Patentarea unui creștinism fără angajament

Am descoperit în cartea tipărită la Moscova „Biserica trebuie să rămână biserică” (pag 14, rodul muncii unor cercetători creștini acreditați în studierea arhivelor NKVD) un document din 1947, despre care tot timpul am crezut că trebuie să existe, pentru că am văzut roadele lui în practică. Acum am ajuns să-l citesc.

În 1947 locțiitorul președintelui Consiliului Afacerilor Religioase, Sadovski, colonel al NKVD, în raportul strict secret, prezentat membrilor CC și guvernului, scria:

„Consiliul Afacerilor Religioase vedea şi vede drept sarcină a sa: să reducă la minimum particularităţile extravagante, indicate anterior, ale bisericii şi, după posibilităţi, s-o niveleze cu alte culte făcând uz de mijloacele specifice ale baptismului însuşi, cu mâinile centrului de conducere al acestuia. Consiliul ţine cont de posibilitatea teoretică de apariţie, pe acest temei, a unei sciziuni noi, care să tindă a păstra „curăţi” baptismului tradiţional, dar consideră că această sciziune presupusă poate fi ignorată, având în vedere că ea nu poate lua naştere în timpul apropiat, iar dacă va şi apărea, va fi extrem de mică.
Ca rezultat al activităţii centrului religios baptist, VSEHB, în Biserica CEB s-au obţinut, pe principiile indicate mai sus, următoarele schimbări:
1. Au fost dezrădăcinate complet aşa-numitele tendinţe <<antimilitariste» care dominau mai înainte, adică refuzul de a face serviciul militar cu arma în mână. Drept ilustrare a acestei situaţii e participarea aproape generală a baptiştilor supuşi serviciului militar la Războiul pentru Apărarea Patriei şi activitatea patriotică desfăşurată pe larg în comunităţi, care nu încetează până în prezent.
2. Se introduce treptat o centralizare bine organizată şi un sistem ierarhic, care substituie descentralizarea reală de mai înainte şi existenţa anarhică a comunităţilor aparte, căci centrele de conducere colegială aveau mai nu demult numai funcţii consultativ-religioase. Acum aceste funcţii consultative au cedat locul unei linii organizatorico-administrative stabile, realizată de un singur reprezentant al centrului, păstrându-se totodată şi autoritatea religioasă a centrului.
3. Se reduc la minimum şi toate particularităţile extravagante ale comunităţilor evanghelice.
4. Această linie care schimbă şi care a schimbat deja în mod radical exteriorul anterior al sectei, este realizată consecvent şi exact de VSEHB (Echivalentul Uniunii Culului de la noi) prin <<prezbiterii superiori» din republici şi regiuni (analogici mitropoliţilor şi episcopilor bisericii ortodoxe), prin organul de presă al VSEHB revista <<Bratskii Vestnic»(Vestitorul Frățesc) şi cu ajutorul circularelor VSEHB-ului, adresate comunităţilor locale.
Consiliul afacerilor Religioase își vede sarcina în folosirea activă a posibilităților care țin de competenţa sa. În această privinţă Consiliul planifică următoarele măsuri:
1. Luând în consideraţie că, în intervalul de timp dat, VSEHB introduce metodic toată mişcarea evanghelică în limite organizatorice stricte şi îşi trasează linia sa în conformitate cu recomandaţiile Consiliului Afacerilor Religioase, să i se acorde o contribuţie nelimitată, să se lărgească şi să se întărească prestigiul şi autoritatea lui. […]
3. Să se dea autorizaţie pentru editarea culegerii de imnuri creştine, pregătită pentru tipar, care are scopul de a curăţă culegerea editată în anii douăzeci şi răspândită acum pe larg de sensul învechit, ambiguu al materialului. Pe deasupra, în noua culegere se introduc elemente ce presupun o anumită rânduială a serviciului divin, ceea ce are o însemnătate pozitivă.
4. Să se activizeze legăturile internaţionale ale VSEHB. […]
c) să se organizeze călătorii ale membrilor VSEHB în ţările slave pentru stabilirea legăturilor cu bisericile locale ale creştinilor evanghelici baptişti.
5. Să se stimuleze personal cei mai remarcabili activişti ai VSEHB, decorându-i cu medalii, conform recomandării speciale a Consiliului Afacerilor Religioase.
6. Acţionând prin intermediul VSEHB, toată lucrarea ulterioară să se facă în sensul consolidării şi lărgirii calităţilor pozitive, amintite mai sus, ale mişcării, aducând-o treptat, în ceea ce priveşte organizarea ritualului, în limitele unei biserici cu forme statornice, adaptate la viaţa societăţii“ (12 februarie, 1947).”

(ASR ISP. fond l7. inv. l25. dos. 506. f. l7-22).

Moscova, 1937: „mulţi credincioşi care își puneau la dispoziţia bisericii locuinţele, au plătit cu viața pentru aceasta…”

„Sfinţii care sunt în ţara, oamenii evlavioși, sunt toată plăcerea mea”. Ps. 16: 3

Confiscarea averii, arestările şi deportările n-au dezrădăcinat bisericile de la Moscova. Credincioşii comunităţii de la Krasnâe Vorota  îndurau cu fermitate toate lipsurile. Când erau arestaţi fraţii, membrii rămaşi, făceau coIectă pentru a le acorda ajutor întemniţaţilor şi familiilor acestora. Când bisericii i s-au luat patru localuri, ea s-a separat în grupuri mici, adunându-se pe ascuns prin apartamente. Credincioşilor li s-a confiscat literatura, încăperile, autorităţile le luau totul, ca să-i facă să-şi schimbe poziţiile ferme şi să-i întoarcă sub conducerea uniunii oficiale (UCER). Dar, rămânând fideli lui Hristos, ei nu şi-au trădat principiile duhovniceşti, n-au acceptat unirea.
În capitala statului ce lupta cu credinţa în Dumnezeu biserica trăia. Era sfâşiată de lume, dar, în pofida prigoanelor, se înmulţea numeric: în 1923 erau 109 membri, în 1928 deja 400.
În anii ’30 au fost întemniţaţi majoritatea membrilor plini de râvnă ai bisericii. Arestările continuau în ordine crescândă.
     La 26 aprilie 1930 6 pers. au fost arestate şi la 22.06.1930 condamnate la câte 3 ani de detenţie în lagăre de concentrare.
La 30 aprilie 1931, conform hotărârii consfătuirii speciale a OGPU, 25 de pers. au fost condamnate la câte 3 ani de surghiun.
La 20 mai 1931, conform hotărârii OGPU, 10 pers. au fost întemniţate pe 5 ani în lagăre de concentrare, 21 pers. au fost exilate pe 3 ani, 3 pers. au fost private de dreptul de domiciliere în 12 localităţi ale ţării (în numărul acestor întemniţaţi era şi Konstantin Pavlovici KRIUCIKOV, condamnat la 5 ani de detenţie în lagăre).
La 29 mai 1933 10 persoane au fost expulzate în Kazahstan.
În condiţii de ilegalitate credincioşii bisericii de Ia Krasnâe Vorota continuau să I se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr: multe apartamente ale creştinilor au devenit case de rugăciune, surorile, în locul fraţilor arestaţi, îşi asumau grija spirituală pentru cei pocăiţi de curând. Împrăştiindu-se, credincioşii continuau, în grupuri mici, să ţină adunări, împlinind porunca lui Hristos: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18: 20).
Despre adunări în grupuri mici s-au păstrat mărturiile întemniţaţilor în procesele-verbale ale interogatoriilor:
„După închiderea caselor de rugăciune ne țineam adunările ilegal în apartamentele credincioşilor. Din mai 1931, după al doilea val de arestări ale conducătorilor şi membrilor bisericii noastre, am început să ne adunăm în grupuri a câte 5-7 persoane. Adunările se ţineau în apartamentul meu, veneau 4-5 pers. Concepţiile şi convingerile mele cu privire la persecuțiile religiei sunt următoarele: în Uniunea Sovietică acum există persecuții şi ele nu diferă cu nimic de cele din timpul cârmuirii împăratului Nero sau ţarului Nikolai al II-lea“ (semnătura). [Extras din procesul-verbal al lui Serghei Alekseevici Sidorov (a.n. 1900) de la 10 iunie 1932].
„Am devenit membră a bisericii de la Krasnâe Vorota în 1922. [..] După închiderea adunărilor noastre oficiale am început să ne adunăm în grupuri mici prin apartamente. 0 astfel de adunare a fost şi în apartamentul nostru. Eu şi cu soţul acordam ajutor material coreligionărilor surghiuniţi. Uneori ne adunăm la noi în grupuri mici a câte 3-5 persoane, soţul citeşte Evanghelia. Eu ii vizitez la domiciliu pe tovarăşii noştri de idei cu scopul întăririi în credinţă“.
(Extras din procesul-verbal al interogatoriului Elenei Timofeevna Semeşeva [a.n. 1892], datat de la 7 septembrie 1932).
„Sunt membră a comunităţii de la „Krasnâe vorora“ din anul 1928. Am cântat în cor, participam la declamaţii. După închiderea oficială a comunităţii ne adunam câte două-trei persoane şi aveam părtăşie duhovnicească. Refuz să spun ce legături am cu membrii comunităţii, nu pot spune unde  au loc adunările şi cine îi ajută pe deportaţi, ca să nu-i arestaţi”. (Extras din procesul-verbal al interogatoriului Annei  Mihailovna Valeastova [a.n. 1902] de la 29 ianuarie 1932).
        Notă informativă: În 1932 Anna Mihailovna (vezi foto mai jos) a fost condamnată la 3 ani detenţie în lagăre de muncă corecţională (LMC), în 1934 -la 5 ani detenţie în LMC, în 1939 Ia 5 ani detenţie în LMC, în 1949 la 10 ani de surghiun.

După cum un Iăstar străbate prin asfalt învingând obstacolele, la fel şi creştinii adevăraţi, născuţi din nou tindeau spre părtăşia cu sfinţii învingând urmăririle, denunţurile vecinilor, interzicerile, temerile din propria inimă şi atacurile din exterior (2 Cor. 7: 5)
Mulţi credincioşi de la Moscova, care, în acei ani, nu-şi închideau inimile pentru părtășia cu sfinții și își puneau la dispoziţia bisericii locuinţele, au plătit cu viața pentru această dragoste creștină. Unica lor vină era că „şi-au oferit apartamentul pentru adunările ilegale”. Mergea la închisoare oricine lua parte la nevoile familiilor celor întemniţaţi, oricine dădea dovadă de bărbăţie nesemnând mărturiile false ca să nu-i pună în primejdie pe coreligionari. Prin asemenea fapte fiecare putea deveni erou al credinței indiferent de darul și de talentul pe care îl avea. Era destul să aibă o inimă plină de dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
În Septembrie 1937, ca „membre active ale sectei evangheliştilor”, au fost arestate la Moscova 4 locatare ale blocului nr. 46 de pe strada M. Gruzinskaia. Ele se adunau în apartamentul nr 6 Ia Elizaveta Ivanovna Zenkina ca să se roage împreuna. Vecinii vigilenţi au scris un denunţ. Despre rezultatul examinării plângerii vecinilor, în rechizitoriul UNKVD din regiunea Moscova, datat de la 6 septembfle 1937, se spune:
,,La Secţia raională Sovetski a UGB a UNKVD din reg. Moscova au sosit materiale compromiţătoare împotriva grupului sectanţilor din care fac parte: ZENKINA Elizaveta Ivanovna, KRIUKOVA Anastasia Vasilievna, KORENKOVA Stepanida Mitrofanovna, NOVIKOVA Aleksandra Mihailovna. Având tendinţe ostile, ele fac sistematic propagandă antisovietică exprimându-şi intenţiile teroriste”.
Fiind interogată, Zenkina E. I. a declarat: „Sectantă-evanghelistă am devenit în 1927 în or. Tula. Din anul acela răspândesc în jur religia evanghelică. Adunările au loc în apartamentul meu în serile de duminică. Eu citesc cărţi, revista «Hristianin», cântăm toţi împreună…”
Pentru „adunări ilegale în locuinţă cu atragerea a noi membri”, conform hotărârii troicii din 14.09.1937 E. I. Zenkina (an. 1884) a fost condamnată la împuşcare, iar trei surori, care locuiau în acelasi bloc
Kriukova A. V. (an. 1889), ap. nr. 11,
Korenkova S. M. (an. 1888), ap. nr. 14,
Novikova A. M. (an. 1906), ap. nr. 5,
pentru „participare activă la predicarea Evangheliei şi propagandă antisovietică”, au fost condamnate fiecare la câte 8 ani de detenţie în lagăre.

sursa: Biserica trebuie să rămână biserică, p 115-117, decenii ireversibile din istoria mișcării evanghelice și a celei baptiste din Uniunea Sovietică 1917-1937

 

Așteptând „mântuire” de la tehnologie (2.)

„Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea şi-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă. ¹⁴ Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi, şi ploaia îi face să crească. ¹⁵ Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc, ca să coacă pâine, şi tot din ei face şi un dumnezeu căruia i se închină, îşi face din ei un idol, şi îngenunchează înaintea lui! ¹⁶ O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carnea, pregăteşte o friptură şi se satură; se şi încălzeşte şi zice: ‘Ha! ha! M-am încălzit, simt focul!’ ¹⁷ Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: ‘Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!’ ¹⁸ Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii ca să nu vadă şi inima ca să nu înţeleagă. ¹⁹ Niciunul nu intră în sine însuşi şi n-are nici minte, nici pricepere să-şi zică: ‘Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne şi am mâncat-o. Şi să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăţi de lemn?’ ²⁰ El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: ‘N-am oare o minciună în mână?’ ” Isaia 44
Alături de „credința” în evoluția umană, „credința” în tehnologie a fost construită de educația ateistă, ca idol al minții.
Se crede de către naivi că mai ales în domeniul medical, s-au făcut așa de mari progrese încât acum se pot trata orice boli cu ajutorul aparatelor. Trebuie să te cheme Steve Jobs, să faci cancer, ca să descoperi că oricâți bani ai avea, cu bolile nu te pui, nu poți repara ce a făcut Dumnezeu, nici cu bani, nici cu tehnologie.
Tehnologia este atât de împletită cu munca, în orice domeniu: industrial, agricol, transporturi, chimie, încât datorită marii binefaceri a ușurării muncii prin tehnologie, devine obiect de adorare tehnologia însăși.
Multe companii își schimbă mașinăriile la foarte scurt timp, tocmai datorită câștigării acestui tip de confort și avantaj.
Tehnologia ne-a invadat comunicațiile, ni le-a ușurat până acolo încât a vorbi cu cineva de la mii de kilometri distanță e aproape gratis și doar timpul ne împiedică să petrecem multe ore împreună unii cu alții prin tehnologie.
Tehnologia ne-a ușurat călătoriile încât ceea ce acum 50 de ani părea imposibil, acum este banal.
Tehnologia ne-a ușurat educația, putem să ne învățăm mult mai ușor singuri prin internet acum.
Tehnologia a devenit o constantă a vieții, dar nu este viața însăși.
Tehnologia a fost creată de omul inteligent, dar nu-l face pe om mai inteligent, doar mai eficient, omul este atât de inteligent, cât de inteligent l-a creat Dumnezeu.
Tehnologia ușurează vindecarea bolilor, munca, călătoriile, comunicațiile, educația dar tehnologia este creată de om, nu poate deveni obiect de adorare.
Dar tocmai aici este limita care mulți naivi o trec: privesc tehnologia nu ca și creație a unei creaturi a lui Dumnezeu, ci ca pe Dumnezeu însuși.
Se închină tehnologiei. Așteaptă totul de la tehnologie, discută despre tehnologie, o învață, o cunosc, o adoră.
Tehnologia a devenit idol, așa cum bucata de lemn tăiată din pădure era cioplită și i se aduceau jertfe: „mântuiește-mă, că tu ești Dumnezeul Meu!” iar cu altă bucată de lemn se făcea foc, se făcea căldură, se fierbea mâncare.
Tehnologia este profețită de Dumnezeu în cartea Lui că va aduce modificări, spre sfârșitul vremurilor: creșterea comunicațiilor,  a călătoriilor și a cunoștinței. 
Doar așa trebuie să privim tehnologia, în primul rând ca mijloc rânduit de Dumnezeu pentru vestirea Evangheliei Lui în această vreme din urmă.
Desigur este și un mod de ușurare a muncii dar doar atât, căci cine vede tehnologia ca „idol”, vede scurt, se închină lucrurilor făcute de om.

Citește toate 3 postările (dar numai dacă ai citit azi 3 capitole din Biblie):
Așteptând mântuire de la politicieni.
Așteptând mântuire de la tehnologie.
Așteptând mântuire de la popi.

Așteptând „mântuire” de la politicieni (1)

Zeci de ore petrecute în fața televizorului (în loc de a sta cu smeriții profeți, citindu-i) te fac să gândești ca cei pe care-i asculți.
Dar de ce stai?
Ca să afli știri, zici tu.
„Să nu fiu prost, adică neinformat”, cam astea erau argumentele părinților noștri, când bunicii îi certau că de ce-și iau televizor.
Pentru starea de amorțeală a minții, de sedare, de îmbătare trebuie căutată cauza sau cauzele.
Să încercăm.
Din cele 3 lumi diferite: lumea politică, lumea economică și lumea religioasă, toate 3 își împletesc rădăcinile în tine prin mesajele tv, ca să-ți prindă sufletul în felul lor de a gândi.
Lăsând la o parte în această postare emisiunile religioase, dacă socotim doar reclamele (ce ating latura economică, negustoria) și mesajele politice, e destul să înțelegem că felul lor de abordare al viitorului este aici și acum, ceva maxim mâine. (Hai să zicem, în politică, pe următorii 5-10 ani.)
Nimeni nu va vorbi la tv despre trecutul scurt al pământului și nici despre veșnicia omului după moarte.
Abordarea standard în mesajele publice acceptate este trecutul infinit și viitorul neexprimat, un fel de „hai să nu ne gândim” sau „nu discutăm despre asta acum”, despre viitor.
          Politicienii prin excelență se pretind arhitecții viitorului scurt, de aici, de acum.
Lumea la politicieni se uită, pe ei îi ascultă, ei au timpi lungi la tv, pe ei îi votează și felul unora din ei de a gândi și-l asumă. Politicienii sunt noii „mesia” al împărăției mâinelui imediat.
Dacă ai mintea formată de promisiunile lor mincinoase, dacă îi crezi, dacă aștepți să se împlinească și 1% din ce promit ei, ești pierdut.
Ți-au agățat mintea, minciuna verbalizată din capul lor e tractorul gândurilor tale.
Hai să te întreb: viitorul tău cât de lung e?
Tot atât de scurt ca al lor?
Așteaptă vreun partid politic, vreun politician pe Domnul Isus?
Iubește vreunul din ei venirea Lui?
Este Răpirea Adunării pe vreun program al vreunui partid?
Dragul meu creștin care-ți pierzi vremea enervându-te pe politicieni, (că de bucurat, nu cred că te-a bucurat vreunul) ascultă-mă: citește-i pe profeți! Să fie viitorul tău bine format de Planul Veșnic, pe care nu politicienii, ci profeții l-au scris.
Cât de lung îți e viitorul la care te gândești, atât îți e de mare și bucuria, și pacea, și credința.
Dacă azi n-ai avut pace, dacă te-a tulburat orice fleac, dacă n-ai bucurie, s-ar putea să se datoreze mahmurelii beției de aseară.
Da, da, știu, ești pocăit și nu bei alcool, dar stai și te-mbeți seară de seară la posturi cu promițători politici de viitorașe electorale, asculți cum te vrăjește la creier câte unul, că să-l alegi pe el, ca să pape el banii primăriei, nu ălalalt mincinos. Vai de tine frate pocăit, dacă nu te trezești!
Dacă „mesia” tău e vreun șef de partid, „evanghelia” lui o vei propovădui, o vei crede, o vei aștepta. Și desigur, pentru că nu va veni, vei fi frustrat.
În lumea fericită de mâine, așa cum o laudă tot politrucul că e croită, el va fi Noul Mesia, iar pe tine te invită să fi înger slujitor, cu votul și impozitul, numai să-l faci pe el chelar pe ce nu-i al lui. ¹
      Frustrările ce vin din aceste vise deșarte sunt uriașe.
De vine sunt visele. Și tu că te-ai lăsat târât de ele.
Viitorul celor ce credem este mult mai departe și mult mai glorios decât cel mărunt propus de filozofiile diferitelor partide.
Pentru viitorul cel mare, merită sacrificate toate viitoarele mai mici.
A proclama EVANGHELIA (Vestea Bună) înseamnă a croi visul acelui glorios viitor, a-l vizualiza, al clarifica, a-l face să fie crezut și a trăi pentru el. Vestea Bună este descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii autorității Lui.
Știu, că analizând social, mesajul acesta nu crează coeziune (de parcă al politrucilor ar crea) iar nevoia de apartenență, face să crească în om sentimentul de cetățean, de parte, de bucățică din întreg și implicit acest sentiment îl îndeamnă la opinie și apoi la atitudine.
Devierea a fost chiar la început, la punctul de vedere: analizând social.
Nevoia de coeziune, de cetate, de protecție derivă din slăbiciune, din neîncredere, din teama de amenințare.
Și atunci omul construiește ziduri și granițe, iar politrucul filozofii și platforme.
Ca și cum asta ar fi cea mai mare amenințare: dușmanul din afară….hai să ne unim să-l batem.
Dar granița e rău pusă și dușmanul nu e ăla.
„Analizând social”, cetățenește, cu spirit civic, analizarea asta e eroarea.
Dușmanul sufletului omenesc este păcatul din el însuși și omul trebuie să facă coeziune cu Dumnezeu, cu Cuvântul său, cu Planul Său, cu profeții Săi, nu cu platforme politice și majorități. Societatea fără Dumnezeu va avea impresia de tărie, dar cu cât în acea societate vor fi mai puține elemente din justiția divină, cu atât acea societate va falimenta mai repede.
Noi trăim sfârșitul istoriei acestui veac (eon, perioadă).
Nu mai e timp de coeziuni cu planuri fără viitor, unește-ți mintea cu Planul Veșnic, cu așteptarea mâniei și răzbunării nedreptăților nepedepsite și a răplății virtuților nelăudate. Toți cei ce și-au adunat astfel de comori la Banca nevăzută, se vor întâlni cu ele atunci când brusc le va crește valoarea ca o hiperinflație la arătarea Domnului Isus.
Probabil cu voia lui Dumnezeu, vor mai urma două postări: așteptând mântuire de la tehnologie (2) și de la popi (3).

(1. chelar-cel ce ținea cheile în evul mediu, sau clucer, sau colcer (transilvania), magazioner sau administrator.)

Citește toate 3 postările (dar numai dacă ai citit azi 3 capitole din Biblie):
Așteptând mântuire de la politicieni.
Așteptând mântuire de la tehnologie.
Așteptând mântuire de la popi.

Judecata televizorului, poezie de Dionisie Giuchici

sursa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/25358/televizorul

Unii presupun c-aceasta e icoana vorbitoare,
Care amăgeşte lumea cu miraje sclipitoare.
Aşa îl acuză unii, că e forţa cea străină,
Pe când alţii, îl adoră şi în faţa lui se-nchină.

Hai să-i facem judecata, să ne dăm şi noi părerea;
Dacă-i vinovat, să-l stingem, să-i tăiem pe loc puterea.
Mai întâi, ce rele face acest renumit viţel?
Ca să-l condamnăm la moarte fără drepturi de apel…

Sau, ce fel de lucruri bune ne aduce în cămin?
„Sigur, -vor răspunde unii, şi programul cel creştin!”
Lucrurile se complică, acest straniu aparat,
În procesul condamnării şi-a ales şi avocat.

Avocat sau apărare, de-ar fi unul, n-ar fi rău,
Dar sunt mii şi milioane care-l apără pe „zeu”.
…Că ne-aduce informaţii din domenii diferite,
Despre oameni, animale, vom şti lucruri felurite.

Vor vedea copii noştri filme care-i îngrozesc,
Goliciune, violenţe, „nu-i nimic, e omenesc,
E cultură dragă frate!”- chiar de te apucă frica,
Căci se uită şi copii, şi părinţii, şi bunica.

Unii se îmbolnăviră, şi vă rog nu vă miraţi,
Căci acei care-l adoră, sunt de duhuri atacaţi.
„Da de unde, fanatisme!” strigă-n glasuri apărarea-
Aparatul e ştiinţific, nu-i batjocoriţi valoarea!”

Şi procesul se dezbate… cei ce-acuză sunt mai rari,
Avocaţii apărării parcă sunt mai mulţi, mai tari.
Ei sunt după cum se vede, cei din frunte, cei de sus,
Cei ce-acuză aparatul sunt urmaşii Lui Isus.

„Frate dragă, ai greşeală! – strigă cei ce nu se tem –
Numai voi sunteţi cu Domnul? dar noi oare-a cui suntem?
Mai lăsaţi televizorul, ce atâtea condamnări!
Căci în el vedem programe de prin munţi şi de prin mări.

Vezi alegeri, vezi războaie, vezi atâtea nevăzute,
Îţi îmbogăţeşti albumul minţii cu necunoscute.”
Noaptea li se pare scurtă, şi nimic nu poţi să zici,
Căci „icoana vorbitoare” are parcă-n ea lipici.

Nici la masă nu îi lasă, stau cu ochii pironiţi,
Vai ce dragoste! Ce râvnă! Bieţii noştri pocăiţi…
Vin din nou acuzatorii şi le strigă: „Iubiţi fraţi,
Oare vreţi pe două scaune, şi cu doi stăpâni să staţi?”

Comitetul şi păstorul pot să-nlăture necazul,
După cum şi procurorul ia cu amănunte cazul.
Până nu se dă sentinţa, să cunoască tot poporul:
Căci Cuvântul Celui Veşnic, e Hristos, Judecătorul.

Vai, aceasta ne uimeşte, chiar aşa să fie oare?
Să rămână jos toţi fraţii care au televizoare?
Să răspundă procurorii din Scripturi, unde anume
Se vor duce credincioşii care-s înclinaţi spre lume.

Căci cine iubeşte lumea, e vrăjmaş cu Dumnezeu.
Iată unul din decrete care ne apasă greu.
Oare n-aţi citit că lumea va dispare în talaz,
Numai Dumnezeu ne scapă de la moarte, din necaz.

Haideţi să zidim altare privegherii şi-nnoirii,
Şi să scoatem „astarteea” din atenţia privirii!
Căci de nu, se stinge Duhul ca şi flacăra din sfeşnic,
Şi vom deveni epave, fără Dumnezeul Veşnic.

Nu-l consideraţi fanatic pe un frate veghetor,
Căci apostolii şi Domnul n-au avut televizor.
Tot ce vi se pare groaznic, tot ce vi se pare rău,
Lepădaţi din casa voastră, şi slujiţi Lui Dumnezeu.

Nu vă amăgească duhul lumii cu al lui torent,
Căci televizorul nostru este Noul Testament.
Ridicaţi a lui antene, mâini curate, fără vină,
Şi pe ochii rugăciunii, veţi primi de sus lumină.

Ca şi sfinţii din Scriptură, veţi vedea cerul deschis,
Şi prin Duhul Celui Veşnic veţi privi un Paradis.
Nu sunt basme, nu sunt glume, noi avem televizor
Care prinde altă lume pe ecranul lui color.

Poţi vedea e drept, şi monştri, duhuri care îngrozesc,
Dar şi îngerii luminii ce Lui Dumnezeu slujesc.
Să vezi Ţara Fericirii în vedenie, sau vis,
Ca profeţii din vechime care ne-au lăsat în scris,

Iacov L-a văzut pe Domnul şi a cerurilor scară,
Şi mulţimile de îngeri care urcă şi coboară.
Daniel, în Cartea Sfântă are una dintre file,
Unde L-a văzut pe Domnul, Cel îmbătrânit de zile.

„Vino ca să vezi mireasa!”- şi Ioan a fost chemat
Pe un munte plin de slavă, în ţinutul minunat.
Pe ecranul viziunii, acest frate credincios,
A văzut atâtea taine arătate de Hristos.

A văzut şi el, şi alţii, şi vedea-vor toţi acei
Care au credinţă vie, aşa cum avură ei.
Şi chiar dacă ochii noştri sunt acum împiedicaţi
Ca să vadă măreţia celor binecuvântaţi,

Nu vom renunţa la slava care Domnul ne-a promis,
Vom vedea şi noi odată, minunatul Paradis.
Astăzi ne uităm prin ceaţă, prin credinţă licărim,
Dar în marea dimineaţă, vom vedea tot ce dorim.

Până-atunci iubite frate, până la măreţul zbor,
Ia Scriptura şi te uită la acest televizor!
Scoate-l pe „dagon” afară, cu chemarea lui lumească!
Căci de nu, pe toţi ai casei are să-i îmbolnăvească.

Nu privi spre avocaţii care-l apără mereu,
Tu te roagă, mergi cu fraţii care cred în Dumnezeu!
Sigur, lumea nu-nţelege, şi ne crede chiar nebuni,
Dar vă rog priviţi în urmă la bătrâni şi la străbuni.

Ei s-au dus fără cultura dată de televizor,
Dar aveau credinţă vie în Hristosul Salvator.
Poate sunt şi lucruri bune, nu contest, la aparat,
Dar mai mult de jumătate ce se vede, e păcat.

Mai ales în lumea rece, ateiştii ca ofrandă,
Ei au folosit TV-ul, numai pentru propagandă.
Şi-au fost obligaţi păstorii să-l aducă-n casa lor,
Ca să dea exemplu turmei că ei au televizor.

Şi i-a prins pe uşuratici: „Dacă el, care-i păstor,
Oare eu de ce n-am dreptul ca să am televizor?”
Şi setoşi nespus de tare, fraţii repede s-au dus,
După apele amare şi în casa lor le-au pus.

Elisei aruncă sare, după cum vedeţi lucrarea,
Peste apele amare, să vindece adunarea.
Ca şi Moise în vechime, aruncăm în ape băţul,
Ca să-i vindecăm pe fraţii care urmăresc dezmăţul.

Unii poate vor pricepe, alţii se vor amuza,
Şi vor zice: „Da… se poate…”, însă ei se vor scuza.
Noi vă zicem mii de scuze, dar să nu rămâneţi jos,
Nimeni să nu vă despartă de iubirea Lui Hristos.

Nici un fel de amăgire, nici o forţă de sub soare,
Nimeni să nu vă despartă, nici „icoana vorbitoare”!
Poate că va fi iertare, ştim că mila biruieşte,
Însă „idolul cel mare” multă lume amăgeşte.

De fapt, nu e aparatul vinovat de toate cele,
El e doar canalizarea pentru diferite rele.
Vinovaţi sunt curioşii, ei se-ncarcă cu păcate,
Când se uită la programe de la duhuri necurate.

Şi te miri, vai, cum se poate să se uite chiar şi fraţii?
Cum dansează şi cum cântă pe ecran destrăbălaţii.
Puneţi întrebarea frate: nu gândeşti că e greşeală
Să admiri pân’la sfârşite gălăgia infernală?

Văzătorii şi proorocii care stau pe zid de strajă,
Unii au căzut în cursă, fermecaţi de-această vrajă.
E adevărat, că iadul e cu sfinţii în război,
În aceste vremuri grele cad atâţia dintre noi.

Sigur, sunt şi alte rele, chiar de n-ai televizor,
Iadul duce mare luptă cu al Domnului popor.
De aceea, fraţi în Domnul, daţi de veste tuturor,
Că nu-i bine să se uite sfinţii la televizor!

De ce roşcove amare? …când al nostru Tată Sfânt,
Are pâine şi bucate pentru toţi de pe pământ.
Numai cei lipsiţi de minte schimbă aurul pe zgură,
Cei cuminţi rămân cu Domnul, şi trăiesc după Scriptură.

Iar de eşti precum se spune, frate, de altă părere,
Dumnezeu să te ajute, şi să-ţi dea de sus putere.
Prin această poezie nu-ngrădim nici o făptură,
Versurile au în ele rădăcina în Scriptură.

„Ai dreptate, vei răspunde, cu Scriptura fiecare
Vin la oameni să le spună cu a lor interpretare.”
Nu lua nici o bobiţă, de gândeşti că e neghină,
Dar te-ntreabă: ce-ai în tine? întuneric sau lumină?

Ia un caieţel şi scrie, câte ceasuri ai pierdut
Cu privirea aţintită la faimosul „belzebut”.
Inima se împietreşte ca şi stânca de granit,
E îngrozitor să cadă de la har un mântuit.

Alexandru Căldăraru a sărit ca şi un leu,
Ca să-l sfâşie pe Pavel, pe omul Lui Dumnezeu.
Adevărul deranjează, însă trebuie să-l spui,
Să cunoască orişicine care este starea lui.

Mii de „căldărari” să urle, nu ne îngrozim de lei,
Dumnezeul nostru mare e mai tare decât ei.
Spuneţi fraţilor să ştie ce e bine şi ce-i rău,
Ce ne spune vocea lumii, şi ce spune Dumnezeu.

Mișcarea așezărilor, o „mișcare” profețită

„Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple.  Iată că voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi şi veţi fi lucraţi şi semănaţi. Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toţi!” Ezechiel 36:8-10

Când Henry Schliemann a descoperit Troa, el nu a plecat pe teren căutând dealuri și ruine, întâmplător, nu, el a analizat texte scrise vechi (Homer și alții) și din descrieri de bătălii, drumuri, cetăți, izvoare, distanțe, timpi parcurși, a redus până la identificare zona presupusă a vechii Troe, iar când a dat cu sapa, a găsit ruinele așteptate, spre uimirea  totală a săpătorilor.
La ce vă gândiți când auziți la știri termenul „așezările (ilegale) evreiești din Cisiordania„?
Ați putea crede că au scris profeții Bibliei despre ele, că sunt programate în Planul lui Dumnezeu, că acele „așezări” sunt parte din semnele care ne marchează istoria, precum semnele de circulație șoselele, că acele așezări sunt împlinirea unor vechi profeții în Planul Celui ce aduce toate la existență la vremea lor?
Sau, cumva credeți că aceste așezări sunt „principalul obstacol din calea păcii” dintre evrei și arabi, din calea păcii în orientul Mijlociu, din calea păcii în lume, un punct de vedere adoptat de foarte mulți politicieni, organizații, președinți, guverne, etc.
„Am văzut din cărți” scrie profetul Daniel (9:2) cât timp trebuia să treacă peste dărâmăturile Ierusalimului până la rezidire. Și atâta a fost.
A citit din cărți Schlieman și a dedus unde se afla Troa, a săpat și acolo a fost.
Noi citim cărți? Ce citim din cărți? Ce pricepem din cărți? Putem vedea din profeți viitorul? Categoric, da.
Pricepem noi oare că „munții lui Israel” pomeniți de profeți sunt mult-pomenita Cisiordanie, mult-pomenită la știri? Că acolo este și că acum este?
Textul „….locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor„ din Ezechiel 38:8 se referă la vremea sfârșitului, vreme profețită și de Daniel, și de Domnul Isus. Vremea aceea este acum.
Același text precizează o locație: „munții lui Israel„, o locație mult mai precisă ca țara lui Israel, „munții lui israel” se referă la Cisiordania (sau Westbank, sau termenul biblic: Samaria și Iudeea).

Textul mai descrie „locuințele lor„, este vorba de așezările evreiești care au luat avânt imediat după 1967, după războiul de 6 zile și textul mai descrie faptul că „Locuitorii…vor fi strânși dintre mai multe popoare” acolo. Este descris absolut exact ce se întâmplă acum acolo, în acele „așezări” numite inclusiv de ONU, „ilegale” și „principalul obstacol în calea păcii„.
Cum să fie Planul lui Dumnezeu principalul obstacol în calea păcii?
Pornind de la acest text, urmând pilda lui Daniel și a lui Schlieman, văzând din cărți ce trebuia să fie, am pornit și eu să cercetez ce este. Mi-am dat seama tot din carte că această colonizare este ca un vânt, ca o mișcare, ca un vuiet: „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi, pe când proroceam, s-a făcut un vuiet şi iată că s-a făcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!” Ezechiel 37:7
Vuietul a fost curentul Sionist din secolul 19, mișcarea este acum: Aliyah și Mișcarea așezărilor.
Informații despre Mișcarea așezărilor am descoperit acum pe net, după ce mi-am dat seama din profeții că așa ceva ar trebui să existe: vuiet și mișcare….și apropiere, exact ce a scris Ezechiel. Urmăriți vă rog împreună cu mine.
Despre VUIET, adică despre Mișcarea sionistă scrie cu detalii wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sionism chiar în limba română.
Despre MIȘCARE, adică despre Mișcarea așezărilor scrie tot wikipedia, mai mult în engleză: https://en.wikipedia.org/wiki/Settlement_movement_(Israel) Un rezumat: mișcarea așezărilor a avut mai mult forme: kibbutzim, moshavim, moshavim shitufiim, și community settlements și următoarele etape:
i) Gush Emunim (1974-1985)
ii) Yesha Council (1980 – prezent)
iii) Hilltop Youth (2005 – prezent)
Detalii despe aceste etape cei ce aveți timp (și engleză la purtător) găsiți aici: http://www.polis.leeds.ac.uk/assets/files/students/student-journal/sum-13/130930-sum13-neidle.pdf
Noi suntem acum în a 3-a etapă a mișcării așezărilor, profețită de Ezechiel: Hilltop Youth (am vorbit duminică seara la Aleșd pe subiect), „Tineretul din Vârful Dealului”. E vorba de grupuri de tineri anarhici, care ocupă fără aprobarea statului vârfuri de dealuri și de munți din Cisiordania, …sau Samaria, ….sau Țara lui Efraim, ….sau Muntele lui Efraim sau ce denumire ne evocă cele mai frumoase vise.
Pentru că drumurile minților oamenilor sunt croite de vise.
Mintea noastră poate visa în cele 4 domenii: politic, economic, religios sau biblic (profetic). Putem fi furați de vise, târâți de vise.
Visăm noi la „lumea viitoare despre care vorbim„? Sau suntem blocați la „împărăția aici și acum” și vorbim despre ea? Nu cumva Isus-ul din capul nostru e ucenic de-al vreunui pui de Lenin?
Cine ne formează visele, ne conduce tot trupul, ne domină.
Visele ne pot avea o formă politică, să ne dorim o justețe dată de vreun mesia politic, vom căuta un mesia politic, ne vom enerva că nu apare sau vom idolatriza vreo tentativă.
Visele ne pot avea o formă economică, să ne dorim o situație financiară anumită și să visăm drumul spre ea, sau pe ea. Să visăm un sistem economic salvator, să-l urmărim și să ne fie Mesia al nostru.
Visele ne mai pot avea o formă religioasă, să devenim activiști ai unui bisericism înghețat în acum și aici, o biserică care nu pleacă. O biserică care rămâne.
Și visele noastre mai pot avea o formă profetică, forma reală a istoriei ce va fi, aceste vise doar se vor întâlni cu viitorul, aceste vise se vor îndeplini la trezire, doar pentru aceste vise și acești visători învierea nu va fi o surpriză. Atât despre vise.
Dar ce visează tineretul de pe vârful dealului?
Urmăresc ei vreun ideal politic? Nu prea, nu sunt afiliați niciunui partid și sunt persecutați de poliția israeliană.
Urmăresc ei vreun ideal economic? Nicidecum. Trăiesc în condiții de tabără, în barăci și corturi, fără utilități, ei doar „ocupă vârful dealului”.
Urmăresc ei vreun ideal religios? Foarte puțin. Nu sunt religioși, așa cum am arătat că evreii religioși în majoritate nu sunt de acord cu statul Israel.
Nu, tineretul de pe vârful dealului este parte a mișcării profețite de Ezechiel, se întâmplă pentru că Dumnezeu a scris acum 2500 de ani prin smeriții și neînsemnații Săi profeți că se va întâmpla.
Acesta este unul din filme:

Cam idilic, dar urmăriți vă rog și filmul de mai jos:

Alex Ostrovsky (Extended), settler agitator from Peter Cohn on Vimeo.

Cu ce idee rămâi după ce vezi filmul?
Cam confuz, nu?
Nu există rezolvare, tensiunile rămân.
Chiar vor crește, conform profețiilor, nu dorințelor noastre.
Orice Mesia, de orice soi, și cel politic, și cel economic, și cel religios îți vor promite „pace și liniște”.
Mesia adevărat, cel disprețuit, necitit și necitat, nici El, nici profeții Săi, ne-a scris despre o „prăpădenie neașteptată”, care va răsturna visele false.
Tensiunile vor fi tot mai mari, vor crește accelerat, atât tensiunile politice, cât și cele economice, cât și cele religioase.
Vrei o lume fără tensiuni?
Vrei un suflet fără tensiuni?
Nu se poate, trăim în valea umbrei morții, este tensiune în lume, este tensiune în suflet.
O tensiune care trebuie să fie este tensiunea conștiinței, a vinovăției și a curăției, a pocăinței.
Doar cei ce se pocăiesc scapă de tensiunile viselor false și capătă pacea care întrece orice pricepere, prin toate necazurile.
Tu cauți să scapi din mânia care va veni, aștepți lumea viitoare, vorbești despre ea?
Te bucuri de semnele care îi vestesc apropierea?
Iubești venirea Domnului?
Puneți aceste întrebări și caută să fi găsit într-o stare după voia lui Dumnezeu!

Două trompete de argint

Înregistrare din adunare, Cluj, 16 iunie 2019, dimineața.

Când nu te urăște lumea

Înregistrare din adunare 9 iunie 2019.

Cum predica Domnul Isus? (în pilde și deslușit)

„V-am spus aceste lucruri în pilde. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi desluşit despre Tatăl.” Ioan 16:25

Înregistrare din adunare, 2 iunie 2019.

Vremea sfârșitului

Înregistrare din adunare 26 iunie 2019

Cel mai mare protest antisovietic organizat la Moscova, 1966

Descrierea o face Vasile Ernu în cartea lui Sectanții la paginile 177-179, din care voi cita:

„De exemplu, cînd vorbim despre protestele din anii ’60, ni se dă mereu exemplul celui din Moscova din ’68, cînd a avut loc „Primăvara de la Praga“. Atunci, în Piaţa Roşie au ieşit, spre ruşinea intelighenţiei sovietice liberale foarte active la acea vreme, doar cîţiva oameni. Îi numărai pe degete.

Care a fost însă, cu adevărat, cel mai mare protest organizat în anii ’60 în Moscova? Este vorba despre un eveniment organizat de sectanţi. Pe 16 mai 1966, un grup de aproximativ 500 de delegaţi ai comunităţilor sectanţilor din 130 de oraşe de pe întregul teritoriu al Uniunii Sovietice a ajuns la Moscova. Iniţial se adunaseră în jur de 1.300, dar mare parte din ei au fost arestaţi pe drum. Veniseră cu mormane de acte, hârtii, fotografii, documente –care atestau că ei şi comunităţile lor sînt persecutaţi. Trimiseseră în prealabil o scrisoare adresată prim-secretarului CC al PCUS, Leonid Ilici Brejnev, în care cereau o audienţă. Veniseră la Moscova pentru o întrevedere cu Brejnev în cadrul căreia să-i înmâneze dovezile persecuţiei în masă.

La 9 dimineaţă, cînd toţi birocraţii mergeau spre birourile lor, cei 500 de delegaţi îi aşteptau cu dosarele în mînă în faţa Comitetului Central. Li s-a spus că nu pot fi primiţi pe loc. Ei au răspuns că vor aştepta. Au stat o zi pe scările Comitetului Central. Au stat şi noaptea următoare. În URSS, aşa ceva nu se mai văzuse, nu se mai auzise şi nici nu se imaginase vreodată.

În ziua următoare, la ora 13, în faţa sectanţilor şi-au făcut apariţia generalul Semiceastnâi, şeful KGB-ului, şi generalul Kazlov, ministrul Ordinii Publice. I-au întrebat ce doresc. Li s-a răspuns că vor o întrevedere cu tovarăşul Brejnev.

-Tovarăşul Brejnev este în vizită de lucru în regiunea Primorsk.

Sectanţii au răspuns ferm:

-Vom aştepta până se va întoarce.

-Nu vă vom permite să faceţi ăsta! a strigăt Semiceastnîi. E suficient să trimit peste voi muncitorii de la uzina metalurgică şi vă fac praf!!! Dacă va fi nevoie, vom folosi şi tancurile, să fie clar!!! a tunat generalul KGB, ca să fie auzit de toată lumea.

–Vom lua o decizie acum, democratic. Dacă fraţii noştri vor să se întoarcă acasă, noi vom respecta dorinţa lor. Dacă vor să rămînă sau chiar să moară e tot decizia lor, a spus unul dintre lideri. „Fraţi şi surori! Plecăm de aici sau murim?„! a întrebat liderul mulţimea delegaţilor.

–MUURIIM!!! au răspuns cei prezenţi la unison.

Kazlov i-a somat pe protestatari să se împrăştie în zece minute. Nimeni nu s-a mişcat din loc şi un cor puternic de 500 de voci a început să cînte un imn religios în faţa temutului Comitet Central, avându-i în faţa lor, ca pe nişte dirijori, pe capii celor mai temute servicii de represiune din lume. 500 de oameni au îngenuncheat, refuzând să plece. Ce s-a întîmplat apoi e deja o altă poveste. Au urmat sute de arestări şi intrarea comunităţii într-o formă de ilegalitate şi mai radicală. Bunul meu profesor de muzică avea însă perfectă dreptate: zidurile înalte de la Ierihon se pot dărîma uneori uşor cu un singur strigăt sau cu un simplu imn.”

Confirmări și amănunte de la pagina 9 din cartea de aici: http://www.tertullian.org/rpearse/keston/Bourdeaux_Faith_on_Trial_in_Russia_1971.pdf

Vina părinților Bodnariu: adunarea din casa lor

„De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu angajament în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” 2 Tiomotei 3:12
Angajamentul este un standard, o măsură, un cântar, îl ai sau nu, iar dacă-l ai îl poți avea în diferite grade.  Mai poate să existe și angajament fals, formal.
Textul de mai sus ne spune că doar cei angajați vor suferi prigoană, ceilalți nu.
Deci e posibil ca într-o adunare unii să fie prigoniți, alții nu, într-o denominație, unii, cei angajați față de Hristos să fie prigoniți, ceilalți care poartă doar eticheta, nu.
Lucrurile sunt și mai greu de deslușit când prigoana se face pe ascuns, metodă patentată de comuniști și perfecționată de post-comuniști.
Vorbind despre conspirativitatea persecuției, la români (și la ruși) este o normă, niciodată pe față, ar fi o mare greșeală, din două motive:
1. Noi suntem o țară democratică, nu persecutăm pe nimeni.
2. A spus-o tovarășul Stalin: „Istoria a dovedit că persecuțiile doar întăresc „prejudecățile religioase” (crează martiri), mult mai eficiente sunt dezbinările și demoralizările”, persecuția internă adică, prin informatori și agenți, fără nici o urmă de sânge.
Despre aceste lucruri am scris pe acest blog cu ani înainte de cazul Bodnariu.
Imaginați-vă că acum cineva ar fi arestat pe față pentru credința lui în Hristos (încercați să vă imaginați).
Așa-i că orice cuget creștin s-ar alia cu acela, ar crea un nor de simpatie în jurul lui și povara aceluia ar fi mult mai ușoară?
Nu se face așa, cine este prigonit astăzi, este ajutat să greșească mai întâi, un pic, atât cât să poată fi arătat cu degetul, apoi „frații” veghetori îi vor scoate ochii cu „pata” lui, îl vor demoraliza, izola, îi vor alunga prietenii și-i vor paraliza astfel lucrul. De 50 de ani văd această metodă aplicată eficient.
Mă gândeam anii trecuți, ce greșeală ar trebui să facă persecutorii ca să li se trădeze munca?
(Slavă Domnului, față de noi (de mine și soția mea) au făcut greșeli, noi ne-am dat seama și am putut construi un zid de apărare.)
Cunoșteam Scandinavia bine de tot dinainte de cazul Bodnariu, cunoșteam creștini din Scandinavia. La unul din ei, un carismatic simpatic, am dormit într-o noapte prin anii 2010 (avea pensiune) și omul ne-a povestit toată seara plin de durere cum „Barnevernetul” lor i-a interzis să-i mai vadă copiii, el era evanghelic, soția nu. Și cum soția s-a mutat la Esbjerg (în vest) iar el stătea lângă Odense (est). „Ei ne urăsc!” mi-a spus-o plin de suferință, mărturisesc că nu l-am crezut. Drăguța Danemarcă să persecute? Omul părea mai degrabă că-și pierduse mințile, am uitat de om. Mi-am amintit când cu cazul Bodnariu.
Ceva bănuiam eu, poate de aceea am scris cu năduf.
Norvegienii au făcut o greșeală mare, pe care românii n-ar face-o niciodată: au persecutat pe față. Greșeala trebuia exploatată,….și am scris.
Acum citesc în carte despre caz și mi se confirmă ce bănuiam: „….de câtva timp înainte de răpirea copiilor, Marius ținea întruniri religioase la el în casă, unde invita și veneau rudenii, vecini și alți creștini evanghelici din comunele învecinate.” pag 78 „Înfrângerea lui Goliat”, Petre Costea.
Pentru norvegieni era ceva nemaiauzit, „…li se părea straniu ca un grup de oameni să se întâlnească la cineva acasă pentru închinare religioasă„. (idem)
Aflăm tot din carte că înainte de răpirea copiilor, Barnevernetul i-a interogat intensiv pe aceștia la școală, fără ca copiii să spună nimic acasă (probabil au fost amenințați).
Citim: „…pe 8 octombrie 2015 Bernevernetul….începe să interogheze…fetele, la școală, în absența părinților. O parte din discuții se focalizează asupra vieții de familie, cine locuiește în casă, cine vizitează familia, care e atmosfera din familie. Pe parcursul interogațiilor(!) se discută și faptul că familia lor este „foarte creștină”, în special bunica, că au o credință puternică și cred că Dumnezeu pedepsește răul. Fetele au dezvăluit de asemenea că toate mătușile și unchii familiei extinse împărtășeau aceeași perspectivă.” (pag 18)
     Dragii mei, să nu ne înșelăm, evanghelia nu s-a schimbat, nici promisiunile, nici avertismentele, „TOȚI cei ce voiesc să trăiască cu angajament în Hristos Isus vor fi prigoniţi.” toți, nu doar unii.
Peste tot. nu doar pe alocuri.

 

Biserica care nu rămâne

Citesc cartea, gata, m-a prins.
Aseară am avut treabă în Mall și am trecut prin librăria Diverta. Am mai luat încă o carte cu istorii de Herodot (500 de pagini). Mai am cartea asta, așa că iar nu voi scrie pe blog vreo săptămână. (:))
Cartea despre Biserica care trebuie să rămână Biserică e fascinantă.
Analiza arhivelor NKVD-ului din anii 1920-1930 a scos la iveală mărturii glorioase despre martiri și mărturii rușinoase despre Iude.
Voi publica aici cu Voia lui Dumnezeu unele porțiuni.
Dar totuși, Biserica cum trebuie „să rămână”, unde? cât timp? ….m-am frământat cu gândul azi.
Cum o vedem, ce viziune avem?
Vedem biserica o entitate așa ca o împărăție, ca un stat în stat, ca o comunitate de forță, dacă se poate și politică?
Să câștige adeziuni și simpatii, dacă se poate și de la necredincioși?
Să aibă credincioșii o influență atât de dominantă în lume, încât lumea din jur, ca o turmă blăndă de miei să cadă la picioarele liderilor politici ai credincioșilor, ca snopii din visul lui Iosif?
Hai să ne trezim la realitate: „Le-am dat Cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” Ioan 17:14
Este o singură cale ca să scapi de ura lumii: să încetezi a mai proclama Cuvântul primit. Să fi ca frații lui Isus, care nu credeau în El: „Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Ioan 7:7
Dacă te ții de misiunea primită, vei fi urât de lume.
În 80 de ani de când s-au întâmplat lucrurile descrise în carte despre frații ruși, multe lucruri s-au schimbat în istorie.
În primul rând s-au împlinit multe profeții, multe semne nu mai sunt confuze, se înțeleg acum.
Frații care au trecut prin acele suferințe nu le-au înțeles.
Asta nu face jertfa lor de mai puțin bun miros.
Ei nu aveau cum să înțeleagă, urgia comunistă a venit ca să împingă afară pe evrei din țara de la miazănoapte.
„Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu. Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie. Ţineţi bine minte, să nu vă gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde, căci vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri. Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. ” Luca 21:12-17 Desigur ce scrie mai departe că „nici un păr din cap nu vi se va pierde„, ar părea că se contrazice cu „şi vor omorî pe mulţi dintre voi.„, dar este o trimitere la imaginea celor 3 tineri din cuptorul de foc, tineri de care nu se lipise miros de fum și nici părul nu li se pârlise. E vorba de înviere.
Biserica nu este o imagine sau o structură statică.
Biserica este definită destul de lipsit de glorie în Scriptură.
Prima menționare o face Moise: „Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu,
M-au mâniat prin idolii lor deşerţi. Şi Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.” Deut 32:21
Toate menționările ulterioare ale profeților despre biserică (foarte puține, biserica a fost o taină bine ascunsă în Dumnezeu) nu schimbă deloc această imagine deloc măgulitoare despre biserică: un popor care nu este un popor. Adică biserica nu este ca o împărăție, structurată ierarhic și condusă despotic. Biserica este o familie, o legătură a dragostei, o distrugi aici, astăzi, mâine răsare mai puternică în altă parte a lumii. Domnul Isus însuși, Creatorul ADN-ului, ADN care nu poate fi nici copiat, nici imitat, nici reprodus nici pe departe, a promis că El va zidi această biserică și că nu va putea fi cucerită, tot așa cum viața și misterele vieții nu pot fi cucerite și copiate.
Această promisiune este un dat dovedit și nici o căutare a unui alt sprijin pentru împlinirea acestei profeții, nu ajută deloc.
Biserica nu are nevoie de diluare, ci de purificare, de concentrare.
De aceea pe cei ce cred Dumnezeu îi trece prin suferințe.
Forma bisericii nu este una statică. Aseară am trecut prin satul natal, părăsit în masă de vechii locuitori, plecați toți la orașe. Mai sunt câțiva bătrâni și 2-3 familii de țigani.
Bunicul a donat casa pentru biserica baptistă, să nu se stingă lumina în sat.
Bunicul e mort de 30 de ani, „lumina” nu s-a stins, s-a stins tot satul, la asta bunicul nu s-a gândit.
Forma satului dată de legile strâmbe ale imperiului austriac s-a dizolvat la multă vreme după imperiu, lovită de revoluția industrială. Cu forma satului s-a distrus și biserica din forma satului.
Dacă va mai fi lume, revoluția informatică va lovi și forma orașelor de acum, și (mega)bisericile cu forma din orașele industriale. Sau deja o face.
Ne pregătim pentru cer sau suntem naivi coloniști ai unei altei evanghelii pentru colonizarea unui ipotetic viitor pe un pământ fără sfârșit?
Din păcate cei ce nu vorbesc despre sfârșitul pământului (cam majoritatea celor ce vorbesc pe bani n-o fac) implicit mărturisesc viitorul lui, iar biserica la care transpiră este una care rămâne. Așa ar vrea ei, să rămână, așa trebuie să creadă donatorii care le alimentează conturile.
Între timp, Domnul Isus zidește altă biserică, aia care nu rămâne, biserica care pleacă.
Tu în care biserică ești?

Suferința, proba credinței

Înregistrare din adunare 19 mai 2019

Biserica trebuie să rămână biserică

Am primit aseară cartea.

Ce nu spune titlul, nici coperta, este despre cine e vorba în carte: despre creștinii evanghelici din fosta Uniune Sovietică.
După primirea cărții și în timpul discuției cu cel care mi-a adus-o, gândul îmi zbura fără să vreau la semnificația zilei de azi (ieri îi ziceam mâine): 7 iunie, la 52 de ani de la curățirea Iersualimului de neamuri, de la sfârșirea călcării în picioare a Ierusalimului de către neamuri. Cât de exact au vorbit smeriții profeți!?
Și cât de tare i-a mustrat Domnul Isus pe cei din vremea lui că nu i-au crezut ( pe profeți).
Duminică am vorbit la adunare despre cum predica Domnul Isus: prin pilde și deslușit.
Spre Emaus a predicat deslușit, din Moise și din toți profeții.
Pustiirile țării Israel au fost profețite de Moise în Levitic 26, în pustia Sinai, cu mult înainte de a intra ei în țara din care după secole au fost izgoniți blestemați.
Pustiirea cea mai lungă a mai fost profețită de Ieremia, de Daniel, de Ezechiel și nu e greu de identificat cronologic.
Despre Unsul care va fi stârpit și nu va avea nimic, despre un Uns care sufere (la un ceas precis) ca să intre în Slavă au scris profeții.
Și despre Calea Unsului, aceeași cale de suferință care duce spre aceeași slavă.
„Dar oare pentru cât timp va trebui să rămână Biserica Biserică?”… mă gândeam aseară în timp ce petreceam cu fratele din Chișinău la o cină prelungită, mulțumind lui Dumnezeu că în ciuda unei zile extenuante și a vârstei care-mi amintește zilnic de Psalmul 71:9 („Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii; când mi se duc puterile, nu mă părăsi!„) nu mi-era somn și mai aveam și vlagă. Oare autorii cărții au în vedere o „împărăție aici și acum„? Văd ei împlinirea vremii?
Nici acuma nu știu. Dar cartea pare cutremurătoare după doar câteva pagini răsfoite.
Se estimează la 22000 de martiri, numărul de credincioși uciși doar în Marea teroare stalinistă a anului 1937 în Uniunea Sovietică.

O întâmplare adevărată povestită în carte (pag 94):

„Mâna Binecuvântată

M. I. Horev

În 1965 eu şi cu P. F. Zaharov am vizitat bisericile din Extremul Orient. În una din ele, după adunare o soră înaintată în vârstă ne invită la ea acasă: „Soțul meu e necredincios şi m-a rugat să chem pe cineva dintre slujitori. Nu-mi refuzați rugămintea, el e pe moarte…”. Am acceptat rugămintea ei stăruitoare.
Soţul ei bolnav zăcea la pat. Trupul îi putrezea de viu. În odaie era un miros greu. Dar, spre mirarea noastră, muribundul vedea şi auzea bine, avea şi o memorie bună. Am început discuţia.
-Sunteţi gata să vă înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu şi să-I daţi socoteală de viaţa trăită?-Nu-u-u! răspunse el răsuflând greu. Dumnezeu nu mă va ierta niciodată.
Era împovărat de amintirile apăsătoare ale vieţii sale păcătoase.
-Dumnezeu iartă orice păcat…ne străduiam să-i explicăm noi, într-un limbaj simplu, calea mântuirii prin credinţa în Isus Hristos.
–Nu-u-u! ne întrerupse el dând de înţeles că nu e de acord cu noi. De-aţi cunoaşte viaţa mea!
Ştiţi cine am fost? Din tinereţe am lucrat toată viaţa la NKVD. Am fost executor al hotărârilor troicii. Am pe cuget moartea muItor oameni nevinovaţi.
_Câţi? Zeci? am concretizat eu.
-Nu-u-u dădu din cap bolnavul. Mai mulţi!
-Sute? m-am interesat din nou.
-Mai mulţi răspunse el.
Am înţeles că, dacă a împuşcat mii de jertfe nevinovate, atunci nu e vorba de numărul lor.
-Vi se întâmplă să vă chinuie dureros amintirile trecutului? Nu vă obsedează coşmarurile? I-am întrebat eu, dar nu din o curiozitate deşartă, ci dorind să-I îndemn Ia destăinuire, ca să-I ajut pe acest nefericit să ajungă la mântuirea sufletului.
–Un om îmi apare mereu în faţă şi nu mă pot izbăvi de el. Îndată ce închid ochii, el se apropie de mine cu mâna întinsă.
Bolnavul ne-a destăinuit o istorie din viaţa sa:
„Era anul 1937. De obicei, interogându-i pe deţinuţi, anchetatorul le punea întrebări stereotip: Povestiţi despre activitatea contrarevoluţionară a dumneavoastră. Când aţi început a colabora cu serviciul de spionaj japonez? Avem informaţii cu privire la activitatea dumneavoastră de spionaj…» etc. De regulă, la interogatorii fiecare îşi recunoştea „vina” si semna împotriva sa acuzările inventate de anchetator, cum că e spion angajat de serviciul de spionaj japonez. De obicei, la interogatorii nu erau devieri. Sub influenţa metodelor ilicite de interogare, arestaţii semnau orice proces-verbal. Toţi cei care îşi recunoşteau «Vina» erau condamnaţi la pedeapsa capitală, iar dosarele erau depuse la arhivă. Dar mi s-a întâlnit un om credincios, care nu-şi recunoştea «vina» şi nimeni nu-l putea frânge. Eu, din bravură, m-am apucat să scot din el recunoaşterea vinii, iar el, nici chiar după bătăi crude, nu se învoia nicidecum. Toate metodele au fost puse în aplicare, dar toate au fost zadarnice.
Tin minte cum, în timpul interogatoriului, şedea pe scaun în cabinetul meu: a fost ajutat să se aşeze, nu mai putea merge deja. Mâna stângă îi atârna ca un vrej, degetele îi erau vinete, umflate. Eu îi zic: «Totuna vei semna! Gândeşti că întâmplător ţi-am lăsat teafără mâna dreaptă? Ți-am lăsat-o numai ca să poţi semna…» Iar el îmi răspunse: “Greşeşti, fecioraşule. (Avea la vreo 50 de ani şi, după vârstă, eu, într-adevăr, îi puteam fi ca fiu.) Mi-ai lăsat teafără mâna dreaptă pentru a te binecuvânta».
Rostind aceste cuvinte, el ridică mâna să mă binecuvânteze. Nu mă așteptasem la o asemenea întorsătură. Nervii mei n-au mai rezistat: înfuriat, l-am împuşcat pe loc chiar acolo în cabinet. Şi acum, îndată ce închid ochii, văd faţa acestui om sfânt. EI întinde mâna spre mine şi acest gest mă îngrozeşte”.
Aici bolnavul şi-a încheiat amintirile. Duhul meu triumfa auzind o asemenea mărturie despre martirul-creştin necunoscut. N-am îndrăznit să întreb de numele acelui om, din ce oraş era, din ce confesiune. Ar fl fost un gest nepotrivit. Pentru mine era mult mai important să aud că printre martiri erau oameni care întindeau mâna de binecuvântare spre călăii lor şi aşa îşi sfârşeau viaţa pe pământ. Tot așa a procedat primul martir Ştefan: când era ucis cu pietre, el a îngenuncheat şi s-a rugat: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta…“ şi, cu aceste cuvinte, a trecut la Domnul.
-Scumpule, – i-am zis muribundului – păi, e minunat că fratele îţi apare înaintea ochilor nu cu blestem, ci îţi întinde mâna de binecuvântare. Roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea duh de pocăinţă.
Nu în zadar a dorit acest om, la sfârşitul vieţii, să-i invite pe slujitorii lui Dumnezeu pentru discuţie. Şi noi am putut să-i satisfacem rugămintea deci nu era încă totul pierdut pentru mântuirea lui. Sufletul i se chinuia de conştiinţa vinii, dar el nu avea credinţă în iertarea lui Dumnezeu. Ne-a îngăduit să ne rugăm Domnului pentru el şi noi ne-am rugat, dar nu pentru însănătoşirea trupului, ci pentru mântuirea sufletului, ca, în ziua când Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, întâlnirea cu acel martir să fie pentru el o întâlnire cu premergătorul său, care, cu prețul vieţii sale, a pregătit calea pentru Hristos în inima lui.
Închizând ochii, el asculta cu atenţie rugăciunile noastre. Nu, el nu s-a rugat cu voce tare, dar am credinţă că inima lui era un pământ bun pentru a-L primi pe Hristos, un pământ afânat de acel martir, care împlinise porunca lui Domnului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…”

Biserica rămâne biserică dacă urmează calea crucii, calea suferinței.
Această cale este urmată atunci când cineva vestește cuvântul crucii: Hristosul trebuia să sufere ca să intre în Slava Sa. Pe calea aceasta mergem și noi.
Biserica asta va fi răpită, celelalte vor „rămâne”.
Închei cu un citat dintr-un mail primit de la fiul unul alt martir care mi-a scris săptămâna trecută (se poate aplica această evaluare la multe postări și comentarii pe bloguri și pe net în general) : „Toți se pierd in dispute teologice despre teorii și dogme susținute de teologi și filozofi care n-au pierdut un prânz.”

 

Taina credinței: înțelegerea trecutului și a viitorului

Înregistrare din adunare, 12 mai 2019.

Temerea de Dumnezeu se învață

Înregistrare din Adunare 12 Mai 2019, ieremia 32

Ploaia Cuvântului și ploaia suferinței

Înregistrare din adunare 28 aprilie 2019, Filipeni 1

Profeții cronologice

O profeție este un mesaj care descrie un eveniment viitor.
Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate emite profeții, pentru că Dumnezeu este singurul Stăpân al timpului, al istoriei.
Nu toate profețiile Bibliei sunt cronologice, dar unele sunt.
O profeție cronologică este acea profeție care descrie nu numai evenimentul, ci și data când va avea loc, anul sau chiar și ziua, sau ceasul.
Dar înainte de a scrie despre subiect în sine, despre profeții cronologice, să scriu câteva cuvinte despre …..
Atitudinea față de cronologie, față de exactitate.
Omului nu-i plac termenele, datele, orarele.
Exactitatea îi pare că sugruma libertatea.
Orarul, cântarul, calendarul te limitează, te obligă, lipsa lor îți pare veșnicie, fericire, infinit.
Omul crede în fericire, (priviți filmul), și o asociază cu lipsa gardurilor și îngrădirilor.
Cam aceasta este atitudinea comună a oamenilor față de cronologie: „înadins se fac că nu știu„.

Iată câteva profeții cu termen exact din Biblie:

1. Robia egipteană: un termen profețit exact de 430 de ani. „Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului.” Exod 12:40-41 Este o dezbatere de când se numără cei 430 de ani, e evident că de la darea legământului lui Avraam, (vezi Galateni 3:17 „Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani. „) De la coborârea lui Iacov în Egipt ceilalți 65, au trecut până la Exod doar 215 ani, 4 generații, se pot urmări aceste cronologii din vârstele oamenilor.

2. Robia Babiloniană, un termen profețit exact de 70 de ani. „eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia.” Daniel 9:2
3. Răstignirea și învierea lui Mesia, termen profețit de 483 de ani, numit „împlinirea vremii” (perioadei, termenului) de evangheliști sau „vremea cercetării” și „ceasul acesta” de Domnul Isus. Dar am scris despre asta.

4. Profeția împlinită la 7 iunie 1967, de 2300 de ani, termen fix pentru recucerirea de către evrei a Ierusalimului și pentru identificarea de către cei ce cred Biblia a perioadei numită de Domnul Isus „sfârșitul vremurilor” sau „vremea sfârșitului” sau „sfârșitul veacului acestuia„. Și despre asta am scris. Menționez că sfârșitul veacului nu înseamnă sfârșitul Universului, (aruncarea umanității în două tărâmuri, un cer paradisiac și o gaură neagră), ci declanșarea vremii mâniei lui Dumnezeu, vreme ale cărei urgii îi simțim asprimea tot mai intens.

Mai este o profeție despre cei 40 de ani prin pustie și probabil mai sunt.

Toate aceste cronologii au un rol multiplu:

Odată să confirme prin împlinirea lor divinitatea Celui ce le-a rostit:

Isaia 44:7 „Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună şi să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul şi ce are să se întâmple!„

Apoi să inspire încredere celor ce cred.

Luca 21:28 „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Și încă să inspire teamă și să trezească pe cei șovăielnici și pe cei slabi în credință, „termenele”, limitele, „deadline”-urile trezesc mintea, motivează.

2 Petru 3:10-14 „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. ^{Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,} aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti sevor topi de căldura focului? ^{Dar noi,} după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. ^{De aceea, preaiubiţilor,} fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.„

Ecumenismul „cerbului”

Sau „Pacea lighioanelor” se numește fabula lui Vasile Militaru, rebotezată de mine cu ocazia vizitei la noi a celui mai vestit uzurpator al Șefului Meu.

motto: „Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.” Marcu 13:6, Matei 24:5

„PACEA LIGHIOANELOR

E ştiut de lumea toată, că, sub soare şi sub stele,
Lighioanele pădurii,
Pline de veninul urii,
De când lumea şi pământul, se sfâşie între ele,
Cel mai slab sortit de-a pururi să rămână fără piele…

Cerbul însă, într-o vară, nu pot ști prin ce mijloc,
Izbuti, pe cât se spune,
Să le-adune
La un loc;
Ba, dorind, cu gânduri bune,
Să le mai amestece.
A chemat, între jivine, şi-unele domestice…

Adunate astfel horă într-o tainică poiană,
Cea mai plină
De lumină
Dintre câte-avea pământul,
Cerbul, nobil în simţire şi cu lacrimile-n geană,
A luat atunci cuvântul:

Fraţilor, de ani de zile sufletul în mine plânge,
Că ne sfâşiem întruna şi vărsăm atâta sânge!
Oare, nu putem noi face
Ca, orice va fi-ntre noi,
Prin cuvânt să facem pace,
Făr-a mai porni război?!

Haideţi, fraţilor, fiţi nobili: de la leu şi pân’ la oaie,
De la tigrii pân’ la miei,
Să uităm, de azi încolo, pe vecie de războaie,
să lăsăm să se sfâşie numai oamenii-ntre ei!
Vă legaţi? mai zise cerbul -vreau răspunsul tuturor…

–  Daaa! – răspunseră, zâmbindu-şi, lighioanele în cor…

-Eu doresc să fie pace cât vor arde stelele!
Zise lupul, ascuţindu-şi în ascuns măselele…
-Mie-mi vine, surioare, să vă strâng pe toate-n braţe
Şi să plâng de bucurie,
Că război n-o să mai fie!
Suspină o biată vulpe la urechea unor raţe,
Când simţea leşin prin maţe,
Şi-n cerneală grea de bozii muind pene de gâscan,
Iscăliră „pactul păcii”, scris pe-o foaie de lipan…

După ce semnară toate pactul cel mai cu temei,
Fiecare lighioană a pornit spre cuibul ei
Şi, dovadă că-nfrăţirea sa şi-nfăptuit pe veci,
Prin pădure, pe poteci,
Au plecat, spunându-şi snoave, pe sub bolţi de fagi şi tei:
Lupul cu vre-o patru miei,
Ursul c-un ciopor de oi,
Bietul şarpe c-un bărzoi;
Mai la vale, printre pini,
Vulpea, cu nişte găini;
Un arici, valet de pică,
Cu doi pui de turturică
Şi-n sfârşit, fiind prea multe ca să-nşir tot furnicarul,
Cei din urmă-au fost se zice iepurele cu ogarul…

Dar… când au găsit momentul, cum erau cu prada-n labe,
Lighioanele voinice, au sărit pe cele slabe,
Şi din biata lor făptură – pân-s-apună soarele,
N-au rămas decât: blăniţe, fulgii şi oscioarele!…

Cred că tâlcul celor spuse îl ghicesc popoarele:
Cui va face,
Aşa pace,
Sigur e c-o să-i stea capul unde-i stau picioarele!”

Cerbii cei mari au semnat decretul între anii 1962-1965, de atunci discursul se tot repetă peste tot.
Puteți citi și voi: magisteriu.ro/unitatis-redintegratio-1964/
Am mai scris și eu, dar s-ar putea să nu fie timp, nu insist pe subiect.