Cronica fraților hutteriți (427) SFÂRȘIT-Concluzia autorului, Anexă cu denumiri de localități, Bibliografia

19. Concluzie
În această istorie a fraţilor hutteriţi din Carintia în Transilvania şi în Valahia (Ţara Românească) în perioada 1755-1770 m-am străduit să expun faptele istorice, dar, după posibilităţi, să nu le interpretez, adesea luptând bineînţeles împotriva ispitei de a o face. Dar această istorie zugrăveşte acţiuni şi decizii de voinţă ale unor oameni care erau profund pătrunşi de o credinţă, care mie, ca „om din lume” îmi este total departe. Cum se pot oare atunci înţelege acţiunile şi hotărârile lor? La sfârşitul acestei relatări istorice să îmi fie însă permis să scriu câteva păreri şi înţelegeri complet personale.
Este foarte clar că bisericile habanice din Ungaria Superioară şi cea din Vinţu de Jos din Transilvania erau pe drumul spre „trecere”. Renunţaseră de multe decenii la principiul important pe care li-l predase Jakob hutteritul fraţilor din Moravia, „comunitatea de bunuri”. Habanii acceptaseră în 1725 în Ungaria chiar şi botezul copiilor şi îndeplineau botezul adult în secret, fără cunoştinţa autorităţilor. Se poate pune deci pe bună dreptate întrebarea cât ar mai fi rezistat prin ei înşişi.

18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976. Cronica fraților hutteriți (426)

 18. Dezvoltarea gospodăriilor frăţeşti hutterite din SUA şi Canada în perioada 1874-1976.
Fierarii sub conducerea lui Michael Waldner şi a „slujitorului Cuvântului”, Jakob Hofer, s-au stabilit mai întâi temporar în Lincoln în statul Nebraska şi au început să se informeze unde ar putea găsi un loc potrivit în statele din centru-vest pentru o aşezare şi ridicare a unei gospodării frăţeşti. Când însă a izbucnit aici o epidemie care a ucis un număr semnificativ de copii, s-au mutat în Yankton în statul Dakota de Sud. Aici a găsit Michael Waldner în ţinutul Bon Homme, la 25 km vest de Yankton, în apropierea oraşului Tabor, la graniţa cu Nebraska şi aproape de Missouri un ţinut potrivit într-o zonă deluroasă de prerie. Pentru 25.000 de dolari fierarii au cumpărat 2500 de acri (1012 ha) teren arabil de la un proprietar privat de terenuri şi au construit acolo în anul 1874 gospodăria frăţească B o n   H o m m e , care mai există şi astăzi şi a devenit mai târziu colonia-mamă a tuturor gospodăriilor frăţeşti ale fierarilor²⁷⁵.
Darius Walther şi oamenii lui Darius s-au stabilit mai întâi în 1874 în Silver Lake, au petrecut iarna aici în colibe de pământ şi au cumpărat apoi 5400 de acri (2185 ha) de pământ la Wolf Creek lângă râul James în Dakota de Sud.

Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874. Cronica fraților hutteriți (425)

17. Emigrarea fraţilor hutteriţi în SUA în 1874.
În timp ce comunităţile nou-înfiinţate ale fraţilor hutteriţi erau încă ocupate cu dificultăţile lor interioare şi se străduiau să găsească forme noi ale vieţii în comun în sensul vechilor orânduiri, s-a întâmplat ceva care le-a îndreptat destinul într-o direcţie cu totul nouă.
Sub ţarul Alexander al II-lea a început în Rusia o epocă a rusificării. Printr-un ucaz din anul 1870 ţarul a anulat privilegiile pe care le acordaseră predecesorii săi Pavel I şi Alexander I menoniţilor. „Comitetului de asistenţă” din Odessa trebuia să fie desfiinţat şi administrarea coloniilor menonite să aibă loc direct din Petersburg.
Limba rusă a devenit limbă obligatorie în oficiile comunale şi obiect obligatoriu de studiu în toate şcolile, şcolile germane erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei. Cea mai dură lovitură a fost însă obligarea tuturor de a face serviciul militar în armata rusă. Pentru îndeplinirea tuturor schimbărilor orânduite de ţar era stabilit un termen de zece ani.

Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874. Cronica fraților hutteriți (424)

16. Aşezările fraţilor hutteriţi din zona Mării Negre 1842-1874.
Pe baza manifestului ţarinei Ecaterina a II-a din 22 mai 1763, în anul 1789 veniseră câteva mii de menoniţi nemţi în Rusia şi se statorniciseră în zona Mării Negre, zonă pe care Ecaternia a II-a o smulsese turcilor în 1783 prin anexarea Hanatului tătarilor crimeeni.
Ţarii Pavel I şi Alexander I îi ridicaseră prin privilegiile acordate la o stare proprie. Se bucurau de libertate religioasă deplină, eliberarea de orice serviciu militar, reduceri la impozite şi primeau subvenţii de la stat pentru aşezare. Aveau administrare locală autonomă şi puteau astfel să îşi aleagă singuri şoltuzii lor în sat. Le era permis de asemenea să construiască un sistem de învăţământ propriu prin biserica lor menonită. Datorită acestor privilegii menoniţii nemţi au putut să îşi păstreze specificul lor naţional. Trăiau în zona Mării Negre în sate germane închise în care îşi puteau alege singuri şoltuzul şi doi asesori. Mai multe sate menonite formau un district (wolost), care era condus de un oficiu superior şoltuz. Deasupra acestor organe administrative alese de ei înşişi se găsea un oficiu de control al statului, aşa-numitul „comptoar al cancelariei de tutelă pentru străini”. Pentru zona Mării Negre exista în Odessa „comitetul de asistenţă”, ambele erau subordonate Cancelariei de Tutelă (Cancelaria de Protecţie) din Petersburg. Instanţa superioară era însă, pentru că menoniţii se stabiliseră în provincia ereditară a coroanei, Ministerul pentru Domeniile Imperiului. Astfel nici şcolile din satele menonite nu erau subordonate Ministerului rus al Educaţiei, ci Ministerului pentru Domeniile Imperiului, lucru care s-a dovedit foarte convenabil mai târziu când au început tendinţele de rusificare²⁶².

Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa. Cronica fraților hutteriți (423)

Cap 15. Fraţii hutteriţi sub Johannes Waldner 1794-1824 şi mutarea în Raditschewa.
Pe 2 mai 1794 a murit Josef Kuhr, prezbiterul bisericii Wirschinka, în vârstă de 80 de ani. Din 1748 fusese „slujitor al Cuvântului” în comunitatea din Vinţu de Jos până la lichidarea ei, apoi din 1767 până în 1779 „slujitor al Cuvântului” în Ciorogârla şi Prisiceni în Valahia (Ţara Românească) iar în comunitatea Wirschinka a fost conducător ca prezbiter timp de 15 ani, în perioada 1779-1794.
Johannes Waldner, cronicarul şi urmaşul său direct, se găsea cu siguranţă prea mult sub impresia acestei personalităţi ca să poată fi pe deplin corect faţă de ea în cronica sa. În plus, cu siguranţă îi lipsea şi distanţa în timp pentru a putea privi în urmă şi aprecia astfel lucrurile.
Dacă astăzi studiază cineva istoria apariţiei comunităţii frăţeşti a celor din Kärntern (Carintia) în Transilvania şi Valahia (Ţara Românească) şi chiar a celei din Wirschinka în Ucraina, nu poate evita impresia că Kuhr a fost tatăl acestei creaţii.
El a fost cel care în Vinţu de Jos le-a transmis celor doi deportaţi din Kärntern (Carintia) Andreas Wurtzy şi Georg Waldner care erau plini de amărăciune şi îşi căutau de lucru în mod clar nu la întâmplare ci conştient şi cunoscând importanţa acţiunii sale învăţăturile de credinţă, conştient de faptul că astfel încălca o interdicţie a misionariatului care fusese respectată timp de 130 de ani.
El a furnizat tinerei comunităţi din Criţ şi Dacia (Stein) cărţile şi învăţăturile necesare şi un „slujitor al Cuvântului” şi a devenit un model pentru aceste biserici tinere prin rezistenţa sa în închisoarea din Cluj.

A şaptea călătorie (ultima). 1795. ”Lucrurile memorabile„, istoria scrisă de Johannes Waldner. Cronica fraților hutteriți. (422)

A şaptea călătorie ( 1795 ):   o ultimă încercare a fost făcută de biserică în anul 1795. Acei membri ai bisericii care mai lăsaseră rude în Ungaria Superioară au insistat să se mai încerce o dată că poate mai sunt persoane dintre cei convertiţi cu forţa care să fie salvate şi aşa biserica a ales pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann să meargă la Sabatisch. Aici au aflat însă, că după plecarea lui Velt Glanzer şi Andreas Walemann a existat o mare nelinişte pentru că părintele iezuit din Sabatisch a aflat că fuseseră aici şi încercaseră să ajute şi alţi convertiţi să plece în Wirschinka. Acesta înştiinţase autorităţile şi acestea căutaseră după ei în toată ţara până în Lemberg( Liow, Lvov) după cei doi. Dacă ar fi fost prinşi, Velt Glanzer ar fi fost închis pe viaţă, iar Andreas Walemann ar fi fost forţat să fie militar permanent. Această înştiinţare i-a făcut pe Andreas Walemann şi pe Tobias Bollmann, să se întoarcă acasă în cea mai mare grabă²⁴⁸. În plus, biserica din Wirschinka ajunsese la o asemenea mărime încât nu mai era loc deloc pentru alte influxuri. Aşa că s-a mulţumit cu numărul său de membri şi s-a înmulţit astfel încet, dar constant. Cei veniţi din Sabatisch şi Prusia s-au căsătorit cu cei din Vinţu de Jos şi Kärntern (Carintia) şi au format în curând o singură comunitate legată prin relaţii de rudenie. S-a dezvoltat în Wirschinka sub conducerea lui Josef Kuhr obiceiul de a sărbători nunţile în prima sau a doua săptămână din ianuarie, vârsta bărbaţilor fiind de 22 de ani, iar ceea a tinerelor de 18. Văduvii şi văduvele obişnuiau să se căsătorească a doua şi a treia oară, atâta vreme cât erau suficient de tineri²⁴⁹.

A șasea călătorie. 1793. Cronica fraților hutteriți. (421)

A şasea călătorie   ( 17 9 3 ):   după ce contactul cu convertiţii din Ungaria Superioară a fost întrerupt în 1784 şi mulţi ani nu a mai venit nimeni la biserică, cei rămaşi în urmă i-au contactat din nou în 1793 şi i-au rugat să trimită doi fraţi la ei, că poate pot fi salvate totuşi câteva suflete. Biserica i-a ales Veit Glanzer şi pe Andreas Walemann pentru această călătorie, şi cei doi au pornit la 28 iunie 1793 către Ungaria. Au ajuns cu bine în Sabatisch, dar aici au constatat că nimeni nu mai era dispus să călătorească cu ei. Majoritatea muriseră între timp, ceilalţi se resemnaseră cu starea de lucruri. Călătoria n-a fost însă total în van. Văduva lui Josef Dangler, care în 1784 vrusese să treacă graniţa ilegal cu 13 persoane, dar fusese prinsă de autorităţi, le-a dăruit fraţilor o căruţă cu câţiva cai şi le-a mai dat şi nişte Biblii vechi din Zürich şi alte cărţi din inventarul bisericii ²⁴⁷.

247 Cartea mică de istorie, pag. 389.

A cincea călătorie de recuperare a fraților rămași în Ungaria și Transilvania. 1784. Cronica fraților hutteriți. (420)

A cincea călătorie   ( 17 8 4):
În toamna anului 1783 biserica din Wirschinka a fost înştiinţată de Gerhard Wiebe, conducătorul din Ellerswald în Prusia Răsăriteană că în biserica menonită din Franztal sosiseră mai multe familii din Ungaria şi doreau să vină la biserica din Wirschinka. Aceştia erau: Andreas Bollmann cu soţia sa Roesel şi copiii Johannes, Adam, Maria, Baerbel, Katharina şi Eva; Andreas Tittel cu fiul săi Kaspar. După aceea, biserica a decis să îi trimită pe Johannes Waldner şi Jakob Walemann la Elbing. Pe 4 martie 1784 au plecat din Wirschinka şi i-au mai întâlnit în Elbing pe lângă cei amintiţi, pe Tobias Walemann cu soţia sa Susanna, fiica lui Jakob Walther, Josef Bollmann cu soţia sa Judith şi fiicele Liesl, Maria şi Aennele.
În Gnadental (Valea harului), o aşezarea menonită din Silezia, Johannes Waldner s-a îmbolnăvit şi a trebuit să întrerupă călătoria către Ungaria Superioară. El a scris după aceea la Sabatisch şi le-a indicat oamenilor de acolo cum puteau să ajungă cel mai bine peste graniţă în Silezia.

A patra călătorie. 1783. Cronica fraților hutteriți. (419)

A patra călătorie   ( 17 8 3 ): Jakob Walther era foarte îngrijorat pentru soţia sa, Katharina, pe care o lăsase în urmă şi copiii săi aşa că biserica i-a permis să meargă în Ungaria împreună cu Johannes Stahl care mai avea fraţi în Sabatisch. Cei doi au părăsit Wirschinka pe 2 mai 1783 şi au ajuns cu bine în Sabatisch, unde Paul Tschetterle i-a primit la el. Jakob Walther a încercat să obţină în Viena paşapoarte pentru el şi familia sa, dar a primit doar un paşaport pentru el. De aceea au decis să aducă ilegal familia Walther peste graniţă în Silezia. Acestui plan s-a alăturat şi Andreas Stahl (un frate de-al lui Johannes Stahl) cu fiul său Matthias, care însă a trebuit să îşi lase în urmă soţia, pe Hester, şi pe fiicele sale, Magdalena şi Susanna. Au reuşit cu toţi să treacă graniţa
şi să ajungă la biericile menonite din Prusia Răsăriteană. Aici s-a mai alăturat şi prusacul Peter Isak cu cei patru copii ai săi convoiului care a ajuns teafăr pe 14 august 1783 în Wirschinka. A doua zi au ajuns şi Zacharias Tittel, Andreas Walemann, Jakob Tschetterle şi boemianul Paul Maendelig din Sabatisch în Wirschinka. Cei patru bărbaţi se descurcaseră singuri până aici şi acum s-au alăturat bisericii²⁴⁵.

245 Cartea mică de istorie, pag. 370.

A treia călătorie. Audiența la Împăratul Austriei Iosif al II-lea. 1783. Cronica fraților hutteriți. (418)

A treia călătorie ( 1783 ):
Jakob Walther, fiului decedatului prezbiter i-a scris din Sabatisch lui Kuhr că acum printre cei convertiţi cu forţa exista un număr semnificativ de persoane care doreau să se alăture bisericii din Wirschinka. El dorea să le trimită pe cineva ca ajutor şi să organizeze emigrarea lor. Comunitatea i-a ales pe Josef Mueller, care deja luase parte la prima călătorie şi pe Christian Hofer, să meargă în Sabatisch. Pentru că Josef Mueller era însă „slujitor al Cuvântului”, biserica avea nevoie de un alt „slujitor al Cuvântului” în timpul îndelungatei sale absenţe aşa că Johannes Waldner în
vârstă de 30 de ani a fost „pus la încercare” ca „slujitor al Cuvântului” cu 20 din 22 de voturi pe 16 august 1782 iar pe 2 aprilie 1783 a fost confirmat de prezbiterul Josef Kuhr prin punerea mâinilor²⁴⁰.
În Sabatisch  între timp mulţi dintre cei convertiţi forţat refuzaseră să frecventeze biserica catolică şi astfel atrăseseră atenţia autorităţilor asupra lor. Acestea au reacţionat prompt băgând la închisoarea din Nitra pe şase dintre cei mai „aleşi” şi ameninţându-i pe ceilalţi că vor fi şi ei duşi tot acolo dacă vor îndrăzni în continuare să facă disidenţă de religia catolică. Aceasta i-a intimidat pe recidivişti. În plus, s-a strecurat şi îndoiala dacă biserica celor din Carintia din Wirschinka era cu adevărat o biserică hutterită „veritabilă” după vechile orânduiri. Johannes Waldner consemnează că trimiseseră doi fraţi la Viena care au fost primiţi în audienţă la împăratul Iosif al II-lea care îi prezentaseră cererea lor de a se întoarce la vechea credinţă, dar împăratul refuzase şi le lăsase doar alternativa de a accepta una dintre cele patru religii permise (romano-catolică, lutherană, reformată sau greco-ortodoxă). Atunci toţi s-au întors din nou la religia catolică, doar Jakob Walther şi-a părăsit familia şi a mers prin Silezia unde a fost sprijinit de bisericile menonite, prin Lemberg şi Kiev către Wirschinka, unde a ajuns la 28 decembrie 1783²⁴¹.

A doua călătorie. Cronica fraților hutteriți. (417)

A doua călătorie   (1782): Josef Kuhr vroia să îi aducă măcar pe cei doi copii necăsătoriţi ai săi la el, pe Andreas şi Grete. De aceea acum a călătorit el împreună cu Ellas Wipf, care avea o aptitudine deosebită pentru limbile străine şi învăţase perfect limba rusă în primăvara anului 1782 în Transilvania. Nu a putut să îl convingă pe fiul său mai mare, Michael, să îşi părăsească soţia unguroaică „necredincioasă” şi averea, dar Andreas şi Grete Kuhr au urmat acum chemarea tatălui lor. Chiar şi Elisabeth Strauss-Pildner ar fi mers cu plăcere cu ei, dar nu a îndrăznit să îşi părăsească soţul lutheran. Aşa că Josef Kuhr şi Ellas Wipf s-au întors pe 30 iunie 1782 cu cei doi copii ai lui Kuhr înapoi în Wirschinka.

Prima călătorie înapoi în Austria-Carintia, Sabatisch, Vințu de Jos (1782). Cronica fraților hutteriți. (416)

Prima  călătorie 17 8 2 : mai întâi au scris fraţii trei scrisori, una fraţilor din „noua biserică germană” din Vinţu de Jos care trecuseră la catolicism, alta celor convertiţi cu forţa din Ungaria Superioară şi una rudelor din Carintia. Din Ungaria Superioară şi din Carintia a primit Josef Kuhr răspuns. Deşi el îşi lăsase trei copii în Vinţu de Jos şi Johannes Stahl avea doi fraţi în Sabatisch, biserica a decis ca Paul Glanzer şi Josef Mueller să întreprindă prima călătorie. Le-au fost emise paşapoarte de către contele Pjotr Rumjanzow, al cărui cumnat, prinţul Galitzin, era trimisul ţarului la Viena, şi au călătorit prin Kiev, Brody,  Lemberg(Liov) mai întâi către Leware/Oberschuetzen în Ungaria Superioară. „Habanii” care locuiau aici şi deveniseră catolici au fost foarte surprinşi că exista în Rusia o biserică a fostei lor comunităţi de credinţă. Multă vreme crezuseră că toate bisericile hutterite fuseseră nimicite. De la Viena, Paul Glanzer şi Josef Mueller au mers în Carintia. În patria sa, St. Peter în Spittal, Paul Glanzer a întâlnit mulţi oameni care îl cunoşteau de mult şi care acum l-au salutat cu bucurie. Când însă le-a povestit că aparţinea unei comunităţi a „rebotezaţilor”, toţi s-au îndepărtat de el şi nu au vrut să mai aibă ceva de-a face cu el. Secta „rebotezaţilor” avea un renume foarte prost printre catolici şi era urâtă de lume. Paul Glanzer şi Josef Mueller au părăsit Carintia dezamăgiţi. Îşi dăduseră seama că aici nu vor putea câştiga vreodată discipoli.

Statornicirea comunității la Wirshinka. 1772-1781. Cronica fraților hutteriți. (415)

14. Formarea gospodăriei frăţeşti în Wirschinka şi acţiunea de salvare a celor convertiţi cu forţa în Ungaria.
După ce comunitatea era acum unită, a continuat cu putere construcţia. Gospodăria a fost astfel construită încât să poată acoperi toate necesităţile locuitorilor săi. Membrii comunităţii din Carintia proveneau din familii ţărăneşti, chiar dacă Paul şi Velt Glanzer învăţaseră în plus şi meşteşugul de zidar şi dulgher. Membrii din Vinţu de Jos, din contră, erau predominant meşteşugari. Dar lipsa de meşteşugari şi produse meşteşugăreşti obligase deja comunitatea în Valahia (Ţara Românească) să producă ea toate cele necesare şi ea şi-a păstrat acest obicei şi în Ucraina. Fiecare membru de sex masculin al comunităţii trebuia să înveţe şi să practice şi un meşteşug. Nu poate fi dovedit, dar multe lucruri indică faptul că această idee a venit de la Josef Kuhr şi din tradiţia gospodăriei din Vinţu de Jos, care fusese întemeiată odinioară de Gabor Bethlen ca urmare a capacităţilor meşteşugăreşti excepţionale ale botezatorilor din Moravia şi care îşi datora ascensiunea acestor produse meşteşugăreşti.

Războiul ruso-turc. Calculul banilor transmigranților de către guvernul de la Viena 1772. Eliberarea fraților închiși la Sibiu și expulzarea lor din Transilvania. Cronica fraților hutteriți. (414)

 Războiul ruso-turc încă nu se încheiase. Ţarina Ecaterina a II-a vroia să obţină prin forţă o cale de acces la Marea Mediterană. A trimis o flotă sub porunca amiralului prinţ Orlov din Petersburg pe Marea Baltică şi Marea Nordului către Marea Mediterană şi aceasta a atacat flota turcească în rada de la Ceşme (lângă insula Chios) în iunie 1770 şi a nimicit-o. Dar atacul cutezător prin încercuire asupra Constantinopolului nu a reuşit, pentru că ridicarea popoarelor balcanice împotriva turcilor, răsculare aşteptată de Ecaterina a II-a nu s-a întâmplat şi atât Austria cât şi Prusia au început să se teamă de o putere prea mare a imperiului ţarist şi de aceea au exercitat presiuni asupra Rusiei. Trupele ruseşti au reuşit să înainteze până la munţii Balcani, astfel încât mareşalul Pjotr Nikolajewitsch Rumjanzow a primit numele de onoare „Za-Dunaiski”(Trans-dunăreanul). Dar izbucnirea răscoalei cazacilor condusă de Pugaciov pe Volga a forţat-o pe ţarină
să încheie pacea de la Cuciuc-Carnagi (21 iulie 1774). Pacea a adus imperiului ţarin anexarea teritoriului cazacilor zaporojeni dintre Nistru şi Bug şi a creat premisele pentru anexarea Hanatului tătarilor crimeeni care a avut loc în 1783 şi care a fost importantă şi pentru destinul ulterior al fraţilor hutteriţi.

Discuții în închisoarea din Sibiu despre felul rugăciunii. Salvarea Marii Cronici de istorie a fraților hutteriți. Evadarea Aennei și a Gretei Wipf din închisoare. 1771-1772. Cronica fraților hutteriți. (413)

În timp ce discuţia despre soarta lor se întindea pe ani buni în consiliul de stat din Viena, deţinuţii din Sibiu se confruntau în închisoare cu dificultăţi interne. Matthias Hofer, care era întemniţat din 1757, un bun cunoscător al Bibliei, dar tinzând către interpretări nejustificabile şi exagerate, şi deosebit de încăpăţânat, a început să se certe cu surorile Strauss şi cu Martin Glanzer despre felul rugăciunii. Cum aceştia nu i-au împărtăşit părerea, a scris o scrisoare prezbiterului Hans Kleinsasser în Ciorogârla (aceasta se întâmpla în primăvara anului 1768) şi a încercat să îl convingă pe acesta de perspectiva sa. Şi Martin Glanzer a scris o scrisoare din închisoare către fraţii din Ciorogârla şi şi-a apărat poziţia. Această problemă a cerţii a dezbinat toată comunitatea atât de mult încât mai era puţin şi s-ar fi împărţit în două partide, una trebuind să o oblige pe cealaltă să părăsească gospodăria care tocmai începuse să fie construită. Hans Kleinsasser, Josef Kuhr şi Andreas Wurtzy şi-au dat seama însă la timp de acest pericol şi au căzut de acord ca să păstreze rugăciunea aşa cum prescriau „vechile orânduiri”, adică recunoşteau părerea lui Josef Kuhr drept corectă²²⁵.

Prima delegație trimisă înapoi în Transilvania. Starea celor închiși în închisoarea din Sibiu. 1771. Cronica fraților hutteriți. (412)

Prima grijă a fraţilor erau acum membrii lăsaţi în urmă în Transilvania. Când contele Rumjanzow a trimis un om în Wirschinka în primăvara anului 1771 ca să se informeze cum erau administrate bunurile sale, fraţii au cerut să li se permită să poată să trimită pe cineva cu el. L-au ales pentru asta pe Paul Glanzer, a cărui soţie se găsea printre cei închişi în Sibiu. Paul Glanzer a călătorit în Valahia (Ţara Românească), a urcat muntele pe la Braşov şi a ajuns cu bine în Sibiu. Cei rămaşi în urmă auziseră că biserica fusese jefuită, dar nu ştiau încotro se îndreptaseră fraţii după aceea¹¹⁷.
Cei închişi sperau să li se dea drumul curând din închisoare, căci cele două surori Strauss, care din 1758 se găseau în închisoarea din Sibiu, trimiseseră prin prieteni buni o cerere împărătesei în care îi spuneau de prizoneratul lor ce dura de ani buni şi o rugau să fie lăsate în afara ţării²¹⁸. De la Viena venise porunca, ca întemniţaţii să fie lăsaţi să plece în afara ţării, dar se pare că Pater Delpini a împiedicat aceasta.

13. Prizonierii din Sibiu şi întoarcerea lor

În închisoarea din Sibiu, care pe atunci se găsea în vechea primărie, se găsea Matthias Hofer din 1757. Cele două fiice vitrege ale lui Andreas Wurtzy, Christine şi Elisabeth Strauss, şi Anna Ehgarter erau închise din 1759. În toamna anului 1767 au mai venit Martin Glanzer, cumnata sa Maria Glanzer (văduva lui Christian Glanzer) cu fiul ei Christian, sora lui, Margarete Glanzer, şi tânăra lui cumnată Barbara (soţia lui Paul Glanzer) cu fiica ei Susanna născută în aprilie 1768, precum şi Grete Wipf, cea mai mică fiică a Aennei Wipf. Aceste şase persoane fuseseră prinse în Dacia (Stein) când botezatorii au fugit în Valahia (Ţara Românească) şi au fost duse la Sibiu. În plus, din mai 1767 şi Aenne Wipf din Vinţu de Jos se găsea în închisoare. În total erau zece botezatori din Carintia şi doi din Vinţu de Jos, trei bărbaţi şi şapte femei, o fată şi un copilaş.

Intrarea în Rusia, așezarea la Wirshinka. 1770. Cronica fraților hutteriți. (411)

Până ce s-au încheiat tratativele cu contele, a trecut şi contumaza prescrisă de şase săptămâni, şi comunitatea a putut la 29 iunie 1770 să treacă graniţa pe la Hotin.
Însoţiţi de zece cazaci şi un vagmistru, un neamţ din Letonia, au trecut Nistrul, au traversat sudul Poloniei şi au atins pe 19 iulie graniţa rusească pe Nipru la Perejaslaw, 80 km sud de Kiev.
Pe 1 august 1770 fraţii hutteriţi au ajuns în satul Wirschinka pe Desna în raionul Cernigow, situat între oraşul Cernigow şi Nowgorod Seversk.
În 16 săptămîni parcurseseră pe jos 1200 km²¹⁵.

(De fapt peste 1300 de km, azi ar fi doar 18-19 ore, atunci au fost 4 luni.)

Exodul spre Rusia. De la Buzău la Hotin. 1770. Cronica fraților hutteriți. (410)

12. Emigrarea în Rusia în anul 1770.
Pe 10 aprilie 1770 convoiul din Prisiceni a pornit la drum către Rusia.
Acum era format din 42 de adulţi (5 bărbaţi căsătoriţi, 4 femei căsătorite, 4 văduvi, 3 văduve, 15 bărbaţi necăsătoriţi peste 15 ani, 12 femei necăsătorite peste 15 ani), 16 minori (7 băieţi şi 9 fete între 6-14 ani) şi 8 copii (4 băieţi şi 4 fete sub 6 ani).
Tot ce aveau fusese încărcat în cinci căruţe cu boi, fiecare trasă de câte doi boi şi mai mânau şi un număr semnificativ de vaci, viţei şi oi.
Pe 16 aprilie convoiul a ajuns la Buzău, tocmai când populaţia oraşului se pregătea să fugă de turci.
La scurtă vreme după aceea trupele truceşti au atacat oraşul şi l-au jefuit.
De aceea fraţii au ocolit urcând pe muntele din apropiere şi pe 22 aprilie 1770 au ajuns la oraşul de graniţă Focşani trecând prin Râmnicul Sărat.
De aici şi-au urmat drumul prin Moldova trecând prin Adjud, Bacău până în Roman, unde au ajuns deja pe 29 aprilie 1770.
Podurile de peste râul Moldova fuseseră rupte de inundaţie şi au trebuit să aştepte o săptămână până să poată traversa Moldova şi Siretul.
Trecând prin Târgu-Frumos au ajuns la 8 mai 1770 în Botoşani, pe 13 mai au traversat Prutul şi au ajuns la 19 mai 1770 în fostul oraş de graniţă între Moldova şi regatul Poloniei, Hotin.

”Între timp se făcuse primăvară, copacii înfloriseră şi câmpiile erau verzi, dar toată ţara era părăsită, toţi locuitorii fugiseră.” Pregătirea de exod spre Rusia. Cronica fraților hutteriți. (409)

Astfel s-a luat hotărârea.
Comunitatea s-a decis ca imediat ce vremea de la începutul anului o va permite să părăsească Prisiceni şi să se mute în Rusia.
Până atunci însă mai aveau de îndurat câteva griji.
Turcii fuseseră împinşi înapoi până la Dunăre, dar odată cu retragerea trupelor ruseşti, au apărut din nou în Valahia (Ţara Românească).
Ţăranii valahi din cîmpiile de la Dunăre folosiseră înfrângerea ca să mâne de la turci mii de oi, vite şi bivoli şi să le ascundă în câmpiile joase ale Argeşului.
Pe 27 martie 1770 a venit o mare ceată de turci călare în Prisiceni în căutarea acestor turme, i-a luat prin surprindere pe Josef Mueller, Aenne Waldner, Johannes Waldner şi cei trei fraţi Christian, Paul şi Michael Hofer şi i-a luat prizonieri ca să îi ducă cu de-a sila în sclavie.
Când au aflat însă că fraţii erau nemţi care veniseră de curând în ţară, i-au eliberat.
Cei şase s-au ascuns şi au trebuit să privească seara cum turcii au târât cu sila, pe lângă cirezi şi nenumăraţi bărbaţi, femei şi copiii ca prinşi către Giurgiu.
De la un valah care scăpase au aflat mai târziu că aceştia fuseseră vânduţi ca sclavi în Giurgiu.
Atunci fraţii s-au hotărât să nu mai aştepte ci să dărâme tabăra din pădure imediat şi să plece de acolo.
Pe 10 aprilie 1770 au venit încă o dată în gospodărie.
Între timp se făcuse primăvară, copacii înfloriseră şi câmpiile erau verzi, dar toată ţara era părăsită, toţi locuitorii fugiseră.
Trei ani şi jumătate trăiseră fraţii hutteriţi în Valahia (Ţara Românească).

”Generalul Zamjatin i-a asigurat că pot să vină în Rusia fără nicio grijă.” Hotărârea de mutare în Rusia. Cronica fraților hutteriți. (408)

De-abia plecase această bandă de tâlhari, că a venit următoarea.
Când aceasta a văzut că gospodăria fusese deja jefuită, a plecat mai departe, dar nu înainte de a fura şi ultimele lucruri de valoare care rămăseseră.
Dar şi valahii din împrejurime au folosit ocazia să fure câte ceva.
Au mai venit câteva cete de câteva ori la gospodărie, au cerut fân, lemn şi găini şi au provocat daune comunităţii.
Până la urmă s-au văzut siliţi să părăsească gospodăria şi să lase în urmă doar câţiva fraţi adulţi, vitele, femeile şi copiii fuseseră ascunşi în pădurea şi ţinutul mlăştinos de cealaltă parte a râului Argeş.
Cazacii se baricadaseră în mănăstirea Comana pe Neajlov şi în mănăstirea Văcăreşti la sud de Bucureşti.
La începutul lui ianuarie 1770 a intrat general-maiorul Zamjatin cu 1300 oameni în Bucureşti ca avangardă a unei armate a generalului Grigori Alexandrovici Potemkin.
Pe 3 ianuarie 1770 generalul Potemkin a atacat portul Brăila apărat de Abli Paşa. Suleiman Paşa de Rumili şi Ali Paşa s-au grăbit să îi sară în ajutor.
Pe 15 ianuarie turcii au atacat mănăstirea Văcăreşti, dar atacul a fost respins.
Bubuitul tunurilor mănăstirii care se afla la doar 10 km de gospodăria fraţilor se auzea până acolo.

”…l-au ars pe Josef Kuhr cu fierul încins şi pe Peter Mueller l-au bătut atât de rău încât opt zile mai târziu a murit.” Războiul ruso-turc. Jefuirea comunității. 1769. Cronica fraților hutteriți. (407)

Trupele ruseşti, predominant organizaţii cazace, traversaseră Moldova şi au atacat oraşul port la Dunăre, Galaţi.
Pe 5 noiembrie 1769 o trupă puternică de cazaci a atacat capitala Valahiei, Bucureşti, şi au jefuit curtea princială şi oraşul.
Prinţul Ghica a fugit cu curtea sa din oraş, dar a fost prins prin surprindere de cazaci în hanul Şerban Vodă împreună cu curtea sa şi a fost luat prizonier.
Mareşalul conte Rumjanzow a dispus să fie dus la Petersburg, unde a rămas până la încheierea păcii în 1774.
Luarea în captivitate a prinţului a declanşat panică printre boieri şi aceştia au părăsit în grabă capitala.
Ţara era fără conducere şi a fost lăsată pradă cetelor jefuitoare ale partizanilor care s-au năpustit asupra ei în următoarele luni.
Printre ei erau, după cum consemnează biv vel stolnicul Dumitrache ca martor ocular, numeroşi tâlhari şi hoţi de drumul mare care s-au folosit de haosul din ţară pentru expediţiile lor de jefuit.
Una dintre victimele acestor bande de tâlhari care erau formate în principal din arnăuţi dezertori, soldaţi albanezi ai turcilor, a fost gospodăria fraţilor hutteriţi din Carintia din Prisiceni.

Mutarea la Prisiceni. Construcția de case. Anul 1769. Cronica fraților hutteriți. (406)

În primăvară fraţii au găsit un loc foarte frumos unde să se aşeze, în satul Prisiceni pe malul râului Argeş, la doar 9 km sud de Ciorogârla.
Terenul se numea „piciorul raiului“ şi aparţinea unui boier pe numele Prisiceanu.
Aici fusese mai devreme o moşie a boierului, dar între timp se dărăpănase; era o grădină foarte frumoasă cu meri, cireşi, nuci şi pruni, teren arabil foarte bun şi multă păşune.
În plus, în apropiere era o pădure, aşa încât fraţii puteau tăia suficient lemn de construcţie de aici.
Pentru că Prisiceni era aşa aproape de Ciorogârla, fraţii au vrut să dărâme casa lui Jakob Woelfl şi să o reconstruiască în Prisiceni, dar boierul din Ciorogârla le-a interzis.
Era mânios că fraţii vroiau să părăsească pământul său, dar nu putea să îi împiedice²⁰⁵. În timp ce Johannes Stahl cu atelierul său de olărie şi femeile şi copiii au rămas la început încă în Ciorogârla, bărbaţii adulţi şi băieţii s-au mutat pe 3 aprilie 1769 la Prisiceni şi au construit în această primăvară şi vară trei case spaţioase şi un grajd; după felul ţării construiau din lut.
Acest mod de a construi are multe avantaje, e nevoie de puţine materiale de construcţii, este foarte ieftin iar construcţiile sunt ridicate foarte repede.
Aceste construcţii sunt răcoroase şi plăcute vara iar iarna sunt calde.

Conflict cu românii, dărâmarea unei troițe. Cronica fraților hutteriți. (405)

În această iarnă au avut multe griji şi îngrijorări.
S-a ajuns la un incident care pur şi simplu a aruncat comunitatea în cele mai mari greutăţi.
Unul dintre fraţi, al cărui nume nu este amintit de Johannes Waldner²⁰², doborâse cu îndrăzneală una dintre numeroasele cruci pe care valahii le ridicau la răscruci de drumuri şi în faţa cărora îşi făceau semnul crucii înainte de a începe să muncească pământul şi fusese văzut de localnici.
Pentru profanarea crucilor de pe drum era o pedeapsă severă, şi anume, tăierea mâinii sau plata unei sume foarte mari de bani de penitenţă²⁰³.
Josef Kuhr, cel care stăpânea limba valahă la perfecţie, şi astfel reprezenta comunitatea în faţa autorităţilor, a fost citat la moşier, care i-a cerut să îl predea pe răufăcător jurisdicţiei ca să fie pedepsit după obiceiul ţării.
Kuhr a scuzat fapta, spunând că fratele era nou în ţară şi de aceea nu îi erau cunoscute legile şi obiceiurile, şi a promis să aibă grijă ca aşa ceva să nu se mai întâmple, dar popii au ameninţat, în ciuda multelor scuze şi rugăminţi, că vor anunţa fapta la principe.De aceea comunitatea îşi făcea griji foarte mari şi a dispus ca făptaşul să dispară pentru un timp, până ce fapta sa va fi uitată.²⁰⁴.

202 Cartea mică de istorie, pag. 307.
203 Johannes Waldner menţionează că suma la care se ridica suma de penitenţă era de 50 de pungi a câte 500 de guldeni germani, deci 25.000 de guldeni, ceea ce cu siguranţă este exagerat.
204 Cartea mică de istorie, pag. 307.

Primul an în Țara Românească. Malaria. Primii morți. Vizita principelui Alexandru Ghica la frații din Ciorogârla. A doua iarnă în bordeie. 1768-1769. Cronica fraților hutteriți. (404)

Aici s-a născut pe 18 ianuarie 1768 Peter, fiul lui Peter şi Elisabeth Mueller. Deja în Ploieşti, pe 7 noiembrie, la două săptămâni după traversarea dificilă a Carpaţilor, a năcut Christina, soţia lui Josef Kleinsasser, o fiică, pe nume Magdalena, dar aceasta a murit pe 4 august 1768 în Ciorogârla.
Jakob Friedrich Woelfl era perceptor în slujba principelui şi însărcinat cu perceperea taxei pe oi.
De Anul Nou a poposit în Ciorogârla, dar s-a îmbolnăvit şi a murit după trei săptămâni. Comunitatea a cumpărat atunci casa sa cu grădină, zece vite, 24 de stupi şi o bucată de teren arabil semănat cu grâu de toamnă pentru 200 de guldeni.
Pe 27 ianuarie 1768 au putut să preia casa lui Woelfl¹⁹⁷.
Deja din iarnă au început cei din Carintia să toarcă şi să ţese, iar când zăpada s-a topit, au început să are şi să cultive grâu de vară, porumb, orz şi ovăz. Cu mult efort au desţelenit o bucată de teren şi au plantat o livadă şi o vie.
Johannes Stahl din Vinţu de Jos, de meserie sobar şi olar dorea să producă încă mult râvnitele urcioare „habanice“.
Pentru asta a cumpărat comunitatea cărămizile necesare de la boier, au ridicat un cuptor de ars şi într-una din colibe un atelier de olărie; aici a început Stahl să producă pe roata de olar apreciatele urcioare de faianţă albă.
Foarte curând s-au bucurat de o aşa mare popularitate, încât, după cum povesteşte Johannes Waldner, chiar şi principele Alexandru Ghica cu doamna sa au venit în Ciorogârla ca să vadă atelierul¹⁹⁸.

Continuarea pribegiei: Câmpina, Ploiești, Ciocârleni, București, Ciorogârla. Prima iarnă în bordeie la Ciorogârla. 1767-1768. Cronica fraților hutteriți. (403)

După ce bagajele au ajuns prin Predeal în Câmpina, cei din Carintia s-au deplasat la 26 octombrie 1767 către sud spre Ploieşti, capitala de judeţ la vremea respectivă şi s-au anunţat acolo la ispravnicul responsabil, conducătorul judeţului.
Acesta a scris numele fraţilor şi le-a oferit să se mute pe moşia sa în Ciocârleni. Când au ajuns acolo, au văzut că era de fapt o sălbăticie.
Exista un pârâu cu o moară şi teren arabil bun, dar nu era nicio pădure de unde ar fi putut să taie lemnul pentru construcţii.
De aceea au refuzat să se stabilească aici¹⁹⁵, şi i-au trimis pe Josef Kuhr şi Hans Kleinsasser, conducătorul comunităţii, la Bucureşti, capitala ţării.
Aceasta era pe atunci o localitate mică de circa 6000 de locuitori, dar aici se găsea conacul, curtea domnitorului Alexandru Ghica, şi sediul Mitropoliei ungro-vlahilor precum şi un număr considerabil de neguţători şi meşteşugari stabiliţi aici.
Din întâmplare au întâlnit în Bucureşti un neamţ din principatul Saxonia pe nume Jakob Friedrich Woelfl.
Acesta i-a întrebat şi când a auzit că sunt în căutarea unui loc potrivit unde să se stabilească, i-a sfătuit să se stabilească în satul Ciorogârla¹⁹⁶ care se găsea la doar 18 km de Bucureşti, unde şi el avea o casă.

Țara românească…”un adevărat teritoriu al crizelor.” Situația politică din Țara Românească la sosirea fraților hutteriți. Cronica fraților hutteriți. (402)

11. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Ciorogârla şi Prisiceni

În Transilvania fraţii hutteriţi din Carintia încercaseră în Criţ şi Dacia (Stein) să trăiască în comunitatea de bunuri, dar ambele gospodării frăţeşti ridicate acolo erau provizorii. În semn de protest faţă de risipirea dictată de autorităţi, refuzaseră să îşi cultive terenurile arabile care le fuseseră repartizate şi să devină din nou ţărani.
Mai întâi
lucraseră cu toţii la saşi ca zilieri, dar mai târziu, ca să evite contactul prea strâns cu lutheranii din sat au început să toarcă tort şi să ţese in, doar Wurtzy în Ighişu Nou a cultivat la început ogorul.
Aici în Valahia (Ţara Românească) însă erau cu toţii liberi de autorităţi şi prescripţii şi puteau să se apuce să îşi realizeze concepţiile lor despre „adevărata viaţă creştină în comunitatea de bunuri“. Şi în plus, situaţia materială a comunităţii i-a forţat la asta. Pentru micile familii era aproape imposibil să achiziţioneze singuri şi să pună în mişcare gospodării ţărăneşti viabile cu mijloacele modeste pe care le salvaseră din Transilvania. Josef Kuhr şi Johann Stahl erau singurii care stăpâneau limba ţării şi care se puteau înţelege cu valahii locali.

Astfel s-a stins ultima biserică a fraţilor hutteriţi din Transilvania. Primele zile în Țara Românească. Cronica fraților hutteriți (401)

Prima noapte în Valahia (Ţara Românească) au petrecut-o botezătorii în pădure, şi-au uscat hainele şi s-au odihnit după eforturile intense.
Era suficientă apă, dar prea puţine alimente.
Aşa că fiecare a primit doar o bucăţică de carne şi un pic de mămăligă.
A doua zi au găsit un han în Valea Doftanei de unde au putut cumpăra făină de mei, lapte şi chiar vin.
După câteva zile convoiul a ajuns în localitatea Câmpina pe şoseaua Braşov-Predeal-Bucureşti.
Aici au aşteptat mai întâi să sosească căruţele şi bagajele lor.
În total făcuse convoiul botezatorilor nu mai puţin de 150 km pe jos în circa 14 zile, dintre care 90 km din Criţ până în Satulung şi 60 km la traversarea Carpaţilor.
Au ajuns fericiţi şi fără pagube până în Valahia (Ţara Românească).
Chiar şi o parte din bagaje, în special uneltele şi aparatele care le erau necesare, au putut fi duse cu ajutorul valahilor care treceau graniţa peste pasul Predeal în Valahia (Ţara Românească) şi acum le stăteau la dispoziţie celor din comunitate ca să construiască o gospodărie frăţească.
Erau 78 de persoane care au luat parte la memorabila traversare a Carpaţilor; în închisoarea din Sibiu respectiv Rupea rămăseseră: Matthias Hofer, închis din 1757, Christina (26) şi Elisabeth (28) Strauss, precum şi Anne Ehgarter (28), care erau în închisoare din 1759; apoi Martin Glanzer (48), Maria Glanzer (42) cu fiul lor Christian (20), Barbara Glanzer (25), Margarethe Glanzer (41) şi Aenne Wipf (42) cu fiica ei Grete (13), toţi în închisoare din octombrie 1767.
În total rămăseseră deci 11 fraţi în Transilvania în închisoare.

Extraordinare evadare din Transilvania a credincioșilor hutteriți, octombrie 1767. De la Satulung (BV) la Teșila (PH). Cronica fraților hutteriți (400)

       Botezătorii au petrecut ziua de 12 octombrie 1767 în cea mai mare nelinişte şi teamă de a fi descoperiţi în pădurea din Satulung. S-au rugat ca Dumnezeu să nu îi părăsească acum în ultimul moment.
Prezbiterii, în special Andreas Wurtzy, au încercat să îi încurajeze. În sfârşit a venit Kuhr cu călăuzele valahe. Şi-au împachetat lucrurile strict necesare pe cei patru cai şi au lăsat căruţa în urmă. Valahii trebuiau să o ia mai târziu. Cei patru boi au fost mânaţi în faţă fără bagaje şi aşa a început urcuşul în noaptea spre 13 octombrie. Adulţii îşi prinseseră copiii mici pe spate, Magdalena Gurl care era oarbă a fost legată de spinarea unui cal, băieţii adolescenţi i-au luat pe cei mai mici de mână şi aşa au urcat toată seara şi toată noaptea până în zori prin codrii seculari ai Carpaţilor, până ce în zori au ajuns la un perete de stâncă unde tot convoiul a poposit.
Pentru că era prea puţină pâine, cei patru valahi au trebuit să mai coboare o dată şi să facă rost de făină şi pâine din sat. După ce au mâncat de seară, botezătorii au urcat în continuare până au ieşit din zona pădurilor pe pajiştile alpine şi în regiunea stâncoasă.

Evadarea din Transilvania, de la Măieruș la Satulung(Săcele-BV). Cronica fraților hutteriți (399)

Aici a lăsat Kuhr convoiul să facă popas două zile şi o noapte într-o pădure. Între timp a făcut rost din Măieruş pentru şase guldeni de o călăuză cu o căruţă cu cai care trebuia să transporte o parte din bagaje. Ca să ajungă la punctul de întâlnire stabilit în Satulung, trebuiau să traverseze pe şosea satele saşe Rotbav, Feldioara şi Hărman în Ţara Bârsei. Pentru că un convoi de 77 de persoane ar fi ieşit în evidenţă prea mult, călăuza şi robul său au pus întregul convoi să ocolească satele şi să meargă peste câmpuri pe câmpiile din Ţara Bârsei, şi, ca să ajungă în Braşov înainte de zori, i-a pus să meargă o distanţă de aproximativ 30 km fără popas. Dacă traversarea nocturnă a muntelui Baraolt a fost foarte obositoare, acest marş susţinut a fost şi mai mult: „Atunci au aflat multe persoane ceea ce considerau de necrezut mai devreme, şi anume, că se poate dormi mergând sau că pe lângă mers se poate şi dormi.“¹⁸⁴
Într-o mică vale afluentă la sud-est de Satulung a făcut convoiul popas. Toţi erau atât de epuizaţi încât a trebuit neapărat să se odihnească câteva zile. Dar pentru că o astfel de adunare de oameni ieşea în evidenţă, se temeau să nu fie descoperiţi şi s-au afundat mai adânc în pădure. Totuşi au fost observaţi de mulţi oameni şi au început să se teamă că ar putea fi denunţaţi autorităţilor şi vor fi duşi din nou cu forţa înapoi. Josef Kuhr i-a căutat pe valahii care ar fi trebuit să ducă convoiul botezatorilor peste munte, dar nu i-a găsit, pentru că veniseră mai devreme în Satulung decât fusese stabilit.

Extraordinare evadare din Transilvania a grupului de 77 de credincioși hutteriți. Fuga. Întemnițarea la Rupea a unor frați din Stein. Trecerea Oltului. De la Criț la Măieruș, 5 zile. Octombrie 1767. Cronica fraților hutteriți (398)

Plecarea din Criţ a avut loc pe 3 octombrie 1767 la ora zece dimineaţa.
Convoiul emigranţilor a mărşăluit din Criţ prin Bumbeşti până la Fişer. Într-o mică vale au făcut un popas, au mâncat şi s-au odihnit. Apoi au mers prin Rupea şi au ajuns la râul Olt la revărsatul zorilor.

(imagine din care s-a inspirat autorul monumentului pribegilor din Berlin).

Pregătirile de a fugi din Transilvania peste Carpați spre Țara Românească. Cronica fraților hutteriți (397)

Josef Kuhr, care stăpânea limba valahă, a reuşit să recruteze patru valahi din regiunea Satulung, sud-est faţă de Braşov, care pentru o anumită sumă s-au declarat gata să călăuzească convoiul botezatorilor peste munţi în Valahia (Ţara Românească). Aceşti oameni au riscat astfel foarte mult, pentru că dacă ar fi fost prinşi, erau ameninţaţi cu moartea prin spânzurare.
În timp ce Kuhr cu Veit Glanzer şi Lorenz Tschetterle erau pe drum, întreaga biserică se pregătea să pornească la drum. Au vândut în grabă tot ce le-a permis să facă bani, au pus laolaltă în saci şi baloturi care puteau fi duse în spate lenjeria de corp şi de pat.

(imagine cu monumentul bagajului de pribeag din Berlin)

O parte din ce aveau însă vroiau fraţii să o trimită cu o căruţă cu cai cu unul dintre valahi prin postul de Contumaz din Predeal spre Câmpina, în special uneltele lor şi proviziile de alimente şi cărţile lor. Apoi au auzit că Pater Delpini va ajunge în curând în Criţ. Se spunea în sat că scrisese deja unui regiment austriac ce se găsea într-un ţinut secuiesc¹⁸⁰ pentru a-i fi alocat un detaşament, aşa că aşteptau cu mare teamă şi încordare momentul apariţiei acestuia.

Lista
familiilor de transmigranţi din Carintia şi a fugarilor din Vinţu de Jos,
care au luat parte în 1767 la fuga peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească):
Cei din Carintia:
..1. G l a n z e r Paul………………………………………………………………………………..în total…3
..2. G l a n z e r Marias Kinder………………………………………………………………….în total…3
..3. G l a n z e r Veit………………………………………………………………………………….în total…1
..4. G u r l………………………………………………………………………………………………….în total…2
..5. H o f e r Anna……………………………………………………………………………………….în total…8
..6. H o f e r Johann jun. …………………………………………………………………………..în total…4
..7. K l e i n s a s s e r Hans………………………………………………………………………în total…7
..8. K l e i n s a s s e r Josef……………………………………………………………………..în total…3
..9. K l e i n s a s s e r Matthias………………………………………………………………….în total…3
10. M u e l l e r  Josef………………………………………………………………………………..în total…6
11. M u e l l e r  Peter………………………………………………………………………………..în total…3
12. N a g l e r  Dorothea…………………………………………………………………………….în total…4
13. P i c h l e r  Rosina………………………………………………………………………………în total…1
14. W a l d n e r………………………………………………………………………………………..în total…7
15. W i n k l e r  Christina…………………………………………………………………………..în total…1
16. W u r t z y……………………………………………………………………………………………în total…7
Cei din Vinţu de Jos:
17. K u h r  Josef………………………………………………………………………………………în total…1
18. S t a h l  Johann…………………………………………………………………………………..în total…7
19. W i p f  Aennes Kinder………………………………………………………………………..în total…4
20. T s c h e t t e r l e  Lorenz…………………………………………………………………….în total…1
21. G r e t e  Wipf II. ……………………………………………………………………………….în total…1
22. Z u e l c h  Grete…………………………………………………………………………………în total…1
____________

Când întoarcerea celor trei fraţi trimişi s-a amânat, Hans Kleinsasser a decis să acţioneze prin propria-i putere şi să le iasă în întâmpinare. A angajat un vizitiu cu căruţă din localitatea învecinată şi a decis pornirea la drum pentru noaptea următoare. Prizonierii din biserica fortificată nu erau foarte atent supravegheaţi iar ziua puteau fi vizitaţi de către ceilalţi ca să fie aprovizionaţi cu mâncare şi aflaseră că, cheia de la poarta cetăţii era păzită într-o gaură din perete. Kleinsasser le-a dat de înţeles tuturor „fraţilor” captivi în cetate că trebuiau să fie pregătiţi pentru o fugă în noaptea respectivă.
Dar în noaptea următoare vizitiul nu a venit pentru că îşi pierduse calul; nici în a doua noapte nu a mers, aşa că a fost amânat pentru a treia noapte. Din fericire, în seara respectivă s-a întors Josef Kuhr cu cei doi tovarăşi ai săi. La început a fost supărat că Hans Kleinsasser hotărâse să fugă noaptea fără să aştepte întoarcerea sa, dar când a auzit de pericolul iminent, şi-a schimbat atitudinea. Când nici în această noapte nu a apărut vizitul angajat, fraţii au fost cuprinşi de frică. Părea că Domnul nu vrea ca ei să plece din Criţ. Au decis să vadă hotărârea lui Dumnezeu prin tragere la sorţi. După rugăciuni lungi şi insistente ale întregii biserici s-a tras la sorţi şi s-a decis că biserica trebuia să plece în străinătate. Atunci şi-au recăpătat toţi speranţa din nou şi au decis ca acum să nu mai plece pe ascuns noaptea, ci liber şi deschis în timpul zilei.

10. Fuga fraţilor hutteriţi din Carintia peste Carpaţi în Valahia (Ţara Românească) în 1767
Însărcinarea pe care şi-o luase Kuhr nu era uşoară. El trebuia să conducă pe jos şi fără să atragă atenţia 45 de adulţi, 25 de copii cu vârste cuprinse între 6-15 ani şi 13 copii mici, printre care şi un sugar, o femeie în vârstă şi oarbă (Magdalena Gurl), trei femei însărcinate (Barbara Glanzer, Barbara Kleinsasser şi Elisabeth Mueller în luna a şaptea şi a opta!) împreună cu bagajul format din lucrurile strict necesare şi alimentele pentru cel puţin o săptămână peste un munte abrupt şi impracticabil, în toamnă, cu puţin înainte de căderea primei ninsori. Comunitatea din Criţ avea o căruţă cu două perechi de boi, familia Glanzer din Dacia (Stein) avea un car cu doi cai; în acestea au încărcat lucrurile cele mai importante. Fiecare adult şi adolescent purta o legătură în spate, iar o parte din bărbaţi îi purtau pe cei opt copii mici care erau prea mici ca să meargă susţinut. Dar deja băieţii şi fetiţele de 4-5 ani trebuiau să meargă pe jos. Casa din Criţ a rămas în urmă împreună cu toată mobila, în grabă nu au mai putut-o vinde.
Ceea ce agonisiseră cei din Carintia în decurs de zece ani cu multă hărnicie şi efort, au trebuit acum să lase în urmă locuitorilor din Criţ, care împreună cu dregătorii lor priveau curioşi convoiul. Sătenii se temeau de reacţia autorităţilor din Sibiu când se va afla că fuseseră lăsaţi să plece ziua în amiaza mare, dar pe de altă parte, locuitorii satului se bucurau din nou să scape de musafirii inoportuni. Oricum nu s-a mişcat nicio mână să îi oprească.

180 Ţinutul secuiesc, numit şi Trei Scaune, se întinde la nord de Braşov de-a lungul Carpaţilor Orientali şi este ţinutul de origine al Mureşului, Oltului şi Târnavelor. Din 1764 aparţinea graniţei militare şi avea două regimente de graniţă formate din ţărani care vorbeau ungureşte.

”„Acum, frate Josef, ai venit să ne conduci afară de aici?” Luarea hotărârii de a fugi din Transilvania cu întreaga comunitate. Cronica fraților hutteriți. (396)

       Când Josef Kuhr şi Johann Stahl au apărut pe neaşteptate la 27 august 1767 în Criţ, prima întrebare pe care Andreas Wurtzys i-a pus-o a fost: „Acum, frate Josef, ai venit să ne conduci afară de aici?” Kuhr a răspuns: „Da, fratele meu, dacă este voia lui Dumnezeu.” El le-a povestit fraţilor că dincolo de Carpaţii care înconjurau Transilvania ca un zid de nepătruns, în Moldova şi în Valahia (Ţara Românească) se găsea suficient loc şi libertate pentru ei.
Valahii şi moldovenii erau dedicaţi religiei greco-ortodoxe, dar în oraşe locuiau şi greci, armeni, iudei şi discipoli ai diferitelor secte, precum filipenii¹⁷⁵, dar nimeni nu era torturat sau persecutat din cauza credinţei lui. Ţara era supusă împăratului turc, care aşezase prinţi aici¹⁷⁶. Era un pământ fierbinte şi gras din care creştea cel mai bun vin. Dar nu este aşa dens populat, şi de aceea există încă mult teren necultivat şi pajişti mari.
Pentru a le prezenta fraţilor ţara cât mai atrăgător, le-a povestit că a întâlnit un om pe drum care stătea pe un câmp. Când Kuhr l-a întrebat ce meserie are, acesta a răspuns „păstor”. Kuhr l-a întrebat unde are oile. Acesta a arătat spre câmp şi de-abia atunci şi-a dat Kuhr seama că iarba era atât de înaltă încât nu putuse să vadă oile din ea din cauza asta¹⁷⁷.

Atunci au prins fraţii din Criţ din nou curaj şi au fost de părere că Dumnezeu li-i trimisese pe cei doi fraţi drept conducători şi şefi ca să îi conducă din primejdie la libertate la fel cum condusese Moise odinioară pe copiii lui Israel din asuprirea din Egipt în Canaan. I-au trimis imediat pe Josef Kuhr, Veit Glanzer şi Lorenz Tschetterle, să se intereseze în împrejurimile Braşovului pe unde ar putea scăpa peste munţi în Valahia (Ţara Românească).

Întemnițarea a 46 de frați în biserica fortificată din Criț, 1767. Cronica fraților hutteriți. (395)

În Criţ, tensiunile între populaţia saşă a satului şi fraţii din Carintia, al căror număr se ridica din nou la 56 de persoane, crescuseră în vară; s-a ajuns la fricţiuni şi la acte pline de îndrăzneală, au fost confiscate 1000 de cărămizi, pânză şi alte produse pentru acoperirea costurilor ducerii înapoi a celor din Vinţu. Pe 10 august 1767 a venit din nou poruncă de la magistratura Sibiului ca persoanele din Vinţu care fugiseră în Criţ să fie duse înapoi cu forţa, dar şi toate celelalte familii care se mutaseră în Criţ din alte locuri să fie duse iarăşi înapoi în satele lor, deci Wurtzy în Ighişu Nou, Gurl în Seleuş, Josef Mueller în Bazna, văduva Hofer şi Nagler în Cincu şi Waldner în Brădeni. Pentru că s-au împotrivit, 46 de persoane au fost închise în curtea bisericii fortificate din Criţ¹⁷².

(Biserica fortificată din Criț, județul Brașov, imagină din dronă.)
Apoi au fost duse cu forţa în locurile unde trăiseră mai înainte; fraţii Glanzer, care tocmai se pregăteau să se mute în Criţ au fost duşi cu copiii lor în Dacia (Stein). Dar această măsură s-a dovedit a fi zadarnică.

Pribegia de 9 luni (1600 de km) a lui Josef Kuhr și Johann Stahl prin Polonia, Bucovina, Moldova, Țara Românească și întoarcerea lor la Vințu și Criț, 1767. Cronica fraților hutteriți. (394)

Josef Kuhr şi Johann Stahl au rătăcit peste Carpaţi spre nord. Într-un târguşor au fost sfătuiţi de o femeie să meargă în Zaleszczyki¹⁷⁰, acolo ridicase împăratul polonez o fabrică de postav şi acolo erau şi mulţi nemţi.
Pe 6 decembrie 1766 au traversat Dnjestr care era îngheţat şi au ajuns în Zaleszczykl.

(imagine a satului Zalishchyky, regiunea Ternopol, Ucraina de acum, 50 de km nord de Cernăuți)
Aici au petrecut iarna, Josef Kuhr ca tăietor de lemne, Johann Stahl ca ajutor la un făuritor de unelte.
La 15 mai 1767 au părăsit localitatea şi au mers prin Bucovina prin Botoşani, Iaşi, Focşani drept prin Moldova, apoi prin Bucureşti şi Craiova prin Valahia (Ţara Românească). Pe drum lucrau mereu câteva zile ca să îşi câştige existenţa şi se informau despre condiţiile de viaţă în această ţară, căci Josef Kuhr era decis să părăsească Transilvania împreună cu botezatorii şi să îi aşeze într-o ţară cu libertate religioasă.    

Pericolul luării copiilor de la părinții credincioși pentru a fi crescuți catolici. Fuga de sub escortă la Cluj a lui Lorenz Tschetterle. Cronica fraților hutteriți (393)

Johannes Waldner susţine că familiile lui Johann Stahl şi Aenne Wipf cu copiii au mai fugit de câteva ori din Vinţu la Criţ şi au fost mereu aduşi înapoi. Acest lucru pare să se adeverească, deşi în documentele vremii nu se spune nimic despre aceasta. Au existat însă zvonuri că aceşti botezatorii din Vinţu fugiseră peste Carpaţi în Moldova sau Valahia (Ţara Românească)¹⁶⁶.
Pater Delpini a renunţat pentru început la convertirea botezatorilor din Criţ şi Dacia (Stein). Din intenţiile sale viitoare se poate presupune cu o mare probabilitate cum plănuia să rezolve această problemă. După ce se convinsese că botezătorii adulţi nu puteau fi convertiţi în vreun fel, nici măcar cu forţa, a căutat o posibilitate ca măcar să îi aibă în mână pe copiii lor şi să le dea o educaţie catolică. De aceea a părăsit Vinţul în iarna anului 1766/1767 şi s-a mutat în rezidenţa iezuită din Sibiu. De aici, după cercetări minuţioase, a trimis un promemoria împărătesei Maria Tereza la începutul primăverii anului 1767 în care propunea să i se pună la dispoziţie complexul de clădiri al „retranşamentului” construit în 1753-1755 pentru transmigranţi la periferia Sibiului, pe care acum îl achiziţionase oraşul, ca să înfiinţeze un orfelinat catolic cu privilegii specifice. Pentru că a prezentat nu numai un plan complet pentru funcţionarea orfelinatului ci şi numeroase propuneri pentru finanţarea costurilor de întreţinere, care cauzau dezavantaje serioase saşilor evanghelici, este de presupus, că această problemă îl preocupa de mult. El vroia să adăpostească aici toţi copiii rebotezători şi să le dea o educaţie catolică în timp ce adulţii, la fel ca Josef Kuhr şi Johann Stahl, să fie alungaţi peste graniţă pentru totdeauna în Polonia sau în Turcia.¹⁶⁷.

Marea cronică a fraților hutteriți, întregul document

Pe cărțile vechi bisericești apar scrise blesteme, că ”cine va fura această sfântă carte să….pățească nuștiuce, să-l bată nuștiucine, etc.”
Eu nu pot scrie așa, legea cea nouă îmi cere să nu blestem, doar să binecuvântez.
Legea cea nouă mai cere să nu mă răzbun, dar nu scrie că nu va fi nicio răzbunare, va fi: răzbunarea Domnului.
Iar despre răzbunarea asta eu trebuie să dau de știre.
”Te va bate Dumnezeu perete văruit” a fost o avertizare, o veste bună am putea zice, să știe omul că are deschis dosar și să-și umble de avocat.
Am tradus o carte veche și o pun online aici, după ce am pus-o în sute de episoade pe acest blog.
Rog pe cei tentați să pună documentul pe Amazon cu 3 dolari pe descărcare să se abțină.
Și îi avertizez foarte serios că luatul pe gratis și vândutul pe bani e furt, iar hoților Dumnezeu le va da probabil un timp de pocăință, ( ca Izabelei) dar pe urmă îi va pedepsi.
”Fără plată ați primit, fără plată să dați!”

Online aici pdf.
Sau doc.

Dragonadele de Transilvania. Încartiruirea de soldați catolici în casele credincioșilor din Vințu de Jos. Soldații ”îi târau cu forţa„ la predicile iezuitului Delpini. Josef Kuhr şi Johann Stahl sunt alungați din Transilvania pe la Sighet.Noiembrie 1766. Cronica fraților hutteriți (392)

Pater Delpini a început în Vinţu, întrucât nu putuse obţine nimic cu vorbe bune şi predici, acum cu metode mai violente.
      A dispus ca în casele familiilor care se împotriveau convertirii să fie puşi soldaţi care trebuiau întreţinuţi din banii lor şi care îi târau cu forţa la predici.
Dacă refuzau, erau bătuţi de soldaţi.
Johannes Stahl, care fusese eliberat în martie din închisoarea din Aiud, nu a mai putut suporta tirania soldaţilor şi a fugit din biserică, s-a ascuns prin împrejurimi şi îşi vizita familia doar pe ascuns. Şi tânărul Lorenz Tschetterle, care fusese aşezat la ţesătorul Joseph care devenise catolic, a fost adesea bătut până ce a fugit şi s-a întors în Criţ unde a povestit bisericii despre nenorocirea din Vinţu. Până la urmă s-au convertit pe lângă prezbiterul Maertl Roth, căruia statul i-a garantat o pensie de 60 de guldeni, şi cei mai apreciaţi din biserică precum Jakob Stutz, Carel Gentner, Michael Kuhn, Michael Wipf, şi au rămas fideli credinţei botezătoare doar familiile lui Johann Stahl şi a Aennei Wipf precum şi Lorenz Tschetterle şi Grete Wipf.
Pater Delpini l-a înştiinţat pe Josef Kuhr, care era ţinut încă în închisoarea din Cluj, printr-o scrisoare, că acum întreaga biserică din Vinţu mărturisea „adevărata credinţă”. Spunea că cei din Vinţu îngenunchiaseră în faţa episcopului şi îi mulţumiseră lui şi lui Dumnezeu că aflaseră harul „de a se îndepărta de greşeală şi a veni la dreptate, lumină şi credinţă”¹⁶³.
Dar Josef Kuhr nu s-a lăsat impresionat.
A răspuns: „Îmi pare rău din toată inima că au fost atât de slabi în credinţă şi s-au lăsat ademeniţi. Dar ce să fac eu? Fiecare trebuie să îşi poarte povara, căci este scris: că nici fiul tatălui, nici tatăl fiului nu va purta nelegiuirea, ci fiecare trebuie să dea socoteală pentru sine însuşi la Judecata de Apoi.”

”Răspunsul fraţilor a fost: „Omul trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni, este poruncit în Cuvântul Domnului ca oaspeţii şi străinii să fie găzduiţi.”” Cronica fraților hutteriți (391)

Când botezătorii din Vinţu au fugit în Criţ, Pater Delpini nu a mobilizat doar guberniul, care a emis diverse porunci, ca cei din Vinţu să fie prinşi din nou¹⁵⁵, ci şi comandamentul general al Transilvaniei şi pe comandantul acestuia, seniorul von Siskovics.
Aceasta l-a determinat pe preşedintele consiliului de război al curţii, mareşalul conte Daun să îi ceară un raport baronului Siskovics¹⁵⁶; generalul-locotenent baronul Siskovics a trimis acest raport pe 8 martie 1766. În mod clar nu prea familiarizat cu relaţiile religioase din Transilvania, i-a scris contelui Daun în raport că secta rebotezătorilor fusese „introdusă” în Transilvania deja din 1622 de către principele Gabor Bethlen şi aşezată în Vinţu pe Mureş.
Deşi li se interzisese să se răspândească aici, s-au întins totuşi în Scaunele săseşti Mediaş şi Rupea¹⁵⁷. În Vinţu se găseau 19 familii, dintre care doar 4 făceau parte dintre cei cărora li s-au acordat privilegiile din vremea sa (1622). Dintre aceşia erau şapte familii husite care veniseră de puţină vreme acolo, în total 84 de persoane. În Scaunul Rupea se găseau 21, în Scaunul Mediaş 10 persoane¹⁵⁸. Această sectă a fost lăsată în pace până ce maiestatea sa imperială-regală apostolică „a binevoit să orânduiască prin marea-i milostenie ca timp de şase săptămâni fie părăsesc ţara, fie mărturisesc o religie” la 30 august 1763. În anul 1764 însă, maiestatea imperială-regală şi apostolică a binevoit să poruncească la 20 iulie, să nu fie izgoniţi imediat ci să fie toleraţi şi le-a trimis un „iezuit” ca misionar care se străduieşte acum să îi îndrume spre adevărata credinţă. Deşi misionarul se găsea deja de un an printre rebotezători sub conducerea domnului baron şi a episcopului Bajtay, nu a putut converti decât 10 persoane, toţi ceilalţi se găseau încă în secta „de dinainte”¹⁵⁹.

Dragonadele din Transilvania, un episod necunoscut al persecuției credincioșilor de către iezuiții catolici, din anii 1700 din Transilvania.

În publicarea istoriei fraților hutteriți, am ajuns după recitire la un episod care abia acum îl înțeleg mai bine.
Dar să fac o paranteză.
Prima dată am tradus acum aproape 10 ani partea de la urmă a istoriei, de la 1622 încoace, cea care o public acum.
Apoi, în urma unei vizite în SUA am cumpărat Marea Carte de Istorie și am tradus-o.
Am aflat așadar că dragonadele s-au aplicat și în Transilvania exact în felul celor  mai vestite din Franța
Ce sunt Dragonadele? Wikipedia explică:
”” Dragonadele ” au fost o politică guvernamentală franceză instituită de regele Ludovic al XIV-lea în 1681 pentru a intimida familiile Huguenote fie în părăsirea Franței, fie în convertirea la catolicism . Aceasta a implicat încartiruirea dragonilor nedisciplinați în gospodării protestante, cu permisiunea implicită de a abuza locuitorii și de a le distruge sau fura posesiunile. Ostașii angajați în acest rol era numiți ironic „dragoni misionari”.
Dragonadele au fost aplicate în Franța începând cu 1681.
În casele Anabaptiștilor (Rebotezaților) de la Vințu de Jos s-au aplicat după aproape 100 de ani.

”Rezistenţa se aduna în casa lui Michael Wipf,” Întemnițarea la Cluj a lui Jakob Stutz şi Elias Wipf, „În închisoare au început să oscileze şi s-au convertit la catolicism.” Cronica fraților hutteriți (390)

În realitate însă, mai exista în Vinţu de Jos un număr semnificativ de familii rămase fidele credinţei, care acum, conştiente de necazul în care se găseau, au căutat ajutor şi adăpost la biserica din Criţ. Prima a fost Grete Wipf, o soră tânără, care a fugit la Hans Kleinsasser în Criţ şi a fost primită de acesta; la sfârşitul verii sau începutul toamnei au urmat: Johann Stahl, olar care făcea şi urcioare, împreună cu soţia sa Judith şi cei patru copii ai lor, Michael Wipf cu soţia sa şi doi copii, Aenne Wipf cu cei cinci copii ai ei, Jakob Stutz cu mama sa Susanne, ţesătorul Josef cu mama sa şi Lorenz Tschetterle, în vârstă de 17 ani.
       Fuga lor a fost trădată înainte de vreme lui Pater Delpini, toţi au fost prinşi pe drum în afară de Jakob Stutz, şi au fost duşi în cetatea din Vinţu de Jos¹⁵¹, unde au rămas închişi pentru început pentru trei săptămâni. Johann Stahl şi Michael Wipf au fost duşi în închisoarea din Aiud^l52, unde până la urmă Michael Wipf s-a îmbolnăvit foare grav şi a fost eliberat în ianuarie 1766. Mai târziu, rezistenţa se aduna în casa lui Michael Wipf, numită Estermichel, şi îşi ţineau acolo în secret orele de rugăciune. Delpini a dispus ca ţesătorul Josef, un boem, care venise de puţină vreme în biserica din Vinţu de Jos să fie pus în lanţuri şi l-a ameninţat că îl va ţine închis până ce va deveni catolic.

Întemnițarea lui Josef Kuhr la Aiud și la Alba Iulia. 1765. Convertirea la catolicism a prezbiterului Maertl Roth. Cronica fraților hutteriți (389)

Delpini şi-a dat seama curând că el era sufletul rezistenţei şi a urmărit să îl dea la o parte. Drept pretext a folosit cearta care exista între biserică şi Johann Foltin, un rebotezator care în 1756 trecuse la catolicism. El fusese exclus din biserică la vremea respectivă şi biserica îi luase terenurile. Pentru că din cauza asta a apelat la tribunalele lumeşti care nu i-au dat dreptate, Josef Kuhr împreună cu câţiva fraţi îi distruseseră casa. Acum a dispus Pater Delpini, ca autorităţile să îi aprobe lui Johann Foltin plata daunelor în valoare de 60 de guldeni. Judecătorul superior i-a cerut lui Josef Kuhr, Maertl Roth, Carel Gentner şi Michael Kuhn, să depună imediat suma respectivă. Kuhr a protestat. Atunci judecătorul superior a folosit această ocazie ca să îl închidă şi să dispună să fie dus în lanţuri la Aiud. Deşi biserica a depus cei 60 de guldeni datoraţi, lui Kuhr nu i s-a mai dat drumul, ci a fost adus în închisoarea din Alba Iulia în aprilie 1765. Aici şi în continuare în mănăstirea catolică a fost ţinut închis Josef Kuhr până în octombrie 1766.        Mai întâi a stat în lanţuri, apoi i s-au scos, dar a fost ţinut sub pază strictă.
Foarte mulţi preoţi catolici au încercat să îl convertească, dar Kuhr a rămas neclintit. Atunci când unul dintre preoţi i-a spus că şi Zacharias Walter, prezbiterul din Sabatisch, care totuşi fusese „un om înţelept” şi s-a convertit la credinţa catolică, Kuhr i-a răspuns: „Nu îl consider înţelept pentru că şi-a lăsat credinţa şi nu a rămas constant.”¹⁴⁵ Odată cu încarcerarea lui Josef Kuhr, care fusese sufletul rezistenţei împotriva convertirii, rezistenţa botezatorilor din Vinţu de Jos s-a topit, mai ales după ce Maertl Roth, prezbiterul bisericii, s-a arătat din ce în ce mai supus dorinţelor preotului iezuit şi a trecut în curând la catolicism.

”Dar biserica, chiar şi propriul său fiu, Josef, a rămas.” Persecuțiile lui Delpini de la Vințu de Jos descrise de frați. Cronica fraților hutteriți (388)

Fraţii hutteriţi au zugrăvit încercările de convertire ale părintelui iezuit Delpini într-o altă lumină, şi e de presupus, cu cea mai mare probabilitate, că reprezentarea lor este mai aproape de adevăr.
Johannes Waldner, cronicarul lor, pe atunci în vârstă de doar 11-14 ani, povesteşte în „Lucrurile remarcabile” după amintirile lui Josef Kuhr, Johannes Stahl, Grete Wipf şi altora, care trăiseră aceşti ani ca adulţi implicaţi în evenimente.
Pater Delpini îşi stabilise domiciliul în gospodăria episcopului, dar mergea zilnic prin toate casele şi a comunicat mai întâi câte suflete se găseau în fiecare casă.
După ce a investigat totul exact, a apărut într-o zi cu judele superior, judele târgului şi foarte mulţi ţărani (evident catolici) în Vinţu de Jos, i-a adunat pe fraţi apoi a intrat cu forţa în casele lor şi a confiscat toate cărţile cu conţinut hutterit pe care le-a găsit…            După această acţiune l-a pus câteva zile mai târziu pe prezbiterul Maertl Roth să convoace biserica şi i-a anunţat că „el este trimis de milostiva maiestate imperială la ei ca să îi convertească de la secta şi greşeala lor la credinţa adevărată creştină”. Biserica i-a răspuns că nu vor să accepte nicio credinţă străină. Atunci el a plecat. După opt zile s-a întors şi le-a cerut prezbiterilor să vină la predica sa împreună cu toată biserica. Biserica a ascultat, s-a strâns în casa de rugăciune şi a ascultat predica lui. El a predicat despre versetul 12 din capitolul 16 al Evangheliei după Ioan: „Mai am să vă spun multe lucruri dar acum nu le puteţi purta”. Delpini a interpretat asta, cum că biserica ar înţelege mult prea puţin din Evanghelie. Cuvintele lui Hristos „Dar când va veni acela, duhul adevărului, el vă va conduce în tot adevărul” le interpreta în legătură cu el însuşi. De-abia el era cel care îi va învăţa credinţa adevărată. Apoi le-a povestit despre sfinţii catolici şi despre ce minuni făcuse fiecare. Prin puterea acestei credinţe, un iezuit ca şi el, mutase un munte.
La sfârşitul predicii a întrebat biserica ce părere avea despre predica lui. Atunci s-a ridicat Josef Kuhr, „slujitorul Cuvântului” şi i-a răspuns: „Ce ai spus tu din Evanghelie ştiu la fel de bine ca şi tine. Iar ceea ce spui despre sfinţii tăi cei mulţi, nu cred. Iar şi mai mult, ceea ce ai spus despre iezuitul respectiv, cum că ar fi mutat un munte, asta este o minciună iezuită, pentru că Hristos nu se referea la muntele natural, şi nici apostolii nu au mutat vreun munte natural…”¹⁴⁴
Delpini şi-a apărat învăţătura şi a încercat să le dovedească botezul copiilor din Scriptură, dar Kuhr l-a contrazis şi l-a combătut cu Scriptura. La final, Kuhr a spus bisericii: „Cine încă se mai făleşte cu numele de frate sau soră să mă urmeze” şi a părăsit casa de rugăciune. Dar biserica, chiar şi propriul său fiu, Josef, a rămas. Întreaga biserică era disperată şi a rămas fără să se mişte sau să spună vreun cuvânt. În următoarele săptămâni, Kuhr a încercat într-una să îi întărească pe fraţi în credinţă.

144 Cartea mică de istorie, pag. 241 şi următoarea.

Primele persecuții conduse de iezuitul Delpini la Vințu de Jos. Confiscarea sălii de adunare. Confiscarea cărților. Din raportul lui Delpini către camera aulică de la Viena. Cronica fraților hutteriți (387)

Într-o scrisoare din 22 februarie 1765 Pater Delpini raportează Camerei aulice ce succes au avut primele sale încercări pentru convertirea botezatorilor din Vinţu de Jos¹³³:
Când s-a prezentat botezătorilor, aceştia au refuzat să îl asculte. Au vrut mai degrabă să îşi dea sângele şi viaţa decât să asculte învăţătura unui preot catolic. Totuşi, prin rugăminţi şi ameninţări i-a înduplecat începând cu 11 noiembrie 1764 să îl asculte de şapte ori în casa lor de rugăciune. Când însă învăţătorii lor au văzut că unii au început să oscileze, învăţătorul lor, Josef Kuhr a declarat public că pe viitor nu vor mai asculta şi, ca exemplu, au ieşit toţi din casa de rugăciune. Când, după aceasta, a luat naştere o mişcare mare în popor, a renunţat să mai predice şi a denunţat acest lucru la guberniu. Ca urmare, guberniul le-a interzis învăţătorilor (Maertl Roth şi Josef Kuhr) să mai predice şi i-a dat lui cheia de la casa de rugăciune unde numai el putea acum să predice. Apoi li s-au luat botezătorilor toate cărţile lor cu conţinut rebotezător, pentru că se lăudaseră singuri că prin citirea cărţilor câştigaseră noi discipoli în trei locuri¹³⁴ în anii trecuţi. Dar acum persistau în continuare în neascultare, spunând: maiestatea sa imperială a poruncit doar să îl asculte de două sau de trei ori, dar ei făcuseră asta deja de şapte ori şi cu asta îşi îndepliniseră datoria şi vroiau acum să rămână netulburaţi în învăţătura lor. Cauza pentru această opoziţie se găseşte la cei doi învăţători (Roth şi Kuhr), căci aceştia se temeau că dacă predicile sale ar dura mai mult poporul va renunţa la greşeală şi ei îşi vor pierde pensiile, pentru că ambii se dezobişnuiseră de munca manuală prin statutul lor de învăţători¹³⁵.

Iezuitul Delpini, trimis în Transilvania pentru a distruge adunările botezătorilor. 1764. Cronica fraților hutteriți (386)

Pater Johannes Theophilus Delpini, de origine italiană, evident, probabil că luase parte în perioada 1761-1763 la convertirea forţată a „habanilor” în Sabatisch, Leware, St. Johann şi Trentschin şi avea aşadar ceva experienţă în domeniu¹³⁰. Faptul că ar fi „cel mai ales” dintre „iezuiţi” după cum afirmă Waldner şi că el s-a oferit împărătesei Maria Tereza să îi convertească pe cei din Vinţu de Jos, este cu siguranţă o inexactitate. Pentru botezătorii din Vinţu de Jos şi cei din Carintia, Pater Delpini a devenit simbolul răului, diavolul încarnat, al cărui unic ţel a fost distrugerea „bisericii adevărate creştine a lui Dumnezeu”. În realitate, Pater Delpini a fost misionar iezuit, deci un om şcolit să lupte cu „ereticii” prin orice mijloace. Faptul că în acelaşi timp a realizat principiul pus pe seama iezuiţilor, scopul scuză mijloacele, cu cea mai mare îndemânare, nu poate să fie negat nici de cronicarul şi admiratorul său, Wilhelm Schmidt care scrie despre el¹³¹:
„. . . acest preot zelos în ceea ce priveşte credinţa, iscusit în ale vieţii, şi fin observator a atins un grad de popularitate la cei de jos şi la cei mai de sus, care, dacă nu ar fi atestat de dovezile incontestabile pe care le-a lăsat scrise în urma sa, nu s-ar împăca cu poziţia socială modestă a ordinului său. Încrederea de care se bucura, era nelimitată şi era deschisă chiar şi din partea celor care erau de altă credinţă. Din păcate, respectul, pe care oamenii s-au simţit siliţi la început să i-l arate acestui om, a fost prejudiciat serios de faptul că el a urmat calea intrigii , care a compromis ordinul său într-un mod atât de semnificativ, umblând fără odihnă cu toate puterile spirituale şi materiale care îi stăteau la dispoziţie pentru a face rău necatolicilor!”

Pater Delpini a bombardat curtea, unde în mod evident era sprijinit zelos de câţiva fraţi de ordin care se găseau în poziţii înalte, cu Promemorias, care se ocupau cu convertirea unitarienilor, cu ocuparea scaunului episcopal al creştinilor greco-ortodocşi, apoi cu scoaterea greco-catolicilor (uniţi), dar în special cu probleme politice precum mutarea Suvarei Saşilor transilvano-saşe, legaţii pentru liceul evanghelic din Sibiu, cu averea lăsată de saşii transilvăneni bogaţi decedaţi, cu dispozitivele de depozitare a birturilor din Braşov, etc., prin care credea că putea face rău saşilor lutherani. „Retranşamentul” construit pentru transmigranţi, dar apoi a dovedit drept nepotrivit şi cumpărat de oraşul Sibiu l-a inspirat în înfiinţarea unui orfelinat independent de magistratura saşă în care urmau să primească o educaţie catolică copii de saşi, români şi unguri şi să fie luaţi din Naţiunea saşă în ceea ce priveşte administrarea, un plan pe care l-a pus în aplicare cu multă iscusinţă, în 1768 după distrugerea comunităţii botezătoare din Vinţu de Jos, cauzând astfel Naţiunii saşe multă pagubă materială şi nu numai. Pentru că avea relaţii bune cu curtea, şi, în plus, era susţinut cu zel de fraţii săi de ordin care se găseau în poziţiile corespunzătoare, a fost un spin dureros în carnea Naţiunii Saşe evanghelice timp de aproape două decenii. Pentru că după moartea Mariei Tereza a îndrăznit să atenteze la favoritul împărătesei, guvernatorul Samuel baronul de Brukenthal şi a vrut să obţină rechemarea acestuia din funcţie prin intrigi şi calomnii la împăratul Joseph al II-lea, s-a întins prea mult şi împăratul i-a poruncit să renunţe la conducerea orfelinatului terezianic şi să se stabilească drept canonic în Neutra (Nitra). Deja în 1777 încercase într-o vizită a Majestăţii sale să ţese intrigi împotriva baronului Brukenthal, numindu-l pe acesta „un saş lutheran, şi chiar un duşman de moarte al meu şi al orfelinatului imperial terezian, nu numai guvernator, ci şi şef de comisie în Publico Ecclesiasticis, deci şi al orfelinatului”, când Brukenthal a fost numit prin edictul curţii din 30 iulie 1777 guvernator al principatului Transilvania¹³².
Din puţinele scrieri ale lui Delpini care ne stau la dispoziţie, îl vedem drept un om iscusit, dar lipsit de consideraţie, care nu prea ţinea la adevăr, deforma faptele şi inducea autorităţile în eroare, mereu cu ţelul de a converti prin constrângere pe botezatorii din Vinţu de Jos şi Carintia.

Întemnițarea la Alba Iulia a lui Maertl Roth şi Josef Kuhr. 1764. Cronica fraților hutteriți (385)

9. Rezistenţa fraţilor hutteriţi din Vinţu de Jos şi ajutorul acordat lor de către comunitatea din Criţ şi Dacia (Stein).
În timpul anului 1764 a fost discutată reclamaţia botezătorilor din Vinţu de Jos în Viena printr-o procedură complicată de către consiliul de stat; în toată această perioadă comunitatea din Vinţu a avut o scurtă perioadă de respiro. Dar nu a fost lasată în pace de tot. Episcopul catolic de Alba Iulia, baronul Joseph Anton von Bajtay l-a însărcinat pe Pater Fonowits, conducătorul rezidenţei iezuite din Alba Iulia să facă o încercare de convertire a celor din Vinţu de Jos. Dar botezătorii au declarat că nu vor să ştie nimic de el şi că sunt hotărâţi să rămână la învăţătura lor. Atunci s-a încercat prin presiune şi constrângere: pe 6 aprilie 1764 au fost arestaţi prezbiterul bisericii, Maertl Roth, şi „slujitorul Cuvântului”, Josef Kuhr, şi predaţi închisorii din Alba Iulia¹²⁷, unde trebuiau să rămână până în septembrie. Superiorul Fonowits a încercat să îi convertească, dar ei l-au respins cu asprime. În septembrie 1764 guberniul a poruncit să fie puşi din nou în libertate pentru că între timp rezoluţia imperială reglementase ca botezătorii să nu fie alungaţi din ţară, ci să fie toleraţi. Comunitatea s-a bucurat de eliberarea celor doi, totuşi, după doar câteva săptămâni, persecuţiile au început din nou. Pe 26 noiembrie 1764 li s-a comunicat şi lor conţinutul deciziei imperiale¹²⁸ şi în acelaşi timp părintele iezuit şi misionarul trimis de la Viena la 11 noiembrie 1764 ca să îi convertească, Johannes Theophilus Delpini¹²⁹, li s-a prezentat personal.

127 Johannes Waldner dă drept dată 6 aprilie 1763 (Cartea mică de istorie, pag. 240), dar se înşală cu un an.
128 H. Klima, pag. 125 şi 128; W. Schmidt, pag. 157
129 Numele în actele vremii este Joaness Theophilus Delpini, Johannes Waldner însă îl înregistrează ca Delphini în Lucrurile remarcabile.

”Pentru educaţia acestor copii mici au fost înfiinţate grădiniţe în Criţ şi în Dacia (Stein)” Împăcarea celor din Criț cu cei din Stein. Cronica fraților hutteriți (384)

Johann Amlacher a murit în cursul anului 1764 în închisoarea din Sibiu. Cronica lui Waldner tăinuieşte împrejurările mai apropiate, deci este de presupus că a murit din cauza unei boli. La 6 februarie 1763 a avut loc prima nuntă din comunitatea din Criţ: Hans Kleinsasser a căsătorit pe menestrelul Peter Mueller, 42 de ani, cu Elisabeth Winkler, 24 de ani. Perechea a avut doi copii în Transilvania, Michael, născut în decembrie 1762 (mort în februarie 1766 în Criţ), şi Katharina, născută în decembrie 1765. După sfatul prezbiterilor s-au căsătorit pe 22 ianuarie 1764:¹²³ Matthlas Kleinsasser (26 ani) şi Maria Waldner (18 ani), şi Joseph Kleinsasser (24 ani) şi Christina Ehgarter (24 ani). Lui Matthias şi Mariei Kleinsasser li s-a născut în 1766 o fiică, Mariele, lui Josef şi Christinei Kleinsasser un fiu Josef în noiembrie 1764, care însă a murit în ianuarie 1766. Biserica a mai primit noi membri prin Ursula, fiica lui Josef şi a lui Elisabeth Mueller, născută în februarie 1763 în Criţ; Hester, născută în mai 1762, Katharina, născută în februarie 1765, fiica lui Georg şi Anne Waldner; Barbara, născută în mai 1763, şi Rebecca, născută în ianuarie 1766, fiica lui Paul şi a Barbarei Glanzer; Johann, născut în decembrie 1762, şi Samuel, născut în noiembrie 1765, fii lui Johann şi Magdalena Hofer, şi Andreas, născut în septembrie 1761, Margarethe, născută în decembrie 1764, şi Agnetha, născută în mai 1767, copiii lui Andreas şi Margarethe Wurtzy.
Pentru educaţia acestor copii mici au fost înfiinţate grădiniţe în Criţ şi în Dacia (Stein), unde comunitatea trăia în comunitatea de bunuri, pentru ca mamele să poată participa la munca în comun, la tors şi la ţesutul inului. Numai Andreas Wurtzy şi Johann Hofer jun., ginerele lui, trăiau „în proprietate” în Ighişu Nou.

Concluziile interogatoriului. Continuarea consolidării. Sosirea iezuitului Delpini. Criț și Stein, Transilvania, 1764. Cronica fraților hutteriți (383)

Bineînţeles că trebuie luat în considerare faptul că declaraţiile au fost formulate în formă prescurtată şi de către parohii care luau interogatoriul, dar răspunsurile redau cu siguranţă părerile corecte conform cu sensul.
Nu este de mirare faptul că botezatorii se contrazic un pic la anumite puncte. Se bazează doar pe învăţătura primită în Vinţu de Jos, dar din 1757 erau separaţi. În plus, contactul între Criţ şi Dacia (Stein) era întrerupt din 1761 din cauza neînţelegerilor care predominau între Kleinsasser şi fraţii Glanzer şi Wurtzy. Întemniţaţii din închisoarea Sibiului erau izolaţi de comunitate din 1757 şi 1759. Aşa că întrebările de credinţă nu au fost discutate niciodată în comun şi părerile diferite (cum ar fi în problema comerţului) nu au putut fi evitate.
Conţinutul interogatoriului este de aceea interesant şi demn de luat în considerare, pentru că reflectă concepţiile în cea mai timpurie perioadă a existenţei bisericii botezătoare din Carintia, mai înainte ca acestea să poată fi aduse la un numitor comun în aşezarea Wirschinka din Ucraina de către prezbiterii de mai târziu Josef Kuhr şi Johannes Waldner. În Wirschinka au putut fi discutate părerile diferite şi formulate principii de învăţătură valide, care sunt încă valabile şi astăzi în coloniile hutterite din USA şi Canada. Şi tradiţiile practicate astăzi au putut să se formeze doar în viaţa comună dintr-o colonie şi să devină bun al comunităţii.
Deja de la 10 ianuarie 1764 i-a transmit magistratul din Sibiu consilierului Camerei aulice, baronul Dietrich, un raport despre rezultatul interogatoriilor în Criţ şi Dacia (Stein).

”Zic că sunt hotărâţi să trăiască şi să moară în învăţătura lor prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu.”Sfârșitul interogatoriului (6) Cronica fraților hutteriți (382)

3. Credeţi că unui creştin i se permite după dreptul princiar imperial-regesc să dea un verdict sau să pronunţe judecată?
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei cred aceasta.
Hofer: Un creştin nu poate sta la judecată.
Amlacher: După dreptul lumesc, da, dar nu după cel spiritual.
Strauss: Nu.
Wurtzy: Este negat de el.
Mueller: Nu.
4. Credeţi că o autoritate creştină are permisiunea să pedepsească cu sabia răufăcătorii convinşi¹¹³ .
Kleinsasser: Nu.
Glanzer: Ei cred aceasta.
Hofer: Un creştin nu poate face asta, doar păgânii.
Amlacher: Nu ne priveşte pe noi ce se întâmplă în lumea voastră
Strauss: Nu.
Wurtzy: Este negat de ei.
Mueller: Nu.

”Duminica? Înaintea lui Dumnezeu este o zi ca toate celelalte, de aceea nu o considerăm deosebită, că Dumnezeu trebuie sărbătorit într-o zi aparte.” Continuarea interogatoriului (5) Cronica fraților hutteriți (380)

La articolul VII.
1. Consideraţi adunarea oamenilor în care se găsesc şi persoane care nu sunt sfinte, drept o biserică neadevărată?
Kleinsasser: Nu, pentru că nu lasă Cuvântul, nu predică, nu conduc, nu pedepsesc şi nu disciplinează spre îndreptăţire.
Glanzer: Nu au considerat biserica exterioară drept adevărată.
Hofer: Nu, nu este biserica adevărată.
Amlacher: Nu, nu este biserica adevărată.
Strauss: Răspunde ca Hofer şi Amlacher.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Pentru conducerea cu putere a funcţiei de învăţător, consideraţi că este imperioasă sfinţenia învăţătorului?
Kleinsasser: În orice caz şi fără aceasta nu e bun de nimic.
Glanzer: Ei zic, Cuvântul lui Dumnezeu îşi păstrează puterea, dar dacă ar fi un învăţător evident fără Dumnezeu, l-ar da afară din biserică.
Hofer: Nu se cuvine ca un astfel de om să îi pedepsească pe ceilalţi. Nici unul dintre noi nu poate conduce corect Cuvântul căci a slăbit Cuvântul prin faptele sale.
Amlacher: Da, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu Îşi are puterea la cei nesfinţi.
Strauss: El trebuie să aibă o umblare bună în viaţă, şi dacă nu face asta, nu poate vorbi dintr-un duh bun.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.

”Prin Cuvânt, prin predică ne dă Duhul Sfânt.”Continuarea interogatoriului (4). Cronica fraților hutteriți (379)

La întrebările din mărturisirea de credinţă augsburgică au răspuns:
La articolul II.
1. Oamenii se nasc cu păcatul moştenit, deci prin urmare, drept păcătoşi?
Kleinsasser: Omul se naşte în păcat, dar din cauza asta nu este un păcătos vrednic de pierzare.
Glanzer: Aşa se spune. Sămânţa păcatului moştenit se găseşte în copii, dar copiii nu sunt condamnaţi din cauza asta, dacă mor imediat.
Hofer: Este corect, ne naştem cu păcatul moştenit.
Amlacher: Da.
Strauss: Păcatul moştenit ne-a venit de la Adam.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.
2. Devin păcătoşi doar prin facerea de fapte păcătoase?
Kleinsamer: Da.
Glanzer: Răspunde ca la întrebarea 1.
Hofer: În primul rând suntem păcătoşi, dar nu ca păgânii, şi pe de cealaltă parte, păcătuim. Dar ne ferim de păcat, ca să nu îl plătim cu moartea.
Amlacher: Ca Hofer.
Strauss: Dacă nu am păcătui, nu ni s-ar ţine seama de păcatul moştenit.
Wurtzy: Răspunde ca Glanzer.

Continuarea interogatoriului (3). Cronica fraților hutteriți (378)

A 14-a întrebare: De ce nu veniţi la adunările noastre publice să cântaţi, să vă rugaţi şi să ascultaţi predicarea Cuvântului lui Dumnezeu?
Kleinsasser: Pentru că nu se predică curat şi sincer!
Glanzer: Pentru că lutheranii nu trăiesc în concordanţă cu religia lor.
Hofer: Pentru că Domnul a poruncit să se despartă de ai noştri: mergeţi şi nu fiţi părtaşi la păcatele lor!
Amlacher: Pentru că nu lasă Evanghelia pură.
Strauss: Pentru că nu este o adunare creştină.
Wurtzy: Pentru că învăţătura lutherană nu este în concordanţă cu religia lor.

A 15-a întrebare: De ce nu faceţi botezul sfânt la fel ca noi?
Kleinsasser: Pentru că nu este porunca lui Dumnezeu să botezăm aşa!
Glanzer: Pentru că nu li se pare corect aşa!
Hofer: Hristos Domnul a interzis să se boteze copiii.
Amlacher: Pentru că nu este conform cu Evanghelia.
Strauss: Pentru că nu este poruncit în Scriptură.
Wurtzy: De aceea, pentru că nu li se pare drept.

A 16-a întrebare: De ce nu luaţi Cina Domnului cu noi?
Kleinsasser: Pentru că nu o ţineţi aşa ca Hristos Domnul!
Glanzer: Din motivele invocate la 14 şi 15.
Hofer: Pentru că nu o ţineţi după porunca Sa. Domnul nu a poruncit să se mănânce din trupul Său.
Amlacher: O ţinem aşa cum ne-a poruncit Hristos.
Strauss: De aceea, pentru că nu ţineţi aşa cum a instituit Isus
Wurtzy: Nu recunoaştem învăţătura despre botez a confesiunii augsburgice şi nici cea despre Cină.

A 17-a întrebare: De ce nu vă folosiţi de preotul evanghelic-lutheran ordinat sau de pastor?
Kleinsasser: Pentru că nu predică sincer şi curat!
Glanzer: Pentru că nu îndrumă pe nimeni drept, cum cer de la el, şi nici nu-i permit lui asta.
Hofer: Nu-i considerăm învăţători adevăraţi. Fac multe pentru propriul lor câştig. Degeaba spuneţi voi, aţi primit asta degeaba.
Amlacher: Pentru că nu sunt evanghelici.
Strauss: Pentru că nu predică corect.
Wurtzy: Pentru că nu îndrumă corect pe nimeni, cum cer de la ei.

A 18-a întrebare: Credeţi că învăţătura noastră evanghelico-lutherană este greşită?
Kleinsasser: Atunci cum?
Glanzer: Da, ei cred asta, pentru că învăţătura evanghelico-lutherană nu este în concordanţă cu Evanghelia.
Hofer: Da, eu cred asta.
Amlacher: Da, o greşeală mare, nu mică.
Strauss: Da.
Wurtzy: Învăţătura despre botez, jurăminte şi alte lucruri nu o recunoaştem, pentru că nu este în concordanţă cu Evanghelia.

A 19-a întrebare: Ce părere aveţi despre confesiunea augsburgică?
Kleinsasser: Nu este conformă cu învăţătura profetică şi apostolică.
Glanzer: Faptul că divorţul la evanghelico-lutherani se petrece într-un fel nepermis, jurământul care nu este deloc permis, botezul folosit incorect, abuzul de Numele lui Dumnezeu, comunitatea de bunuri care este neglijată la lutherani.
Hofer: Despre Cină, botez.
Amlacher: Tot ceea ce faceţi!
Strauss: Foarte multe, divorţul, jurămintele, răzbunarea este interzisă, şi voi faceţi toate acestea.
Wurtzy: Ca şi mai sus, întrebările de la 14 la 18.

”Ne numim creștini.” Continuarea interogatoriului (2). Cronica fraților hutteriți (377)

A 11-a întrebare: De ce credinţă sunteţi? Sunteţi şi voi evanghelici-lutherani ca noi?
Kleinsasser: Ne mărturisim a fi evanghelici, dar de Luther nu ştim nimic. Nu vrem nici să ne numim lutherani.
Glanzer: Sunt evanghelici, dar nu creştini evanghelici lutherani.
Hofer: Nu, eu sunt creştin, nu mă bazez pe niciun om, pentru că apostolul Pavel spune că nu trebuie să ne numim ai lui Pavel.
Amlacher: Da, evanghelică, dar nu lutherană.
Strauss: Ne numim creştini.
Wurtzy: Evanghelici, dar nu lutherani!

Interogatoriul fraților hutteriți din Transilvania(1), 1763/1764. Datele personale. Cronica fraților hutteriți (376)

Episcopul a conceput un chestionar lung după care trebuiau să fie „chestionaţi” botezatorii din Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi din închisoare. Interogatoriile duse pe 26 octombrie 1763 în Criţ cu Hans Kleinsasser, pe 31 octombrie 1763 în Dacia (Stein) cu fraţii Glanzer, pe 30 ianuarie 1764 în închisoarea din Sibiu cu surorile Strauss, Anna Ehgarter, Johann Amlacher şi Matthias Hofer şi pe 1 februarie 1764 în Ighişu Nou cu Andreas Wurtzy sunt păstrate în colecţia de manuscrise a muzeului Brukenthal.
Constituie un document atât de demn de luat în considerare în istoria botezatorilor transmigranţi din Carintia încât conţinutul lor este reprodus aici¹⁰⁹. Totuşi, ca să nu fie nevoie să repetăm întrebările, răspunsurile celor interogaţi (Kleinsasser, Glanzer, Matthias Hofer, Johann Amlacher, surorile Strauss, Wurtzy) sunt citate unul sub altul. Acest lucru permite o perspectivă mai bună asupra principiilor de credinţă susţinute de ei.
Interogatoriul în Criţ şi Dacia (Stein) a fost executat de decanul Scaunului Rupea, Martin Kelp de Steinburg, parohul din Rupea, Christian Melas, şi parohul din Criţ, Johann Sartorius, cel din Ighişu Nou de parohul din Jeica şi decanul capitalei, Gallus Binder, parohul din Axente Sever, Michael Christian Wellmann şi parohul din Ighişu Nou, Michael Hietsch. Nu se ştie cine a executat interogatoriul din închisoarea Sibiului, pentru că acest proces verbal este incomplet¹¹⁰.
Întrebaţi despre datele personale,

”….cum de a îndrăznit acest popor în ciuda celor mai dure interdicţii să…îşi exercite cultul sectei lor liber şi public?” Petiția botezătorilor din Transilvania către guvernul vienez din 7 octombrie 1763. Cronica fraților hutteriți (375)

Botezătorilor din Vinţu de Jos li s-a adus la cunoştinţă rezoluţia imperială pe 25 septembrie 1763 nu 1762, cum scrie Waldner. Waldner consemnează că în această zi judele superior şi judele târgului din Vinţu de Jos precum şi câţiva juzi scăunali au venit în Vinţu de Jos, i-au strâns pe botezatori şi i-au pus să aleagă: fie devin catolici, lutherani sau reformaţi, sau în interval de şase săptămâni părăsesc ţara.
Se spune că botezătorii au răspuns că vor să rămână în credinţa lor prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu şi preferă să părăsească ţara decât să renunţe la credinţa lor. Deci să li se emită paşapoarte ca să se poată retrage. Judele superior a refuzat şi i-a îndrumat către guberniul din Sibiu care era în măsură să decidă în problema respectivă. Cei întruniţi acolo au decis să îi trimită pe Josef Kuhr şi Karl Gentner la Sibiu la guberniu ca să ceară paşapoarte de acolo, dar guberniul a respins aceste cereri cu menţiunea că aceasta este o decizie religioasă şi singurul în măsură să decidă este episcopul din Alba Iulia. Episcopul catolic din Alba Iulia, pe de altă parte, le-a cerut botezătorilor să se convertească la religia catolică, în caz contrar vor fi obligaţi cu forţa¹⁰³.
În realitate însă, lucrurile s-au petrecut altfel. Botezătorii au întocmit o petiţie către guvernul vienez pe care au înmânat-o la 7 octombrie 1763 în limba latină guberniului din Sibiu.

Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos. Rezoluția augustană din 24 august 1763. Cronica fraților hutteriți (374)

8. Lichidarea bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi măsurile luate de autorităţi împotriva fraţilor hutteriţi în Criţ, Dacia (Stein), Ighişu Nou şi Sibiu
Despre perioada dintre 1763 şi 1767, deci despre convertirea silită a bisericii botezătoare din Vinţu de Jos şi despre persecuţiile transmigranţilor din Carintia în Transilvania există patru izvoare, dintre acestea însă niciunul nu este fără greşeală sau confuzii.
Cel mai detaliat izvor este „Lucrurile remarcabile ale lui Johannes Waldner, conducător al bisericii Wirschinka în Ucraina”, scrise în 1793 în Wirschinka şi publicate în „Cartea mică de istorie a fraţilor hutteriţi”. Johannes Waldner era în 1763 un băiat în vârstă de zece ani, deci zugrăveşte întâmplările mai puţin din propriile sale amintiri şi mai mult din povestirile fraţilor mai în vârstă, în special ale lui Josef Kuhr, care s-a născut în 1714, a avut un rol decisiv în această perioadă ca „slujitor al Cuvântului” şi a murit în 1794.

”Toate celelalte munci au fost împărţite între fraţi.” Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ (Deuth-Kreutz) şi Dacia (Stein), Transilvania, 1761-1762. Cronica fraților hutteriți (373)

7. Apariţia comunităţilor frăţeşti în Criţ şi Dacia (Stein)
Transmigranţii din Carintia au folosit următorii ani ca să se strângă din nou laolaltă după „răspândire”. Pentru a nu atrage atenţia autorităţilor asupra lor, au trebuit să fie precauţi şi să înainteze în paşi mici. Mai întâi însă, mica comunitate a avut de suferit o serie de lovituri ale destinului care, în orice caz, nu le-au putut slăbi coeziunea. Membrii Matthias şi Michael Hofer, Johann Amlacher şi Rosina Pichler închişi în închisoarea din Sibiu s-au opus să mai rupă fiecare săptămânal câte 70 de livre de lână sau să scarmene 100 de livre de lână.

Matthias Hofer, un bărbat care în timpul liber se îndeletnicea numai cu citirea Bibliei, ajunsese la concluzia că munca în închisoare era o parte din pedeapsa pe care trebuia să o îndure un infractor pentru nelegiuirea comisă. Pentru că nici unul dintre ei nu era conştient de aşa ceva, ci erau închişi doar „din cauza adevărului lui Dumnezeu”, nu se cuvenea, ca ei, la fel ca infractorii adevăraţi, să trebuiască să rupă sau să dărăcească lână, şi el i-a convins şi pe tovarăşii săi de suferinţă să refuze munca. De pe o zi pe alta au încetat cu munca şi nu s-au lăsat înduplecaţi nici de ameninţările şi nici de loviturile temnicerului. Asta le-a fost luată în nume de rău, mai ales că munca aceasta acoperise costurile întreţinerii lor şi mulţi ani mai târziu găsim o însemnare amară într-un proces verbal al magistraturii conform căreia „rebotezătorii” nu ar fi doar incorigibili, ci ar fi şi costat punga oraşului o sumă considerabilă de bani.

”…străduindu-se să câştige şi alţi discipoli printre conaţionalii lor” Despre viața rebotezătorilor din Transilvania, anii 1757-1758, din rapoartele baronului Dietrich către curtea de la Viena. Cronica fraților hutteriți (372)

Observaţiile din specificaţiile baronului Dietrich arată că, cele opt familii din Carintia – Wurtzy în Ighişu Nou, Mueller în Bazna, Gurl în Seleuş, Waldner în Brădeni, Plattner în Şaeş, Kleinsasser în Cristuru Secuiesc, Glanzer în Dacia (Stein) precum şi Hofer în Cincu – în anii 1757 şi 1758 achiziţionaseră locuinţe în satele în care li se indicase să îşi stabilească domiciliul şi primiseră pământ arabil de la Naţiunea Saşă, dar refuzau să lucreze pământul.
Cu toţii se agăţau în continuare de învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi, o parte în linişte, o parte însă precum Joseph Mueller şi Johann Hofer străduindu-se să câştige şi alţi discipoli printre conaţionalii lor.
Despre fraţii Plattner aflăm că au fost aduşi în Şaeş în Scaunul Sighişoarei dar au părăsit localitatea aceasta ca să lucreze în Sighişoara deoarece casa lor de acolo nu era încă gata. Baronul Dietrich îi reproşează lui Joseph Mueller că i-a ademenit pe Johann şi Elisabeth Plattner aici în Sighişoara ca să adere la comunitate, motiv pentru care „s-a dispus” ca şi ademenitorul să fie dus la închisoare, iar fraţii au fost ameninţaţi că şi ei vor fi închişi „dacă în interval de paisprezece zile nu se întorc la învăţătura evanghelică”.
Johannes Waldner pare să nu fi cunoscut acest incident deoarece nu menţionează nimic despre asta în „Lucrurile remarcabile”.

Caracterizarea din arhive a familiilor de rebotezători deportate de la Vințu de Jos în toată Transilvania, în vederea destrămării. Johann Hofer din Cincu (un om periculos) și Michael Hofer, Mathies Hofer, Johann Amblacher și Rosina Pichler din închisoarea Sibiu. Cronica fraților hutteriți (371)

Nr. 8.                                                                                                         Cincu
Johann H o f e r  cu soţia şi şapte copii din Spittal………………………………………………….9 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:…………………………………………..198 guldeni 13 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:

Observaţie: Acesta este un om periculos, merge în linişte în diverse locuri şi caută să ademenească şi pe alţi conaţionali de-ai săi în secta rebotezătorilor, toate strădaniile şi îndemnurile pastorului locului i-au fost adresate în zadar, întreaga biserică îşi doreşte să scape de el, masele se tem că acest rău vrea să călătorească şi printre naţiunea saşă, a plătit casa nou construită pentru el, dar el a acceptat cel mai puţin economia.
Nr. 9.                                                                                               În închisoarea locală
Michael  H o f e r din Ortenburg a murit în anul 1757 dar a ajuns pe lista morţilor în 1758 pentru că a fost anunţat prea târziu.

Caracterizarea din arhive a familiilor de rebotezători deportate de la Vințu de Jos în toată Transilvania, în vederea destrămării. Întemnițarea la Sibiu a fraților Plattnerische din Șaeș, despre Hans Kleinsasser din Cristuru Secuiesc și Christian Glantzer din Stein(Dacia). Cronica fraților hutteriți (370)

Nr. 5.                                                                                                                 În Şaeş
Fraţii necăsătoriţi P l a t t n e r i s c h e Johann şi Elisabeth din senioratul Spittal…….2 capete
Au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:…………………………………………..138 guldeni 28 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:………………………………262 guldeni 12 creiţari

Observaţie: Aceştia au fost îndreptaţi către Şaeş, dar pentru că până la terminarea caselor lor au pretins că nu pot să îşi câştige pâinea, li s-a permis să meargă în Sighişoara ca să îşi caute acolo hrana, între timp însă a venit Joseph M u e l l e r din Bazna şi i-a ademenit în secta rebotezătorilor, pe care o mărturisea el însuşi cu adevărat, imediat însă ce acest lucru s-a aflat, cei doi au fost transportaţi imediat în Şaeş şi pentru că aceştia într-un interval de 14 zile nu s-au întors la învăţătura evanghelică, au fost duşi în închisoarea din Sibiu.

Caracterizarea din arhive a familiilor de rebotezători deportate de la Vințu de Jos în toată Transilvania, în vederea destrămării, Valentin Reschledig la Seleuș și Georg Waller în Brădeni. Cronica fraților hutteriți. (369)

Nr. 3.                                                                                     În Scaunul Sighişoara la Seleuş
Valentin R e s c h l e d i g  din Spittal……………………………………………………………………………………………………………………1 cap
Georg  G u r l cu soţia din Himmelberg………………………………………………………………………………………………………2 capete
au la sfârşitul lui iunie 758 bani în casă:……………………………………………………………………..––
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat:……………………………………………………….. ––

Observaţie: Despre această familie nu se ştie a spune nimic, pentru că au rămas cu persistenţă la învăţătura lor rebotezătoare, la fel ca şi ceilalţi, totuşi au rămas liniştiţi, iar în economie s-au implicat la fel de puţin precum cei de sus, din cauză că nu li s-a permis învăţătura.

Caracterizarea din arhive a familiilor de rebotezători deportate de la Vințu de Jos în toată Transilvania, în vederea destrămării, Andreas Wurtzi la Ighișu Nou și Joseph Mueler la Bazna. Cronica fraților hutteriți (368)

Anexa N a raportului conţine următoarele observaţii despre fraţii hutteriţi din Carintia în Transilvania:

Foaia 112.118                                                                                                                                                                                                                        Lit.: N. No. 235 an 1759
SPECIFICARE
Rebotezatorul – unde se găsea atunci respectivul. A. 30 iunie an 1758
Nr. 1.                                                                                               În Ighişu Nou, Scaunul Mediaş
Andreas  W u r t z i împreună cu soţie şi 5 copii din senioriatul Spittal……………………………………………………………………………………………………………….7 capete
Aveau la sfârşitul lui iunie 1758 bani gheaţă în casă:……………………………..7 guldeni 39 creiţari
Conform înscrisului, aceeiaşi mai au de solicitat: …………………………1354 guldeni 31/2 creiţari
Observaţie: Privind conduita acestei familii, aceştia insistă cu perseverenţă asupra principiilor rebotezătoare, în viaţa în comun sunt însă oameni modeşti, conform demonstrării capacităţii sunt capabil şi apţi să dea cei mai buni contribuenţi, doar pentru că nu li se permite nicio învăţătură în satul care i-a fost indicat, acelaşi nu vrea să accepte o economie rurală, decât ceea ce poate să câştige el cu casa sa sănătos prin tors, locuinţa li s-a plătit din averea proprie cu 30 de guldeni, terenul însă conform unei părţi din listă, a fost suficient exact măsurat cât să ajungă şi a fost repartizat spre cultivare.

”Au decis să zdrobească comunitatea aşezând câte o familie în sate diferite.” Destrămarea adunării din Vințu de Jos, 1757. Cronica fraților hutteriți (367)

Când pastorul din Apoldu de Sus s-a convins că noii convertiţi din Carintia nu mai pot fi câştigaţi pentru credinţa lutherană, a raportat acest lucru magistratului din Sibiu, care împreună cu inspectoratul pentru transmigranţi au decis să zdrobească comunitatea aşezând câte o familie în sate diferite.
Aici trebuia să li se dea loc de gospodărie şi teren arabil.
Prin distanţele mari se credea că se vor împiedica contactele între ei, şi se spera să poată fi astfel abătuţi de la credinţa lor.
Pe 27 martie 1757 a venit judecătorul de scaun din Miercurea Sibiului în Apoldu de Sus, a poruncit celor din Carintia să îşi încarce în căruţe bunurile transportabile şi a pus să fie transportaţi în cele mai diferite direcţii împreună cu membrii familiilor lor.
Andreas Wurtzy, familia sa şi fiicele vitrege Strauss au fost aduşi în Ighişu Nou în scaunul Mediaş, şi el a luat şi pe fraţii Ehgarter cu ei.
Josef Mueller a fost dus la Bazna în scaunul din Mediaş.
Familia Gurl a venit la Seleuş în scaunul Sighişoara, cu ei s-a mutat Valtlin Resch, celibatară.

”Se adunau în loc de asta în casa lui Andreas Wurtzy unde se rugau împreună, citeau şi cântau.” Întemnițarea la Sibiu a lui Michael şi Matthias Hofer, Johann Amlacher şi Rosina Pichler. Cronica fraților hutteriți (366)

În octombrie 1756, baronul Dietrich a poruncit să îi elibereze pe cei trei din Carintia şi să fie aduşi în Apoldu de Sus, unde fuseseră aduşi şi ceilalţi „noi convertiţi” şi să fie îndrumaţi în noile locuinţe construite acolo.
Au primit teren arabil, păşuni şi podgorii de la Naţiunea Saşă. Baronul Dietrich se aştepta ca aici, în cercul familiilor din Austria Superioară şi din Carintia, să fie din nou incorporaţi în comunitatea lutherană şi i-a poruncit pastorului să se ocupe de ei în mod deosebit.
Dar ei s-au izolat în continuare, au evitat slujba religioasă evanghelică şi se adunau în loc de asta în casa lui Andreas Wurtzy unde se rugau împreună, citeau şi cântau.
Biserica din Vinţu de Jos le lăsase câteva cărţi şi îi învăţase câteva rugăciuni pe care le citeau Joerg Waldner, Matthias Hofer şi Andreas Wurtzy în faţa lor, şi le rosteau în rugăciune. „Pentru că nu aveau învăţători, s-au descurcat în simplitatea lor cum au putut şi au petrecut astfel iarna sărăcăcios în Apoldu de Sus”, povesteşte mai târziu Johannes Waldner ⁷⁴.
La începutul anului 1757, în ciuda interdicţiei, Matthias Hofer şi Rosina Pichler au plecat la Vinţu.

Arestarea și întemnițarea la Deva a fraților Andreas Wurtzy, Matthias Hofer și Joseph Mueller. Cronica fraților hutteriți (365)

Judecătorul de scaun a anunţat toate numele noilor convertiţi la magistratul din Sibiu. Acum a început administraţia să se ocupe oficial de ei şi a luat o serie de măsuri pentru a-i duce înapoi în sânul bisericii evanghelice.
Mai întâi a intervenit episcopul catolic de Alba Iulia ca senior de Vinţu şi i-a interzis „slujitorului Cuvântului”, Josef Kuhr, să le mai dea de lucru şi găzduire celor din Carintia şi a ameninţat să arunce în închisoare pe orice persoană din Carintia pe care o va întâlni în Vinţu de Jos.
Kuhr s-a opus, dar prezbiterul din Vinţu, Martin (Maertl) Roth s-a temut să aibă probleme cu episcopul şi i-a silit să plece.
După ce s-au întors în Romoș, câteva zile mai târziu, Simon Treitler, inspectorul transmigranţilor, a încercat prin ameninţări să îi determine să se întoarcă la confesiunea lutherană, dar nu a obţinut nimic.
Atunci Treitler a poruncit ca Andreas Wurtzy, Matthias Hofer, Joseph Mueller şi Martin Angermann să se înfăţişeze în Orăştie unde el şi doi pastori evanghelici au încercat încă o dată să îi convertească.

Nu au mai apărut la slujba duminicală în biserica lutherană. Cronica fraților hutteriți (364)

6. Răspândirea familiilor de transmigranţi din Carintia în perioada 1756-1762.
În timp ce transmigranţii din Carintia s-au oprit în Vinţul de Jos la Josef Kuhr, au lucrat acolo ca zilieri şi s-au familiarizat cu învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi, multe lucruri decisive se schimbaseră în lucrarea aşezării.
După răscoala din iunie 1755, transmigranţii care au fugit au reuşit să informeze Corpusul Evangelicorum din Regensburg despre situaţia catastrofală din Transilvania şi despre proasta gospodărire a consilierului curţii Wankhel von Seeberg şi acesta s-a decis să facă un pas extrem: a înştiinţat toate domniile protestante din Europa, deci a Angliei, Danemarcei, Suediei, Olandei, a cantoanelor protestante din Confederaţia elveţiană a Prusiei şi clasele din imperiu despre „maltratarea colegilor de credinţă în Austria”.
Maria Tereza, foarte sensibilă în ceea ce privea renumele ei printre monarhii europeni a fost dureros impresionată şi a poruncit ca toate domniile europene să fie informate despre ordonanţele emise în privinţa transmigranţilor.
A cerut o infirmare a tuturor reproşurilor de la consilierul Wankhel von Seeberg. Aceasta trebuia să fie iscălită nu numai de transmigranţi ci şi de pastorii bisericilor evanghelice în care se opriseră transmigranţii şi de magistraţii Naţiunii saşe, pretenţie care s-a dovedit irealizabilă.

Lista cu familiile de transmigranți care s-au unit cu frații hutteriți în 1756 la Vințu de Jos. Cronica fraților hutteriți (363)

5. Familiile de transmigranţi din Carintia.
Strămoşii fraţilor hutteriţi din Carintia şi familiile lor ne sunt foarte exact cunoscuţi din însemnările şi consemnările vremii. Aceştia erau:
1. Ursula A m l a c h e r, ca. 63 ani, cu fiii Christoph Amlacher, 23 ani, Hans (Johann) Amlacher, 20 ani.
2. Christina  E h g a r t e r , 26 ani, Jakob Ehgarter, 25 ani, Anna Ehgarter, 16 ani; fraţi.
3. Martin G l a n z e r , 36 ani.
4. Christian  G l a n z e r, 30 ani, Maria Glanzer, 30 ani, soţie, Christian Glanzer, 8 ani, fiu, Anna Glanzer, 2 ani, fiică, Andreas Glanzer, 1/2 ani, fiu.
5. Margarethe  G l a n z e r , 29 ani.
6. Paul G l a n z e r, 23 ani.

”Noii convertiţi nu s-au dovedit doar foarte capabili de rezistenţă împotriva oricăror persecuţii, ci şi având suficiente idei ca să construiască biserica din nou după orânduirile lui Jakob Hutter şi ale lui Peter Riedemann.” Cronica fraților hutteriți. (362)

Când s-au întors în Romoș, le-au povestit familiilor şi prietenilor lor că în Vinţul de Jos întâlniseră „învăţătura Evanghliei drepte şi curate“.
În timpul verii s-au mutat împreună cu ei în Vinţul şi familiile din Carintia cu care se împrieteniseră, s-au angajat la munca câmpului, locuiau şi dormeau în hambarele lui Josef Kuhr, mergeau duminica la casa de rugăciune a botezatorilor şi ascultau acolo „învăţătură şi predică, citeau şi cercetau în Scripturi şi au descoperit că aceştia erau în concordanţă cu Evanghelia în toate privinţele“⁶⁸.
Din acest moment s-au decis să părăsească biserica lutherană şi să treacă la credinţa dreaptă.“
Nu mai mergeau duminica la biserica lutherană şi s-au despărţit de restul transmigranţilor, chiar şi de proprii lor concetăţeni din Carintia.
Studiau acum Biblia cu şi mai mult zel şi citeau scrierile pe care li le dăduse Josef Kuhr din Vinţul de Jos: „Explicarea bisericii botezătoare“ a lui Peter Riedemann, versiunea tipărită, şi mai ales Manuscrisul împotriva procesului care a izbucnit în 1557 în Worms pe Rin împotriva fraţilor numiţi hutteriţi la care au subscris apoi şi Philippus Melanchton şi Johannes Barentius înşişi, şi alţii prin propriile mijloace“.
Acest pamflet prezentat împotriva unei scrieri din anul 1557 a lui Philipp Melanchton şi Johannes Barentius (= Brenz) cu titlul „Proces, cum ar trebui să ne comportăm cu rebotezătorii, prin astfel de învăţaţi ce s-au adunat la Worms“, conţine nu numai o explicaţie a învăţăturilor de credinţă hutterită, ci în special argumentele necesare împotriva atacurilor lutherane, de care au trebuit să se folosească noii discipoli ai comunităţii religioase imediat împotriva propriilor lor concetăţeni, tranmigranţii din Carintia care au rămas lutherani⁶⁹.
Cu aceasta s-au împlinit aşteptările lui Josef Kuhr.
Nu a putut să ferească biserica botezătoare din Vinţul de Jos de prăbuşirea iminentă, dar a transmis învăţăturile de credinţă ale fraţilor hutteriţi la timp familiilor de transmigranţi din Carintia, familii tari în credinţă.
Sămânţa sa a răsărit şi a adus rod neaşteptat şi bogat.
Noii convertiţi nu s-au dovedit doar foarte capabili de rezistenţă împotriva oricăror persecuţii, ci şi având suficiente idei ca să construiască biserica din nou după orânduirile lui Jakob Hutter şi ale lui Peter Riedemann.

68 Cartea mică de istorie, pag. 274.
69 Notă de subsol a lui Ziglschrnid în Cartea mică de istorie, pag. 274.

Nu aveau preoţi de meserie, detestau adulterul, curvia şi beţia şi numai din cauza împrejurărilor potrivnice erau împiedicaţi să ducă şi în prezent o viaţă plăcută lui Dumnezeu în comunitatea bunurilor. Cronica fra’ilor hutteriți. (361)

După ce petrecuseră iarna în Romos într-o mare sărăcie, bărbaţii au plecat în primăvara anului 1756 să caute de lucru în satele învecinate.
Andreas Wurtzy şi Georg Waldner au intrat în vorbă cu „slujitorul Cuvântului“ bisericii botezătoare Josef Kuhr în târgul Vinţul de Jos care se găsea la doar 15 kilometri, reşedinţă a coloniei botezatorilor încă din 1622.
I-au descris starea lor disperată, şi nemulţumirea în ceea ce priveşte starea de lucruri în biserica lutherană a celor la care erau cazaţi şi au amintit că au refuzat să depună „jurământul“ care li se solicitase, jurământul de credinţă pentru împărăteasă.
Josef Kuhr a fost foarte impresionant de cunoştinţele biblice şi de credincioşia profundă a ambilor bărbaţi din Carintia dar şi de disperarea şi lipsa de speranţă a transmigranţilor, aşa că s-a decis să facă un pas foarte neobişnuit: scrisoarea deschisă a lui Gabor Bethlen le interzisese botezatorilor sub ameninţarea celei mai dure pedepse să facă propagandă în Transilvania pentru comunitatea lor de credinţă şi limitase privilegiile numai asupra botezatorilor care veniseră din Moravia şi a urmaşilor lor.

”Au recunoscut că…biserica lutherană nu umbla după adevărul Evangheliei şi nu au găsit-o aşa cum speraseră în patria lor, ci au aflat lucruri supărătoare şi revoltătoare şi tot felul de nedreptăţi, în special zgârcenia insaţiabilă a pastorilor…”. Cronica fraților hutteriți. (360)

4. Aderarea transmigranţilor din Carintia la comunitatea religioasă a fraţilor hutteriţi.

La mijlocul lui octombrie 1755 a sosit în Orăştie cel de-al 15-lea transport de transmigranţi din Carintia cu 245 de persoane⁶⁰ , în ziua următoare au fost duşi în Romos şi cazaţi în casele ţăranilor saşi şi valahi.
Aici au aflat că în afară de ei mai erau peste două mii de transmigranţi care de trei ani aşteptau în zadar aşezarea lor ca ţărani, că majoritatea dintre ei îşi consumaseră mijloacele modeste şi acum erau siliţi să îşi câştige pâinea zilnică lucrând ca zilieri la saşi sau valahi; că numai bătrânii, bolnavii şi copiii orfani ai nenumăraţilor morţi primeau „de milă“ 4 creiţari ca bani de alimente pe care mai târziu totuşi trebuiau să îi plătească înapoi la vistierie, că lichidarea bunurilor în ţara lor era atât de mult tărăgănată încât până atunci nicio familie nu se putuse stabili; consilierul curţii Wankhel von Seeberg le risipise banii pe construcţia lipsită de sens a „retranşamentului“ din Sibiu; că după protestul transmigranţilor 12 „instigatori ai rebeliunii“ erau în lanţuri în Alba Iulia şi 6 în puşcăria din Sibiu; pe scurt, că nu prea erau perspective să fie în curând ţărani liberi la propriile gospodării.
Plini de teamă cu privire la viitor, câteva zile mai târziu au fost adunaţi ca să audă de la consilierul Orăştiei Michael Krafft şi de la parohul din Romos că împărăteasa dispune să fie duşi în Transilvania ca aici să se poată bucura de libertatea religioasă pe care au cerut-o în Carintia.

”Transmigranţii au ajuns la concluzia că şi pastorii evanghelici din satele săsești erau la fel, moşieri cu un nivel de trai ridicat.” Cronica fraților hutteriți. (360)

Protestanţii din ţările ereditare şi deportaţii în Transilvania au susţinut însă cu tărie că „flebile beneficium emigrandi“ era o lege „sfântă“ şi „veşnică“ a Imperiului Roman de Naţiune Germană şi nici chiar „împărăteasa“ nu avea competenţa de a o încălca.
Făceau mereu aluzie la asta şi solicitau „libera circulaţie în imperiu“ ca un drept care li se cuvine şi care nu poate să le fie refuzat.
Violarea acestui drept le-a furat încrederea în autorităţi şi i-a împins la rezistenţă care la cei din Carintia s-a manifestat în curând prin aderarea la comunităţile interzise de botezatori<sup>57</57>.
Chiar şi organizaţia Bisericii Evanghelice din Transilvania cu poziţia deosebită a pastorilor saşi în cadrul comunităţii săteşti a stârnit nemulţumirea multor transmigranţi. În bisericile lor de origine din Austria situaţia cu preoţii catolici nu era adesea dintre cele mai bune.
Împăratul Carol al VI-lea criticase aspru situaţiile din parohii, şi i-a învinovăţit pe parohi şi umblarea lor, lăcomia şi setea de plăceri ca fiind cauzele pentru care existau atâţia „rătăciţi“.

Împăratul Carol al VI-lea a interzis emigraţia supuşilor săi. Cronica fraților hutteriți. (359)

O altă împrejurare care a făcut posibilă şi a uşurat păstrarea învăţăturilor lutherane de credinţă, a constat din legăturile şi relaţiile strânse de rudenie dintre protestanţii ascunşi.
Aceştia se străduiau ca fii şi fiicele lor să se căsătorească cu partneri din familii protestante sau să convertească partenerii catolici la credinţa lor.
Chiar şi servitorii casei proveneau adesea din rândurile rudelor mai sărace.
Astfel cripto-protestanţii au format comunităţi strâns legate între ele în Salzkammergut, în „Landl”, în Tauplitz şi în Murau în Steiermark, pe valea Gurkului, în ţinut stâncos, Spittal pe Drava, Paternion în Carintia prin multiple relaţii de rudenie şi prin credinţa comună.
Aceste comunităţi nu s-au mărit, dar s-au putut menţine timp de încă un secol şi jumătate.
Aceste comunităţi au fost întărite prin activitatea unor „expulzaţi”, spre exemplu Joseph Schaitberger (1658-1733).
Predicatorul laic care a fost exilat în 1686 din Dürrnberg în Hallein în Salzburg s-a stabilit în Nürnberg şi de acolo a încercat prin „scrisori deschise” să îşi întărească fraţii protestanţi din ţările din Alpi în rezistenţă, să trimită prin contrabandă Biblii şi scrieri lutherane prin „emisari” sau să atragă atenţia claselor protestante înstărite asupra măsurilor de asuprire⁵⁴. Faptul că au devenit conştienţi că nu sunt părăsiţi de toată lumea a întărit rezistenţa şi statornicia în credinţă a cripto-protestanţilor.

”Cei din Carintia care se ataşaseră fraţilor hutteriţi au dovedit o cunoaştere uimitoare a Bibliei, pe care puteau să o citeze ca răspuns la orice întrebare existenţială.Unii…puteau să spună capitole întregi din Vechiul şi Noul Testament pe dinafară.” Cronica fraților hutteriți. (358)

Părinţii îşi învăţau copiii să citească şi să scrie de timpuriu ca să poată să capete credinţa din Biblie.
Contrabanda extinsă cu cărţi din teritoriile protestante ale imperiului a completat mereu aceste rezerve.
O afirmaţie a cunoscutului părinte iezuit şi misionar Pater Ignatius Querck (1660-1743)<sup>52</sup)arată cât de periculoasă şi de importantă era considerată citirea Bibliei.
Acesta a scris într-un raport către curte în ajunul transmigraţiilor din timpul lui Carol în anul 1733:
„Căci de unde vine această pasiune a ereticilor decât din citirea cărţilor?
O întrebare importantă este dacă în aceste împrejurări nu ar fi mai bine ca aceşti oameni să nu ştie să citească.“

Protestanții ascunși din Carintia-Austria…”îşi putuseră trăi credinţa doar în secret, fără predicatori, fără instruire publică, bazându-se doar pe Biblia lui Luther şi pe transmiterea în cadrul familiei.” Cronica fraților hutteriți. (357)

3. Transmigraţiile din Carintia în Transilvania.

Trebuie să se aibă în vedere încă o circumstanţă dacă vrem să înţelegem rezistenţa şi statornicia în credinţă a celor din Carintia în anii următori: când au venit în Transilvania, ei şi strămoşii lor aparţineau deja de o sută cincizeci de ani unei comunităţi de credinţă interzise în patria lor, îşi putuseră trăi credinţa doar în secret, fără predicatori, fără instruire publică, bazându-se doar pe Biblia lui Luther şi pe transmiterea în cadrul familiei.
Această împrejurare i-a marcat atât pe ei, cât şi credinţa lor.
Deşi în toate parohiile erau aşezaţi parohi catolici care citeau mesele, dădeau sacramente şi îi instruiau pe credincioşi în învăţătura catolică, în Oberkärnten (Carintia Superioară) a rămas un număr considerabil de familii evanghelice împrăştiate care în exterior se dădeau drept catolici, mergeau la mese în mod regulat, mergeau la spovedanie şi îşi botezau, căsătoreau sau înmormântau membrii familiei după ritul catolic, totuşi, în liniştea singurătăţii se dedicau în continuare confesiunii din Augsburg⁵¹. Acest lucru era favorizat de modul specific al aşezămintelor risipite din ţările din Alpi.
În localităţile închise, unde o casă e lipită de o alta şi o curte se învecinează cu o alta, fiecare ştie totul despre ceilalţi, şi preotul localităţii cunoaşte pe toţi credincioşii săi.
Aici este foarte greu să ai „o viaţă diferită“, pentru că toţi sunt supuşi controlului comunităţii satului, al parohului locului şi al autorităţii.

”În această atmosferă a indignării, urii şi împotrivirii a sosit în Orăştie la începutul toamnei anului 1755 al cincisprezecelea transport…și a fost încartiruit cu forţa …în satul Romoș…„strămoşii” hutteriţilor de astăzi, familiile A m l a c h e r, E g a r t n e r, H o f e r , K l e i n s a s s e r, M u e l l e r, P l a t t n e r, G l a n z e r, W a l d n e r şi W u r t z y, toţi din Carintia.” Cronica fraților hutteriți (356)

Banii pe care îi aduseseră transmigranţii cu ei sau le fuseseră transferaţi din lichidarea proprietăţii nu au fost folosiţi de consilierul curţii Wankhel von Seeberg pentru realizarea de noi gospodării ţărăneşti, care le-ar fi dat o posibilitate de existenţă, ci acesta a pus să se construiască la periferia Sibiului în aşa-numitul „retranşament” (în limbajul popular numit tranşament) un şir de clădiri asemănătoare barăcilor cu camere minuscule şi cu ferestre şi mai minuscule⁴².
Aici plănuia el să îi „aşeze” pe transmigranţi.
După cum îşi imaginase el, ei ar fi trebuit să îşi aibă aici ca meşteşugari independenţi locuinţele şi atelierele.
Proiectul a fost, ca toate proiectele lui Seeberg, total greşit.
Pentru că în primul rând transmigranţii erau aproape fără excepţie ţărani şi nu se pricepeau la meşteşuguri, iar în al doilea rând, exista în Sibiu o meşteşugărie creată exact pe nevoile oraşului, bine organizată în bresle, care n-ar fi putut niciodată să absoarbă o concurenţă de aproximativ o mie de meşteşugari⁴³, şi în plus, spaţiile minuscule s-au dovedit a fi nepotrivite şi pentru cazare, astfel încât aceste clădiri, nefolosibile chiar ca şi cazarme, preluate mai târziu de oraş, au trebuit apoi să fie cedate preotului catolic Delpini pentru ridicarea unui orfelinat catolic⁴⁴. Oraşul a plătit pentru asta 9000 de guldeni, dar consilierul curţii, Wankhel von Seeberg investise peste 30.000 de guldeni în construcţie.

”„Ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Carintia sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil” despre deportarea spre Transilvania a luteranilor din Austria. Anii 1752-1758. Cronica fraților hutteriți (355)

Din motive care nu mai sunt cunoscute astăzi dar care pot fi bănuite, şi anume, din dorinţa de a realiza domicilierea forţată doar pe costurile deportaţilor şi ale Naţiunii Saşe, totuşi pe cât de repede şi de expeditiv posibil fără folosirea propriilor mijloace financiare, deci în mod clar dintr-o economie greşită, împărăteasa a încercat altfel.
Fără să aibă nici măcar un singur loc pentru gospodărie pregătit pentru domiciliul forţat, dar stăruind ca „ereticii” care se găseau în ţară, fie în Enns, Carintia sau Steiermark să fie daţi afară din ţară pe cât de repede posibil, împărăteasa a dispus ca toţi supuşii care refuzau să tăgăduiască lutheranismul şi să depună public mărturisirea de credinţă catolică să pornească imediat către gospodăriile lor ţărăneşti şi o parte cu membrii familiei, o parte lăsând în urmă în ţară pe copiii minori, fie în Enns la Linz, în Steiermark la Judenburg sau în Carintia la Klagenfurt, băgaţi la închisoare, s-au strâns pentru transport şi s-au dus de la Ybbs pe Dunăre, Tisa şi Bega până la Timişoara pe vapor, apoi pe jos cu bagaj puţin către Transilvania.
Lichidarea averilor lăsate în urmă de transmigranţi, deci vânzarea gospodăriei ţărăneşti şi bunurile care puteau fi transportate trebuiau să fie executate de senioratele existente, care deja se îngrijiseră de „abolire”.
Aşa au părăsit în1752 nouă transporturi cu 281 de persoane, în 1753 paisprezece transporturi cu 877 de persoane, în 1754 şase transporturi cu 1195 de persoane, în 1755 cinci transporturi cu 344 persoane, în 1756 două transporturi cu 193 de persoane Austria, până ce izbucnirea unei epidemii de ciumă a forţat întreruperea deportărilor, astfel încât au mai urmat în 1757 doar 75 şi în 1758 numai 9 întârziaţi. Există dovezi că în total au fost deportate 2974 de persoane în 38 de transporturi peYbbs spre Transilvania³¹.

Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza în Transilvania în perioada 1734-1737 şi 1752-1758. Cronica fraților hutteriți. (354)

2. Transmigraţiile din timpul lui Carol al VI-lea şi al Mariei Tereza
în Transilvania în perioada 1734-1737 şi 1752-1758.
Când împăratul Carol al VI-lea a dispus în 1734 ca primii protestanţi să „transmigreze” în Transilvania şi le-a poruncit să se statornicească acolo, a rezolvat cu foarte mare pricepere problema costului. Pe acea vreme existau, ca urmare a războaielor cu turcii şi curuţii²² nenumărate sate săsești care erau aproape depopulate. Aşa că a poruncit Naţiunii saşe să îi aşeze pe transmigranţi în gospodăriile părăsite din Turnişor şi Cristian lângă Sibiu şi să le pună gratis la dispoziţie din rezerva de teren terenurile arabile necesare. Coloniştii trebuiau să plătească doar construcţia caselor. Pentru că în Salzkammergut proveneau din familii vechi ţărăneşti dar totuşi din cauza terenului arabil sărăcăcios şi puţin erau cu toţii fără excepţie activi în salină ca mineri, pădurari sau meşteşugari, contele Seeau de la Oficiul de sare le-a dat în avans suma la care se aşteptau în urma lichidării micilor lor gospodării. De aceea transmigranţii din Salzkammergut au avut posibilitatea să îşi construiască noi case în gospodăriile care le fuseseră acordate de Naţiune sau să le recondiţioneze pe cele care se găseau în paragină; au putut să facă rost de inventarul necesar şi au dispus de un capital modest pentru muncile agricole până la următoarea recoltă. Ca foşti lucrători în salină, obişnuiţi cu organizarea strictă a muncii şi cu munca în acord în grup şi familiarizaţi foarte bine cu tehnicile meşteşugăreşti de atunci, în plus, legaţi ca grup prin credinţa comună şi relaţiile strânse de rudenie, au făcut din satele Turnişor şi Cristian care deja erau contractate la câteva gospodării ţărăneşti în câţiva ani cele mai sănătoase din punct de vedere economic şi dens populate comunităţi ale Scaunului Sibiu. Pentru că printre ei se găseau numeroşi zidari şi tâmplari foarte pricepuţi de salină, cărora oraşul din apropiere le oferea un câmp bogat de activitate, au ajuns în curând să stăpânească întreaga industrie a construcţiilor şi şi-au păstrat această poziţie împuternicită până în secolul prezent²³.

Au fost puşi militari în casele lor şi au fost bătuţi până ce se declarau pregătiţi să devină catolici. Cronica fraților hutteriți. 353

Când după bătălia de la Muntele Alb din 1620, trupele imperiale victorioase au început să jefuiască şi să distrugă curţile frăţeşti ale botezătorilor din Moravia şi odată cu trupele imperiale au sosit şi iezuiţii în Moravia, botezătorii care au supravieţuit s-au refugiat mai întâi în aşezămintele din Ungaria Superioară/Slovacia. O parte a hotărât să se stabilească în Transilvania. Din documentele vremii nu reiese dacă botezătorii i-au cerut protecţia lui Bethlen sau el le-a oferit protecţia sa; el a emis un decret pentru protecţia lor şi l-a trimis pe căpitanul său, Kelemen Beldy cu un escadron de soldaţi în aşezările botezătoare din Ungaria Superioară pentru a-i lua şi a-i aduce pe „colonişti“. La 2 aprilie 1621 primul grup de botezători, format din 85 de persoane, a părăsit Ungaria Superioară sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Franz Walter, un om în vârstă, şi a lui Konrad Hiertzl; la 10 aprilie 1621 a urmat al doilea grup format din circa 100 de persoane sub conducerea „slujitorului Cuvântului“, Johann Jakob Hugler. Şi-au luat cu ei în căruţe toate uneltele şi aparatele meşteşugăreşti. Principele Bethlen a poruncit ca toţi botezătorii să se stabilească în oraşul Vinţul de Jos. La 21 august 1621 convoaiele botezătorilor au ajuns în Vinţul de Jos şi au început să construiască o curte frăţească şi deja la 1 octombrie 1621 i-a vizitat prinţesa Susanna, prima soţie a lui Bethlen care îi favoriza în mod deosebit şi a dispus ca din partea administraţiei să le revină orice sprijin. Pe parcursul anului 1622 au mai sosit şi alte convoaie în Vinţul de Jos.

Botezătorii au fost primii care au amenajat grădiniţe pentru copiii mici. Cronica fraților hutteriți (352)

Câteva principii de credinţă ale fraţilor hutteriţi au fost susţinute deja cu mult timp înainte de Reformă de mişcările religioase ale Evului Mediu, mişcări care s-au ridicat împotriva învăţăturilor bisericii catolice. Aşa au preluat bogumilii care trăiau în Bosnia şi Dalmaţia din legăturile gentilice vechi slavice bratswoul, idea proprietăţii comune a posesiunii ţărăneşti. Trăiau în comunitate cu toate de obşte, interziceau orice serviciu militar şi juratul de jurăminte. Alte mişcări eretice precum patarenii, catarii (de aici termenul „Ketzer” – eretic în limba germană), albigenzi, valdenzi, fraţi ai spiritului liber sau begarzi, cereau întoarcerea la simplitatea creştinismului primar, puritatea moravurilor şi proprietatea comună. Discipolii acestei mişcări în Italia, Franţa, Germania, Flandra şi Brabant proveneau în special din cercurile meşteşugarilor orăşeneşti şi trăiau în parte în gospodării comune, în parte în comunism mănăstiresc. Zelul lor, simplitatea, dar şi atelierele comune le-au dat un avans considerabil faţă de semenii lor care aveau acelaşi profesii dar erau organizaţi în bresle şi au trezit invidie şi ură. Biserica catolică, pentru care toţi erau eretici, s-a străduit timp de secole să-i şteargă de pe faţa pământului în cruciade sângeroase prin foc şi sabie, dar dispariţia nu a avut loc niciodată pe deplin, aşa că în întreaga Europă mai existau încă la 1520 mici grupuri, spre exemplu fanaticii din Zwickau, care au susţinut acest bagaj eretic de idei şi l-au răspândit.

Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania. Cronica fraților hutteriți. (351)

1. Istoria apariţiei comunităţii religioase şi a gospodăriei frăţeşti în Vinţu de Jos, Transilvania
În anii 1731-1732, când contele von Firmian, prinţul episcop al Salzburgului, a silit aproximativ 21 000 de locuitori să părăsească pământul său din cauza credinţei lor protestante, şi protestanţii din teritoriile învecinate ale imperiului habsburgic (Salzkammergut, Obersteiermark şi Kärnten (Carintia), în special în domnia Paternion)¹ s-au neliniştit. În decursul eforturilor de a-i aduce pe cripto-protestanţii care încă mai erau în aceste teritorii înapoi în sânul bisericii catolice, împăratul Carol al VI-lea (1711-1740) a poruncit ca să fie deportaţi capii mişcării luterane din Salzkammergut şi Oberkärnten (Carintia Superioară) în Transilvania. În principatul Transilvania, pe care habsburgii îl obţinuseră în urma războaielor cu otomanii la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe lângă catolici, şi protestanţii lutherani şi reformaţi, şi unitarienii se bucurau de o libertate deplină a credinţei încă din timpul Reformei. Această libertate religioasă le fusese acordată în „Diploma Leopoldină“ (1691).

Cronica fraților hutteriți. Continuare

Cu voia lui Dumnezeu și în măsura timpului, a eliberării de alte sarcini, voi continua aici pe blog să public în serial continuarea extraordinarei istorii a comunității hutterite.
De data asta lucrurile se petrec în Transilvania, la Vințu de Jos, la Sibiu, la Cluj, la Rupea, timp de 146 de ani, între 1621 și 1767.
În Istoria prescurtată a hutteriților de la ei de pe site, această perioadă este numită declinul.
Este vorba de scăderea numărului lor prin împrăștiere, ducere în robie, ucidere, convertite forțată și abandon al credinței, de la aproximativ 60.000 de oameni la …16.
Da, atunci când de grupul lor s-a alipit un alt grup dintre ”transmigranții„ protestanți, (strămoșii landlerilor) aduși din Carintia în  Transilvania, vechii hutteriți mai erau doar 16.
Unirea celor două grupuri a făcut să ajungă la aproximativ 80 de persoane comunitatea lor, să reia practica comunității de bunuri și să evadeze din Transilvania.

Cronica fraților hutteriți. Sfârșit.

Cu episodul 350 se încheie publicarea pentru prima dată în limba română a Marii Cronici de Istorie a Fraților Hutteriți, o istorie care descrie cu detalii zguduitoare odiseea evanghelică de un secol și jumătate a unei comunități care a căutat să pună în practică idealul comunist Nou Testamental.
Comunismul nu l-a inventat nici Marx, nici Engels, nici Lenin.
Comunismul există descris în Biblie:
Comunism a fost pe corabia lui Noe, corabie care era folosită la comun de cei 8.
Comunism a fost probabil până la Babel, Dumnezeu a trebuit să-i despartă acolo.
Comunism a fost pe vremea lui Iosif, în Egipt, un Iosif care a „naționalizat„ pentru faraon toate pământurile Egiptului.
Comunism a fost în Adunarea din Ierusalim, unde ”Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.” FA 2:44
Comunismul este un ideal frumos, dar eșuează datorită omului căzut care nu poate să se lepede de sine. A trebuit ca în comunismul nostru est-european mândria ateistă să se îngemăneze istoric cu acest ideal comunist și să eșueze împreună lamentabil jertfind pe altarul acestei iluzii milioane de victime, probabil pentru ca astfel să se poată arăta fără tăgadă cât de ”nespus de rea și deznădăjduit de înșelătoare” este inima omului.
Suntem în concediu, familia unui cumnat din USA este cu noi și călătorim prin Europa.
Duminica trecută am trecut prin Innsbruck.
Logodnicul unei fete a făcut un semestru de școală acolo și ne-a fost ghid.
În zona veche a orașului, chiar pe clădirea cu Goldenes Dachl (acoperișul de aur, un simbol al Innsbruckului) se află o placă de bronz:

Cronica fraților hutteriți (350) Al doilea apendice: istoria ulterioară

AL DOILEA APENDICE

Istoria ulterioară

După 1665, evenimentele din cadrul bisericii huterite au fost consemnate in mod intermitent, dar nu au fost adunate într-un singur volum. Doar începând cu anul 1793 continuarea istorisirii a fost reluată de către Johannes Waldner, Prim-bătrân între 1794-1824. El și-a modelat cronica după primul volum, pe care l-a integrat drept prima parte în lucrarea sa. Apoi a folosit alte surse care îi erau la îndemână pentru a umple anii de după 1665 și a continuat să relateze evenimentele contemporane lui până în 1802.

Din această relatare aflăm că povestea suferinței a continuat. Comunitatea obștească – atât de caracteristică și esențială – a fost abandonată de o comunitate-bisericească după alta drept consecință a declinului spiritual, neajunsurilor grele de natură economică și a prigoanei continue; deja în 1699 această practică fusese cu totul abandonată, de asemenea și în Transilvania.

Cronica fraților hutteriți (349) Primul apendice: contextul politic și economic

PRIMUL APENDICE

Contextul politic și economic

La începutul secolului al șaisprezecelea, în timp ce statele naționale apăreau în nordul și vestul Europei, Europa de sud-est se afla în mâinile turcilor otomani. După două secole de cucerire treptată, turcii încă încercau să pătrundă în vest, iar raidurile și războaiele lor au continuat să pună în pericol Europa centrală pentru încă două secole. Victoria lor de la Mohacs din 1526 a adăugat două treimi din Ungaria dominioanelor lor. În același an, Ferdinand, arhiduce ereditar al Austriei, a devenit rege peste Boemia, Moravia și ce mai rămăsese din Ungaria, revendicând aceste țări prin drept de succesiune, deși în mod tradițional coroana era electivă. Ca și membru al dinastiei Habsburgice, Ferdinand a fost ales împărat în 1556 pentru a-l înlocui pe fratele său Carol Quintul. Împărăția sa se întindea acum peste multitudinea de state vorbitoare de germană care formau imperiul. Habsburgi care s-au perindat succesiv au deținut aceleași pământuri și titluri, unii, ca Ferdinand, au devenit în mod simultan, arhiduce al Austriei, rege al Boemiei, rege al Ungariei și Împărat al Sfântului Imperiu de Națiune Germanică.

Scrisoarea de cerere de ajutor către menoniții din Olanda. Sfârșitul cronicii. Cronica fraților hutteriți (348)

După marea înfricoșare și sărăcie pe care le-am îndurat în timpul des-menționatului, bruscului și îngozitorului război cu turcii și tătarii, decrepitudinea și ruina s-a abătut asupra întregii biserici a Domnului, precum și asupra multor mii de alți oameni din ținut, de obârșie nobilă sau nu. Pe 7 aprilie ne-am întâlnit la Sabatisch în marea noastră sărăcie, după cum făcusem de mai multe ori înainte pentru a ne sfătui cum să hrănim și să ne îngrijim de săracele văduve și orfani, dintre care mulți au fost aduși aici din alte comunități în timpul acestor vremuri grele.

În mod unanim am căzut de acord să cerem ajutorul bisericilor [menonite] din Olanda.

Ne-am sfătuit împreună înaintea Domnului și în frică reverențioasă de Dumnezeu ne-am decis că doi frați, Christoph Baumhauer și Beniamin Poley, amândoi slujitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, ar trebui să fie trimiși de la Sabatisch pe 21 aprilie în această misiune pentru lucrarea Domnului. În mare frică de Dumnezeu și sub protecție divină, ei au mers la Mannheim în Palatinat și de acolo în Amsterdam. Ei au călătorit în Olanda, Zeelanda, Flandra și Friesland.

Prin viu grai și printr-o scrisoare din partea tuturor bătrânilor bisericii noastre, am cerut ajutorul și susținerea comunităților de credincioși din Țările de Jos, relatându-le felul în care am ajuns în asemenea ruinare și sărăcie extremă. Domnul Dumnezeu a lucrat în inimile lor pentru a-și ajuta biserica și a trimis o contribuție substanțială pentru a ne ajuta. Glorie, cinste și laudă lui Dumnezeu Preamărețul în toată veșnicia. Amin.

COMUNITĂȚILOR DE CREDINCIOȘI DIN OLANDA

PENTRU PRIETENII ȘI FRAȚII NOȘTRI PREAIUBIȚI ÎN DOMNUL

Fie ca harul, dragostea și mila mărețului nostru Dumnezeu, pacea adevărată a Domnului nostru Isus Hristos și puterea vie a Duhului Sfânt să fie cu voi și să rămână în voi și în toți aceia care îl iubesc și le e frică de Dumnezeu în inimile lor, pe oriunde ar fi împrăștiați în aceste vremuri periculoase și tulburi.

Anul 1664 (2) Cronica fraților hutteriți (347)

Pe 17 octombrie, de abia c-au plecat germanii că au sosit francezii. Oamenii de la Velké Leváre se pregăteau să țină adunarea pentru rugăciune de seara, dar au trebuit să se împrăștie și să fugă. Când ostașii de abia au găsit pe cineva pe acolo, au jefuit și au provocat multe pagube comunității, acestea ajungând la câteva sute de guldeni.

Pe 18 octombrie, caii pentru artileria saxonă au fost puși în grajdurile de la Sabatisch, costându-ne mult de tot. Șapte grăjdari împreună cu paisprezece cai au stat la noi pentru șaptesprezece zile.

În aceeași zi un regiment de cavalerie a sosit aflat sub comanda contelui von Nassau. Ei au rămas până pe 22 octombrie, dar ei nu au reprezentat vreo povară pentru noi în special, laudat fie Dumnezeu, în afară de cadourile pe care li le-am oferit de bunăvoie. Apoi, ei și-au continuat drumul înspre Schossberg.

Pe 6 noiembrie, regimentul Rabicksh a venit la Velké Leváre. Nimeni nu a stat la oamenii noștri, în afară de un călăreț drept gardă de corp, dar aceasta ne-a costat comunitatea mai mult de douăzeci și trei de guldeni.

Anul 1664 (1) ”Grele neajunsuri și mare foamete” Cronica fraților hutteriți (346)

1664

În primăvara lui 1664, mareșalul imperial contele de Souches a avansat la Neutra și a deschis focul asupra orașului. Dușmanul secular a predat orașul și a fugit în castel, dar forțele imperiale au atacat atât de ferm câ turcii au cerut liberă trecere pentru a se retrage, lucru care din anumite motive li s-a oferit.

Astfel că turcii au părăsit Neutra și l-au cedat creștinilor. Au trebuit să abandoneze muniția ce se afla în castel, dar au fost escortați la Neuhäusel împreună cu toate bunurile și oamenii lor, chiar și auxiliarii taberei. La fel s-a întâmplat la Lewenz, de asemenea luat de către Mareșalul de Souches. A deschis focul și a asaltat locul, iar când balanța atacului s-a înclinat în favoarea lui și dușmanul a văzut că își pierduse avantajul, ei s-au înțeles pentru a preda orașul.

În martie și aprilie încă mai exista speranța de a pune ceva în pământ și semăna câmpurile de la Dechtitz. Apoi vagabonzii de husari s-au întors și ne-au luat doi dintre caii noștri direct de la plugul de pe câmp.

Anul 1663 (8) Căderea Neuhäuselului. ”Întreaga țară a fost redusă la cenușă” Cronica fraților hutteriți (344)

La patru în după-amiaza zilei de 26 septembrie, cetatea de la Neuhäusel s-a predat în baza condițiilor aprobate de către turci, care le-au permis apărătorilor să se retragă la fortăreața Komárno¹ însoțiți de un convoi de o mie de ieniceri și un puternic detașament de cavalerie. Printre aceia care s-au retras erau și 2472 de germani care erau teferi și bine echipați, luând cu ei patru piese de artilerie și bagajul lor, absolut tot ce aveau, precum și un număr însemnat dintre cei bolnavi și răniți.

În cetate, însă, au lăsat în urmă treizeci de mii de gloanțe făcute din cositor și plumb de fereastră, 3556 kilograme de praf de pușcă și peste șaizeci din cele mai bune piese de artilierie ale lor, șapte sute de butoaie de făină, trei sute de butoaie de vin și o sută de baloți de pânză pentru îmbrăcăminte.²

Anul 1663 (7) Alte distrugeri. Cronica fraților hutteriți (343)

Dușmanul a ajuns la Landshut și a mers înainte până la Auspitz, făcând ravagii peste tot. Drumurile și cărările erau atât de copleșite de către dușman că tot pe acest 4 septembrie comunitatea de la Velké Leváre a fost cuprinsă de groază și oamenii noștri au trebuit să părăsească locul și să fugă. Au mers la tabăra țăranilor mai jos de castelul Blasenstein.¹ În primă instanță, oamenii de acolo au umplut șaptesprezece mese; mai târziu s-a ajuns la doisprezece mese.

Aici au trebuit să stea pentru nouă săptămâni, de abia reușind să supraviețuiască. Frica și neajunsurile pe care le-au îndurat vi le puteți imagina foarte ușor. Deoarece se aflau pe proprietatea unui alt domn, lucrurile nu au mers bine deloc și au îndurat pierderi grele, incluzând două sute de oi și aproape toți purceii lor.

Restul oamenilor de la Velké Leváre au fugit pe proprietățile Schossberg și Branc unde de asemenea au pățit mare bai. Ei își mutau efectele și o mare cantitate de bunuri la Sabatisch în multe căruțe când dezastrul i-a lovit brusc și totul a fost furat sau a fost cuprins de flăcări. Aceea a reprezentat o grea lovitură pentru comunitatea de la Velké Leváre. Lauda să fie a lui Dumnezeu care i-a păzit de la și mai mari nenorociri și frângeri ale inimii, pentru că dușmanul niciodată n-a pus piciorul în Velké Leváre.

Anul 1663 (6) Atacurile de la Sabatisch și de la Protzka. Cronica fraților hutteriți (342)

Devreme în dimineața lui 4 septembrie, dușmanul secular a efectuat un raid asupra comunității noastre de la Sabatisch, jefuindu-ne de tot ceea au poftit – o pierdere imensă pentru comunitate. Ceea ce ne-a frânt inima cel mai tare a fost, totuși, că șaptesprezece dintre oamenii noștri au căzut în mâinile dușmanului. În tulburarea acestui raid iute, unii au fost uciși, alții au fost luați și duși și alții și-au pierdut viețile pe alte căi.

Anul 1663 (5) ”Ei erau neîndurători pe oriunde au mers jefuind, măcelărind și incendiind.” Cronica fraților hutteriți (341)

În acea zi, 3 septembrie 1663, dușmanul s-a împrăștiat pe multe drumuri principale și secundare și de asemenea au efectuat un raid asupra comunității de la Tschäskowitz. Au furat tot ceea ce mai rămăsese și au luat tot ceea ce au vrut – au luat toate animalele incluzând și caii.

Din moment ce oamenii noștri deja au fugit la castel, au fost salvați. Doar unul a căzut în mâinile dușmanului – un școlar care întârziase pentru că a scos apă din fântână; a fost dus în robie într-un ținut străin. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de el.

Morarul, un bavarez, de asemenea a dispărut, nimeni nu știa unde. El nu avea toate țiglele pe casă, și a trebuit să îl punem într-o cămară de grâne chiar înainte de raid pentru că era periculos și după raid a dispărut. Doar Dumnezeu știe ce s-a întâmplat cu el.

Anul 1663 (4) Câțiva, totuși, au pornit-o pe calea lor în acele vremuri grele și au părăsit comunitatea…Cronica fraților hutteriți (340)

Exact același lucru s-a întâmplat în aceeași zi la comunitatea noastră de la Kesselsdorf. Între zece și unsprezece dimineața unii dintre oamenii noștri care se aflau în curte au fost atacați cam pe neașteptate de către turci și tătari. Majoritatea oamenilor noștri se aflau acasă, sperând să aducă restul grânelor și celelalte provizii la castel. Au fugit înspre iaz în încercarea de a scăpa, dar în groaza lor unii nu au știut pe unde să o apuce. Au fugit pe câmpuri înspre castel pentru a se salva de înspăimântătorul dușman, dar nu au putut să fugă îndeajuns de repede.

Stoffel, rotarul-șef și o soră bătrână Asanath, care avea grijă de copiii de la școală, au fost uciși. Cei înșirați au fost duși în robie: Fratele Andreas Winter, doi copii, fiica lui mai mare Esther, și. . . Esther Tuschschneider (soția unui postăvar) și fiica lor cea mai tânără. . . .Anna Kretz a fost ucisă la Gertwellisch. Johannes Lochmair, olar-șef de la Farkeschin, a fost de asemenea ucis la Kesselsdorf; a lui Mărie Toblin a fost prinsă. Heinrich, morarul-șef de la Farkeschin, a fost ucis.

Anul 1663 (3) Nu exista nici un fel de protecție nicăieri. Cronica fraților hutteriți. (339)

Pe 3 septembrie, turcii și tătarii destul ne neașteptat au invadat țara pe partea aceasta a Waagului și s-au revărsat în Dechtitz la 10:30 dimineața. . . .Treizeci și cinci dintre oamenii noștri din comunitatea de acolo, bărbați și femei, băieți și fete, au fost duși în captivitate pe pământuri străine, printre ei fratele Christel Lerch, un slujitor al Cuvântului și soția sa Catharina Rupertshauser. Doi frați, țesătorul-principal Christoph Engelhard și olarul Solomon Stauder, au fost doborâți și uciși. Apoi, clădirilor li s-a dat foc și toate proviziile gospodărești, unelte și grâne înmagazinate înăuntru au ars. Grânele ce au rămas pe câmp au fost devastate și toate vitele, oile și purceii noștri au fost furați. Toți frații enumerați în continuare au fost doborâți și uciși: Johannes Bletscher, o calfă de croitor; Klaus Bletscher, calfă de fierar; Hansel Miller, o calfă de ciubotar; Heinrich Schmidt și Iacob Miller, amândoi băieții olarului; Andreas Gans, de la școală; Maria, cusătoreasa școlii; Maria, bucătăreasa; Katharina, infirmiera copiilor; Katharina, țesătoreasa; Katharina, păstorița; Susanna Wollman; Solomon Stauder, un olar din Sabatisch. Avraam, un olar din Sabatisch, a fost luat și dus.

Anul 1663 (2) Întreaga țară a fost redusă la cenușă și sânge. Cronica fraților hutteriți (338)

În august 1663, când trupele împărătești se mișcau înainte și înapoi împrejurul Schindaului oamenii noștri din Farkeschin de asemenea au fugit, unii îndreptându-se spre Tyrnau și alții spre castelul Biebersburg. Ei au trebuit să își golească comunitatea complet și să fugă, fugind la Kesselsdorf cu boii, vacile și oile lor. Au stat acolo până când dușmanul a atacat Kesselsdorful, plecând cu animalele lor precum și ale altor oameni.

După ce Farkeschinul a fost jefuit, casele noastre au fost arse din temelii. Puțini oameni dintre ai noștri de la Farkeschin au supraviețuit; au fost pierduți în războiala fără de sfârșit. Majoritatea lor au murit în timpul fugilor continue. Așa că ne-am pierdut comunitatea de la Farkeschin. Nu mai rămăsese nimic – oameni, bunuri și case.

Pe 7 august, maghiarii au atacat tabăra turcă de lângă Parkan, dar au înregistrat o înfrângere covârșitoare. Pierderile s-au înregistrat la patru mii de oameni.

Când turcii l-au alungat pe contele Fargasch¹ și oamenii săi și i-au îngropat pe majoritatea dintre ei pe câmpul de luptă de la Parkan, calea li s-a eliberat pentru a ataca cetatea de la Neuhäusel, acest lucru fiind în planurile lor de mult timp. Astfel că au avansat cu întreaga lor armată, estimată la 70.000 de oameni sau mai mult (incluzând 10.000 de tătari, 6000 de valoni și 4000 de moldoveni) și aducând cu ei 130 de piese de artilerie.

Anul 1663 (1) Dezastrul bate la ușă. Cronica fraților hutteriți (337)

1663

Pe 6 ianuarie 1663, în vremea foarte friguroasă, 1500 de ostași imperiali germani au traversat Carpații Mici la Skalitz. Mulți au murit înghețați în zăpadă; patruzeci au fost găsiți morți de-a lungul a unei porțiuni de 700m de drum într-un câmp din Tyrnau. Și așa, pagube mari au fost provocate pe unde treceau ostașii.

Pe 25 februarie, doi frați, Hansel Esdras și Andreas Kuen, au fost ordinați în slujba Evangheliei de către bătrâni prin așezarea mâinilor la Sabatisch.

Pe 18 mai dimineața devreme, înainte de răsărit, ceea ce semăna cu un stâlp s-a putut vedea pe cer înaintea soarelui. Acesta stătea înaintea soarelui și era de trei culori – roșu, verde și galben. Aceasta a fost o prevestire rea a dezastrului ce bătea la ușă.

În aceeași lună, lucrările asupra fortificațiilor Vienei continuau. Multe grădini frumoase și pavilioane au fost făcute una cu pământul. Un spațiu trebuia curățat de lungimea unei împușcături de muschetă de la zidurile orașului, astfel că totul a fost nivelat.

Crainicul orașului a anunțat că toți locuitorii orașului trebuie să strângă îndeajuns de multe provizii pentru un an. Oricine nu poate face asta trebuie să părăsească orașul și să se mute altundeva.

Anul 1662, ultima parte. Cronica fraților hutteriți (336)

Din moment ce Dumnezeu Preamărețul, în concordanță cu voința sa iubitoare, l-a scăpat pe fratele Andreas din această vale a plângerii și biserica nu putea fi lăsată fără de păstor, bătrânii (slujitorii Cuvântului și slujitorii pentru treburi curente), administratorii, cămărarii, distribuitorii muncii și mulți alți frați de încredere s-au adunat cât de curând s-a putut la Sabatisch. În frică de Dumnezeu Preamărețul, s-au rugat ca el să ne arate alt păstor fidel și credincios.

Prin mărturie unanimă, acest serviciu de a conduce și sluji biserica ca și slujitor credincios i s-a încredințat dragului frate Johannes Rieger pe 8 august.

Pe 14 august 1662, o îngrozitoare grindină a căzut la Auspitz în Moravia care a omorât multe căprioare, oi, iepuri de câmp și alte animale.

Moartea fratelui Andreas Ehrenpreis. Mesajul lui de rămas bun. Cronica fraților hutteriți (335)

Pe 1 august 1662, la nouă și douăzeci și cinci dimineața, dragul și credinciosul nostru frate Andreas Ehrenpreis a adormit în Domnul la Sabatisch cu o inimă împăcată și o conștiință curată. El a fost un devotat, credincios și pios slujitor al Evangheliei și Prim-bătrân al întregii biserici a lui Dumnezeu.

Pe 28 iulie, la patru zile înainte de moartea sa, a spus următoarele cuvinte bătrânilor care au venit să îl viziteze la patul său de suferință:

„Dragi frați, a venit timpul când simt și sper ca Domnul să mă elibereze, pentru că sunt foarte slăbit.

Așa că prima dată aș dori să vă declar că din câte știu eu mă aflu înaintea Domnului Dumnezeu cu nimic care să îmi împovăreze sufletul, în ciuda slăbiciunilor cu care a trebuit, ca și toată lumea, să mă lupt. Din momentul în care m-am predat lui Dumnezeu, mi-am dat silința ca tot timpul și în fiecare chestiune să slujesc din toată inima, în special când am fost un slujitor al Evangheliei și când mi s-a încredințat povara de a îngriji de întreaga biserică. În chestiuni care au trebuit a fi judecate, am încercat să mă comport drept cu fiecare. Nu știu de nimic dintre mine și altcineva cu care să nu fiu împăcat sau de ceva ce n-a fost clarificat cu frățietatea. Dacă uneori a fost necesar să vorbesc mai aspru cu cineva sau legat de ceva, am făcut-o pentru binele lui pentru ca fiecare să fie atent la chemarea sa.

Anul 1662, prima parte. Cronica fraților hutteriți (334)

1662

La miezul nopții pe 10 februarie 1662, fratele Hans Schütz, un bătrân administrator și slujitor pentru treburi curente, a adormit în Domnul la Protzka.

Pe 7 martie, între șapte și opt seara, fratele Iosif Lercher, un slujitor al Cuvântului, a adormit în Domnul cu o inimă împăcată la Dechtitz.

Pe 19 martie la patru dimineața, fratele Andreas Binder, un slujitor al Cuvântului, a adormit în Domnul la Farkeschin.

Pe 20 martie cam pe la trei dimineața a fost un cutremur îngrozitor la Viena, care a ținut jumătate de oră.

Anul 1661. Cronica fraților hutteriți (333)

1661

În anul 1661, o cometă cu o coadă de abia vizibilă și ascuțită deasupra a putut fi văzută de pe 23 ianuarie până pe 10 februarie, mișcându-se înaintea Luceafărului.¹ A fost văzută în fiecare zi la Sabatisch de la patru dimineața până în zori de zi.

Pe 13 martie, fratele Johannes Milder a fost investit în slujba Evangheliei de către bătrâni prin așezarea mâinilor la Sabatisch.

În aceeași zi, doi frați au fost aleși pentru serviciul Cuvântului și au fost încadrați într-o perioadă de testare; aceștia erau Hansel Esdras, un funcționar născut în Moravia și Andreas Kuen, un producător de cuțite născut în Ungaria.

Anul 1660. Moartea lui Rákóczi. Căderea Oradiei. Cronica fraților hutteriți (332)

1660

Pe 4 martie 1660, doi frați, Christel Lerch și Beniamin Poley, au fost ordinați în serviciul Evangheliei de către bătrâni prin așezarea mâinilor la Sabatisch. Johannes Milder,¹ un croitor, a fost supus unei perioade de testare.

Pe 2 mai, Iacob Weiss din Vințu de Jos a fost investit în slujba Evangheliei la Sabatisch.

În mai, generalul de Souches² a intrat în Ungaria cu armata imperială. Atât de multă vorbăraie și speculații s-au făcut referitor la scopul lor în sud, dar obiectivul lor nu a fost vreodată descoperit. Au tăbărât toată vara și toamna în fortificații nu departe de Tokaj³ lângă râul Tisa, unde mulți dintre ei au murit de o moarte nenorocită. Zvonurile spuneau că că au fost mușcați de șerpi veninoși care apăruseră printre ei și de ditamai tăunii care dădeau raite dinspre Tisa. Aceia care au rămas s-au întors bolnavi și amărâți în Moravia.

În iunie, principele Rákóczi i-a atacat pe turci în bătălia decisivă de la Cluj.⁴ A luptat cu curaj și a dat dovadă de eroism cavaleresc pentru patrie, ucigând câțiva turci cu propria lui mână, dar într-un final și-a pierdut viața.⁵

Curând după moartea principelui Rákóczi, turci au mărșăluit cu o mare armată de cincizeci de mii de oameni asupra Oradiei. Cum aceia din cetate nu sperau să primească ajutor sau să fie depresurați și cum hoardele de turci creșteau în număr și trăgeau non-stop din tunuri mari, aceștia au fost forțați să încheie o înțelegere privitoare la predare.