Cuvinte pe care nu le găsesc în Biblia mea:

28 martie 2011

1. Prezența lui Dumnezeu

O expresie folosită abuziv, e necesară descrierii acelui tip nou de creștinism mistic, al unor stări extatice, fără câștigarea minții, fără rodul ei. Face parte din limba de lemn ”evanghelică”, alături de alte expresii uzate, nerumegate, nejudecate în oglinda scripturii, dar extrem de necesare pentru marcarea căii superficială a noului val, a noilor emoții.

Am avut aseară o discuție aprinsă cu un misionar din Nordul Europei pe acest subiect. L-am testat un pic, nu-i cunoșteam exact poziția, știam că o mare parte din Adunările Frățești din Nordul Europei s-au prăbușit în mlaștina carismatică. Am fost în unele. Acest frate nu este carismatic declarat, dar în inima lui este. Inconștient. Nu poate fi altceva.
I-am spus fratelui că nu am găsit în noul testament nici una din practicile carismatice de azi. Mi-a răspuns că nu scrie dar el crede că așa au fost.L-am dus cu gândul la Troa, când Eutih a adormit, o atmosferă de dialog, de cercetare.
”Ce este de făcut fraților? Când vă adunați laolaltă să trimiteți bilețele la amvon și pastorul să le sorteze, să facă programul bisericii.
Era simplu să ne scrie așa ca să nu ne încurce, de ce să nu scrie?
Pentru că nu erau atunci nici programe, nici pastor de biserică(cine o fi fost pastor la Corint, dar dirijor de cor?), nici biserici, nici amvoane. În mod absolut cert nici coruri, nici trupe de laudă și închinare.
Muzica, invocarea, abandonarea minții ca să facă loc extazului, creștinismul la care se ajunge prin legăminte și decizii nu prin pocăință și cercetare(judecare) de sine au ca urmare în mod necesar stări care pretind acest limbaj: prezența lui Dumnezeu. Acest limbaj vine ca o mănușă descrierii stărilor mistice, mecanic create prin muzică și alte artificii, similar cu ceea ce se întâmplă în bisericile ortodoxe sau catolice dar cu mijloace tehnologice diferite, fiecare cu epoca în care a înțepenit.

La ”biserică” se vine ”în prezența lui Dumnezeu”, timpul liturgic este considerat ”prezența lui Dumnezeu”, copii la binecuvântare și mirii la cununie se aduc sau vin în prezența lui Dumnezeu. N-am găsit așa ceva în Biblia mea.

Ce găsesc în Biblia mea?

Pocăință, cercetare de sine, privire în oglinda Cuvântului (fața Domnului), regret, mărturisire, creșterea lui Cristos în omul lăuntric.

Termenul ”prezența lui Dumnezeu” vine din misticismul catolic, fratele Lawrence, un călugăr carmelit din secolul 17 a scris ”Practica prezenței lui Dumnezeu”.

În Biblia mea găsesc des, foarte des expresia ”În Cristos”. ”În Cristos” înseamnă cunoașterea Lui, învățarea Lui, credința în El și ”botezul în moartea Lui” adică contopirea cu el. Această moarte, această contopire nu este o experiență mistică, plină de emoții și extaze ci ”moarte față de învățăturile începătoare ale lumii”, o dezlegare lăuntrică de lanțurile păgânismului și idolatriei, a misticismului, ocultismului și altor credințe și filosofii păguboase. În Cristos înseamnă În adunarea Lui, în Numele Lui, autoritatea supremă.
Termenul ”prezența lui Dumnezeu” nu ar fi o problemă folosit în context vechi-testamental, de genul ”înaintea Domnului”.

Abuz se dovedește însă a fi înțelegerea vieții de credință nu ca o învățare și creștere în Cristos, nu ca o judecare de sine și pocăință, nu ca o reflectare a Cuvântului și o stăruință în cuvânt, nu ca o părtășie și zidire unii pe alții în trup, ci o simplistă și pragmatică experiență mistică a unor emoții goale și ușor de fabricat, a unor extaze și stări de entuziasm la care pune umărul din greu și motivat arta muzicală și industria interpretativă.

Resping, reneg și declar anticristice aceste falsuri, aceste învățături și limbaje! Chiar dacă folosesc Numele lui Isus, nu-I cred Cuvântul, propagă o învățătură mai ușoară ca pleava, mai superficială ca o brumă, mai efemere ca un abur. Emoțiile sunt beție, beatitudine, extaz, nu hrănire și creștere în Cuvânt și nu creștere a Celui ce este Cuvântul.

Cristos nu este marfa voastră trubaduri de ”prezență”, trupe de beție și  înșelare, El este Domnul Domnilor și Împărat al Împăraților!
Trebuie întoarcere la acel creștinism simplu al pocăinței și adâncirii în Cuvânt, pentru cunoașterea lui Cristos. Ceea ce se face în noile catedrale carismatice este vechea înșelare sub alt  ambalaj.

O observație: așchia nu sare departe de trunchi. Carismatismul nu a răsărit din nimic. Carismatismul este produsul îndepărtării treptate a unei mari părți a oamenilor pretinși creștini Nou-Testamentali de principiile adunării Nou-Testamentale spre asemănarea cu chipul lumii. Marile biserici pre-carismatice sau chiar pre-penticostale, cu slujba unui om, coruri și alte făcături nescripturale au produs acel tip de turmentați care prin carismatism doar își cresc doza de licoare cu care au fost obișnuiți. Carismatismul este o ebrietate mai avansată a vechii forme de înșelare în care omul legănat de farmecele atmosferei se credea în ”prezența lui Dumnezeu”.

Și încă o observație: între carismatism și catolicism nu sunt diferențe esențiale. Doar de istorie, practica le este aceeași. Se va dovedi prin apropierea lor în timp. Îi unește o ignoranță și o ignorare a lui Cristos de proporții astrale. Se vor uni ca să fie ”tari”.


Dragostea frățească între exclusivism și ecumenism!

26 martie 2011

Definiții:
Să definim exclusivismul între creștini ca acea atitudine a unui creștin sau a unui grup de a accepta un număr strict limitat de oameni în funcție de mărturia, practicile sau definirea lor  și de a respinge sau îndepărta pe toți ceilalți.
Am putea defini ecumenismul ca atitudinea de a accepta un număr cât mai mare de oameni indiferent de mărturia lor, de a nu respinge aproape pe nimeni și de a te identifica cu cât mai mulți.

Unde se află dragostea frățească între aceste atitudini?

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.

Iubim pe frați!
Ca să putem primi un răspuns chestiunii din titlu cred că ar trebui să vedem ce înseamnă ”iubim” între cele două atitudini de mai sus și ce înseamnă ”frați” în mărturia noastră!

Cred că prima chestiune, cea a iubirii are un răspuns simplu, însă  distincția o vom găsi în cea de-a doua chestiune cea a definirii ce înseamnă ”frate”.

Iubirea? Ca creștini ajungem să iubim nu numai pe frați, ci și pe oameni. Dragostea e roada Duhului. Faptul că iubim  pe alții și-i slujim în nevoile lor nu înseamnă neapărat că le împărtășim mărturia lor sau lipsa ei. Dragostea înseamnă slujire, nu identificare. Deci voi sluji progresiv nu numai pe cei ce mă iubesc, ci voi ajunge să iubesc și pe vrășmași fără ca să mă declar una cu ceea ce spun sau nu ei, cu ceea ce fac sau nu subiecții iubirii date.
Frații? Detaliile diferențierii se găsesc în zona definirii mărturiei, a ceea ce numim ”frate”. Nu este o problemă că iubim pe frați, e o obligație, nu e o problemă că iubim pe vrășmași, e un Har, dar e o reală, reală problemă să nu-i deosebim. Ecumenismul  înseamnă mărturia că ești una cu toți cei ce se supun unui principiu declarat ca punct comun, o doctrină sau un nume. De exemplu ecumenismul catolic este saturat cu principiul primitiv al primatului papal.
E o diferență în felul în care îi iubim pe frați și felul în care îi iubim pe vrășmași.
Nu scrie că creștinul nu va avea vrășmași, scrie des că va avea, chiar în casa lui. Scrie să-i iubim dar nu înseamnă să-i confundăm cu frații.
Cu vrășmașii nu mă declar una. Îi slujesc în nevoie dar nu mă identific cu ei la nici un nivel.
Dragostea înseamnă slujire tuturor, fără știrbirea ”mărturiei lui Isus”. Dacă ne uităm la profeții care ne învață ”mărturia lui Isus” vedem integritate. Toți împărații vechiului Israel au avut scăderi, lipsuri, păcate, chiar mari și au o lungă istorie de dezamăgiri, dar nici unul din profeți, chiar cu slăbiciuni și frici nu poate fi acuzat de lipsă de integritate, de știrbire a mărturiei.
Cunoașterea mărturiei lui Isus și ținerea ei ne învață calea strâmtă a dragostei frățești între un exclusivism sectar și fariseic și un ecumenism deșănțat și păgubos.


Despre autonomia adunării locale (de William Macdonald)

26 martie 2011

 

Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.

(sursa)

Conciliul de la Ierusalim ar putea părea, la prima vedere, un fel de curte supremă a unei confesiuni. Dar faptele dovedesc că alta a fost situaţia.

Fiecare adunare locală din perioada primară a creştinismului a fost autonomă – adică, a avut un sistem de guvernare propriu. Nu a existat nici o federaţie de biserici, care să se supună unei autorităţi centrale. Nu au existat confesiuni sau culte şi, prin urmare, nici sedii centrale ale unor culte. Fiecare biserică locală era răspunzătoare în mod direct şi nemijlocit Domnului. Lucrul acesta reiese şi de la Apocalipsa 1:13, unde îl vedem pe Domnul stând în mijlocul a şapte sfeşnice, care reprezintă cele şapte biserici din Asia. Ideea care se desprinde de aici este că nu exista nici un for tutelar, care să guverneze între bisericile individuale şi marele Cap al Bisericii. Fiecare adunare era guvernată direct de către El.

De ce este oare important ca aşa să se desfăşoare lucrurile? Mai întâi, pentru că prin aceasta se împiedică răspândirea unor învăţături false şi apariţia unor rătăciri. Când bisericile sunt legate între ele printr-un mecanism centralizat de control, forţele liberalismului, ale raţionalismului şi apostaziei pot subjuga întreaga masă de credincioşi, pur şi simplu punând mâna pe conducerea sediului central al confesiunii şi pe instituţiile sale de învăţământ. Dar acolo unde bisericile sunt independente, vrăjmaşul trebuie să lupte împotriva unei sumedenii de unităţi separate.

În al doilea rând, autonomia bisericii locale este un mijloc important de apărare, atunci când la cârma ţării există un guvern ostil creştinilor. Când bisericile sunt federalizate, un guvern totalitar va putea să le subjuge, aducându-i sub controlul său pe cei câţiva lideri de la cârma cultului. Dar când bisericile individuale refuză să recunoască orice autoritate de la centru, ele vor putea trece mai uşor în clandestinitate, în vremuri de asuprire.

Multe din guvernele din vremea noastră, fie că sunt democraţii, fie dictaturi, încearcă să realizeze aducerea sub aceeaşi umbrelă centralizată a mai multor biserici mici, independente. Ele motivează că nu sunt dispuse să trateze cu un număr mare de unităţi locale, şi că mai degrabă doresc să lucreze cu un comitet central, care să le reprezinte pe toate. Guvernele din ţările libere încearcă să realizeze această unire a bisericilor oferindu-le o serie de înlesniri şi favoruri. Alte guverne încearcă să forţeze unirea bisericilor prin emiterea unor edicte, cum a făcut Hitler în timpul celui de-al treilea Reich. În ambele cazuri, bisericile care cedează acestor presiuni îşi pierd caracterul spiritual şi capacitatea de a se împotrivi curentelor moderniste şi de a funcţiona în clandestinitate, în vremuri de prigoană.

Unii vor obiecta, susţinând că bisericile din Faptele Apostolilor aveau totuşi o autoritate centrală, adică Conciliul de la Ierusalim, de care tocmai ne-am ocupat. Dar studierea atentă a pasajului va releva că acesta nu era un organism oficial, înzestrat cu puteri de reglementare, ci a fost pur şi simplu o convocare a apostolilor şi presbiterilor, având rol consultativ. Conciliul nu a emis ordine oamenilor săi să se prezinte la Antiohia, ci aceştia s-au decis să ceară sfatul oamenilor de la Ierusalim. Decizia conciliului nu a avut forţă de lege asupra bisericilor, ci le-a fost oferită doar ca sumă a opiniei membrilor grupului.

Istoria Bisericii este exemplul cel mai elocvent în această privinţă. Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.


Urmând mărturia!

26 martie 2011

”…să mergeți după el(după chivot), dar între voi şi el să fie o depărtare de aproape două mii de coţi…” Iosua 3:3-4

La ieșirea din Egipt poporul a fost condus de stâlpul de foc și de nor, la intrarea în Canaan, de chivot.
La ieșirea din Egipt gândul dominant era scăparea de egipteni, în înțeles spiritual: mântuirea.
La intrarea  în Canaan, poporul avea deja învățate multe din lecțiile pustiei și gândul dominant este mărturia.
Chivotul purta în el mărturia: tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit. Aceste componente ale mărturiei simbolizează viața cea nouă, cea de înviere a Domnului Isus.

E ciudat că mulți creștini astăzi observă doar aspectul salvator al evangheliei și ignoră aspectul mărturiei.
Dar….Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”

În descrierile felului în care evreii urmau chivotul, Domnul ne învață pe noi lecția urmăririi mărturiei, a afirmării vieții celei noi în Cristos.

Mărturia lui Isus este duhul proorociei” adică ”toți proorocii mărturisesc despre El”.
Ce Har! Și Moise, și Ilie, și Elisei, și Isaia, Daniel, toți.
Această viață nouă este simplu definită în cuvintele: ”și aceasta este mărturia: Dumnezeu ne-a dat viață eternă și această viață este în Fiul Său.” iar mai înainte scrie: ”cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuși”.

Din aceste lecții, dacă ni le însușim tragem niște concluzii de o mare însemnătate practică în umblarea în credință.

Observăm cum la Rusalii mesajul lui Petru conținea gândul dominant al mântuirii: ”mântuiți-vă din mijlocul acestui neam…” dar după zeci de ani, când tinerelul de la Înviere ajunge bătrânul Ioan vorbește mult despre mărturie, despre mărturia din noi, aluzie la chivotul și cortul mărturiei.

Vedeți ce importantă era mărturia(tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit), dacă chivotul și cortul îi poartă numele.

Similar și noi în întregime suntem numiți după ceea ce mărturisim, după lăuntrul nostru.

Consecințe? Foarte multe.

Una ca principiu: nu voi face nimic împotriva mărturiei.

Câteva de exemplu:

Un singur Nume

Dacă mărturisesc că nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiți, voi refuza atât la nivel declarativ cât și procedural la a-mi da sau a mi se da alte nume. Ortodox, catolic, baptist, penticostal, sunt idoli, sunt chipuri, sunt stele care oamenii le poartă și devin ca idolii pe care-i adoră. Unii vor zice că un nume nu este nimic, că înăuntru este conținut creștin indiferent de nume. Răspund: care părinte ar accepta ca copiii lui să poarte alte nume? Care comerciant s-ar juca să pune etichete false, pentru derută. Dacă-l mărturisim cu adevărat pe Domnul Isus, atunci mărturia Lui din noi ne cere cu gelozie să ieșim cu hotărâre în mod practic de sub orice denumire. Lumea a prins pe oameni ca într-un clește, ca într-o capcană în religii care au ca condiție a acceptării purtarea unui nume în plus. A fi mântuit înseamnă să fi salvat și din acest clește. Dacă purtăm alte Nume stricăm mărturia singurului Nume.

Un templu Sfânt

Dacă mărturisesc că am devenit o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul, că trupul meu este templul Duhului Sfânt și că noi toți creștinii suntem casa lui Dumnezeu, un templu sfânt în Domnul, NU VOI ZIDI TEMPLE CU MATERIALE DIN LUMEA VĂZUTĂ. Dacă voi zidi temple de pământ voi strica mărturia. Mă vede cineva că construiesc un templu, un necredincios, ce-și zice? Să aibă unde coborî Dumnezeu! Nu?Dar mărturiile lui Dumnezeu sunt drepte ”El nu locuiește în temple făcute de mâini”. Construind temple de beton stric mărturia. La fel nici nu voi merge la astfel de temple cu destinație specială ”pentru Dumnezeu”. Stric mărturia, acele temple nu sunt epistole, noi suntem, vii!

Un  Mare Preot

Dacă mărturisesc pe Domnul Isus ca mare Preot peste casa lui Dumnezeu, Mare Preot al Mărturisirii noastre, nu voi apela la ritualuri și la clerici. Apelând la acești farsori mă lepăd de Domnul Cel care face slujba de mijlocire înaintea Tatălui.
Nu pot să spun că nu contează.
Contează! Mărturisesc!
Tot ceea ce fac mărturisește.
Ori ai popă pe pământ, ori ai Mare Preot în ceruri? A o scălda în acest aspect rămânând  gândul că ”nu-ți pierzi mântuirea” te face să nici nu vezi că ai pierdut mărturia Dumnezeului Gelos.
Cu ce tupeu mai mergi la El să ceri ceva?

Concluzie: în locurile cerești se intră urmând mărturia. Țelul este tot mărturia, acoperită de scaunul Îndurării, al Harului. ”Nimeni din voi să nu fie lipsit de Harul lui Dumnezeu”. Acest har ne învață aceste extraordinare Înțelepciuni, nemaipomenite bogății de înțelegere ale harului Sâu.

În toate timpurile a existat falsul, de ex: ”vă silesc să fiți tăiați împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire din pricina lui Cristos..:” Tăierea împrejur era o mărturie. Un creștin dintre neamuri dacă se tăia împrejur nu mai era prigonit de iudei. Dacă nu o făcea era jale. Dar făcând-o strica mărturia Domnului. De aceea nu s-au tăiat împrejur, au rămas tari mărturisind Un singur Nume și mai bine au suferit.

A ține mărturia lui Isus, ca cei din Apocalipsa, înseamnă a rămâne statornici și fermi, dar în același timp plini de dragoste și bucurie în aceste mărturii cu totul adevărate.


Cristos: Înțelepciune mărturisită sau energie mistică?

21 martie 2011

Motto 1: ”El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi Înțelepciune….” I Cor 1:30

”Și noi predicăm Înțelepciune …..dar nu a veacului acestuia...noi predicăm pe Cristos…”
”Și creșteți în Harul și în cunoștința
”Ci voi veți primi o putere și-Mi veți fi martori..:”
”Ațintiți-vă privirile la Apostolul și Marele Preot al Mărturisirii noastre…”

1. Cristos, Înțelepciunea noastră.

Marele preot al Mărturisirii noastre!  ! ! Evrei 3:1
Mărturisirea noastră al cărei Mare Preot este Domnul Isus este detaliat descrisă în Vechiul Testament și bine definită în Noul.
Locurile Cerești în care stăm prin credință sunt domeniile spirituale în care aducem jertfe, adică în care vorbim, mărturisim, omologăm Cuvintele lui Dumnezeu. Locurile cerești sunt reprezentate în Vechiul Testament prin cortul întâlnirii cu toate detaliile și rânduielile lui.
Mărturisirea noastră, sau mărturia pe care o purtăm în noi (nu în afara noastră) este și ea reprezentată în Vechiul Testament și o putem învăța: mărturia este din 3 elemente: tablele legii, vasul cu mană și toiagul lui Aron și de la mărturie și-a luat numele chivotul: Chivotul Mărturiei. Apostolul Ioan detaliează: ”mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat Viață Veșnică și această viață este în Fiul Său” (amintesc aici că mai scrie despre mărturisire că este înlăuntrul nostru). Cele trei elemente  din chivot, toate ne vorbesc despre viața de înviere a Domnului nostru, nu de viața lui cea veche, tot astfel vorbesc despre viața de înviere a noastră împreună cu El, nu de viața noastră veche. Tablele legii au fost cele refăcute, primele fuseseră sparte pe piciorul muntelui, vasul cu mană este cel care nu mai face viermi după ce în vasul păstrat pe a doua zi mana făcuse viermi și toiagul mărturisește și el cea de-a doua viață, mai întâi a fost un migdal, apoi tăiat, omorât, uscat, învie la o nouă viață, una cu roade. Frumoasă mărturie! A făcut-o Domnul, a făcut-o Timotei, ”împărăția nu este de aici”, ea este înlăuntrul nostru. Mărturisirea, aceste cuvinte sunt scrise în Biblie dar trebuie omologate(spuse la fel) prin viu grai, rhema(rostirea) confirmând logosul(ideea). Aceste realități ale vieții minții noastre noi le învățăm și le înțelegem prin imaginile simple ale jertfelor și slujbelor din Vechiul Testament.
Purtăm în noi, în trupul nostru, așa cum evreii purtau chivotul, purtăm omorârea lui Isus ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Această omorâre este în primul rând față de învățăturile începătoare ale lumii, acelea ”slabe și sărăcăcioase” pentru a trăi în bogățiile siguranței depline de înțelegere. (”dacă ați murit față de învățăturile începătoare ale lumii”)
Cristosul cel viu crește în omul lăuntric, ascuns al inimii, crește în cunoștință, înnoiește mintea hrănindu-se din Cuvânt. Puterea constă tocmai în puterea învierii Lui după ce ai devenit asemenea morții Lui, moarte față de învățături începătoare, cu cât aceste învățături sărăcăcioase  îți sunt tot mai străine ești întărit în puterea tăriei Lui, adică în puterea crucii care lucrează această separare. E o lucrare de ”soft”, nu de hard, înăuntrul minții nu pe teritoriul iluzoriu al emoțiilor. Cristosul cel viu ”se învață”! se proclamă. Dacă vreți o exprimare mai tăioasă, Cristos intră pe urechi și Cristos este mărturisit cu buzele, ”rodul buzelor”…
Puterea pe care o primim de la El se arată în mărturisirea Lui!

2.Cristosul fals, înțeles ca energie mistică

Motto 2: ”Eu simt, eu simt pe Cineva, E Domnul în inima mea, Ii simt susurul Lui cel blând, Ii simt fiorul Lui cel Sfânt.” (de ex. aici.)

Starea de confuzie și rătăcire pe care diavolul a reușit să o instaleze între oameni prin religie falsă, prin stimularea și exploatarea sentimentului religios este împărăția lui astăzi.
Expresia ”Isus în inimă” este tot mai comun înțeleasă că o stare extatică, la nivelul unei religiozități pragmatice din domeniul sentimentelor și manipulării simțurilor. Se sugerează că ”puterea”, ”energia” ar fi o stare în care intri ca într-o transă, ca condus de un medium, că semnele acestei stări ar fi exaltarea și extazul, ochii dați pe spate, oftatul, ridicatul mâinilor, strigătele și țipetele, plânsul și fiorul, susurul, etc….

Cristosul-energie din inimă, fără  înțelepciune, fără renegarea păgânătății, fără Harul pe care L-a adus Cel Adevărat, fără propovăduirea crucii este un cristos fals. Dovadă este starea de dezastru în învățătură din sinagogile unde este ”onorat” prin formații, trupe de ….Doamne iartă-mă,…laudă și închinare. Dezastrul moral va urma în generația următoare.

Vă vine să credeți că nu există în tot Noul Testament nici un sfert de rânduleț care să justifice aceste practici și nici vreo dovadă că acestea ar fi existat în adunările primului veac?

Sunt cel puțin două pericole ale înțelegerii lui Cristos ca energie mistică.
Unul este falsitatea acestei înțelegeri. Se sugerează fals că puterea o obții mergând undeva, unde ”Dumnezeu este în locul acesta și eu n-am știut” sau unde ”aici este poarta cerurilor” și prin invocare, ritual sau alte mijloace, lăuntrul îți este pătruns de acea ”stare de har” lipsită complet  de judecarea de sine și de lepădarea de sine. Mai mult, sinele este înălțat prin folosirea unor mijloace carnale, pe primul loc muzica, adesea cei care o cântă o fac profesionist, pe bani și nimeni nu este deranjat.
Al doilea este mulțumirea de sine, trăirea cu o iluzie, cu o efă greșită, te vei cântări pe tine și pe alții cu acest cântar fals al entuziasmului, programului, al ochilor dați pe spate, al extazelor de diferite nuanțe, nu al creșterii în har și cunoștință. Într-adevăr cunoștința îngâmfă, dar tot adevărat este că trebuie să creștem în cunoștință, după ea urmând imediat înfrânarea în lista de virtuți. Vei renunța la judecarea duhurilor cu discernământ, acceptând ca singur criteriu de acceptare primitivul ”îmi place” sau ”mă plictisește”.

Răul este prea lat ca să am măcar iluzia că va fi stârpit în masă.
Atunci de ce am scris?
Pentru tine dragul meu, care ai citit până la capăt, dacă nu înțelegeai ce ți-am scris, ai fi dat click pe altceva cu mult înainte de a ajunge la …….sfârșit.


Loiali Scripturii, nu unui sistem bisericesc (traducere din William Macdonald, ultima parte)

21 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.
Partea a IV-a aici.
Partea a V-a aici.
Partea a VI-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (7.)

BISERICA LOCALĂ

Când este o biserică locală o adevărată Biserică Nou Testamentală? Atunci când cei mai mulţi dintre membri sunt credincioşi adevăraţi? Chiar şi atunci când doar o minoritate sunt credincioşi adevăraţi? Sau chiar şi atunci când sunt adunaţi în numele Domnului? Prin ce se califică un grup să fie considerat adunare locală?

De fapt, Noul Testament nu oferă norme clare şi rapide a ceea ce reprezintă o adunare. Se precizează că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele lui Hristos, El este în mijlocul lor (Matei 18:20). Scriptura presupune că cei care fac parte din adunare sunt creştini, deşi este recunoscut, de asemenea, faptul că uneori necredincioşi se infiltrează în adunare (Faptele Apostolilor 20:29-30). De asemenea, Noul Testament pare să menţioneze prezenţa bătrânilor (prezbiterilor) şi a diaconilor în adunare (Filipeni 1:1). Dar dincolo de orice, nu există nici un răspuns final prin care să spunem că anumite grupuri creştine sunt biserici Nou Testamentale, iar altele nu. Putem fi recunoscători că nu suntem noi judecătorii în aceste situaţii.

Dacă un grup mărturiseşte şi susţine că este o adunare creştină, atunci ea ar trebui să manifeste (exprime) adevărul bisericii universale. Ar trebui să fie o miniatură, o copie a trupului lui Hristos. Acesta ar trebui să prezinte un chip viu al Bisericii Dumnezeului celui viu.

În zilele noastre, situaţia în rândul bisericilor locale este următoare: Unele adunări locale descriu Biserica universală într-un mod foarte rău. Altele o fac cu mai mare atenţie. Nimeni nu este perfect. În concluzie avem o gamă largă de biserici, fiecare având un anumit grad de asemănare cu Biserica universală.

În mod evident, unele biserici nici nu au dreptul de a fi numite adunări creştine. Mă gândesc la acele biserici liberale, de exemplu, care neagă toate doctrinele fundamentale ale credinţei.

Dar avem şi o mare varietate de biserici care Îl recunosc pe Isus Hristos ca singurul Domn şi Mântuitor. Unele sunt mai evanghelice decât altele. Cine poate spune unde este linia de mijloc care desparte bisericile Nou Testamentale de cele care nu sunt Nou Testamentale? Trebuie să lăsăm aceasta în mâna Domnului. Responsabilitatea noastră este să zidim (să construim) în baza modelului nostru, şi anume, adunarea noastră să semene tot mai mult cu biserica Nou Testamentală.

CONCLUZIE

Cui ar trebui să fim loiali? Încă o dată subliniem faptul că ar trebui să fim loiali Scripturii, nu unui sistem bisericesc sau unui cerc de părtăşie. Intr-o vreme când suntem „purtaţi de vânt”, trebuie să cercetăm totul prin prisma Bibliei şi să acţionăm în consecinţă.

Şi va fi un preţ de plătit. A urma principiile Noului Testament te costă ceva. Va exista reproş din partea lumii şi opoziţie din partea altor creştini. Dar responsabilitatea noastră este clară. Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu şi se lăsăm consecinţele în mâna Lui.

-final-


Trei zile de sabat (traducere din William Macdonald)

20 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.
Partea a IV-a aici.
Partea a V-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (6.)

ROLUL DARURILOR ÎN BISERICĂ

Am atins deja pe scurt subiectul privind rolul darurilor în Biserică. De fapt, fiecare credincios are un dar, o anumită funcţie în trupul lui Hristos. În plus, există daruri speciale de slujire, cum ar fi evanghelist, păstor şi învăţător (Efeseni 4:11). Acestea din urmă au fost date pentru a-i ajuta pe toti sfintii să-şi găsească darul şi să-l folosească. Ele au fost date pentru a-I pregăti pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, şi, astfel, pentru zidirea trupului lui Hristos. De aici rezultă clar că:

Lucrarea de slujire nu este doar pentru o clasă specială de creştini, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu.

Lucrarea darurilor speciale menţionate în Efeseni 4 este de a-I forma pe creştini până în punctul în care pot sta pe propriile lor picioare, şi apoi să meargă mai departe. Cu alte cuvinte, sfinţii nu ar trebui să devină mereu dependeţi de astfel de daruri. Dimpotrivă, aceste daruri ar trebui să-şi îndeplinească rolul în cel mai scurt timp posibil, şi apoi să treacă la noi domenii de oportunitate. La fel cum părinţii încep imediat să-i înveţe pe copii să aibă grijă de ei înşişi, aşa ar trebui şi aceste daruri să-I înveţe pe pruncii în Hristos.

Acum, se ridică o întrebare: „Cât timp ar trebui un astfel de dar să rămână într-o adunare locală?” Există doar un singur răspuns posibil la întrebare – şi anume, atâta timp cât este nevoie ca să îi maturizeze pe sfinţi pentru a sluji. Pavel a rămas în Tesalonic „timp de trei zile de Sabat” (Faptele Apostolilor 17:2), dar lăsat în urmă o adunare care se putea auto-susţine, se putea guverna singură şi care se putea largi. În ceea ce priveşte vechimea, timpul cel mai lung pe care l-a petrecut într-un loc a fost de trei ani petrecuţi în Efes (Faptele Apostolilor 20:31). Nu se pune problema de cât timp stă un om într-un singur loc, ci mai degrabă care este scopul său. Ce încearcă să facă? Încearcă el să-i echipeze pe sfinţi astfel încât să se descurce singuri după plecarea sa?

În acest sens, aceste daruri trebuie să ne păzească împotriva tendinţei naturala de a face cuib, de a ne gândi că ne întâlnim într-un loc de-alungul întregii vieţi. (Acest lucru este valabil atât pentru misionarii străini cât şi pentru lucrătorii din ţară.) Ei trebuie să fie în continuă mişcare. Şi de asemenea, trebuie să se păzească împotriva unui alt pericol subtil, şi anume de sentimentul că sfinţii nu se pot descurca (nu se pot înţelege) fără ajutorul lor. Atunci când sunt absenţi, numărul participanţilor scade; acest lucru îi face să creadă că nu trebuie să plece. Se tem că întreaga adunare se va împrăştia. Mândria lor este hrănită de ideea că sunt indispensabili. Şi, uneori, mândria noastră este rănită atunci când credem că nu mai este nevoie de noi într-un anumit loc. De fapt, ar trebui să ne bucurăm atunci când vine acel timp.

În timp ce vorbim despre daruri, există altceva ce trebuie menţionat. În Noul Testament, aceste daruri au fost carismatice, nu profesionale. Prin aceasta ne referim la faptul că oamenii au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu aceste daruri, în mod suveran, fără a se ţine cont de educaţia sau profesia lor. De exemplu, Duhul ar veni şi ar inzestra un pescar să fie evanghelist. Sau El ar lua un cioban să înveţe Cuvântul Său. Sau ar putea pregăti un tâmplar să facă o lucrare de slujire pastorală printre sfinţi.

Nu există nici o sugestie în Noul Testament că formarea profesională a unui om poate să-I atragă un dar în biserică. Ideea că doar bărbaţii care au avut studii în Teologie sunt calificaţi ca şi lucrători (slujitor, preot) este dezgustatoare. Educaţia (formare) poate fi de folos unui credincios în înţelegerea Scripturilor, dar nici o cantitate de pregătire nu-l poate face pe un om evanghelist, învăţător sau păstor. Şi întotdeauna există pericolul profesionalismului, dacă Scripturile sunt abordate printr-o prismă filosofică. Atunci procesul de formare (educare, pregătire) poate fi unul periculos şi lipsit de viaţă. (va urma ultima parte)


Centralizarea este răul (traducere din William Macdonald)

19 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.
Partea a IV-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (5.)

FIECARE ADUNARE SUBORDONATĂ LUI HRISTOS ÎN MOD INDIVIDUAL

Mai există un alt principiu în Cuvântul lui Dumnezeu, care ar trebui să ne călăuzească în legătură cu adunarea, şi anume că fiecare adunare este independentă şi responsabilă (subordonată) numai lui Hristos. În Noul Testament nu există conceptul de denominaţiune, federaţie de biserici, sau cerc de părtăşie. Nu există nici un sediu pe pământ, sau o exercitarea a autorităţii de orice fel peste adunările locale.

Sediul central al bisericii este acolo unde este prezent Şeful – în ceruri.

Fiecare biserică locală ar trebui să evite orice lucru care ar putea conduce la un control centralizat pe pământ.

Această centralizare este răul care a dus la accelerarea răspândirii modernismului. Liberalii au preluat controlul asupra sediilor confesionale şi a seminariilor. Ei ştiau că, dacă ar putea controla sediile, în cele din urmă ar putea controla toate bisericile.

Formarea unui grup central, de cele mai multe ori, are ca punct de plecare o constrângere guvernamentală sau o dorinţă de a obţine anumite beneficii de la guvern. Dar apoi centralizarea facilitează guvernele totalitare în a suprima biserica. În cazul în care prind în plasă câţiva lideri confesionali, ei pot controla activităţile întregii confesiuni.

Voia lui Dumnezeu este ca fiecare adunare să fie o unitate independentă, responsabilă direct Domnului Isus. Acest fapt împiedică răspândirea erorilor (ereziilor), şi permite bisericii să se adune subteran mai uşor în vremuri de persecuţie.


Adunarea locală nu ar trebui să fie zguduită la plecarea unui om (traducere din William Macdonald)

18 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (4.)

NU ESTE LUCRAREA UNUI SINGUR OM
Există unele biserici locale care resping sistemul clerical, prin refuzul de a avea ceva ce s-ar putea numi lucrarea unui singur om. Şi totuşi, dacă ar fi să întrebi pe mulţi dintre creştinii din acele biserici pentru o bază scripturală a poziţiei lor, le-ar fi foarte greu să dea un răspuns. De ce este greşit să ai lucrarea unui singur om în adunarea locală?

Primul motiv este pentru că nu se găseşte în Noul Testament. Adunările din vremurile apostolilor erau formate din sfinţi, episcopi şi diaconi (Filipeni 1:1). Episcopii sau bătrânii sunt întotdeauna menţionaţi la plural, nu era un episcop peste o biserică, ci mai mulţi prezbiteri în fiecare biserică. Istoricii Bibliei sunt de acord că sistemul clerical a apărut în secolul al doilea, nu a fost găsit în bisericile Nou Testamentale.

În al doilea rând, sistemul clerical ignoră, în general, scopul pentru care darurile de evanghelist, pastor şi învăţător au fost date în biserică. Funcţia acestor daruri este de a-i forma pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:12). Cu alte cuvinte, serviciul creştin nu este funcţia unei singure clase, ci este responsabilitatea tuturor credincioşilor. Trupul se va dezvolta şi va creşte dacă fiecare îşi îndeplineşte funcţia lui. Rolul darurilor enumerate în Efeseni 4:11 este de a-i forma pe sfinţi până la starea de mădulare mature şi funcţionale ale trupului. Astfel, aceste daruri speciale sunt doar ajutoare temporare, şi nu ceva permanent.

Când un om este responsabil pentru toată învăţătura şi predicarea într-o biserică locală, există întotdeauna pericolul ca oamenii să pentru el şi nu pentru Domnul. Dacă un om are un dar deosebit, oamenii vor fi atraşi de predica lui. Ei sutn prezenţi pentru că el este acolo. Dacă el pleacă pentru un oarecare motiv, atunci ei sunt gata să-l urmeze, iar dacă acest lucru nu este posibil, atunci ei merg în altă parte, cautând un alt om talentat.

Hristos ar trebui să fie punctul central al adunării poporului Său (Matei 18:20). Noi ar trebui să fim atraşi de prezenţa Lui, nu de un om. Atunci când credincioşii văd acest lucru şi acţionează în baza lui, adunarea locală nu ar trebui să fie zguduită la plecarea unui om. O adunare unde creştinii se adună în jurul lui Hristos are putere, stabilitate şi solidaritate.

Şi, desigur, pot exista pericole atunci când toată sau majoritatea învăţăturii dintr-o biserică locală este făcută de către un singur om. Oamenii tind să accepte cuvântul lui ca autoritate. Dacă ei înşişi nu studiază Scripturile, nu sunt într-o poziţie bună pentru a descoperi greşelile.
În plus, nici un singur om nu este capabil să ofere diversitate în lucrare, lucru posibil atunci când Duhul Sfânt are libertatea de a vorbi prin mai mulţi bărbaţi. Trebuie să fim preocupaţi nu doar ca lucrarea să fie corectă din punct de vedere al doctrinei, dar de asemenea, ca lucrarea să ofere o dietă (hrană) echilibrată pentru poporul lui Dumnezeu. Porunca Scripturii este, „Cât despre prooroci, să vorbească doi sau trei şi ceilalti să judece” (1 Corinteni 14:29).

Lucrarea unui singur om,de prea multe ori, sugrumă folosirea darurilor într-o biserică locală. Nu există şanse egale pentru alţii de a participa. Unii lucrători insistă în a limita cea mai mare parte a lucrului la propria persoană şi resping ideea ca altcineva să pătrundă în biroul lor. Dar chiar şi acolo unde nu este cazul – chiar şi acolo unde lucrătorii ar dori să vadă şi alţi participanţi – natura sistemului clerical îi descurajează pe oameni în folosirea darurilor primite de la Dumnezeu.

Când un om este plătit de către congregaţia locală ca predicator, deseori, există o ispită subtilă de a dilua mesajul. Nu ar trebui să fie aşa, dar realitatea este că având un controlul asupra salariului său, adunarea nu are partea de povăţuirea lui Dumnezeu în totalitate.

Recunoaştem că există mulţi oameni ai lui Dumnezeu în sistemul clerical care predică Evanghelia cu fidelitate, care învaţă Cuvântul, şi care urmăresc să păstorească turma lui Hristos; şi Dumnezeu îi foloseşte.

De asemenea, recunoaştem că există mulţi „lucrători individualişti”, care nu au un spirit clerical. Ei au dorinţa sinceră de a-i ajuta sfinţi în orice mod posibil, de a fi un exemplu în conducere, şi de a nu stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu.

Şi de asemenea, ne dăm seama că este posibil ca cineva care nu este un cleric să posede acest spirit clerical (bisericesc). De exemplu, în 3 Ioan 9-11, citim despre Diotref, care s-a purtat ca un tiran în adunarea locală.

Dar până la urmă, sistemul bisericesc este fundamental greşit şi nescriptural. Lumea nu va fi niciodată evanghelizată în modul în care Dumnezeu a intenţionat, iar biserica nu va creşte conform planului divin, atâta timp cât există distincţie între clerici şi laici.

DOMNIA DUHULUI SFÂNT
Un alt adevăr vital pe care fiecare adunare locală este obligată să-l menţină şi să-l practice este domnia Duhului Sfânt (Ioan 14:16, 26). Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos în biserica de pe pământ. El este Cel căruia trebuie să I se permită să conducă poporul lui Dumnezeu în rugăciune, laudă şi închinare. El ar trebui să aibă libertatea de a vorbi prin slujitorii Lui aleşi în funcţie de nevoile spirituale ale poporului lui Dumnezeu.

În 1 Corinteni 14:26, avem o imagine a unei întâlniri din biserica primară, în care exista libertatea Duhului. „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.”

Astfel, când Duhul este liber să conducă, va exista spontaneitate în învăţătură, predicare, închinare şi mijlocire.

Cei mai mulţi dintre noi ne dăm seama că lucrarea Duhului Sfânt a fost stinsă prin introducerea ritualului şi a liturghiei. Folosirea rugăciunilor tipărite, a mesajelor stereotipe pentru anumite zile din „calendarul bisericesc”, folosirea unei ordini exacte a serviciului care trebuie urmată fără abatere – aceste lucruri îl restrâng pe Duhul Sfânt în adunările bisericii locale.

Dar trebuie să ne ferim de alte moduri mai subtile de stingere a Duhului. De exemplu, trebuie să ne ferim de regulile stabilite de om în întâlnirile noastre de închinare. În unele locuri, există o lege nescrisă prin care nu trebuie să existe nici o altă lucrare înainte de frângerea pâinii; sau că întâlnirea nu trebuie să depăşească un anumit timp; sau că în închinarea nu trebuie să persistăm în propriile noastre păcate sau în nevrednicia noastră. Sau că trebuie să stăm jos sau în picioare atunci când ne rugăm sau cântăm. Toate aceste reguli sting duhul închinării spontane (libere) şi duc la formalism.
Adesea acuzăm un om ca fiind infractor pentru un cuvânt. Poate că un proaspăt credincios va aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a murit pentru el. Trebuie să fie mustrat pentru aceasta? Ştim cu toţii că Dumnezeu Tatăl nu a murit. Şi fără îndoială, cel credincios ştie şi el. Dar în sine, în dorinţa de a participa în mod public, nu se poate exprima bine. Ar trebui să fie făcut de ruşine în acest prim act stângaci de  închinare publică? Nu este mai bine să-i auzi adorarea sinceră dar stângace, decât să nu o auzi deloc?

General vorbind, credem că Duhul Sfânt va conduce închinarea poporului Său pe marginea unui anumit subiect. Dar să presupunem că un frate are o cântare care nu prea are legătură cu acel subiect. Ar trebuie să fie jenat pentru asta? Nu este oare mai bine să cânte cântarea şi să se roage ca pe măsură ce se maturizează, să discearnă gândul (subiectul) întâlnirii, şi făcând toate acestea să nu pierdă nimic din caldura şi dragostea lui pentru Domnul?

Ceea ce ne aminteşte de un anumit predicator care a fost întrebat, „Ce ai face daca un frate ar cânta o cântare, care în mod evident nu era în Duhul?” El a răspuns, „Aş cânta-o în Duhul.”

După cum încercăm să-I dăm Duhului Sfânt un loc corespunzătoare în adunare, să ne păzim de regulile care Îl sting (constrâng) şi care ucid spontaneitatea şi închinarea autentică. (va urma)


Adesea, cel mai tare ne certăm cu cei a căror biserică se aseamănă cel mai mult cu a noastră (traducere din William Macdonald)

17 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali?(3.)

TOŢI CREDINCIOŞII SUNT MEMBRI
Un al doilea mare adevăr pe care ar trebui să-l susţinem este că toţi credincioşii adevăraţi sunt membri ai trupului lui Hristos şi, prin urmare, membrii unii altora (1 Corinteni 12:12-26). Astfel dar, trebuie să-i recunoaştem pe toţi creştinii ca fiind fraţii şi surorile noastre.

Acest lucru nu este întotdeauna uşor. Oamenii au ridicat bariere. Ei sunt mai loiali denominaţiei lor decât trupului lui Hristos şi nu recunosc unitatea Duhului.

Dar problema nu este în totalitate cu alte persoane. Chiar şi în inimile noastre, există adesea aceea dorinţă de a fi deosebiţi, de a ne gândi că deţinem o bucăţică din adevărul bisericii sau un alt adevăr. De cele mai multe ori ne este greu să se împrietenim cu cei care nu văd lucrurile prin prisma noastră. În loc să ne bucurăm atunci când alţii descoperă o anumită măsură din adevărul divin, ne focalizăm mai mult pe diferenţele dintre noi. Şi adesea, cel mai tare ne certăm cu cei a căror biserică se aseamănă cel mai mult cu a noastră.

Cum putem atunci să arătăm în mod practic adevărul că toţi credincioşii adevăraţi sunt membri ai trupului lui Hristos?

Mai întâi de toate, ar trebui să îi iubim pentru că ei sunt ai lui Hristos (1 Ioan 4:11). Faptul că sunt diferiţi de noi în diverse aspect legate de doctrină sau practică nu ar trebui să ne împiedice să îi iubim.

Trebuie să ne rugăm pentru ei (1 Samuel 12:23). Aceasta este o datorie faţă de toţi oamenii, şi mai ales faţă de cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă.

În al treilea rând, ar trebui să împartăşim cu ei adevărurile preţioase pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvântul Său (2 Timotei 2:2).

Acest lucru nu înseamnă că ar trebui să abordăm o politică voită de a “fura oile”, şi anume să frecventăm alte grupări evanghelice cu scopul specific de a întoarce oamenii la „adunarea noastră proprie.” Nicăieri în Biblie nu se spune că am fi chemaţi la o astfel de lucrare de dezbinare. Mai degrabă, în contactul nostru individual cu alţii şi fiind conduşi de Duhul Sfânt, ar trebui să-L facem de cunoscut pe Hristos, El fiind Centrul poporului Său. Ar trebui să „îi învăţăm pe toţi oamenii tot ce ştim despre El, astfel încât, dacă este posibil, să aducem orice om la maturitate sa deplină în Hristos” (Coloseni 1:28, Phillips).
Nu doar că ar trebui să iubim pe alţi credincioşi, să ne rugăm pentru ei şi să-I zidim, dar trebuie de asemenea, să învăţăm de la ei (1 Corinteni 12:21). Este o greşeală să credem că noi deţinem tot adevărul şi că nu putem beneficia spiritual din partea celor din afara „părtăşiei noastre.” Fiecare membru contribuie cu ceva la restul trupului. Orice bariere puse de om care împiedică pe credincioşi în a se ajuta unii pe alţii sunt contrare voii lui Dumnezeu.

De asemenea, ar trebui să ne abţinem de la critică, gelozie, bârfa, vorbire de rău sau de a judeca (Luca 6:37). Fiecare credincios este un administrator al Domnului. Ne este interzis în mod specific să judecăm pe alţii înainte de vreme, şi anume, înainte de venirea Domnului (1 Corinteni 4:5). Pavel întreabă: „Cine eşti tu care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, e treaba stăpânului său” (Romani 14:4). Şi când Petru a întrebat ce se va întâmpla cu Ioan, Isus a spus, „Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după mine.” (Ioan 21:22).

Ar trebui să ne bucurăm ori de câte ori Hristos este propovăduit, chiar dacă suntem sau nu suntem de acord cu metodele sau motivele. Pavel a scris filipenilor: ”Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă.  Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Eu mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura.”(Filipeni 1:15-18) .

Astfel, faptul că noi recunoaştem pe toţi credincioşii adevăraţi ca fiind membri ai trupului lui hristos NU înseamnă că vom adopta politicile sau practicile lor. Suntem responsabili să ascultăm de Cuvantul lui Dumnezeu pe care ni L-a descoperit. Putem să-i iubim pe oameni, fără a iubi sistemul în care sunt şi fără a deveni parte a sistemului. În ceea ce priveşte propria noastră cale, noi trebuie să fim ascultători faţă de Biblie, şi fără compromisuri. În ceea ce-i priveşte pe alţi credincioşi, ar trebui să fim răbdători şi toleranţi.

HRISTOS, CAPUL BISERICII

Un al treilea adevăr important pe care trebuie să-l susţinem este că, Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 5:23, Coloseni 1:18). Acest lucru înseamnă că trebuie să privim la El pentru direcţie şi călăuzire în ceea ce priveşte treburile adunării locale.

Cu toţii ne dăm seama că adevărul privind conducerea lui Hristos este negată atunci când un Papă, de exemplu, pretinde a fi capul bisericii pe pământ. Dar trebuie să ne ferim de greşeli mai subtile de a gândi că oricare dintre noi are dreptul de a gestiona adunarea. Este atât de uşor de a arunca vorbe goale cu privire la conducerea lui Hristos, şi totuşi a manevra, a susţine şi a încuviinţa într-un mod carnal impunerea stilului propriu al cuiva. In loc să aşteptăm răspunsul Lui în post şi rugăciune, aplicăm metode de afaceri de succes şi înţelepciunea acestei lumi. Toate acestea sunt o negare în mod practic a conducerii lui Hristos. În cazul în care Hristos este Cap, atunci totul trebuie făcut sub îndrumarea şi autoritatea Lui.

PREOŢIA TUTUROR CREDINCIOŞILOR
Există şi un al patrulea adevăr – adevărul că toţi credincioşii adevăraţi sunt preoţi. În 1 Petru 2:5-9, aflăm că suntem preoţi sfinţi şi preoţi regale.

Ca şi preoţi sfinţi, aducem jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu prin Isus Hristos (v.5). Aceste jertfe cuprind: jertfa trupurilor noastre (Romani 12:1-2), jertfa laudei noastre (Evrei 13:15), jertfa posesiunilor noastre (Evrei 13:16).

Ca şi preoţie împărătească, arătăm mai departe măreţia Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2:9). Acest lucru înseamnă că fiecare credincios trebuie să fie martor al lui Hristos, atât prin fapte cât şi prin cuvântul rostit.

Ca şi preoţi sfinţi, vom intra în sanctuar să ne închinăm. Ca şi preoţi împărăteşti vom ieşi în lume pentru a fi martori.

Ideea că închinarea şi serviciul sunt funcţii ce aparţin unui grup special cunoscut sub numele de preoţi sau clerici este străină Noului Testament. Toţi credincioşii sunt preoţi şi ar trebui să fie liberi să îşi exercite funcţiile lor preoţeşti.
(va urma)


ORICE nume care ne separă de alţi membri ai Trupului este nescriptural şi aduce dezbinare (traducere din William Macdonald)

16 martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
O altă postare  și o cântare de fratele Moldoveanu despre Un singur Nume.
Partea I aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali?(2.)

Creştinii trebuie să înveţe să verifice tot prin prisma Scripturii. Aceasta este singura noastră autoritate. Întrebarea nu este, „Cum facem (procedăm) în „adunările noastre”? ci mai degrabă „Ce ne învaţă Biblia despre asta?”

Loialitatea noastră trebuie să fie în primul şi ultimul rând Domnului şi principiilor din Cuvântul Său. Niciodată nu trebuie să presupunem orbeşte că orice grup de credincioşi are monopol asupra adevărului, sau că aderă la Noul Testament în întregimea lui, sau că este imun la cădere şi abatere.

Fiecare generaţie trebuie să se păzească împotriva pericolului de alunecare în moduri de gândire confesională, sectară. De-a lungul secolelor, au existat mari mişcări ale Duhului Sfânt în care anumite adevăruri au fost recuperate din molozul de tradiţie, formalism şi ritualism. Prima generaţie, şi anume, a celor care au trăit în timpul acestor mişcări, a fost inteligentă cu privire la principiile scripturale implicate. Dar, apoi, a doua generaţie şi a treia au avut tendinţa să urmeze regimul de rutină, deoarece părinţii lor erau parte a sistemului, şi pentru că ei înşişi au fost crescuţi în acest sistem. A existat un declin de credinţă (pocăinţă) adevărată şi o ignoranţă tot mai mare în ceea ce priveşte bazele biblice ale modelului de urmat.

Astfel, istoria majorităţii mişcărilor spirituale a fost pe bună dreptate descrisă într-o serie de cuvinte: om … mişcare … maşină … monument. La început era un om, uns intr-un mod special de către Duhul Sfânt. Pe măsură ce alţii descoperă adevărul, se dezvoltă (formează) o mişcare. Dar în timpul celei de a doua sau a treia generaţii, oamenii urmează un sistem cu precizie sectară, automată şi în cele din urmă nu rămâne nimic, decât o simplă mişcare confesională, fără viaţă.

Dacă ar fi să facem un sondaj printre creştini şi să întrebăm, „De ce vă întâlniţi la părtăşie în biserica unde mergeţi?” cât de mulţi credeţi că ar putea da un răspuns clar, scriptural? Nu mulţi! Există o ignoranţă larg răspândită cu privire la adevărul despre biserica Nou Testamentală, şi prin urmare, o lipsă generală de convingere pe această temă. Cum putem avea convingeri ferme despre ceva ce nu ştim sau nu înţelegem?

Într-o adunare Nou Testamentală sănătoasă, cei care sunt în comuniune ştiu de ce sunt acolo. Ei nu sunt degustători de predici sau urmaşi ai unor oameni, ci sunt creştini bine înrădăcinaţi în adevărul fundamental al Evangheliei şi al Bisericii. Ei sunt pregătiţi să judece totul prin prisma Cuvântului. Ei nu sunt obligaţi să aparţină unui grup special de adunare. În cazul în care apar unele tendinţe nebiblice şi care nu fac cinste Domnului, ei vor căuta călăuzirea Duhului Sfânt în compania celor cu care se întâlnesc şi care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Haideţi să examinăm câteva dintre marile adevăruri cu privire la adunare, care se găsesc în Noul Testament şi cărora ar trebui să fim loiali.

UNITATEA TRUPULUI
Unul dintre adevărurile cele mai evidente este unitatea trupului lui Hristos. Există un singur trup, o singură biserică, o singură adunare (Efeseni 4:4).

Deoarece acest lucru este adevărat, toţi credincioşii sunt responsabili să mărturisească aceasta. După cum ne adunăm împreună, ar trebui să arătăm lucrul acesta în mod practic. Nimic din ceea ce facem sau spunem nu ar trebui să nege acest adevăr.

Mulţi creştini văd destul de clar că sectele şi cultele sunt o negare a adevărului despre un singur trup (1 Corinteni 1:10-13, 3:3). Sectele crează impresia că Hristos este divizat, şi astfel adevărul Cuvântului lui Dumnezeu este denaturat. Mulţi dintre noi văd destul de clar lucrul acesta şi refuză denumiri, cum ar fi Baptist, Luteran, Metodist sau Episcopalian.

Dar nu vedem întotdeauna că ORICE nume care ne separă de alţi membri ai Trupului este nescriptural şi aduce dezbinare. Chiar dacă luăm un nume biblic, ca de exemplu FRAŢI, în momentul în care îl modificăm sau îi dăm valoare, ajungem să cădem. Este la fel de greşit pentru unii credincioşi să se identifice cu Fraţii din Plymouth, Fraţii Uniţi, Fraţii Creştini, Fraţii  Evanghelici, Fraţii deschişi sau fraţii exclusivişti, după cum şi alţii îşi spun Prezbiterieni sau Penticostali.

Fraţii cu majusculă “F” implică faptul că există unii credincioşi care nu sunt fraţi, sau că unii sunt fraţi într-un anumit mod. Auzim oamenii întreabând, „Este el frate?” sau care răspund cu tristeţe, „Nu mai este frate.” Adevărul este, desigur, că dacă el este salvat, este frate, şi el nu poate părăsi frăţietate, deoarece credinciosul este asigurat pentru totdeauna.

Este adevărat că ar trebui să ne strângem doar în Numele Domnului Isus Hristos, dar în momentul în care vorbim despre noi înşine ca şi „Creştini adunaţi în Numele Domnului Isus Hristos,” ceea ce înseamnă că noi suntem şi alţii nu, atunci am devenit o sectă.
A  vorbi despre  un anumit grup de creştini exclusiv ca fiind „poporul Domnului”, trădează o atitudine sectară. Ea ne pune în aceeaşi categorie cu cei din Corint care au spus, „Eu sunt al lui Hristos” – în sensul că aceştia erau ai lui Hristos şi îi excludeau pe toţi ceilalţi (1 Corinteni 1:12).

Un alt mod în care apare inconsistenţă este obiceiul de a apela o anumită adunare de creştini dintr-un oraş, drept „adunarea” din oraşul respectiv. Sau vorbind de state şi oraşe în care nu există „a astfel de adunare,” de fapt acest limbaj nu este corect. Adunarea dintr-un anume oraş este alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi din acel loc. În cadrul aceluiaşi oraş pot exista mai multe adunări de creştini. În plus, pot exista unii creştini adevăraţi care nu sunt asociaţi cu o adunare locală dintr-un motiv sau altul; de exemplu, ei pot fi sub disciplină. Toţi alcătuiesc adunarea din acel oraş, deşi nu se întâlnesc toţi în acelaşi loc.

Cineva va spune, „Ei bine, cum pot distinge adunarea meu de alte biserici evanghelice din oraşul meu?” Raspunsul este, „În loc să o numeşti „adunarea” din oraş, poţi face referire la acea adunare care se întâlneşte în clădirea de la intersecţia a două străzi.” Astfel nu este negată unitatea trupului.

Nu trebuie să uităm niciodată că suntem creştini, credincioşi, fraţilor, ucenici şi sfinţi – şi aşa sunt toţi cei care au fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. A nega acest lucru prin orice formă de sectarism, denominaţiune sau exclusivism, înseamnă a nega adevărul Biblic şi a te face vinovat de carnalitatea şi mândrie. (va urma.)


Loialitate veșnică unei grupări creștine? (traducere din William Macdonald)

15 martie 2011

Ceea ce voi posta în continuare este traducerea pentru prima dată din engleză a unui foarte sănătos punct de vedere asupra sectarismului.
Autor: William Macdonald.
Originalul: aici.

Motto: ”Suntem parte a unui grup care se va schimba în mod inevitabil de-a lungul anilor.

Față de ce ar trebui să fim loiali?(1.)Ce părere aţi avea despre cineva care afirmă: „Părinţii mei au fost membri ai acestei religii. M-am născut în religia asta şi voi muri în ea..”Aţi spune că e greşit să vorbească aşa. De ce? Pentru faptul că el presupune că această religie este şi va fi întotdeauna adevărată.

Ei bine, şi atunci, cărei religii sau cărui grup ar trebui să-i fim loiali? Niciuneia, deoarece nici una nu este perfectă.

O ultimă întrebare. Daca nu ar trebui să fim credincioşi unei anumite grupări, cui ar trebui să fim loiali? Răspunsul este: Domnului şi principiilor din Cuvântul Său.

Acesta este singurul răspuns corect. Este o greşeală să dezvoltăm o loialitate veşnică oricărei grupări creştine, indiferent cât de scripturală aceasta ar fi la un moment dat.

Să presupunem că am respinge ideea de grupare. Să presupunem că ne întâlnim cu creştini care refuză orice nume sectar. Să presupunem, de exemplu, că ei vorbesc despre ei înşişi, folosind termenul de ”adunări”. Ei caută să adere la învăţătura Cuvântului. Nu ar trebui în acest caz să renunţăm la denumire şi să rămânem credincioşi persoanei?

Dacă vom face asta, ne vom găsi într-o poziţie dificilă.

Suntem parte a unui grup care se va schimba în mod inevitabil de-a lungul anilor. Aceasta a fost istoria fiecărei adunări creştine. Tendinţele liberale se infiltrează. Zelul şi prospeţimea cedează în faţa formalismului. O ierarhie confesională se dezvoltă. Foarte curând se va putea scrie Ichabod pe tot – slava a plecat.

De asemenea, dacă suntem loiali unei anumite adunări, întrebarea se pune întotdeauna, „Cu care dintre ele sunt de acord?” Există diferenţe mari între orice grup de biserici locale, aşa cum există diferenţe mari între indivizi. Unele sunt deschise, altele sunt exclusiviste. Unele sunt conservatoare, altele sunt liberale. Unele au un pastor care conduce adunarea, altele resping lucrarea unui singur om. Nu există două adunări exact la fel.

Deci, există o problemă reală. Cărei adunări trebuie să fim loiali? Evident nu am aparţine în mod orbeşte oricărei adunări enumerată pe o listă. Trebuie să judecăm fiecare adunare în mod individual prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu.

Aici apare o altă problemă. În cazul în care loialitatea cuiva aparţine unui anumit grup de biserici (adunări) locale, care urmează să fie atitudinea lui faţă de alte grupări creştine care, în anumite privinţe, să semene mai mult cu exemplul adunării Nou Testamentale? Cum le pot evalua? Le elimin pur şi simplu, prin a spune, „Ei nu fac parte din grupările „noastre”. Pe ce bază le accept sau le resping? Le accept sau le resping pe baza faptului că lucrările lor sunt amintite în revistele ”noastre”?

Apoi, există problema lucrătorilor creştini individuali,”în afara cercului.” Cum îi putem evalua? Ne întrebăm, „A fost el recomandat de către una dintre „adunări”?” „Este el cu noi?” Sau ne întrebăm dacă îl slujeşte pe Domnul, în conformitate cu principiile Noului Testament?

Desigur, cea mai simplă politică este de a judeca indivizi sau grupuri după principiul: sunt sau nu „cu noi.” Pentru aceasta nu este nevoie de exerciţiu spiritual sau discernământ. Dar este un temei de judecată fals şi periculos. Înlocuieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca şi autoritate finală. Se pleacă de la premiza că „noi” suntem corecţi în ceea ce priveşte poziţia noastră şi că toţi ceilalţi trebuie să se conformeze. Toate acestea conduc la inconsecvenţa, jena şi confuzie.

(va urma)


Protejat: Adunarea de azi 13 martie, fr. A si fr. D (audio)

13 martie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Motorul ”bisericii”??

9 martie 2011

Citat:

Grupele de rugăciune în case, mult hulite de la amvoanele la care predicau informatorii, au fost motorul bisericii.

sursa:   Un dialog cu Dan Damian

Comentariu: Apreciez și urmăresc blogul RM, corectitudinea istorică a autorului, mi se lămuresc multe din tainele vechilor acțiuni. Afirmația de mai sus este de două ori adevărată.
Faptul că hulirea grupelor de casă  era o constantă a celor teleghidați de departament este un adevăr.
Dar și faptul că ”biserica” construită de ei avea și are ”motor”, nu viață, că nu mai este un trup, ci o mașină este alt adevăr, mult mai dureros decât primul.


Entuziasmul religios! Ca justificare, ca țintă, ca etalon (unitate de măsură).

8 martie 2011

Motto:
”Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere…”(nu potrivit cunoștinței)

Să-L cunosc pe El…” …”fiind făcut asemenea cu moartea Lui” este  definiția viziunii lui Pavel cu privire la sine.

Ce fel de lucrare este aceasta, a fi făcut asemenea cu moartea Lui? Una tainică, lăuntrică, nedefinibilă și irațională a unui zguduiri sentimentale? Un entuziasm copleșitor, e emoție din alte lumi? Unii spun că așa este, chiar că această emoție exclude mintea, sau și mai fioros, că mintea ar încurca aceste ”sălbatice focuri”.
M-am cercetat pe mine și am găsit cu groază aceste filosofii, acești idoli stând nestingheriți și nemișcați pe străzile orașului gândurilor mele, la intersecțiile ideilor, la temelia fortificațiilor minții mele. Erau ceva comun în copilăria mea, râvna era lăudată, și astăzi este, probabil va fi și mâine. Dacă va fi un mâine!

Moarte față de ce?

Față de învățăturile începătoare ale lumii. Ce bucurie că am citit, că Duhul mi-a amintit…în românește. Fără prooroci! Deci moartea și învierea împreună cu Cristos nu se referă la entuziasm sau lipsa lui, ci la abandonarea unei învățături și la primirea cu bucurie a ”cuvântului sădit”, a învățăturii pe care am primit-o.
Subiect delicat, creștinii sunt de 100 de feluri, „nu zgândări frate!”
Dar….
Este însă o singură învățătură. Am mai scris și voi mai scrie despre acestea.

Nu mai cred într-un Cristos care doar ”se simte”. Să numești cu ”domnul” starea extatică creată în tine prin plăcerile muzicii sau oratoriei! Să te simți înălțat de o melodie în timp ce ”mintea rămâne fără rod?!….nu e Cristos.

Cristos se proclamă, Cristos se Învață, Cristos se zugrăvește în cuvinte, Cristos este înțelepciune. Cred într-un Cristos care se învață, care înnoiește mintea, într-un duh care îmi amintește cuvintele lui Cristos înseamnă a fi plin de râvnă cu duhul. Cristos crește prin har și Cunoștință în cei a căror minte este înnoită zilnic și moare zilnic față de ”învățăturile începătoare ale lumii.” Un Cristos extatic, al entuziasmului este un Cristos fals, Cristos se învață, se proclamă! Cristos este Cuvântul, cuvintele lui sunt Duh, nu extazul din orice sursă.
Toate cărțile Vechiului Testament sunt numai Cristos. Cunoștința după care ar fi trebuit să se alinieze râvna este ”cunoștința voii Lui”, pricepere în a cărei taine era maestru apostolul destinat explicării acesteia.
Cristos crește în har și cunoștință. Cunoștința este materia predată, harul este profesorul, ”ne învață”….”până Cristos va lua chip în noi”.

Entuziasmul ca justificare!
Să mai scriu?
Entuziasm. Dacă-l ai dovedești ceva…sau mai rău: dacă nu-l ai ești ”căldicel”, doamne ferește:…n-ai duhul. Dacă nu faci spume la gură când vorbești, dacă nu urli să-ți sară plămânii din piept afară, nu convingi pe mulți. Nu contează ce spui, s-o faci vârtos, apăsat, cu patos. Nu contează ce cuvinte cânți, dar să-ți dai capul pe spate și să-ți fluturi mâinile pe sus. (Eu n-am găsit în Noul Testament acest lucru).
Am renunțat să mă mai justific cu acest fel de entuziasm.

Entuziasmul ca țintă
E specialitatea regizorilor de programe: va cânta sora, va recita fratele. Le-am făcut și eu.  Bilețele și repetiții. Să iasă brici! Rugăciune cu foc, stăruință, insistență.
Aici am o poveste. V-am mai spus că l-am cunoscut bine pe Traian Dorz.
L-am cunoscut? L-am adorat.
La cei 18 ani de atunci mi se pot ierta multe. Chiar că m-am rugat cu el și am văzut că și-a făcut cruce. Dar s-a rugat cu lacrimi. Mai târziu i-am citit cărțile, bine și atent.
După ce ieșea chinuit rău din anchetele de la securitatea din Oradea, traversa peste drum unde era o biserică deschisă tot timpul, cel mai sigur catolică. Acolo, citez: ”mă prăbușeam la picioarele Domnului Meu”, probabil în fața unei statui de ghips armat și vopsit. Nu am nici o îndoială că se ruga cu mare foc.
Când am descoperit această bârnă, târziu, recent, mi-am scos-o. Și mi-am pus  o mie de întrebări: cum e posibil?  M-a ajutat Pustan și frate-său Cristian de la Moșuni. Da, e posibil: unde nu mai e Cristos, unde nu se mai învață Cristos, unde e spectacol și chetă, zeciuială și cler, entuziasm/oră și regie profi e alt ogor. Se seamănă draci mărunți vor crește draci uriași.
Nu mai am ca țintă acest fel de entuziasm. Mă detașez de el cu oroare.

Entuziasmul ca etalon
E groaznic să fi măsurat, evaluat, cântărit. Să te simți marfă. Dar să fi măsurat cu un cântar defect, într-o lume fără metrologie, fără standarde. Sau cu unul greșit, de exemplu cu râvnometrul. Am auzit de o adunărică care se adună lunea dimineața la 6 pentru rugăciune. Mă bucur pentru ei, dar sunt convins că Domnul i-ar asculta și după-masa. Când am auzit de ei am răspuns scurt: ”cei ce dorm dorm noaptea”. Mi se pune des acest instrument neetalonat, râvnometrul: nu corespund, se clatină din cap.
Ce să fac? Nici apostolul n-o fi vorbit la Troa cu prea mult foc, Eutih bietul a adormit, am convingerea că apostolul n-a urlat, a vorbit ”ca o doică care-și crește cu drag copii” sau ”ca un tată cu copiii lui”. Bietul copil a adormit în acea atmosferă de plictis.
Timotei!  ”Râvna lui încercată” în mod sigur era potrivit cunoștinței în care a crescut.
Mă zmulg bucuros încercărilor de a fi măsurat cu  instrumente neetalonate.

Entuziasmul în Noul Testament

În toate cazurile de manifestare a entuziasmului descrise în Noul Testament, acest entuziasm are legătură cu bucuria descoperiii unor adevăruri, a înțelegerii unor taine, a răspunsului la niște întrebări, a deslușirii bruște a soluției la dileme de mult stătute în minți nedumerite.
Înțelegerea că împlinirea profețiilor în persoana Domnului Isus a produs acea formidabilă bucurie la rusalii. Iertarea de păcate, mielul lui Dumnezeu, ca bucuria lui Isaac scăpat de sub cuțitul tatălui! Cei doi spre Emaus, Corneliu, Famenul, Lidia, chiar și temnicerul sau roaba din Filipi sunt cazuri clare de oameni care au fost aduși la înțelegere dintr-o stare de întuneric al minții.
O bucurie constantă în viața de creștin izvorește tot dintr-o conștiență a nevoii de hrănire continuă cu cuvintele credinței și ale bunei învățături. Altceva e amăgire carismatică de diferite nunațe.

Nu contest intensitatea trăirilor religioase a nimănui. Contest însă ca toate aceste trăiri să poarte eticheta ”Domnul”. În spatele multor etichete stă adesea un conținut aproape sigur infect. În loc de ”rodul buzelor”: excrementele minții, în loc de ”izvor de apă  care va țâșni în viață veșnică”: un cuvânt ”care va roade ca și cangrena”.  Ecumenismul, datul înapoi, lumificarea sunt câteva din roadele acestui tip straniu de agricultură spirituală.
În ogorul cel nou care suntem pentru Domnul, El nu seamănă aceste buruieni.

PS   Am fost stimulat la aceste gânduri de o remarcă a cuiva care a fost recent la ”străjeri” la Felix”. A venit de acolo tot pe două cărări cum a plecat și a declarat într-o seară la o strângere că Domnul nu vine încă, că abia acum a început să fie evanghelizată Africa.  Mi-a crescut tensiunea ”potrivit cunoștinței” și l-am înfruntat pe față arătându-i că Domnul va veni ca un hoț și noi trebuie să-L așteptăm, să nu ne înșele cineva. N-aș fi fost iritat dacă nu citisem pe blogul lui Lascău aceleași erezii, dacă nu le-ar fi scris IȚ pe Masa Rotunda in 2006, (că el nu predică răpirea, că atunci oamenii nu se mai implică în proiecte de anvergură). Sărmanul de el!
Of, iertați-mă că am scris mult, cei care ați citit până aici.

Mărit să fie Domnul!


Protejat: Ieremia 36, Baruc, mesaj din adunare, 6 martie 2011, fr AG

6 martie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Protejat: Adunarea din 27 feb., Coloseni, „voi aveți totul deplin în El”, discuții libere

6 martie 2011

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:


Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință

1 martie 2011

”...aşa încât …Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” Efeseni 3:17

Acest text poate fi considerat ca definiția viziunii oricărui creștin. E ca un verdict, ca o concluzie. Împreună cu alte texte, de ex. ”…când va lua Cristos chip în voi…” sau ”…a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său…” ne conturează această viziune ca o aspirație, ca o țintă de urmărit.
Cristos nu intră în inima noastră asemenea unei mașini într-un garaj, ca să poată tot ieși și tot intra, ci El se naște și crește asemenea unui copil, a unei făpturi noi, dar pe seama răstignirii și condamnării celei vechi.
Locuirea Lui în inimă nu este o stare extatică care poate fi accesată ca și cu un click și apoi părăsită, ci fiind ”prin credință”, iar credința fiind o atitudine de încredere față de promisiuni, față de cuvinte, locuirea în inimă are de-a face cu creșterea noastră în cunoștință și har, cu locuirea din belșug a Cuvântului Său în noi, cu umplerea cu cuvintele Lui. Slujba Duhului nu este de a creea o stare extatică, o exaltare religioasă, ci aceea de a ne smeri inimile spre ascultarea Cuvântului, de a ne întoarce gândurile de la semeția celor pământești spre gloria ascunsă și smerită a celor cerești(a stării de hrănire cu cuvinte), de a ne umple mintea cu bogățiile promisiunilor care ne transformă în asemănarea chipului său, ne fac părtași firii divine.
Transformarea spre chipul Lui se face prin umplere cu Cuvântul Lui, cuvântul Harului Său, al îndurării Sale arătate după recunoașterea de către noi a stării complete de faliment și a după renunțarea la ”cei zece mii”, după armistițiu.
Cristos se învață!

 


%d blogeri au apreciat: