Cuvinte pe care nu le găsesc în Biblia mea:

28 Martie 2011

1. Prezența lui Dumnezeu

O expresie folosită abuziv, e necesară descrierii acelui tip nou de creștinism mistic, al unor stări extatice, fără câștigarea minții, fără rodul ei. Face parte din limba de lemn ”evanghelică”, alături de alte expresii uzate, nerumegate, nejudecate în oglinda scripturii, dar extrem de necesare pentru marcarea căii superficială a noului val, a noilor emoții.

Am avut aseară o discuție aprinsă cu un misionar din Nordul Europei pe acest subiect. L-am testat un pic, nu-i cunoșteam exact poziția, știam că o mare parte din Adunările Frățești din Nordul Europei s-au prăbușit în mlaștina carismatică. Am fost în unele. Acest frate nu este carismatic declarat, dar în inima lui este. Inconștient. Nu poate fi altceva.
I-am spus fratelui că nu am găsit în noul testament nici una din practicile carismatice de azi. Mi-a răspuns că nu scrie dar el crede că așa au fost.L-am dus cu gândul la Troa, când Eutih a adormit, o atmosferă de dialog, de cercetare.
”Ce este de făcut fraților? Când vă adunați laolaltă să trimiteți bilețele la amvon și pastorul să le sorteze, să facă programul bisericii.
Era simplu să ne scrie așa ca să nu ne încurce, de ce să nu scrie?
Pentru că nu erau atunci nici programe, nici pastor de biserică(cine o fi fost pastor la Corint, dar dirijor de cor?), nici biserici, nici amvoane. În mod absolut cert nici coruri, nici trupe de laudă și închinare.
Muzica, invocarea, abandonarea minții ca să facă loc extazului, creștinismul la care se ajunge prin legăminte și decizii nu prin pocăință și cercetare(judecare) de sine au ca urmare în mod necesar stări care pretind acest limbaj: prezența lui Dumnezeu. Acest limbaj vine ca o mănușă descrierii stărilor mistice, mecanic create prin muzică și alte artificii, similar cu ceea ce se întâmplă în bisericile ortodoxe sau catolice dar cu mijloace tehnologice diferite, fiecare cu epoca în care a înțepenit.

La ”biserică” se vine ”în prezența lui Dumnezeu”, timpul liturgic este considerat ”prezența lui Dumnezeu”, copii la binecuvântare și mirii la cununie se aduc sau vin în prezența lui Dumnezeu. N-am găsit așa ceva în Biblia mea.

Ce găsesc în Biblia mea?

Pocăință, cercetare de sine, privire în oglinda Cuvântului (fața Domnului), regret, mărturisire, creșterea lui Cristos în omul lăuntric.

Termenul ”prezența lui Dumnezeu” vine din misticismul catolic, fratele Lawrence, un călugăr carmelit din secolul 17 a scris ”Practica prezenței lui Dumnezeu”.

În Biblia mea găsesc des, foarte des expresia ”În Cristos”. ”În Cristos” înseamnă cunoașterea Lui, învățarea Lui, credința în El și ”botezul în moartea Lui” adică contopirea cu el. Această moarte, această contopire nu este o experiență mistică, plină de emoții și extaze ci ”moarte față de învățăturile începătoare ale lumii”, o dezlegare lăuntrică de lanțurile păgânismului și idolatriei, a misticismului, ocultismului și altor credințe și filosofii păguboase. În Cristos înseamnă În adunarea Lui, în Numele Lui, autoritatea supremă.
Termenul ”prezența lui Dumnezeu” nu ar fi o problemă folosit în context vechi-testamental, de genul ”înaintea Domnului”.

Abuz se dovedește însă a fi înțelegerea vieții de credință nu ca o învățare și creștere în Cristos, nu ca o judecare de sine și pocăință, nu ca o reflectare a Cuvântului și o stăruință în cuvânt, nu ca o părtășie și zidire unii pe alții în trup, ci o simplistă și pragmatică experiență mistică a unor emoții goale și ușor de fabricat, a unor extaze și stări de entuziasm la care pune umărul din greu și motivat arta muzicală și industria interpretativă.

Resping, reneg și declar anticristice aceste falsuri, aceste învățături și limbaje! Chiar dacă folosesc Numele lui Isus, nu-I cred Cuvântul, propagă o învățătură mai ușoară ca pleava, mai superficială ca o brumă, mai efemere ca un abur. Emoțiile sunt beție, beatitudine, extaz, nu hrănire și creștere în Cuvânt și nu creștere a Celui ce este Cuvântul.

Cristos nu este marfa voastră trubaduri de ”prezență”, trupe de beție și  înșelare, El este Domnul Domnilor și Împărat al Împăraților!
Trebuie întoarcere la acel creștinism simplu al pocăinței și adâncirii în Cuvânt, pentru cunoașterea lui Cristos. Ceea ce se face în noile catedrale carismatice este vechea înșelare sub alt  ambalaj.

O observație: așchia nu sare departe de trunchi. Carismatismul nu a răsărit din nimic. Carismatismul este produsul îndepărtării treptate a unei mari părți a oamenilor pretinși creștini Nou-Testamentali de principiile adunării Nou-Testamentale spre asemănarea cu chipul lumii. Marile biserici pre-carismatice sau chiar pre-penticostale, cu slujba unui om, coruri și alte făcături nescripturale au produs acel tip de turmentați care prin carismatism doar își cresc doza de licoare cu care au fost obișnuiți. Carismatismul este o ebrietate mai avansată a vechii forme de înșelare în care omul legănat de farmecele atmosferei se credea în ”prezența lui Dumnezeu”.

Și încă o observație: între carismatism și catolicism nu sunt diferențe esențiale. Doar de istorie, practica le este aceeași. Se va dovedi prin apropierea lor în timp. Îi unește o ignoranță și o ignorare a lui Cristos de proporții astrale. Se vor uni ca să fie ”tari”.


Dragostea frățească între exclusivism și ecumenism!

26 Martie 2011

Definiții:
Să definim exclusivismul între creștini ca acea atitudine a unui creștin sau a unui grup de a accepta un număr strict limitat de oameni în funcție de mărturia, practicile sau definirea lor  și de a respinge sau îndepărta pe toți ceilalți.
Am putea defini ecumenismul ca atitudinea de a accepta un număr cât mai mare de oameni indiferent de mărturia lor, de a nu respinge aproape pe nimeni și de a te identifica cu cât mai mulți.

Unde se află dragostea frățească între aceste atitudini?

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.

Iubim pe frați!
Ca să putem primi un răspuns chestiunii din titlu cred că ar trebui să vedem ce înseamnă ”iubim” între cele două atitudini de mai sus și ce înseamnă ”frați” în mărturia noastră!

Cred că prima chestiune, cea a iubirii are un răspuns simplu, însă  distincția o vom găsi în cea de-a doua chestiune cea a definirii ce înseamnă ”frate”.

Iubirea? Ca creștini ajungem să iubim nu numai pe frați, ci și pe oameni. Dragostea e roada Duhului. Faptul că iubim  pe alții și-i slujim în nevoile lor nu înseamnă neapărat că le împărtășim mărturia lor sau lipsa ei. Dragostea înseamnă slujire, nu identificare. Deci voi sluji progresiv nu numai pe cei ce mă iubesc, ci voi ajunge să iubesc și pe vrășmași fără ca să mă declar una cu ceea ce spun sau nu ei, cu ceea ce fac sau nu subiecții iubirii date.
Frații? Detaliile diferențierii se găsesc în zona definirii mărturiei, a ceea ce numim ”frate”. Nu este o problemă că iubim pe frați, e o obligație, nu e o problemă că iubim pe vrășmași, e un Har, dar e o reală, reală problemă să nu-i deosebim. Ecumenismul  înseamnă mărturia că ești una cu toți cei ce se supun unui principiu declarat ca punct comun, o doctrină sau un nume. De exemplu ecumenismul catolic este saturat cu principiul primitiv al primatului papal.
E o diferență în felul în care îi iubim pe frați și felul în care îi iubim pe vrășmași.
Nu scrie că creștinul nu va avea vrășmași, scrie des că va avea, chiar în casa lui. Scrie să-i iubim dar nu înseamnă să-i confundăm cu frații.
Cu vrășmașii nu mă declar una. Îi slujesc în nevoie dar nu mă identific cu ei la nici un nivel.
Dragostea înseamnă slujire tuturor, fără știrbirea ”mărturiei lui Isus”. Dacă ne uităm la profeții care ne învață ”mărturia lui Isus” vedem integritate. Toți împărații vechiului Israel au avut scăderi, lipsuri, păcate, chiar mari și au o lungă istorie de dezamăgiri, dar nici unul din profeți, chiar cu slăbiciuni și frici nu poate fi acuzat de lipsă de integritate, de știrbire a mărturiei.
Cunoașterea mărturiei lui Isus și ținerea ei ne învață calea strâmtă a dragostei frățești între un exclusivism sectar și fariseic și un ecumenism deșănțat și păgubos.


Despre autonomia adunării locale (de William Macdonald)

26 Martie 2011

 

Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.

(sursa)

Conciliul de la Ierusalim ar putea părea, la prima vedere, un fel de curte supremă a unei confesiuni. Dar faptele dovedesc că alta a fost situaţia.

Fiecare adunare locală din perioada primară a creştinismului a fost autonomă – adică, a avut un sistem de guvernare propriu. Nu a existat nici o federaţie de biserici, care să se supună unei autorităţi centrale. Nu au existat confesiuni sau culte şi, prin urmare, nici sedii centrale ale unor culte. Fiecare biserică locală era răspunzătoare în mod direct şi nemijlocit Domnului. Lucrul acesta reiese şi de la Apocalipsa 1:13, unde îl vedem pe Domnul stând în mijlocul a şapte sfeşnice, care reprezintă cele şapte biserici din Asia. Ideea care se desprinde de aici este că nu exista nici un for tutelar, care să guverneze între bisericile individuale şi marele Cap al Bisericii. Fiecare adunare era guvernată direct de către El.

De ce este oare important ca aşa să se desfăşoare lucrurile? Mai întâi, pentru că prin aceasta se împiedică răspândirea unor învăţături false şi apariţia unor rătăciri. Când bisericile sunt legate între ele printr-un mecanism centralizat de control, forţele liberalismului, ale raţionalismului şi apostaziei pot subjuga întreaga masă de credincioşi, pur şi simplu punând mâna pe conducerea sediului central al confesiunii şi pe instituţiile sale de învăţământ. Dar acolo unde bisericile sunt independente, vrăjmaşul trebuie să lupte împotriva unei sumedenii de unităţi separate.

În al doilea rând, autonomia bisericii locale este un mijloc important de apărare, atunci când la cârma ţării există un guvern ostil creştinilor. Când bisericile sunt federalizate, un guvern totalitar va putea să le subjuge, aducându-i sub controlul său pe cei câţiva lideri de la cârma cultului. Dar când bisericile individuale refuză să recunoască orice autoritate de la centru, ele vor putea trece mai uşor în clandestinitate, în vremuri de asuprire.

Multe din guvernele din vremea noastră, fie că sunt democraţii, fie dictaturi, încearcă să realizeze aducerea sub aceeaşi umbrelă centralizată a mai multor biserici mici, independente. Ele motivează că nu sunt dispuse să trateze cu un număr mare de unităţi locale, şi că mai degrabă doresc să lucreze cu un comitet central, care să le reprezinte pe toate. Guvernele din ţările libere încearcă să realizeze această unire a bisericilor oferindu-le o serie de înlesniri şi favoruri. Alte guverne încearcă să forţeze unirea bisericilor prin emiterea unor edicte, cum a făcut Hitler în timpul celui de-al treilea Reich. În ambele cazuri, bisericile care cedează acestor presiuni îşi pierd caracterul spiritual şi capacitatea de a se împotrivi curentelor moderniste şi de a funcţiona în clandestinitate, în vremuri de prigoană.

Unii vor obiecta, susţinând că bisericile din Faptele Apostolilor aveau totuşi o autoritate centrală, adică Conciliul de la Ierusalim, de care tocmai ne-am ocupat. Dar studierea atentă a pasajului va releva că acesta nu era un organism oficial, înzestrat cu puteri de reglementare, ci a fost pur şi simplu o convocare a apostolilor şi presbiterilor, având rol consultativ. Conciliul nu a emis ordine oamenilor săi să se prezinte la Antiohia, ci aceştia s-au decis să ceară sfatul oamenilor de la Ierusalim. Decizia conciliului nu a avut forţă de lege asupra bisericilor, ci le-a fost oferită doar ca sumă a opiniei membrilor grupului.

Istoria Bisericii este exemplul cel mai elocvent în această privinţă. Oriunde a existat o federaţie de biserici, aflate sub conducerea unei autorităţi centrale, s-a produs un declin tot mai accentuat. Dar cea mai pură mărturie pentru Dumnezeu a fost păstrată de acele biserici care au fost libere de orice intervenţie din afară a unei conduceri de cult sau confesiune.


Urmând mărturia!

26 Martie 2011

”…să mergeți după el(după chivot), dar între voi şi el să fie o depărtare de aproape două mii de coţi…” Iosua 3:3-4

La ieșirea din Egipt poporul a fost condus de stâlpul de foc și de nor, la intrarea în Canaan, de chivot.
La ieșirea din Egipt gândul dominant era scăparea de egipteni, în înțeles spiritual: mântuirea.
La intrarea  în Canaan, poporul avea deja învățate multe din lecțiile pustiei și gândul dominant este mărturia.
Chivotul purta în el mărturia: tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit. Aceste componente ale mărturiei simbolizează viața cea nouă, cea de înviere a Domnului Isus.

E ciudat că mulți creștini astăzi observă doar aspectul salvator al evangheliei și ignoră aspectul mărturiei.
Dar….Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”

În descrierile felului în care evreii urmau chivotul, Domnul ne învață pe noi lecția urmăririi mărturiei, a afirmării vieții celei noi în Cristos.

Mărturia lui Isus este duhul proorociei” adică ”toți proorocii mărturisesc despre El”.
Ce Har! Și Moise, și Ilie, și Elisei, și Isaia, Daniel, toți.
Această viață nouă este simplu definită în cuvintele: ”și aceasta este mărturia: Dumnezeu ne-a dat viață eternă și această viață este în Fiul Său.” iar mai înainte scrie: ”cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuși”.

Din aceste lecții, dacă ni le însușim tragem niște concluzii de o mare însemnătate practică în umblarea în credință.

Observăm cum la Rusalii mesajul lui Petru conținea gândul dominant al mântuirii: ”mântuiți-vă din mijlocul acestui neam…” dar după zeci de ani, când tinerelul de la Înviere ajunge bătrânul Ioan vorbește mult despre mărturie, despre mărturia din noi, aluzie la chivotul și cortul mărturiei.

Vedeți ce importantă era mărturia(tablele legii, vasul cu mană și toiagul înfrunzit), dacă chivotul și cortul îi poartă numele.

Similar și noi în întregime suntem numiți după ceea ce mărturisim, după lăuntrul nostru.

Consecințe? Foarte multe.

Una ca principiu: nu voi face nimic împotriva mărturiei.

Câteva de exemplu:

Un singur Nume

Dacă mărturisesc că nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiți, voi refuza atât la nivel declarativ cât și procedural la a-mi da sau a mi se da alte nume. Ortodox, catolic, baptist, penticostal, sunt idoli, sunt chipuri, sunt stele care oamenii le poartă și devin ca idolii pe care-i adoră. Unii vor zice că un nume nu este nimic, că înăuntru este conținut creștin indiferent de nume. Răspund: care părinte ar accepta ca copiii lui să poarte alte nume? Care comerciant s-ar juca să pune etichete false, pentru derută. Dacă-l mărturisim cu adevărat pe Domnul Isus, atunci mărturia Lui din noi ne cere cu gelozie să ieșim cu hotărâre în mod practic de sub orice denumire. Lumea a prins pe oameni ca într-un clește, ca într-o capcană în religii care au ca condiție a acceptării purtarea unui nume în plus. A fi mântuit înseamnă să fi salvat și din acest clește. Dacă purtăm alte Nume stricăm mărturia singurului Nume.

Un templu Sfânt

Dacă mărturisesc că am devenit o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul, că trupul meu este templul Duhului Sfânt și că noi toți creștinii suntem casa lui Dumnezeu, un templu sfânt în Domnul, NU VOI ZIDI TEMPLE CU MATERIALE DIN LUMEA VĂZUTĂ. Dacă voi zidi temple de pământ voi strica mărturia. Mă vede cineva că construiesc un templu, un necredincios, ce-și zice? Să aibă unde coborî Dumnezeu! Nu?Dar mărturiile lui Dumnezeu sunt drepte ”El nu locuiește în temple făcute de mâini”. Construind temple de beton stric mărturia. La fel nici nu voi merge la astfel de temple cu destinație specială ”pentru Dumnezeu”. Stric mărturia, acele temple nu sunt epistole, noi suntem, vii!

Un  Mare Preot

Dacă mărturisesc pe Domnul Isus ca mare Preot peste casa lui Dumnezeu, Mare Preot al Mărturisirii noastre, nu voi apela la ritualuri și la clerici. Apelând la acești farsori mă lepăd de Domnul Cel care face slujba de mijlocire înaintea Tatălui.
Nu pot să spun că nu contează.
Contează! Mărturisesc!
Tot ceea ce fac mărturisește.
Ori ai popă pe pământ, ori ai Mare Preot în ceruri? A o scălda în acest aspect rămânând  gândul că ”nu-ți pierzi mântuirea” te face să nici nu vezi că ai pierdut mărturia Dumnezeului Gelos.
Cu ce tupeu mai mergi la El să ceri ceva?

Concluzie: în locurile cerești se intră urmând mărturia. Țelul este tot mărturia, acoperită de scaunul Îndurării, al Harului. ”Nimeni din voi să nu fie lipsit de Harul lui Dumnezeu”. Acest har ne învață aceste extraordinare Înțelepciuni, nemaipomenite bogății de înțelegere ale harului Sâu.

În toate timpurile a existat falsul, de ex: ”vă silesc să fiți tăiați împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire din pricina lui Cristos..:” Tăierea împrejur era o mărturie. Un creștin dintre neamuri dacă se tăia împrejur nu mai era prigonit de iudei. Dacă nu o făcea era jale. Dar făcând-o strica mărturia Domnului. De aceea nu s-au tăiat împrejur, au rămas tari mărturisind Un singur Nume și mai bine au suferit.

A ține mărturia lui Isus, ca cei din Apocalipsa, înseamnă a rămâne statornici și fermi, dar în același timp plini de dragoste și bucurie în aceste mărturii cu totul adevărate.


Cristos: Înțelepciune mărturisită sau energie mistică?

21 Martie 2011

Motto 1: ”El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi Înțelepciune….” I Cor 1:30

”Și noi predicăm Înțelepciune …..dar nu a veacului acestuia...noi predicăm pe Cristos…”
”Și creșteți în Harul și în cunoștința
”Ci voi veți primi o putere și-Mi veți fi martori..:”
”Ațintiți-vă privirile la Apostolul și Marele Preot al Mărturisirii noastre…”

1. Cristos, Înțelepciunea noastră.

Marele preot al Mărturisirii noastre!  ! ! Evrei 3:1
Mărturisirea noastră al cărei Mare Preot este Domnul Isus este detaliat descrisă în Vechiul Testament și bine definită în Noul.
Locurile Cerești în care stăm prin credință sunt domeniile spirituale în care aducem jertfe, adică în care vorbim, mărturisim, omologăm Cuvintele lui Dumnezeu. Locurile cerești sunt reprezentate în Vechiul Testament prin cortul întâlnirii cu toate detaliile și rânduielile lui.
Mărturisirea noastră, sau mărturia pe care o purtăm în noi (nu în afara noastră) este și ea reprezentată în Vechiul Testament și o putem învăța: mărturia este din 3 elemente: tablele legii, vasul cu mană și toiagul lui Aron și de la mărturie și-a luat numele chivotul: Chivotul Mărturiei. Apostolul Ioan detaliează: ”mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat Viață Veșnică și această viață este în Fiul Său” (amintesc aici că mai scrie despre mărturisire că este înlăuntrul nostru). Cele trei elemente  din chivot, toate ne vorbesc despre viața de înviere a Domnului nostru, nu de viața lui cea veche, tot astfel vorbesc despre viața de înviere a noastră împreună cu El, nu de viața noastră veche. Tablele legii au fost cele refăcute, primele fuseseră sparte pe piciorul muntelui, vasul cu mană este cel care nu mai face viermi după ce în vasul păstrat pe a doua zi mana făcuse viermi și toiagul mărturisește și el cea de-a doua viață, mai întâi a fost un migdal, apoi tăiat, omorât, uscat, învie la o nouă viață, una cu roade. Frumoasă mărturie! A făcut-o Domnul, a făcut-o Timotei, ”împărăția nu este de aici”, ea este înlăuntrul nostru. Mărturisirea, aceste cuvinte sunt scrise în Biblie dar trebuie omologate(spuse la fel) prin viu grai, rhema(rostirea) confirmând logosul(ideea). Aceste realități ale vieții minții noastre noi le învățăm și le înțelegem prin imaginile simple ale jertfelor și slujbelor din Vechiul Testament.
Purtăm în noi, în trupul nostru, așa cum evreii purtau chivotul, purtăm omorârea lui Isus ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Această omorâre este în primul rând față de învățăturile începătoare ale lumii, acelea ”slabe și sărăcăcioase” pentru a trăi în bogățiile siguranței depline de înțelegere. (”dacă ați murit față de învățăturile începătoare ale lumii”)
Cristosul cel viu crește în omul lăuntric, ascuns al inimii, crește în cunoștință, înnoiește mintea hrănindu-se din Cuvânt. Puterea constă tocmai în puterea învierii Lui după ce ai devenit asemenea morții Lui, moarte față de învățături începătoare, cu cât aceste învățături sărăcăcioase  îți sunt tot mai străine ești întărit în puterea tăriei Lui, adică în puterea crucii care lucrează această separare. E o lucrare de ”soft”, nu de hard, înăuntrul minții nu pe teritoriul iluzoriu al emoțiilor. Cristosul cel viu ”se învață”! se proclamă. Dacă vreți o exprimare mai tăioasă, Cristos intră pe urechi și Cristos este mărturisit cu buzele, ”rodul buzelor”…
Puterea pe care o primim de la El se arată în mărturisirea Lui!

2.Cristosul fals, înțeles ca energie mistică

Motto 2: ”Eu simt, eu simt pe Cineva, E Domnul în inima mea, Ii simt susurul Lui cel blând, Ii simt fiorul Lui cel Sfânt.” (de ex. aici.)

Starea de confuzie și rătăcire pe care diavolul a reușit să o instaleze între oameni prin religie falsă, prin stimularea și exploatarea sentimentului religios este împărăția lui astăzi.
Expresia ”Isus în inimă” este tot mai comun înțeleasă că o stare extatică, la nivelul unei religiozități pragmatice din domeniul sentimentelor și manipulării simțurilor. Se sugerează că ”puterea”, ”energia” ar fi o stare în care intri ca într-o transă, ca condus de un medium, că semnele acestei stări ar fi exaltarea și extazul, ochii dați pe spate, oftatul, ridicatul mâinilor, strigătele și țipetele, plânsul și fiorul, susurul, etc….

Cristosul-energie din inimă, fără  înțelepciune, fără renegarea păgânătății, fără Harul pe care L-a adus Cel Adevărat, fără propovăduirea crucii este un cristos fals. Dovadă este starea de dezastru în învățătură din sinagogile unde este ”onorat” prin formații, trupe de ….Doamne iartă-mă,…laudă și închinare. Dezastrul moral va urma în generația următoare.

Vă vine să credeți că nu există în tot Noul Testament nici un sfert de rânduleț care să justifice aceste practici și nici vreo dovadă că acestea ar fi existat în adunările primului veac?

Sunt cel puțin două pericole ale înțelegerii lui Cristos ca energie mistică.
Unul este falsitatea acestei înțelegeri. Se sugerează fals că puterea o obții mergând undeva, unde ”Dumnezeu este în locul acesta și eu n-am știut” sau unde ”aici este poarta cerurilor” și prin invocare, ritual sau alte mijloace, lăuntrul îți este pătruns de acea ”stare de har” lipsită complet  de judecarea de sine și de lepădarea de sine. Mai mult, sinele este înălțat prin folosirea unor mijloace carnale, pe primul loc muzica, adesea cei care o cântă o fac profesionist, pe bani și nimeni nu este deranjat.
Al doilea este mulțumirea de sine, trăirea cu o iluzie, cu o efă greșită, te vei cântări pe tine și pe alții cu acest cântar fals al entuziasmului, programului, al ochilor dați pe spate, al extazelor de diferite nuanțe, nu al creșterii în har și cunoștință. Într-adevăr cunoștința îngâmfă, dar tot adevărat este că trebuie să creștem în cunoștință, după ea urmând imediat înfrânarea în lista de virtuți. Vei renunța la judecarea duhurilor cu discernământ, acceptând ca singur criteriu de acceptare primitivul ”îmi place” sau ”mă plictisește”.

Răul este prea lat ca să am măcar iluzia că va fi stârpit în masă.
Atunci de ce am scris?
Pentru tine dragul meu, care ai citit până la capăt, dacă nu înțelegeai ce ți-am scris, ai fi dat click pe altceva cu mult înainte de a ajunge la …….sfârșit.


Loiali Scripturii, nu unui sistem bisericesc (traducere din William Macdonald, ultima parte)

21 Martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.
Partea a IV-a aici.
Partea a V-a aici.
Partea a VI-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (7.)

BISERICA LOCALĂ

Când este o biserică locală o adevărată Biserică Nou Testamentală? Atunci când cei mai mulţi dintre membri sunt credincioşi adevăraţi? Chiar şi atunci când doar o minoritate sunt credincioşi adevăraţi? Sau chiar şi atunci când sunt adunaţi în numele Domnului? Prin ce se califică un grup să fie considerat adunare locală?

De fapt, Noul Testament nu oferă norme clare şi rapide a ceea ce reprezintă o adunare. Se precizează că acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele lui Hristos, El este în mijlocul lor (Matei 18:20). Scriptura presupune că cei care fac parte din adunare sunt creştini, deşi este recunoscut, de asemenea, faptul că uneori necredincioşi se infiltrează în adunare (Faptele Apostolilor 20:29-30). De asemenea, Noul Testament pare să menţioneze prezenţa bătrânilor (prezbiterilor) şi a diaconilor în adunare (Filipeni 1:1). Dar dincolo de orice, nu există nici un răspuns final prin care să spunem că anumite grupuri creştine sunt biserici Nou Testamentale, iar altele nu. Putem fi recunoscători că nu suntem noi judecătorii în aceste situaţii.

Dacă un grup mărturiseşte şi susţine că este o adunare creştină, atunci ea ar trebui să manifeste (exprime) adevărul bisericii universale. Ar trebui să fie o miniatură, o copie a trupului lui Hristos. Acesta ar trebui să prezinte un chip viu al Bisericii Dumnezeului celui viu.

În zilele noastre, situaţia în rândul bisericilor locale este următoare: Unele adunări locale descriu Biserica universală într-un mod foarte rău. Altele o fac cu mai mare atenţie. Nimeni nu este perfect. În concluzie avem o gamă largă de biserici, fiecare având un anumit grad de asemănare cu Biserica universală.

În mod evident, unele biserici nici nu au dreptul de a fi numite adunări creştine. Mă gândesc la acele biserici liberale, de exemplu, care neagă toate doctrinele fundamentale ale credinţei.

Dar avem şi o mare varietate de biserici care Îl recunosc pe Isus Hristos ca singurul Domn şi Mântuitor. Unele sunt mai evanghelice decât altele. Cine poate spune unde este linia de mijloc care desparte bisericile Nou Testamentale de cele care nu sunt Nou Testamentale? Trebuie să lăsăm aceasta în mâna Domnului. Responsabilitatea noastră este să zidim (să construim) în baza modelului nostru, şi anume, adunarea noastră să semene tot mai mult cu biserica Nou Testamentală.

CONCLUZIE

Cui ar trebui să fim loiali? Încă o dată subliniem faptul că ar trebui să fim loiali Scripturii, nu unui sistem bisericesc sau unui cerc de părtăşie. Intr-o vreme când suntem „purtaţi de vânt”, trebuie să cercetăm totul prin prisma Bibliei şi să acţionăm în consecinţă.

Şi va fi un preţ de plătit. A urma principiile Noului Testament te costă ceva. Va exista reproş din partea lumii şi opoziţie din partea altor creştini. Dar responsabilitatea noastră este clară. Trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu şi se lăsăm consecinţele în mâna Lui.

-final-


Trei zile de sabat (traducere din William Macdonald)

20 Martie 2011

Continui postarea traducerii articolului lui W. Macdonald.
Originalul aici.
Partea I aici.
Partea II-a aici.
Partea a III-a aici.
Partea a IV-a aici.
Partea a V-a aici.

Față de ce ar trebui să fim loiali? (6.)

ROLUL DARURILOR ÎN BISERICĂ

Am atins deja pe scurt subiectul privind rolul darurilor în Biserică. De fapt, fiecare credincios are un dar, o anumită funcţie în trupul lui Hristos. În plus, există daruri speciale de slujire, cum ar fi evanghelist, păstor şi învăţător (Efeseni 4:11). Acestea din urmă au fost date pentru a-i ajuta pe toti sfintii să-şi găsească darul şi să-l folosească. Ele au fost date pentru a-I pregăti pe sfinţi pentru lucrarea de slujire, şi, astfel, pentru zidirea trupului lui Hristos. De aici rezultă clar că:

Lucrarea de slujire nu este doar pentru o clasă specială de creştini, ci pentru toţi oamenii lui Dumnezeu.

Lucrarea darurilor speciale menţionate în Efeseni 4 este de a-I forma pe creştini până în punctul în care pot sta pe propriile lor picioare, şi apoi să meargă mai departe. Cu alte cuvinte, sfinţii nu ar trebui să devină mereu dependeţi de astfel de daruri. Dimpotrivă, aceste daruri ar trebui să-şi îndeplinească rolul în cel mai scurt timp posibil, şi apoi să treacă la noi domenii de oportunitate. La fel cum părinţii încep imediat să-i înveţe pe copii să aibă grijă de ei înşişi, aşa ar trebui şi aceste daruri să-I înveţe pe pruncii în Hristos.

Acum, se ridică o întrebare: „Cât timp ar trebui un astfel de dar să rămână într-o adunare locală?” Există doar un singur răspuns posibil la întrebare – şi anume, atâta timp cât este nevoie ca să îi maturizeze pe sfinţi pentru a sluji. Pavel a rămas în Tesalonic „timp de trei zile de Sabat” (Faptele Apostolilor 17:2), dar lăsat în urmă o adunare care se putea auto-susţine, se putea guverna singură şi care se putea largi. În ceea ce priveşte vechimea, timpul cel mai lung pe care l-a petrecut într-un loc a fost de trei ani petrecuţi în Efes (Faptele Apostolilor 20:31). Nu se pune problema de cât timp stă un om într-un singur loc, ci mai degrabă care este scopul său. Ce încearcă să facă? Încearcă el să-i echipeze pe sfinţi astfel încât să se descurce singuri după plecarea sa?

În acest sens, aceste daruri trebuie să ne păzească împotriva tendinţei naturala de a face cuib, de a ne gândi că ne întâlnim într-un loc de-alungul întregii vieţi. (Acest lucru este valabil atât pentru misionarii străini cât şi pentru lucrătorii din ţară.) Ei trebuie să fie în continuă mişcare. Şi de asemenea, trebuie să se păzească împotriva unui alt pericol subtil, şi anume de sentimentul că sfinţii nu se pot descurca (nu se pot înţelege) fără ajutorul lor. Atunci când sunt absenţi, numărul participanţilor scade; acest lucru îi face să creadă că nu trebuie să plece. Se tem că întreaga adunare se va împrăştia. Mândria lor este hrănită de ideea că sunt indispensabili. Şi, uneori, mândria noastră este rănită atunci când credem că nu mai este nevoie de noi într-un anumit loc. De fapt, ar trebui să ne bucurăm atunci când vine acel timp.

În timp ce vorbim despre daruri, există altceva ce trebuie menţionat. În Noul Testament, aceste daruri au fost carismatice, nu profesionale. Prin aceasta ne referim la faptul că oamenii au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu aceste daruri, în mod suveran, fără a se ţine cont de educaţia sau profesia lor. De exemplu, Duhul ar veni şi ar inzestra un pescar să fie evanghelist. Sau El ar lua un cioban să înveţe Cuvântul Său. Sau ar putea pregăti un tâmplar să facă o lucrare de slujire pastorală printre sfinţi.

Nu există nici o sugestie în Noul Testament că formarea profesională a unui om poate să-I atragă un dar în biserică. Ideea că doar bărbaţii care au avut studii în Teologie sunt calificaţi ca şi lucrători (slujitor, preot) este dezgustatoare. Educaţia (formare) poate fi de folos unui credincios în înţelegerea Scripturilor, dar nici o cantitate de pregătire nu-l poate face pe un om evanghelist, învăţător sau păstor. Şi întotdeauna există pericolul profesionalismului, dacă Scripturile sunt abordate printr-o prismă filosofică. Atunci procesul de formare (educare, pregătire) poate fi unul periculos şi lipsit de viaţă. (va urma ultima parte)