Lună / decembrie 2012

de vesteabună

Ce învață copiii noștri la școală? …articol din revista Sămânța Adevărului

Școlile publice din zilele noastre încearcă să-i îndoctrineze pe copii cu perspectiva naturalistă, lumească, asupra vieţii și universului . Acest articol abordează câteva dintre conţinuturile predate copiilor prin curriculum-urile obligatorii . Oferă, de asemenea, indicii cu privire la felul în care pot fi echipaţi copiii pentru a face faţă provocărilor .

Mulţi părinţi care își aduc copiii la biserică duminica, îi trimit la o școală seculară în restul săptămânii . Așa stau lucrurile în cazul a peste 88% dintre familiile din Statele Unite, cu copii de vârstă școlară . Dacă profesorul predă din manuale seculare, educaţia creștină a copilului e pusă sub semnul întrebării . (Nota editorului: Ne bucură enorm faptul că-i putem trimite pe copiii noştri la o şcoală creştină .)

La biserică sunt învăţaţi că sunt speciali în ochii lui Dumnezeu; de fapt, sunt creaţi după chipul și asemănarea Lui . În cele mai multe școli seculare, ei aud filosofia naturalistă, idei precum aceea că masa și energia sunt tot ceea ce există, iar universul și viaţa au luat fiinţă prin procesele naturale . Nu există un Dumnezeu-Creator supranatural . Citește în continuare →

de vesteabună

Din ce ”cult” a făcut parte Costache Ioanid?

Din niciunul.
Ca și Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei românești sau Nicolae Moldoveanu, sau Vasilică Moisescu sau alții.
Visky Ferenc a spus despre unii dintre colegii lui de închisoare: ”Ei nu făceau parte din nici o sectă”.

Desigur a nu face parte dintr-o sectă nu este o virtute purificatoare care te scapă de orice altă robie sau te îndreptățește.
Mulți fac parte din secta celor ce nu fac parte în altceva decât în secta propriei îndreptățiri, stând în ea ca într-o carapace  de broască țestoasă.
A te feri însă de a fi prins în menghina unei apartenențe restrictive e poate doar un semn distinctiv al unei bune vederi și al unei maturități de dorit pentru oricine vrea să fie și eficient în lucrul Celui ce l-a chemat.

Ieri am citit (fugitiv) o carte: Biografia lui Costache Ioanid, editura Dalia, Timișoara, S-D Cătană.
Autoarea dă dovadă de echidistanță și obiectivitate față de un subiect sensibil: apartenența religioasă.
Mai puternic decât un blazon medieval sau un brand comercial modern, apartenența religioasă rămâne un subiect aprins: Ce ești? Unde mergi la Biserică? Unde ești membru? etc.

Că e un subiect dureros și actual o știu bine ce-i ce nu poartă aceste semne. Chiar dacă Alianțe și asociații par a acoperi cu bunăvoință diferențele religioase, oamenii dau dovadă de mai multă îngăduință față de unul dintr-o partidă bine-definită decât față de unul ce nu face parte din ”nimic”. Cum s-ar zice: mai bine să știm ce boală ai decât să te dai sănătos.

Citez în continuare o scrisoare pe care Cristian Ioanide, fiul lui Costache Ioanid director la revista Romanian Times din Portland USA a trimis-o autoarei cărții de mai sus.

”Creștinismul său l-a condus la cel mai pur idealism. Or, idealiștii resping cu grație, dar și cu hotărâre, atât etichetele, cât și galoanele. Nu le sunt de trebuință, pur și simplu, ci mai degrabă îi stânjenesc.
Aduceți-vă aminte de catrenul din ”Lumânărele” care justifică crezul idealistului:

”Să fii rob, dar să fii fiu.
Să fii mort, dar să fii viu.
Să fii prinț și să nu fii.
Să fii sfânt, dar să nu știi.”

Mie mi-ar fi trebuit câteva sute de ani ca să ajung la această superbă înțelepciune și înc-o sută ca s-o torn în această poetică condensată.
Acest gen de ”crez” l-a făcut pe tatăl meu să iubească Biserica Invizibilă (așa cum o numesc teologiile protestante), singura universală și indivizibilă, mai mult decât orice altă biserică din lume. Și ei, și numai ei, a acceptat să-i fie membru.
Pe de altă parte, apartenența la Biserica Invizibilă i-a creat posibilitatea de a se adresa întregului popor român în cea mai pură manieră paulină. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să cîştig pe Iudei; cu ceice sînt supt Lege, m-am făcut ca şi cînd aş fi fost supt Lege (măcar că nu sînt supt Lege), ca să cîştig pe ceice sînt supt Lege; cu ceice sînt fără Lege, m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sînt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sînt supt legea lui Hristos), ca să cîştig pe cei fără lege. Am fost slab cu cei slabi, ca să cîştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mîntuiesc pe unii din ei.  Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.” Cristian Ioanide

Ca o ironie, asemenea lui Eminovici, și Ioanid are probabil puțin ”sânge” românesc. Biografia fratelui Ioanid arată că a avut tată cu origini aromâne(născut în Pentihadia, Macedonia, în familia tatălui se vorbea și greaca).  Mama, născută Ecaterina Hadgi-Mahdesian avea origini armene(vorbea și armeana). Dar limbile sunt nu de mult și sunt un blestem, sau urmarea unui păcat, Duhul lui Dumnezeu este din veșnicie.
Poeziile creștine care redau învățătura curată sunt darul lui Dumnezeu pentru vorbitorii acelei limbi.

de vesteabună

Invitați la jertfele lor…despre atracția(amăgirea) socializării

Găsim în pildele lui Dumnezeu din Vechiul Testament exemple numeroase de neascultare a poporului Israel prin participarea la jertfele păgâne.
Exemplele sunt prea multe ca să nu aibă valoare didactică pentru noi. Avem ce învăța din aceste pilde, de fapt Dumnezeu ni le-a dat chiar cu scopul ca să învățăm din ele.

Ce înseamnă jertfa?
Am mai arătat: jertfa înseamnă în primul rând rostire dar și mărturisire, idee, gând, afirmație, învățare. ”…o jertfă plăcută:…rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”

Ce înseamnă locul jertfei?
”Va fi un loc”… spunea Moise în Deuteronom, numai acolo să-ți aduci darul tău….
Locul jertfei arătat în Deuteronom era unul singur, cortul întâlnirii și apoi templul. Rânduielile jertfelor erau iarăși strict reglementate, din aceste rânduieli învățăm cum să vorbim azi. Pentru noi acel loc reprezintă Legământul cel Nou.

Ce înseamnă altarul?
Altarul simbolizează locul socializării, al aducerii gândurilor împreună în focul dialogului, al exprimării.
Pe altar toate jertfele se contopeau într-o singură cenușă. Mărturisirea noastră și mărturisirea Lui se fac una și așa înțelegem că am devenit una cu Cristos, printr-o asemănare cu moartea Lui, am mărturisit aceeași lepădare de sine ca El și am primit de la Dumnezeu pocăința și ne-am luat crucea(mărturisirea Cuvântului) prin Duhul primit.
Altarul simbolizează locul ce exprimă public prin declarații, mărturisiri(foc) o stare comună, o comuniune. ”Cei ce mănâncă jertfele sunt în părtășie cu altarul”. Adică în părtășie cu tot ce este pe acel altarul, cu locul altarului(în fața cui stă). Pentru noi altarul de bronz reprezintă pocăința iar altarul de aur, poziția ”înaintea lui Dumnezeu”, locurile cerești  din care vorbim.

Ce înseamnă jertfele păgâne?
Jertfele păgâne descrise în vechiul Testament simbolizează pentru noi astăzi subiecte de socializare în afara cuvântului Crucii. ”…..nu vreau să știu între voi altceva decât pe Cristos și pe El răstignit”.
Subiectele vorbirilor noastre, motivele pentru care să ni se încălzească mintea și entuziasmul exprimării(focul) nu au a fi altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu cu încredere, de cuvântul crucii, cruce prin care sunt răstignit față de lume și lumea față de mine.
Jertfele păgâne sunt alte subiecte. 
Nu e vorba de dialogurile normale legate de viața de zi cu zi, de existență, de câștigarea pâinii (aceste dialoguri sunt simbolizate în VT prin ” a mânca din căprioară sau din cerb”) adică dialoguri fără ritualul focului, al închinării, fără dedicare, fără entuziasm.
Jertfele păgâne sunt subiecte care încălzesc inimile oamenilor spre un nivel de dialog și exprimare ce le ține mintea ”aprinsă”, caldă, înflăcărată spre lucrurile de pe pământ. Focul iubirii de lume aprinde aceste jertfe iar numărul mare de altare ce le ard este justificat de mulțimea îngrijorărilor diferite în jurul cărora se aprind dialoguri, dar nu numai. Jertfele păgâne se întrețin și de mulțimea de gânduri religioase stricate, de vrăjitorii, de tradiții, de obiceiuri.

Crăciunul + alte sărbători sunt exemple de păgânism în haine creștine. Nu lepădare de sine aduce acest puhoi de obiceiuri cărora devii ciudat dacă te opui, ci afirmare de sine, laudă, îngâmfare.
E greu să-ți oprești copiii de la aceste participări la jertfele păgâne, ei sunt primii atrași. E greu să nu participi la ele, dar a participa de formă e iarăși un teatralism condamnabil.

Jertfele păgâne! Se discută despre ele cu săptămâni înainte, toată lumea le știe, le iubește, nimeni nu li se opune. Sunt la toate colțurile ulițelor, în toate colțurile creierelor, de pe toate buzele ies ”taurii” acestor jertfe.
În om există nevoia de socializare, nevoia de grup. Omul se cântărește pe sine nu prin oglinda Cuvântului, ci prin comparație cu alți oameni prin schimburi de gânduri, prin îndreptățire. Îndreptățirea de un anume tip produce o anumită gândire comună, ce aduce la acțiuni comune, creează un grup. Grupul are atitudini de grup, coeziune și devine atractiv prin asta. Omul se compară cu grupul, nu cu Dumnezeu, ”stă în fața grupului” și se socotește parte a ceva. Nu contează cât adevăr este în mărturisirea comună a grupului, ceea ce atrage este coeziunea socială.

DACĂ AVEM GÂNDUL LUI CRISTOS, AVEM UN ALTAR DEOSEBIT.

Am ajuns la gândul lui Cristos printr-o moarte asemănătoare cu a Lui. Nu mai gândim la fel cu lumea, nu mai vorbim la fel ca lumea. Refuzăm jertfirea (rostirea) pe alte altare și astfel devenim asociali. Refuzăm și teatralismul în care mulți se complac. Având gândul lui Cristos și astfel vorbirea noastră(jertfirea) va deriva din acest gând.

A ne complace în vorbării goale, a discuta cu entuziasm despre nimicuri, despre lucruri de pe pământ, despre tradiții, etc e participare la jertfele păgâne. Cui dâm găndul nostru?

Am spus și în versuri:

Cui ardem focul jertfelor din noi?
Pe-altarul cărui duh sacrificăm
duhovniceşte nevăzute oi?
şi  fumul lor spre cine-l înălţăm?

De unde-I focu-acesta arzător
ce mistuie secundă cu secundă
din timpu ce se scurge-nşelător
sorbit de-nvăpăiata-I undă?

Spre cine ardem? cui jertfim vorbind?
De unde-I pasiunea ce ne-animă?
Altarele spre cine ni se-aprind,
Slăvirea cărui Duh exprimă?

Entuziasmul vorbelor curgând
din limbă, ne-mblinzită fiară,
e-un foc ce-aprinde inimi rând pe rând
facându-le să-nvie sau sa piară!

Vorbind cuvinte, răspândind idei,
aprindem inimi şi stârnim dorinţe,
un foc ce nu-L aprinde vre-un condei
ci AUZIREA veşnicei credinţe.

De fiecare dată când vorbim
cuvinte, noi aducem o jertfire
spre slava duhului de-unde primim
idei ce se transformă în rostire!

Cand negândite vorbe slobozim
din dragostea de lume inspirate,
atunci spre idolii scârboşi  jertfim
şi focul ni se-aprinde spre păcate!

Când însă Duhul prelucrează-n noi
gândirea Lui şi rodul Lui tăcut
vorbind, aducem nevăzute oi
ca jertfă de miros plăcut!Slăvit să fie Domnul!

de vesteabună

Încercați ca argintul. Pilda zgurii.

Vă voi încerca ca argintul…spune Domnul printr-un profet.
”El va ședea, va topi și va curăța argintul, va curăța pe fii lui Levi(Levi, seminția aleasă reprezintă Adunarea), îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Domnului daruri neprihănite.”  Maleahi 3.3

Cum se lămurește aurul și argintul?
Argintul în tigaie(creuzet).
Aurul în cuptor.
Se încălzește tigaia sau cuptorul până la topirea metalului.
rafinare
Zgura se ridică deasupra.
Ce înseamnă pilda zgurii.

”Ce este tigaia pentru lămurirea argintului și cuptorul pentru lămurirea aurului, așa este încercat omul de gura care îl laudă ”  Prov 27:21 GBV

Zgura este dragostea de sine nerăstignită, nedată morții, acea parte din noi, care ține încă de omul vechi, care tresare de plăcere de fiecare dată când cineva ne laudă.
Avem nevoie de acest fel de rafinare, de curățire, ca să-i fim o comoară deosebită în ziua aceea.

de vesteabună

A existat Biserica Subterană?

A existat Biserica Subterană?

Cărțile lui Wurmbrand arată că a existat. Chiar că creștinii ”subterani” ar fi fost mai mulți decât ceilalți.
Cine citește cărțile lui Wurmbrand (așa cum le-am citit eu prima dată după revoluție) are impresia că omul fabulează.
Păreau scrise pentru cititorul naiv din vest. Eu, crescut în comunism habar n-aveam de cele scrise în cărțile lui Wurmbrand.
Fusesem da, pe la adunări ale Oastei Domnului pe la case, chiar la baptiști, unde fusesem crescut ne adunam și pe la case(prin anii 80), dar părea exagerat să numești acele adunări Biserica Subterană.
Citind, mi se părea că R W fabulează.
Dar oare chiar n-a existat …să nu-i zicem biserică, o mișcare creștină nesupusă controlului de stat atunci?

Lucrurile trebuiesc privite istoric, pe ani.

În anii 50 oamenii se apropiau de Dumnezeu cu zecile de mii. Trecuse războiul, foametea, lipsurile, condiții care-l aduc pe om la realitate. A te aduna prin case era norma atunci, biserici(construcții) de pocăiți erau puține și mici (excepție vestul țării).
Autorizații se dădeau greu, atât de deschidere de adunări cât și de construcție.
Oastea Domnului era complet ilegală, parte din adunările de baptiști, darbyști, frați, penticostali(cele mai mici de 20 de membrii) și încă multe alte rămurele nu aveau numărul necesar și nici statul nu se grăbea să dea autorizații.
Se urmărea atunci lichidarea religiei.

În anii 60 lucrurile au continuat tot așa deși se strânsese lațul controlului informativ. Plase de informatori atrași sau înfiltrați colectau tone de maculatură informativă săptămânal, materie primă pentru fabrica de distrus conștiințe, adunări, biserici, anturaje, cum le ziceau ei.
Paralel, prin împuterniciții de culte, prin agenturile din culte(conducerile cultelor erau de fapt agenții ale securității), prin rezidenții din culte(e instructiv de aflat ce rol diabolic au avut aceștia) și prin miile de agenți mai mult sau mai puțin voluntari sau conștienți, informațiile digerate de creierele diabolice ale aparatului represiv erau transformate în gunoi operativ, pe înțelesul de azi: acțiuni de distrugere din interior a tot ce nu se supunea controlului lor.

Anii 70 au adus schimbarea. Wurmbrand a fost cumpărat în 1965, a ajuns în vest și a început să vorbească și mai ales să scrie.  Biserica subterană din comunism era subiectul cărților lui. Vesticii începeau să fie interesați de subiect. Veneau în țară și căutau Biserica subterană. O găseau, nu era greu. Făceau poze, scriau rapoarte.
Pentru conducerea comunistă de atunci aceste lucruri sunau urât. Nu era bine. Picioarele comunismului triumfător tremurau din cauza unui biet predicatoraș care nu-și ținea gura…și pana.
Acestui om trebuia să i se închidă gura.
S-au folosit mai multe metode.

Prima și principala: să se dovedească că Wurmbrand este un mincinos.
Biserica subterană? Așa ceva nici nu există.
Poftiți străinilor și vedeți, căutați, toți creștinii din Romania se ”închină” în temple. Nu există underground church, nu există prigoană. La noi e libertate.

Cum s-a procedat?
Pe mai multe planuri. Acțiunile au continuat de-a lungul anilor 70, apoi 80, până la revoluție și vorba poveștii…poate continuă și trăiesc și astăzi. N-am încălecat pe-o șa și nu vă scriu povești, să nu subestimăm puterea obiceiului profitabil, o armată antrenată să mintă cu câștig, nu se va demobiliza de la sine din conștiința care n-o are.

1. S-au dat autorizații tuturor adunărelelor, cel puțin ca filiale(filii, ca să nu crească numărul de biserici).
2.Toți ”dizidenții” au fost ”curtați” să intre în culte, momiți cu funcții unii din ei.
3.Adunările care nu au vrut să intre în culte au fost dezbinate după metoda clasică a destrămării de anturaje(înfiltrări din greu, partizanări dirijate, centralizări și izolări).
4.Pastorii (prezbiterii) oficiali (majoritatea agenți fideli și până azi nepocăiți) ai bisericilor oficiale au primit ca sarcină ca pe raza lor de acțiune să nu existe ”biserici subterane”.
5.Majoritatea  pastorilor oficiali făceau o muncă de slugoi ai pântecelui, mergând în vest sau de la amvoanele din țară urlând de câtă libertate avem parte în România. Pașaportul tuturor interzis se dădea cu mărinimie predicatorilor ce promiteau să-și ardă tămâia  jertfei lor pe altarul Osanalelor Libertății comuniste. Și jertfeau cu sârg, în scris și verbal.
6.Adunările Oastei Domnului au fost invitate în biserici, de către preoți grijulii, vestiții preoți democrați, comuniști.

Astfel că sfârșitul anilor 80 pentru un turist sau ziarist din vest venit să se documenteze în România, ar fi fost aproape imposibil de găsit chiar un pui de biserică subterană.

Realitatea este însă alta. Forma de persecuție fără lanțuri, prin control informativ strict a construit și a lăsat chiar după revoluție un aparat de control perfect uns, alcătuit din agenți instruiți să corupă și să mintă, sub forma unui cler pestriț, pe fiecare palier religios (culte diferite, secte adesea ostile una alteia) , toți jucându-și rolurile de ”frați”, ”prezbiteri” sau pastori ce au grijă de turmă, să nu se rătăcească. Comuniștii au creat pentru a înșela vestul o ”biserică de fațadă” ca toată lumea lor comunistă, cu oamenii lor jucând roluri de creștini, iar creștinii (cei inconștienți) au devenit degradați în roluri de figuranți ai unor teatre a căror regii și scenarii nu le pricepeau.
Când acest teatru s-a deschis în 1989, vizitatorii au putut vedea o scenă în care toate rolurile erau magistral jucate.
Piesa a continuat, cine avea puterea s-o oprească, nu dorea iar cine ar fi dorit, n-ar fi avut puterea.
Ajutoare după revoluție, sponsorizări, ”desigur ”fraților”, primim cu drag, noi suntem săraci”…..și n-au cruțat turma, cum a spus apostolul. Lepădarea de sine rămăsese mințiților de pe ultimele bănci ce dădeau din mâini a lehamite.
”Catedrale ne trebuie”, că altfel nu avem cum spăla banii pe care insistent ni-i împingeți sau deșănțat vi-i cerșim.
Și tot așa.

A existat biserică subterană? Până în anii 60-70 a existat așa cum a scris Wurmbrand.
După 70 a existat și a rămas până astăzi un altfel de biserică subterană, una a foștilor agenți, rezidenți, informatori și teleghidați, una a lupilor în piele de oaie, a celor furișați și strecurați să pândească, a celor cocoțați sus de comuniști și de istorie și păstrați de miopia celor drogați de ei.
Ce e subteran și ce e ”supra”-teran aici?
Cei ce credem suntem de sus, suntem sus, în locurile cerești în Cristos Isus.
Cei ce lucrează pe ascuns, cei ce nu ies la lumină sunt de jos, din adânc. Ei sunt totuși ușor de recunoscut după faptele lor. Ei sunt până astăzi ”subteranii”, cei ce lucrează ca și cârtița.

Dar aceste lucruri au fost încercări. Încercați ca argintul înseamnă încercați de gura care te laudă.
La aceste încercări am căzut și eu cu brio. Scriu cu durere nu cu of. N-am treabă cu nimeni, nu vreau ce are nimeni, dar un adevăr trebuie spus cu tot riscul.

de vesteabună

Magii: informatori ai lui Irod care s-au pocăit de colaborare

Ei s-au întors în țara lor pe un alt drum. Ce frumos exemplu.
După ce, s-o zicem în limbaj de securitate comunistă: ”au fost atrași în colaborare”, am putea spune poate datorită credulității lor de oameni cinstiți:

”Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi, şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua. Apoi i-a trimes la Betleem, şi le-a zis: „duceţi-vă de cercetaţi cu deamăruntul despre Prunc: şi cînd Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.“ După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat.”

Apoi a intervenit visul Domnului. Probabil tot un înger.

”…în urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod, şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum.”

Pentru Irod, magii erau informatori, colaboratori. Irod îi credea fideli. Faptul că magii au ascultat de Domnul și au renunțat să-l informeze a fost o nesinceritate pentru el.

”Atunci Irod, cînd a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mîniat foarte tare, şi a trimes să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, cari erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai dela magi.”

Este întotdeauna un loc și o vreme unde intervin îngerii. Sau visele, sau întâmplările. Dumnezeu ne lasă până acolo, până se ridică cuțitul deasupra lui Isaac, până ajunge Petru legat între soldați, cu o noapte înaintea execuției, până la….moarte, dar nu chiar. Așa lucrează crucea: trântiți jos dar nu distruși.
Să înțelegem gândul Lui, gândurile Lui.

Mărit să fie Domnul!

de vesteabună

Meniu zilnic minimal din șase feluri

Dimineața

Se ia un psalm și un capitol din evanghelii. Se citesc pe îndelete, pe stomacul minții gol, amândouă felurile tocate mărunt prin meditație. O măsură de sare a legământului trebuie adăugată înțelegerii, ca nimic din ce se mănâncă să nu fie considerat altceva decât un Har.
Atmosfera de tămâie face bine digestiei spirituale, de aceea e bine ca masa să se ia în atmosferă de rugăciune cu referire la cele citite(mâncate).
Grijă mare să nu se ia dulciuri după mâncare, miere sau Doamne-ferește aluat(fățărnicie). Nici după masă, nici între mese, nici la mese.

La amiază

E masa principală a zilei, stomacul minții poate duce greul, de aceea se iau un capitol din cărțile lui Moise și un capitol din Epistole sau Apocalipsa. Se iau cu ierburile amare și aromate ale amintirilor păcatelor și stărilor din care ne-a scos Dumnezeu, ca să nu ne îngâmfăm prin îndreptățire proprie. Se toacă mărunt și se pun la fiert în oala minții.
Aprindem focul ca David în Psalmul 39 (”pe când meditam focul s-a aprins”) până dă în clocot și spunem tot ca David: ”cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă” apoi dăm focul meditației la mic și ținem mâncarea fierbinte, pentru a împlini ceea ce ne îndemna Pavel: ”în Duh fiți fierbinți” și să nu fim căldicei, să nu pățim cum spunea Domnul prin Ioan: ”am să te vărs din gura Mea”. Două capitole e cam puțin dacă avem musafiri, de aceea porția se poate mări să fie destul de dat și la alții, după nevoi.

Seara

Cămara Cuvântului are multe feluri de hrană(pâine) de aceea să luăm seara un capitol din istorii(Samuel, Împărați, Cronici) și neapărat un capitol din prooroci. Se gătesc după gust și plăcere, ca mai sus, cu observația că hrana din prooroci e fără gust dacă nu se fierbe bine-bine și mult. Stelele ce răsar  ne amintesc de luminița din loc întunecos iar pilda și răbdarea proorocilor ne mângâie amintirea necazurilor zilei și ne umplu de nădejde.
Să mâncăm ”după rânduieli”, să avem tot timpul pregătit să dăm și la alții, să nu punem miere și aluat și să nu lăsăm fără sare.
Dacă avem aceste lucruri în noi, mintea va avea ce măcina și ce fierbe din plin și omul dinăuntru se va întări.

Rețeta de mai sus este una minimală, se poate modifica după gust și plăceri dar atenție: dacă se reduce porția, să nu uităm că oala minții nu poate fierbe goală, cineva, ceva va pune acolo și mirosul o să fie altul. Mai bine să punem noi primii și să ținem pe foc. Nici măcar Satana nu-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala.

Mărit să fie Domnul!

de vesteabună

Bârfa. Pilda prăjiturilor.

”Cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile: alunecă până în fundul măruntaielor.”

prajituri

O altă pildă de care să ne amintim …când mâncăm prăjituri.
Să vedem rețeta: ceva făină, dar și aluat(drojdie, umflare, fățărnicie), miere(lingușitorie), lapte(hrană de bebeluși), albuș de ou(spumă, iarăși ca la aluat, umflare, băgat aer, că doar Satan e domnul puterii văzduhului, aerului, umflării).
Paștele era altfel, se mânca așa: hrană tare, carne friptă cu…ierburi amare.
Dumnezeu ne-a dat prăjiturile ca pildă pentru realitățile spirituale.

Ca să nu fie bârfă: ”orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori…”.

Și ca să facem ca David: ”mi-am pus învățăturile pe harfă” să punem și codiță sunătoare la ideile de mai sus:

Scrie: să ne punem gândurile-n rimă
și-astfel mai ușor e să se țină minte
ca-ntr-o nevăzută, elegantă scrimă
unde-n loc de săbii, duelăm cuvinte.

Poarta minții-i strâmtă, incomod e dacă
mergem cu a prozei bâtă la război,
dar a rimei săbii de-o avem în teacă
garantat ne-aduce birunțe noi.

Astăzi scris-am iarăși despre-o pildă mică,
ce ne dă o mare-nvățătură iar
pilda arătată prin prăjiturică:
este-o-nvățătură, un îndemn, un Har.

Lunecând în inimi vorbe nevegheate,
lingușit pudrate cu dulceag limbaj,
spume de istorii neverificate
ne-otrăvesc cu-al bârfei ucigaș dopaj.

Nu e mai puternic cel ce știe multe
curiozității jertfe aducând,
ci cel ce degrabă-i înțelept s-asculte,
chiar de agasează tot verificând.

Orice vorbă fie-ți sprijinită bine
doar pe mărturia altor doi sau trei,
că de nu e bărfă și vei fierbe-n tine
rodul stricăciunii și mirosul ei.

Slăvit să fie Domnul!

de vesteabună

Răniți fără nici o bănuială…scrisoarea lui Mihai W.

Blogul Răscumpărarea Memoriei publică în câteva postări dezvăluiri ale lui Mihai Wurmbrand despre planurile de asasinare ale familiei sale.

Aveți aici:        http://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2012/12/11/final-4-cuvantul-lui-mihai-wurmbrand/ (dați copy/paste pe adresă) cuvântul lui Mihai W. și în postările anterioare de pe acel blog istoria lucrurilor. Industria minciunii produce minciuni, patronul ei e Diavolul, angajații ei toți cei amăgiți să-i joace piesa, de multe ori prietenii, vecinii, rudele, frații și chiar cei din casele noastre, case ”spirituale”, etnice sau de altă natură.

Aș vrea să înșir câteva citate din scrisoare:
1.  Există documente care arată că politicieni, oameni din presă, lideri de biserici români și străini, au fost plătiți în mod intenționat de securitatea românească cu scopul de a implementa planurile de distrugere a familiei Wurmbrand. De exemplu, erau sfătuiți să arate preocupare, susținere și prietenie față de mesajul misionar al Wurmbrand-zilor, chiar să scrie articole în favoarea lui Wurmbrand, pentru a ne câștiga încrederea de-a lungul timpului. Apoi, securitatea îi atrăgea pe apropiații sau cunoscuții familiei Wurmbrand din diferitele țări vizitate, să își părăsească casele în scopul unor invitațiivizite, astfel încât Securitatea să poată planta dispozitive de ascultare sau să le percheziționeze casele.

2.Există nenumărate note informative date de creștini, unelte conștiincioase, informatori ai securității române.

3.Rugăciunea mea e ca niciunul dintre cititorii acestui document, pentru binele și siguranța lor, nu vor considera nici pe departe, ceea ce scriu aici, ca fiind exagerat.

4.Din moment ce am fost de ambele părți ale ecuației,….aș dori să vă împărtășesc lecțiile pe care le-am învățat, gândindu-mă că unele dintre ele pot fi de un real beneficiu spiritual oricui le va citi fie personal, fie celor dragi.

5.Nimeni să nu se amăgească cu „mantra” sau „exemplul” lui David în lupta cu Goliat. Imaginați-vă o luptă între David și sute de Goliați.

6.Nu este de ajuns să ai dorința și chiar cunoștințele necesare pentru a fi angajat în lupta de ajutorare a victimelor unui persecutor, fără a lua în serios faptul că propria-ți viață este în pericol. Familia ta se află în pericol și trebuie să conștientizezi acest lucru.

7.Biblia descrie leproși care trebuiau să strige „persoană leproasă” înainte ca cineva să se poată apropia de ei. Ar fi trebuit să îi fi alertat și eu pe toți prietenii și cunoscuții mei despre preocupările mele și pericolele la care îi expuneam. Dacă sunteți implicați într-o luptă asemănătoare, vă îndemn să faceți acest lucru.

8.Atunci când ești gata să faci un sacrificiu, este bine sâ gândești bine lucrurile în ceea ce privește scopul pe care dorești să îl atingi și măsura suferinței pe care tu și ceilalți sunteți gata să o îndurați. Odată ce ești rănit, e prea târziu pentru regrete, mai ales când și tu și ceilalți sunt răniți fără nici o avertizare sau bănuială.

de vesteabună

Învăţătura apostolilor sau rugăciunea? În ce să stăruim prima dată?

”Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” Isaia 55:8-9
”Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor…” 1 Samuel 15:22

1.Ce facem când ajungem la răscruce în sufletul nostru?
Ce facem când nu mai ştim ce să facem?
Am scris aici: ne rugăm.

Dar ce facem când avem timp, când încă n-am ajuns la intersecția fără semne?
Atunci să facem ca Asa care s-a bucurat de pace şi a zidit cetăţi. 2 Cronici 14:5-7
Asa nu s-a lenevit atunci când nu l-au mai deranjat duşmanii, ci a început să zidească cetăţi în câmpie.

În înţeles duhovnicesc cetăţile sunt convingeri, gânduri bine întemeiate, bine zidite, greu de dărâmat.

2.Mă testez pe mine şi pe alţii la acest punct. Ce e mai important, întreb pe mulţi: rugăciunea sau învăţătura apostolilor?

În mediul religios actual nu mă miră că 99% răspund: rugăciunea.

3/Aşa să fie oare?

Cu ce seamănă întrebarea mea: ce a fost  mai important pentru Asa; să învingă în război sau să zidească cetăţi?

Pe vreme de război să învingă, dar pe vreme de pace CA SĂ învingă trebuia să zidească cetăţi.

Prin aceste imagini Domnul ne învaţă.
”Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin Cuvântul mărturisirii lor.”

4.Învăţătura apostolilor este ascultarea de Tata. Prin învățătură (întreaga Scriptură(de folos ca să învețe…)) Tatăl ne vorbește, ne dă gândurile Lui.

Rugăciunea este cererea către Tata, jertfa de pe altarul de aur, norul de tămâie, rostirea, lauda, mulțumirea. Ca şi părinţi, de ce folos ne-ar fi ca ai noştrii copii să ne tot roage câte una-alta, noi să le tot dăm, dar ei să fie străini de gândul nostru, să nu dorească să gândească ca şi noi, să nu le placă gândul nostru, să vrea să rămână străini de el?

5.Ascultarea prețuiește mai mult ca cererea în ochii Lui, învățătura mai mult ca rugăciunea, grija de a asculta în totul și de a înțelege, mai mult ca pretenția de a fi ascultat. E ca și cum suntem noi oamenii ca părinți sau ca șefi, ne place de copiii sau subalternii care sunt pe gândul nostru, care ”se prind”. Să ”ne prindem” și noi cum stă treaba cu planul lui Dumnezeu. Să nu cerem aiureli, pe lângă, să nu-l jignim arătând prin rugăciunile noastre(ascultate și de îngeri) cât de mult îi disprețuim voia.

Dar Tata ne vorbeşte mai întâi în Cuvântul Său dat să învețe,  El nu vrea să fim ca şi calul sau măgarul, mânaţi şi struniţi de frâiele împrejurărilor, de îngerii ce blochează drumuri. El ne vorbeşte, el este Cuvântul şi îi place să-L ascultăm, să dorim să-L înţelegem , să iubim Cuvântul şi voia Lui, să avem în mintea noastră gândul Lui, să fim ”pe gândul Lui”.

6.Deci răspunsul la întrebarea din titlu: ”În ce să stăruim mai mult, în ce ordine?” În învăţătură sau în rugăciune? Este desigur: în învăţătură mai întâi. Aceasta este şi ordinea din Fapte 2.24
Ce să ne rugăm, dacă nu ştim ce? Duhul ne învaţă, zic unii. Când ne învaţă? Instant atunci când ne rugăm sau înainte? Și, – și,  dar mai cu seamă înainte, când stăruim în învățătură.
Atunci când stăm la sfeşnicul luminii Cuvântului , învățând și stând în lumină ne vine și foamea de rugăciune. Lumina ne descoperă starea inimii și ne conduce la pocăință. Pocăința la iertare, la îndurare și la Har, la altarul de aur, la tămâie(rugăciune).

7.De fapt prin Duhul am primit dragoste, ne-a fost turnată dragoste, dragostea Adevărului(de Adevăr) ca să fim salvați. Semnul că avem Duhul e că iubim Cuvântul. Cuvântul revelat de Duhul primit ne arată starea noastră, lipsurile noastre și Harul rânduit ca să lucrăm cu El. Deci prima dată vom sta în Cuvânt de drag, din dragostea Adevărului și apoi ne vom ruga știind ce să cerem și pentru ce să mulțumim. ”Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri” Efeseni 6:18

8.Oameni care stăruiesc în rugăciune fără să stăruiască în învățătura apostolilor (și legătura frățească și frângerea pâinii) sigur există, probabil mulți, dar ce cer aceștia? Știu ei ce cer? Nu cumva cer rău? Mulți cer ca să risipească în plăceri. Evanghelia prosperității învață chiar că să ceri prosperitate și s-o ai e un semn de îndreptățire divină. Nu sunt puțini apostolii acestor înșelătorii, amăgiri.

9.Un patron de la o firmă mi-a spus într-o zi: ”tu crezi că dacă Dumnezeu nu era de acord cu mine îmi dădea atâtea?”
Sărmană minte goală! Ce vei face când vei face cancer? Sau când vei îmbătrâni? Dumnezeul care crezi că ți-a dat avere va mai fi ”de acord cu tine”. Dar tu cu el? Sau cu imaginea din capul tău despre el?

10.Nu mai bine să începi de azi să fii de acord cu El, citindu-i gândurile, zdrobindu-ți gândurile tale pline de păcat și învățături începătoare îndreptățitoare de Stânca gândurilor Lui, Cuvântul Lui veșnic?
Căci gândurile omului și ale Domnului sunt tare îndepărtate. Noi trebuie să le aliniem la ale Lui, să le apropiem, nu ”să cerem” orice de capul nostru, că-I bun și dă. El dă doar dacă cerem ceva după Voia Lui. Iar această Voie o asimilăm, o acumulăm, o cunoaștem prin învățare, prin Învățătura Apostolilor, prin învățarea lui Cristos. Apoi cerem.

Mărit să fie Domnul!

PS O observație. În această postare prin ”rugăciune” am înțeles doar cererea. Lauda și mulțumirea sunt începutul jertfelor noastre, mărturisirii noastre. Mulțumirea și lauda sunt mai jertfa necurmată a sufletelor noastre, cererea…atunci când știm ce cerem.

 

de vesteabună

Contradicții aparente în Biblie(4): ”Ungerea… vă învață” sau ”…învățați-vă unii pe alții!…”

”Cât despre voi, ungerea, pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva…” 1 Ioan 2:27

sau

”…ei stăruiau în învățătura apostolilor….”
”….învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții….”
” În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.” Romani 15:14

1.Contradicțiile crează confuzie în minte.
Confuzia este anticamera compromisului și a amăgirii.
De aceea atunci când facem slujba de jertfă duhovnicească a învățării, claritatea exprimării împreună cu verificarea temeiniciei primirii Cuvântului fac slujba cu rod.
În această postare analizez această aparentă contradicție: Duhul(ungerea) învață(călăuzește) sau noi ne învățăm unii pe alții?
Unii așa ziși-învățători par a afișa o duhovnicie mai înaltă atunci când aruncă asupra Domnului sarcina învățării: ”nu tu frate, cine ești tu? ce poți tu? ce știi tu? lasă-L pe Domnul să-L lumineze. ungerea vă învață, nu omul.” Ca și cum ungerea este ceva strict lăuntric, mistic, o căpătare instantă de înțelepciune iar a stărui în învățătură ar fi să întinezi ungerea.
Pare evlavios, pare spiritual, dar este?

2.Să luăm un exemplu din Biblie:
”Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum.” 1 Timotei 4:6 Ceea ce făcea Timotei, punând învățături în mintea fraților nu era ungere? Ba era, chiar asta făcea prin învățare ”îi ungea cu untdelemn proaspăt”.

Este slujba de jertfă în evanghelia lui Cristos, este jertfa duhovnicească pe care o aducea Timotei: să pună învățături în minte. Nu s-a dus Timotei la ei cu o chitară, nici cu grup de laudă și închinare, nici cu cor, cu repetiții, nici cu o evanghelie din 3 puncte șchioape:
1.Domnul face tot, El ”atinge inima”, poate în surdina muzicii, la chemările sentimentale ale unui predicator, noi nu trebuie să învățăm altceva.
2-3. insistență pe punctul 1

Nu așa găsim scris în Noul Testament, ci găsim stăruință în învățătura apostolilor. Învățarea lui Cristos. Apostolii învățau pe necredincioși în Numele Domnului Isus. Marii preoți erau foarte necăjiți și le porunceau să nu mai învețe.
Frații în adunări se învățau unii pe alții, dădeau învățătură. Le lipsea oare Duhul deplin? Nu aveau ei (încă) ungerea?
Ungerea exclude învățarea? Pare așa, din 1 Ioan se pare că putem înțelege că dacă avem ungerea știm tot și nu ne mai folosește să învățăm.
”Dar voi n-ați învățat așa pe Cristos.”

3.Cum înțelegem această aparentă contradicție?
Înțelesul este că ne putem învăța unii pe alții, nu avem nevoie de CINEVA străin, străin de Domnul…
Trebuie să citim atenți tot 1 Ioan. Apăruseră antihriștii, ieșiți dintre frați, profețiți și de Pavel, arătați deja în 2 Corinteni, la Efes, apostoli ”nespus de aleși”, CINEVA, oameni cu vază, există până azi, îi vedem sub masca de clerici. Atunci au apărut. În 4:3 spune Ioan despre duhul lui Antihrist: ”El chiar este în lume acum.” Acei CINEVA care aveau pretenția de a învăța, scrie despre ei la v. 5. ”Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume și lumea îi ascultă”. În alt loc scrie despre aceștia: ”vorbesc cu trufie lucruri de nimic”.

4.Să facem deosebire: ungerea care este în noi toți, în fiecare, ne învață… când ne sfătuim și învățăm între noi, nu avem nevoie să ne învețe CINEVA străin, din afară, cu titluri și vorbiri ca din lume. Duhul lui Antihrist n-a plecat din lume, va fi până la arătarea Domnului. Până atunci acest amestec amăgitor există în lume, numai un duh de discernământ ne ferește de el.

5.N-avem trebuință de popi făcuți în școli, vorbind ca din lume, cu diplome și doctorate atestate de comisii lumești, cu acreditări de la ministere de pe pământ. Harul nu vine de acolo. Calea Domnului nu trece pe-acolo. Calea Domnului trece prin pocăință spre Tronul Harului, locul de unde vine Harul este Tronul Harului.
Învățătura apostolilor ne crește și ne face în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, ne face în stare să aducem jertfe duhovnicești, ne face în stare să ne învățăm unii pe alții.

6.Deci răspunsul la aparenta contradicție din titlu este că nu e nici o contradicție. Ungerea ne învață pe fiecare după  harul pe care l-am primit și așa ne învățăm unii pe alții. Ne și supunem unii altora, pentru că Harul primit de mine mă face vrednic de a fi ascultat iar harul primit de fratele meu il face vrednic să-l ascult. Această părtășie a casei lui Dumnezeu e ca în familie, nu ca în teatru. Nu este nici o ierarhie, nici o regie, ci o simplitate a slujbelor felurite. Harul primit de fiecare e felurit. Nu ascult de la fratele meu lucruri pe care le știu, ci tocmai lucrurile care Mântuitorul trupului știe că-mi lipsesc mie: ”fiecăruia i se dă arătarea duhului spre folosul altora”. ”Fiecare să slujească altora după darul pe care l-a primit”.

7.Ungerea este comună. ” Iar cel care ne întăreşte împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu,” 2 Corinteni 1:21
Pe acei CINEVA, pe ”cei ce se socotesc ca fiind ceva” nu i-a uns El. Ungerea este o expresie a cunoștinței. Purtăm mireasma cunoștinței LUI. Untdelemnul pentru ungere venea peste hainele albe(faptele pregătite dinainte), după ordinea: ”să unim cu credința fapta(hainele albe), cu fapta cunoștința(stropirea cu untdelemn)”…. Prin ungere L-am învățat  pe Cristos, e diferit de ce învață acei CINEVA, sau ALTcineva.

Slăvit să fie Domnul!