (Unsul) fals de astăzi este pastorul sau preotul care face slujbe.
Toată tristețea pentru cel ce încearcă să construiască și convingeri în capete și să facă și slujbe, binecuvântări și altele. Dia-bolos, aruncă în două părți.

Bună vorbă: „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus,…” 1 Timotei 4:6 și mulți pastori sau chiar preoți încearcă să facă acest lucru. Toată mila pentru ei, la prima slujbă de invocare de vreo „prezență”, de punere de mâini, peste copilași sau miri (unde scrie în Biblie asta?) efortul lor de a construi vreo convingere va fi năruit.
A construi convingeri și a face „atingeri” (slujbe, invocări) sunt acțiuni care se exclud una pe alta.
De cele mai multe ori slujba de atingere este prețuită și efortul de a trage pe cineva într-un lanț deductiv rațional este disprețuit.
„V-ați făcut greoi la pricepere” zicea apostolul, strofa doua a cântării cu „zăbavnici cu inima„.
Am observat acest lucru la educația copiilor.
Sunt tată de 3, toți căsătoriți acum.
În fața opțiunii greoaie a construirii unor convingeri în copii, stă pentru părinți alternativa mistică a rugăciunii: „Doamne atinge-te de inima lor”, o alternativă părut pioasă, despre care Pavel se pare că nu știa nimic atunci când a scris „Şi voi, părinţilor, … creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.” Efeseni 6:4, probabil această alternativă a fost introdusă de „apostolii” ridicați dintre ei după plecarea lui.
Soluția rezolvării degradării educației constă în abandonul „atingerilor”, apoi în trasarea de standarde prețuite și urmărite, în folosirea lor … dacă va mai fi timp.
Scriu în plină epidemie de Covid, avem homeschooling, homework și nimeni cu spune, dar homechurch-ul este singura alternativă rămasă viabilă, legal, biblic și …antiepidemic.
Probabil e nevoie de o nouă atitudine. Postarea mea nu este panaceu, nici boala nu o simt toți, este o abordare. O provocare.
Sunt chimist și am deformații profesionale. Chimiștii au proverbe de branșă, un proverb zice că nici o substanță nu este total inertă, adică să nu reacționeze cu ceva. Alt proverb zice că apa este cel mai bun solvent și dizolvă orice,…dar cu viteze diferite.
La orice problemă este o soluție, orice neajuns poate fi atacat, rezolvat, nu există substanță agresivă care să nu poată fi neutralizată, orice acid reacționează cel mai bine cu o bază anume, etc.
Așa că atunci când văd o problemă, umblu după o soluție. Știu că orice legătură chimică înseamnă undeva într-un atom, un electron lipsă și în alt atom un electron în plus jucând nebunește în orbitalul plin de energie, și așteaptă să se lege, plusul să umple golul.
Când văd o problemă, o minciună, o înșelare, nu abandonez, ci mă simt provocat. Înseamnă că undeva trebuie să fie un potențial de rezolvare.”

Anul 1973, un punct de cotitură în mișcarea evanghelică din România, memoriul celor 50

„se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma,” Fapte 20:29

„Fratele” Sandu se clătina și mirosea a băutură când am intrat în casa lor. Eram în vizită la fiul lui, cu care eram coleg de liceu și fiind vecini, mergeam la el să ne jucăm împreună. Eram în clasa a 10-a atunci, prin 1982. Am rămas șocat de imaginea din fața mea. Îi ascultasem mărturia „fratelui”, atât la biserica din Cluj cât și la noi la țară, „Domnul îl vindecase de patima alcoolului” și toți știau asta. Povestea „fratele” prin adunări cu mare emoție cum a intrat „în ziua aceea” în biserică și cum Domnul „l-a cercetat” la predicile fratelu T. „S-a predat” și a început să mărturisească peste tot ce bun e Domnul. Mai târziu cânta în cor, avea voce bună, stătea chiar la marginea rândului de scaune.
Atunci n-am pus la suflet și n-am spus la nimeni, n-aveam miză, n-aveam cui, eu eram prieten cu fiul lui, dar imaginea lui clătinându-se și duhnind a băutură, mi-a rămas involuntar în memorie peste ani.
În lumea mea, în satul în care am crescut, oamenii se împărțeau în două: cei credincioși, puțini din sat, care veneau la adunare, citeau Biblia, nu beau, nu înjurau, nu fumau, erau „frați și surori”, ne salutam cu pace….și restul, lumea, buni și răi. Unde să-l pun pe „fratele Sandu”? N-am știut și nu mi-am pus problema,…atunci.
În biserica de la oraș, fratele Sandu făcea parte din grupul de „vedete”, de oameni „întorși din lume,” ori „vindecați miraculos” de anumite patimi, ori de vreo boală, dar cei mai mulți izbăviți de beție și de fumat. Mai erau și alții, nu doar el. Era îndeosebi un grup extrem de carismatic în manifestări, activi, se rugau, adesea cu plânset, teatral uneori, spuneau poezii și mărturiseau la amvon. Mergeau și în misiune. Îi cunoșteam bine și am stat de multe ori de vorbă cu ei. Unul povestea cum a fost chemat la Iris unde predica frate T și cum a întârziat că n-avea țigări și a mers să-și cumpere….și cum după ce s-a predat a aruncat pachetul de țigări. Erau multe istorii cu predări și „cercetarea Duhului Domnului” la predica lui cutare.
L-aș fi uitat poate pe „fratele Sandu”, dacă nu aș fi aflat amănunte despre ultimele lui zile (nemântuit de „patima alcoolului”) și dacă nu aș fi cunoscut de aproape sfârșitul celorlalți din grupul de „vedete”.
Acele convertiri miraculoase și „cercetări ale duhului” se petrecuseră pe la sfârșitul anilor 70. Când am sosit eu la Cluj în 1981, bisericile aveau fiecare grupuri de proaspăt mântuiți extrem de activi, care dădeau un suflu nou bisericilor formate în mare parte din a 3-a și a 4-a generație de pocăiți. La Cluj erau în biserici cei plecați din sat înaintea noastră sau din zona noastră, ne știam, erau și familii mixte, oameni care trecuseră prin persecuțiile și umilirile și fricile anilor 50-60, când se plătea un preț mare pentru a rămâne credincios. Nu în puține sate, (și al nostru) eram porecliți, „ai pocăitului” după ciufala primită de primul care a făcut pasul din barcă afară, sau „out of the box” cum zice englezul.
După instalarea la putere în anii 50, comuniștii au urmărit distrugerea adunărilor creștine și în special distrugerea creștinilor activi. Și-au dat repede seama (și au primit instrucțiuni de la consilierii sovietici pe temă) că măsurile represive nu vor ajuta, de aceea au căutat să își construiască o rețea de agenți în interiorul adunărilor pentru a distruge adunările din interior. Acest proces de recrutare de informatori și agenți din interior era greu pentru securitate, era extrem de dificil, trebuia păstrată conspirativitatea, mulți din cei recrutați (prin șantaj adesea), nu erau „sinceri”, alții „trădau” față de credincioși. Mult mai utilă li s-ar fi părut posibilitatea de a înfiltra informatori, dar iarăși era greu, o lege dată tot de ei interzicea botezul vreunei persoane de la un alt cult, era voie să fie botezați doar copii de pocăiți. (Unde mai pui că în școli și fabrici copiii de pocăiți erau urmăriți și încadrați încât să-și părăsească credința cu care au fost educați de mici.) Așa că după două decenii de eșecuri în introducerea de informatori și agenți, în 1973 planul a fost schimbat. S-a renunțat la interdicția botezării celor din afara familiilor de pocăiți.
Și s-a făcut acest lucru ca și cum ar fi fost inițiativa celor credincioși.
Ca și cum ar fi fost o luptă câștigată de credincioși.
S-a scris un memoriu, aparent foarte democratic.
Au fost lăsați cei sinceri să aibă inițiativa, să scrie memoriul.
S-a aprobat memoriul, acest lucru poate părea democratic pentru cine n-a trăit în comunism și nu-l cunoaște.
Și atunci când am citit cartea….
…scrisă în anul 2010, în același stil bombastic și triumfalist, mi-am dat seama că e o altă mascaradă, sau continuarea mascaradei vechi. O mascaradă atât de reușită încât a trecut neamendată de decenii.
Chiar dacă o mare parte din semnatari au fost sinceri, sau poate chiar de aia.
Aceștia trebuiau amăgiți cu ideea că…”da dom’le se poate” …și chiar în acest ton victorios reprezintă domnul….T evenimentul în cartea lui…Confruntări: „la începutul anului 1974…li s-a dat pastorilor să înțeleagă că pot face botezuri fără să mai supună listele …..spre aprobare inspectorilor de culte.” pag 123
Dar după cum am arătat în postarea din 2007, republicată aici în 2010, deja prin 1976, bisericile erau pline de „surse instruite diferențiat„, surse care l-au coborât pe Olah și pe alții ca el cât au putut de jos și l-au înălțat pe T și pe alții ca el, cât au putut de sus. Acest belșug de surse nu puteau umple bisericile fără evanghelizările în masă conduse de același agent.
Din 1973 încoace, de când „s-au ridicat restricțiile”, nimic nu-i mai oprea pe agenți să ridice mâna și să devină rapid membrii, adică lupii primeau rapid o blană de oaie autentică și behăiau că-s oi.
A avut loc o invazie de agenți și informatori în adunări și biserici după 1973.
(Dar să revin un pic la „memoriu”. Printre semnatari sunt nume amestecate, destui dintre cei care evident au fost agenți, dovediți cu dosare groase, dar și mulți oameni sinceri…și rude de martiri. Memoriul a fost, în limbajul securității, „legenda”, acoperirea necesară pentru schimbarea dorită de ei. Repet, în comunism totul venea de sus, tot ce venea de jos era reprimat. Excepțiile sunt dubioase.)
Invazia agenților și informatorilor în adunări după anii 1973 e ușor de văzut în numărul mare de „oameni de-ai lor” care deja copleșeau pe vechii credincioși și îi încadrau deja, nu numai la locurile de muncă, ci și în biserici.
E bun un exemplu, luat din dosarul lui Barthimeu:
Dintre aceștia, numai Chișu nu era securist, restul erau toți, inclusiv pastorul.
De atunci au fost multe chemări și multe „predări”.
Cei setați ca să devină lideri au intrat pe „poartă”, „portarul îi deschide„, scrie și la Evanghelie, și cum să nu-i deschidă, dacă timp de 40 de ani și încă 30 după cum vedem, portar era „Baciu” și „Profesorul” și alții ca ei.
În 2011 când am fost la București să-mi scot dosarul, am fost șocat că nu mi-au dat tot. Gândurile mă năpădeau, mi se învălmășeau în cap oameni, fapte, întâmplări, toate căpătau un alt sens decât crezusem.
Timp de 4 ore, de la 9:00 când am intrat până la 13:00 când mi se solicitase un interviu la CNSAS (îmi pare rău, sunt pe lista de aici: http://www.cnsas.ro/documente/2017.10.12%20-%20Lista%20interviurilor.pdf) îmi apăreau noi și noi persoane ale căror fapte trădau ceea ce petele negre din dosarul meu voiau să ascundă.
Tatăl meu a fost bun prieten cu Chișu, acela din dosarul lui Barthimeu, l-am cunoscut și eu, ….și am mai cunoscut lupte și certuri și frecușuri din toate adunările. În 2011 lucrurile prindeau să se cristalizeze în mintea mea, cu ajutorul faptelor, fapte despre care cred cu încrâncenare că sunt buletinul de identitate al unui om. Ca să cunosc un om, mă uit la ce lucrează, dacă e mecanic îi vizitez atelierul, dacă e agricultor, ogorul, mă uit la tractor, îi cercetez uneltele. Cunoști omul din lucrul lui, din ceea ce face.
„După faptele lor îi veți cunoaște” e scris, n-o să vină niciunul din acei agenți să-ți spună: „știi eu sunt agent”. Serviciul lui e secret până moare și după aia.
La creștini e mai ușor: „tot ce faceți cu cuvântul sau cu fapta!”, aici trebuie lăsat omul să zică și lăsat să facă. Doar dacă ce zice și ce face concordă, atunci e adevărat.
Oare chiar ar trebui să fim „suspicioși” față de orice față nouă? Nu suspicioși, prudenți. Nu eu am scris Biblia. Ar trebui:
„Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cine-i zice: „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele. ” 2 Ioan 10-11
Mulți din cei intrați ca agenți au folosit ca șmecherie pentru propulsare rapidă în ierarhie argumentul mistic: mi-a vorbit Domnul, am darul, m-a vindecat, a lucrat Domnul în viața mea. Chiar dl T. prezintă undeva cum după expulzarea lui Olah, biserica din Oradea s-a rugat ca „fratele T.” să primească darul de evanghelist…și l-a primit, că la următoarea predică a lui T….s-au predat mulți.
De fapt realitatea este că Olah a fost expulzat cu ajutorul lui T.
O întrebare care se pune: mai există oameni sinceri totuși? Cu siguranță da, dar cu aceeași siguranță pot afirma că lipsește un mijloc standardizat de separare, o modalitate reală de separat paiele și grâul.
Cineva născut mai târziu ar mai putea întreba simplu: de ce?
Cu ce scop să întrețină cineva un astfel de aparataj sofisticat de oameni care joacă teatru?
Cine pune astfel de întrebări nu înțelege România.
De fapt Româniile, cele două jumătăți de Românii, jumătatea care ciripește (nu doar) despre cealaltă jumătate.
Teatrul democratic se juca cu măști, iar mascărădirea religiei era strict necesară pentru că în biserici veneau prima dată „emisarii” din străinătate, în ochii securității, agenți CIA.
Anul 1989 a prins acest proces de măscărădire la apogeu.
Ce s-a întâmplat după, ar fi o poveste prea lungă pentru jertfa mea din seara asta.
Îmi stă însă în minte totuși să prezint aici o analiză a procesului de paralizare a creștinilor activi din anii 50-60 prin câteva metode despre care ar trebui să scriu. Memoria proprie mă ajută, mulțumesc lui Dumnezeu, documentele apărute clarifică, internetul propagă, așa că …va urma. Cu voia lui Dumnezeu.

Vestirea Cuvântului, ca răsăritul soarelui

Foc din cer peste samariteni?

„Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. ⁵⁴ Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”” Luca 9:53-54
„Petru şi Ioan s-au întors la Ierusalim, vestind Evanghelia în multe sate ale samaritenilor.” FA 8:25

Ferice omul cel iertat – cântare (din 1938) cu versuri de Isaac Feinstein, muzica JS Bach,

În cartea Cântările Betaniei, apărută sub îngrijirea fratelui V.V.Moisescu în primăvara anului 1938
apare o cântare semnată de J. F. , cântarea „Ferice omul cel iertat” inspirată din Psalmul 32.

Răsfoind cartea, am găsit pe pagina doi un index de autori ai versurilor:

…al șaptelea fiind Feinstein. Desigur nu puteau fi atunci mai mulți misionari printre evrei cu acest nume. Această cântare și tipărirea ei în cartea fratelui Moisescu arată legătura care era între ei în acele vremuri grele. Isaac Feinstein, despre care am mai scris pe acest blog, avea să moară în pogromul de la Iași iar Moisescu avea să ajungă „șef de lot” în grupul de frați arestați după aproape 20 de ani, sub falsa acuzație de instigare la răsturnarea ordinii sociale.

Redau în continuare de pe pagina: https://whohasbelieved.net/testimonies/feinstein-isaac/ mărturia despre Isaac Feinstein, traducere Google.
„Născut din părinți evrei, Isaac Feinstein a văzut lumina zilei în 1904. Mai târziu a văzut lumina, Isus, și a fost declarat mort de tatăl său. Richard Wurmbrand, care fusese botezat de Isaac Feinstein la 25 martie 1938, s-a referit cu o ocazie ulterioară la el drept „martirul lui Hristos în rândul poporului evreu”. Wurmbrand descrie cum, atunci când Isaac a primit botezul sfânt, tatăl său îl consideră mort, „a spus kaddish-ul peste el și stă la pământ timp de șapte zile în semn de durere și cântă cântece de doliu pentru morți”.
În conștiința tatălui său, Isaac este mort și totuși, continuă Wurmbrand, Feinstein era „mai viu ca niciodată”. El cunoscuse Evanghelia prin frații Plymouth. În 1928 intră în contact cu Misiunea Norvegiană Israel și este angajat ca asistent misionar și evanghelist. Dar mai întâi primește un an de educație la Varșovia cu Joseph Immanuel Landsmann, iar apoi studiază și la Leipzig la Institutum Judaicum Delitzschianum.
În timpul șederii sale la Varșovia, el pleacă într-o călătorie misionară în Polonia în vara lui 1929 împreună cu alți studenți. El își începe descrierea acestui turneu citând câteva cuvinte spuse de un profesor de la un liceu ebraic dintr-unul dintre orașele pe care le vizitează: „Putem tolera cei mai mari criminali, putem tolera cei mai îngrozitori criminali, putem tolera cele mai mici prostituate. , putem tolera proxeneții, dar voi, voi, creștinii evrei, voi misionarii, nu vă vom putea tolera niciodată.”
Într-un alt oraș, ei sunt întâmpinați cu un strigăt de la unul din public care insistă că toți creștinii evrei au o cruce tatuată pe brațul stâng, brațul în care evreii își pun de obicei filacterii. Argumentul a fost că creștinii în acest fel se vor asigura că creștinii evrei nu se vor putea întoarce la iudaism. Feinstein o respinge arătându-și brațul. Dar apoi cineva din mulțime strigă: „El are crucea pe inimă”. Feinstein este gata să-și descheie cămașa, dar înainte să se întâmple asta, altcineva strigă: „Nu, nu a intrat în inima lui, ci în inima lui”. Acest lucru i-a oferit lui Feinstein ocazia de a mărturisi că adevărata credință are de-a face cu inima.
Și inima lui Feinstein bătea pentru ca evreii să audă Evanghelia despre Isus. A fost evanghelistul care din 1932 a lucrat în orașul Galați, dar a făcut și călătorii în alte părți, predicând și ținând prelegeri cu diapozitive. Era un cântăreț talentat. A publicat două reviste Prietenul și Prietenul Copiilor. A distribuit Biblii etc.
Când norvegianul Magne Solheim sosește în România în 1938, lui Feinstein i se cere să lucreze la Iași, ​​lucru în care nu putem intra aici. În vara anului 1938, Joseph Hoffman Cohn, liderul Comitetului american al misiunilor către evrei (ABMJ -acum Chosen People Ministries), îl întâlnește pe Feinstein la Budapesta și încearcă să-l convingă să părăsească Europa din cauza amenințării nazismului. Cohn îi oferă lui Feinstein o poziție în New York City ca misionar pentru evrei. Dar Feinstein a crezut că ar fi un act de lașitate să-și părăsească postul. Când războiul dintre România și Uniunea Sovietică izbucnește în iunie 1941, Wurmbrand și alții încearcă să-l determine să se mute la București, unde ar fi mai în siguranță decât în ​​Iași. De asemenea, acest lucru este refuzat de Feinstein. Vrea să fie acolo unde este turma lui mică.
La 22 iunie 1941 ține un serviciu la Iași. Acest serviciu avea să fie ultimul lui.

Dezastrul din 29 iunie 1941
La sfârșitul lunii iunie 1941, orașul Iași este sub focul puternic din partea artileriei ruse. Pe 28 iunie izbucnește un pogrom, în care germanii și românii îi atacă pe evreii din Iași. În câteva zile au fost uciși 11.000-12.000 de evrei. Feinstein a fost capturat în dimineața zilei de 29 iunie. La percheziția casei sale a fost găsit un mic steag norvegian; acest steag cu o cruce pe o pânză citită, se presupunea, în mod greșit, a fi un simbol bolșevic. Au găsit și steagul sionismului. Feinstein este luat – din toate punctele de vedere, cu steagul norvegian într-o mână și steagul sionist în cealaltă.
Abia după câteva luni, Lydia, soția lui Isaac Feinstein, a povestit ce sa întâmplat cu soțul ei. Câțiva ani mai târziu, ea le spune copiilor săi pentru ca ei să știe ce s-a întâmplat „și cât de brusc, într-o zi, fericirea familiei noastre a fost zdrobită”.
Contul Lydiei Feinstein se mută. Hai să o ascultăm.

Relatarea Lydiei Feinstein
„Spre sfârșitul lui septembrie 1941, prin urmare, la trei luni după răpirea tatălui nostru, s-a raportat în oraș că un număr de evrei au fost eliberați din lagărele de concentrare pentru a fi folosiți aici în oraș pentru curățarea molozului. bombe. În aceeași seară, doi bărbați mi-au raportat. Au avut multe de spus. I-am recunoscut ca foști participanți ai întâlnirilor noastre și știam că pot să cred cuvintele lor. Ceea ce mi-au spus m-a lăsat aproape amorțit de șoc.
Ei au relatat următoarele: „Am fost cu soțul tău chiar în acea duminică. În pivniță era deja un ajutor pentru toți. Seara ne-au condus în curțile secției de poliție. Eram atât de mulți, încât ne întindeam unul peste altul ca sardinele. Chinuitorii noștri sperau fără îndoială că vom fi loviți de bombe. Indiferent de exploziile din jurul nostru, am fost cruțați. Vai! În dimineața devreme am fost conduși în rânduri lungi până la gară. Se spunea că urma să fim aduși în lagărele de concentrare. Feinstein era în aceeași mașină cu noi. Am fost închiși până când nu am mai putut să tragem aer și nimeni nu se putea mișca, aproximativ 140 de oameni într-un vagon pentru vite în care ar fi fost în mod normal loc pentru doar patruzeci de oameni. Ușile, ferestrele, toate găurile și crăpăturile au fost sigilate etanș și s-au introdus abur de jos. A fost un holocaust oribil; mulți erau nebuni în țipetele torturii. A fost chinuitor și sfâșietor. Din când în când vagonul de marfă rămânea ore întregi în picioare în căldura fierbinte a soarelui. Scene terifiante au avut loc și cei dintre noi care am scăpat de el suntem bântuiți zilnic cu amintirea.
Poate că soțul tău nu a trebuit să sufere mult. Curând a început să recite Psalmi cu glas tare și chipul lui era ca cel al unui înger. El le-a implorat pe celelalte victime să facă pace cu Dumnezeu și să caute mântuirea prin sângele lui Hristos înainte de a fi prea târziu. Și unii au făcut-o înainte să fie prea târziu. Apoi a căzut pe podea și a adormit pentru a nu se mai trezi niciodată. Pe timpul nopții, la o gară mică din Moldova, mașinile au fost deschise și cadavrele au căzut. Se presupunea că toți fuseseră sufocați în această călătorie muritoare. Dar șase dintre noi, bărbați care fuseseră doar inconștienți, am fost răniți când trupurile noastre au căzut și și-au revenit. Am fost reînviați cu hipodermice și apoi ni s-a dat puțină hrană. Apoi am fost forțați să ne îngropăm camarazii morți într-o groapă comună. Cu acea ocazie, l-am găsit pe iubitul nostru Feinstein. Am săpat un mormânt special pentru el. Înainte de asta, i-am cercetat buzunarul pentru a-ți trimite, dacă se poate, hârtiile lui sau orice altceva; dar nu mai avea nimic, nici măcar ceasul. Totul îi fusese luat înainte. După aceea a trebuit să facem muncă grea într-o tabără împreună cu mulți alții și am îndurat o existență jalnică. De multe ori am regretat că viața ne-a fost redată înapoi. Acum am fost aduși înapoi în oraș. Dar nu ne așteaptă nimic bun.”
Cei doi bărbați depun mărturie câteva zile mai târziu în instanță că Isaac Feinstein este mort. Doamna Feinstein primește un certificat de deces pentru soțul ei, iar în octombrie 1942 se poate aduce pe ea și pe cei șase copii ai săi în siguranță în Elveția. Ea scrie în acest sens:
„Fără acea hârtie [certificatul de deces] nu ni s-ar fi acordat niciodată un pașaport și nu am fi putut părăsi țara. În felul acesta, moartea iubitului vostru tată a făcut posibilă mântuirea voastră, dragii mei copii. Întotdeauna fusese dorința lui să te aducă în Elveția, în siguranță; doar din acel preț scump s-a făcut posibil. O, dacă ai putea să nu uiți niciodată acea viață și sacrificiu prețios.” În concluzie, ea scrie:
„La urma urmei, trebuie să înțelegem că căile lui Dumnezeu, care par atât de neconceput și crude, înseamnă în cele din urmă iubire și milă. Numai veșnicia va spune câte roade și binecuvântări au rezultat din acea semănare plină de lacrimi.”
Cuvinte emoționante spuse de mama a șase copii fără tată. În treacăt se poate menționa că fiul cel mic, Daniel Spoerri (Spoerri după numele de fată al mamei sale), urma să fie un multi-artist celebru (vezi internet).¹
În cartea Christ on the Jewish Road (Hristos pe ulița evreiască)(1970) Wurmbrand spune următoarele despre moartea lui Feinstein: „A murit în timp ce rabinul recita Psalmii cu voce tare, iar Feinstein explica ceea ce au prezis despre Isus. Când moartea a venit prin sufocare, capul lui se sprijinea pe umărul rabinului. Rabinul însuși a murit câteva clipe mai târziu – un evreu mozaic și un evreu creștin au fost victimele aceleiași urii…
Așa că Dumnezeu nu l-a cruțat pe Feinstein – acest Isaac. Așa cum nu și-a cruțat propriul fiu. În cuvintele apostolului Pavel: „Ce vom spune atunci ca răspuns la aceasta? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Acela care nu L-a cruțat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toți, cum să nu ne dăruiască și El, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,31-32).

1. despre Daniel Spoerri, unul din fiii lui Isaac Feinstein citiți pe net:
   -https://www.danielspoerri.org/
   Are o grădină (deschisă doar vara) în Toscana: https://www.danielspoerri.org/giardino/artist-daniel-spoerri/, se numește: HIC TERMINUS HAERET, adică …se ceartă lumea pe ce înseamnă (https://latindiscussion.org/threads/hic-terminus-haeret.32427/), Scopul Final Rămâne Valabil. …sau Sfârșitul tuturor lucrurilor.