Invazie, sinucidere asistată sau profeție împlinită? Iarăși despre islamizarea Europei.

„….după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.”

Primesc cu regularitate articole noi scrie de Raymond Ibrahim și mă raportez la ce scrie. Născut în America, din părinți de origine egipteană, de religie coptă, fluent în arabă și engleză, Raymond Ibrahim face analize și trage concluzii suficient de probate pentru a fi vrednice să fie comparate cu profețiile biblice, treabă de care mă ocup eu pe acest blog. În articolul de astăzi, Raymond s-a luat de ideea scrisă de altcineva în presă, cum că în Marea Britanie, (unde anul acesta au intrat ilegal peste 40.000 de imigranți musulmani numai până acum), ar avea loc o invazie musulmană. Nici pomeneală, spune Raymond, asta nu e invazie, asta e invitație, invazie e atunci când: „o armată sau o țară folosește forța pentru a intra și a prelua controlul asupra unei alte țări.” și citează definiția din 3 dicționare. Apoi adaugă: „….ingredientul extrem de important care ar califica ceea ce se întâmplă astăzi drept „invazie” lipsește: musulmanii nu intră în Regatul Unit prin „ forță ”, împotriva voinței Marii Britanii.  Aceștia sunt bineveniți de guvernul și autoritățile Marii Britanii, cei mai însărcinați cu protejarea și menținerea caracterului național al Regatului Unit.„ Atunci cum să numim această cucerire tacită și schimbare de conținut a națiunilor din Regat? Tot Raymond dă răspunsul la finalul articolului: „Pe scurt, dacă ești invitat, nu poți fi numit „invadator” – indiferent de intențiile tale.  ……ceea ce se întâmplă astăzi în vest în general și în Regatul Unit în special, trebuie văzut și numit răspicat ca ceea ce este de fapt: nu o invazie de neoprit, ci o sinucidere asistată .„ Acesta e oful lui, durerea lui, mușuroiul de pe care privește lumea (punctul lui de vedere), unul cultural. (Eu scriu aici de pe un mușuroi mai înalt, din punct de vedere al profețiilor. ) Iar profeții au scris cu mult înainte să se întâmple, despre o vreme când poporul Israel, după 2500 de ani de viață în diaspora se va întoarce înapoi în țara Lui, țara lui Avraam, Isaac și Iacov. Prin Daniel, Dumnezeu ne-a lăsat și un termen precis: data la care Ierusalimul va fi cucerit din nou după două milenii de contopire străină, iar în textele profetice găsim o mulțime de amănunte despre cum va avea loc această reîntoarcere din diaspora. De fapt cum are loc, pentru că se petrece în zilele noastre. Un detaliu despre care am mai scris pe acest blog este faptul că o reîntoarcere a evreilor este mai mult forțată, decât benevolă și unul dintre detalii este că Dumnezeu va trimite vânători care îi vor vâna pe evrei în așa fel încât aceștia să fugă în Israel. Pierderea caracterului cultural sau național al Angliei este o durere prea mică pentru Dumnezeu și cu siguranță nu este un lucru pe care să-L menționeze sau să-i pese, pentru că oricum, în curând va fi instaurată împărăția Domnului Isus Cristos, împărăție care va nimici toate împărățiile pământului, așa că supremația culturală de moment a vreunui țări are mică importanță în ochii Celui care a scris viitorul acum câteva milenii. Mai mult, această islamizare tacită a Europei are loc cu acordul conducerii țărilor, atât al Marii Britanii, cat și al Germaniei sau al Belgiei. Cineva a scris o carte pe care am citit-o dar nu am apucat să îi fac recenzia:

…iar azi mi-am amintit de ea și am căutat-o în bibliotecă pentru că e aceeași idee ca la Raymond Ibrahim. E stranie totuși sinuciderea asta. E ca un rug care nu se mistuie. De ce nu se „mistuie rugul”?
Pentru că e mișcare divină.
Islamizarea, cu siguranță, nu întâmplător are loc exact în țările și în zonele unde există încă comunități importante de evrei: în Marea Britanie, în Franța și în Belgia. Cum această islamizare crește pericolul antisemit și provoacă acest al doilea exod evreiesc, am arătat postând articolul De ce fug încă odată evreii Europei?
Imperiul Britanic poartă moștenirea vinei de a fi împiedicat timp de 25 de ani, (cat a durat Mandatul britanic asupra Palestinei) emigrarea liberă a evreilor în Israel. Așa că și urgia transformării culturale pare justă.
Vă rog frumos să nu dați cu pietre-n mine, eu doar am citat 3 articole, e drept că la un loc și e drept, am îndreptat asupra lor lanterna profeților.
Lanternă cu care bâjbâi și eu în bezna viitorului, dar parcă cu câte raze de lumină se văd la orizontul istoriei, viitorul acesta nu mai e chiar așa de beznă.
Când Domnul Isus a mers prin părțile Tirului și Sidonului a mers pe ascuns, să nu fie văzut de iudei.
Până în ziua de astăzi taina împietrii evreilor este o taină mare și delicat administrată de Cel ce iubește și pe copilul ascultător și pe copilul împietrit.
Și dacă împietrirea este o taină, tot o taină este și despietrirea, și primirea lor înapoi, și pocăința lor. Dar este taină pentru cine nu înțelege și nu vrea să înțeleagă, pentru cine nu știe și nu vrea să știe, căci odată ce taina este scrisă și este spusă, pentru cine citește și crede, lucrurile sunt clare și înțelese. Chiar asta este deosebirea dintre pământul pietros și pământul bun: pământul bun este cel ce aude cuvântul și-l înțelege.
Lucru pe care mă străduiesc să-l fac și eu pe acest blog: „…să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.” Efeseni 3:9
Înainte de a fi știre, orice eveniment a fost profeție, treptat, treptat, toate profețiile se transformă în știri.

Orientarea spre egali – îndepărtarea de mentori: tribalizarea generațională, Gordon Neufeld, o recenzie

„În vremea aceea, Iuda a părăsit pe fraţii săi şi a tras la un om din Adulam, numit Hira.” Geneza 38:1
„.…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei” Luca 15:29


E cartea vieții lui și a scris-o târziu, la bătrânețe, la 75 de ani…și n-a mai scris alta.
E probabil moștenirea pe care a dat-o lumii.
Pentru că Gordon Neufeld e evreu și ca orice evreu, vrea să îndrepte lumea. Nu sunt ironic, exact așa gândesc evreii: „lumea e strâmbă și fiecare din noi trebuie să facă puțintel ca s-o îndrepte”..treptat.

Ideea din carte este că „ne dăm copiii la școală, unde în loc să se alipească de profesori, în loc să se țină de învățat, în loc să-i privească pe profesori ca modele, se alipesc unii de alții, formează gașcă și merg la școală din plăcerea de a fi împreună cu gașca„. Mai mult, se raportează unii la alții, se tem de umilirea și fug după aprecierea…colegilor. Gordon a numit procesul „orientarea spre egali” și l-a înfierat. Cartea e ca raportul unui spion care umblă liber în tabăra „adversă” și informează. Sunt lucruri de care toți cei ce am fost la zeci de ședințe cu părinții le știm.
Dar n-am crezut că-s boli, am crezut că așa e sănătos.

Atașamentul față de gașcă sau orientarea spre grupul de egali este pericolul cel mare al educației
de orice fel. O educație eficientă trebuie să fie verticală, adică să ducă cunoștințele de la cel educat spre cel needucat, de la cel cu experiență, la cel lipsit de ea, de la cel învățat spre cel neînvățat, de la profesor spre ucenic. Când copilul nu mai privește în sus, la părinte, profesor sau mentor după model, standard și apreciere, ci spre colegi și prieteni, educația lui, viitorul lui, viața lui și persoana lui sunt amenințate de moarte. Aș putea adăuga: mântuirea sufletului lui este amenințată.
Pentru că educația să fie acceptată de către ucenic, e necesar un climat de încredere al ucenicului în cel care îl învață, mai mult decât de încredere, un climat de dragoste, de atașament.
Adaug aici citând: „dacă nu veți primi Împărăția lui Dumnezeu ca niște copilași
cu niciun chip nu veți intra în ea.” Copilașul primește mai întâi dragostea părinților și apoi învățătura lor, iar acest proces merge crescând și paralel. Și la școală, ucenicul trebuie să fie atașat de profesor, deși această condiție este îndeplinită cel mai bine în familie, copilul crește cu această condiție, își iubește părinții, bunicii și rudele mature.
Și transferarea copilului din mediul familial, în care această încredere există, în mediul școlar, în care nu există încrederea în profesorul necunoscut și nici atașamentul față de el, comportă o doză de risc.
Deși ar fi necesar ca un copil atunci când ajunge în școală să se atașeze de profesori tot atât de tare ca și de părinți, rareori se întâmplă acest lucru. De cele mai multe ori copilul se atașează de colegi și plăcerea de a merge la școală este dată nu de dorința de a învăța, ci de bucuria de a fi împreună cu colegii.
Aceasta este o deturnare ca scopului școlii și conduce la riscul ca copilul să rămână neînvățat, să rămână cu educația la un nivel primar, chiar s-o refuze explicat.
Scriitorul Gordon Neufeld a arătat foarte multe detalii în cartea lui: pericolul orientării spre grupul de egali ca fiind o competiție nedreaptă, o adevărată amenințare asupra viitorului copilului.
Cartea este formidabilă prin amănunțime, prin exactitatea și modul elaborat în care face analiza acestui proces, în multe din cazurile luate cu titlu de exemplu ne regăsim pe noi.
Cartea face nu numai o analiză minuțioasă a procesului de îndepărtare a copilului de scopul educației, ci oferă și soluții.
Gordon arată ca soluție principală „recreerea satului de atașament„, adică recreerea acelui mediu în care părinții și bunicii să nu își piardă autoritatea, nu de dragul dominării și al controlului, cum se spune adesea, ci de datoria învățării. A fi împreună mai multe generații, a lucra împreună, a petrece timp plăcut și a asigura un mediu propice deschiderii, aprecierii și raportării, va diminua până sub nivelul de pericol influența grupului de egali în viața celor pe care-i iubim.
Este citat în carte psihanalistul englez John Bowlby, întemeietorul teoriei atașamentului care o scris o carte despre crearea și ruperea legăturilor de atașament. Este citat și Domnul Isus cu versetul
„nimeni nu poate sluji la doi stăpâni„. Pericolul apare când busola orientării copilului nu mai este îndreptată spre părinți, profesori sau tutori maturi și înțelepți, de la care ar putea învăța înțelepciune, ci spre colegii aflați la același nivel cu el, de la care nu poate primi nimic.
Sunt amendate în carte ideile false legate de independența copilului, de nevoia de afirmare a personalității și sunt descrise confuziile care se fac adesea.
Vă îndemn să căutați cartea, mai este prin unele librării Cărturești prin țară (în Cluj nu), se poate comanda și online.
Ce nu spune cartea lui Gordon Neufeld?
Nu spune că frământările autorului, care au dus la închegarea acestor gânduri, provin și din mediul evreiesc din diaspora, mediu în care a crescut și și-a crescut copiii și în care copiii au fost sub pericolul asimilării.
Gordon reușește să ocolească aspecte religioase, deși cred că atunci când se referă la valori sociale sau culturale ale părinților, la aceste aspecte se referă.
Învârtindu-se în jurul conceptului de „atașament” pe care l-am putea regăsi în Scriptura Domnului sub numele de „dragoste”, Gordon Neufeld nu atinge conceptul de „angajament”, un concept socotesc eu mult mai cuprinzător, și arăt aici de ce.
Angajamentul măsoară legătura slugă-stăpân. În această legătură, Dumnezeu-Stăpânul pretinde nu numai să-i slujim ca robi, ci ne poruncește și să-L iubim. Nu că am regăsi în noi un instinct de a-L iubi, așa cum regăsim foamea sau setea, nu avem nici hormoni pentru asta, dar meditația la creația Lui și la existență, ar trebui să ne conducă în mod logic la dragoste și la supunere, și la angajament.
De aceea eu zic că angajamentul (evlavia) e mai cuprinzător decât atașamentul, și-l include.
„Secretul angajamentului este mare” spune apostolul și dacă e o taină (pentru cei mai mulți) atingerea angajamentului, atunci și rămânerea la distanță de angajament este tot „tainică, secretă și misterioasă”, cum spunea profesorul meu de istorie când înfiera ignoranța vreunui coleg.
Mai adaug ceva.
Îndepărtarea ucenicilor de mentori care nu sunt focalizați pe Mentor, a elevilor de învățători care nu sunt supuși Învățătorului, a copiilor de părinți care nu-și iubesc Părintele este socotită dreaptă de Cel care ne cere ca și părinți să avem Părinte, ca și învățători, să avem Învățător, ca și șefi, să avem Stăpân.
Când nu respectăm această piramidă de autoritate de deasupra noastră, să nu pretindem să ni se respecte autoritatea de sub noi.
În Vechiul Testament, de unde ne luăm învățăturile, avem multe exemple de oameni cu diferite atitudini pe aceste scale. Vedem pe Saul care nu a ascultat și drept urmare nu a fost ascultat de cei ce-l urmau.
Vedem pe David care s-a pocăit și a iubit pe Dumnezeu, cum a fost iubit de popor, fără să facă mare efort pentru asta.
„Orice autoritatea vine de la Dumnezeu” iar dacă cineva care nu ascultă de Dumnezeu pretinde ascultare, n-o va primi.
Așa că în „orientarea spre egali” trebuie să ne privim și pe noi, care suntem mai interesați de ce cred cei din jur despre noi, cum să le plăcem, cum să nu-i ofensăm, sau cum să le câștigăm aprecierea, decât de ce crede Dumnezeu, cum să-I plăcem, cum să nu-L supărăm, cum să nu-L întristăm și cum să-I găsim aprecierea.
Dacă orientarea copiilor noștri spre egali le faultează educația cu rezultate dezastruoase, orientarea noastră spre egali ne distruge credința în Învățătorul nostru, cu rezultate și mai îngrozitoare.
„Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” Ioan 5:44 Iată în acest verset „orientarea spre egali” în viața noastră, a celor maturi, în găștile din care nu vrem să ieșim, în standardele care ne îngâmfă.
Citiți cartea ca o pildă, nu ca Biblia, ci ca pilda neascultării.
Citiți-o nu împărtășind doar durerea părinților neascultați, ci mai mult durerea Tatălui neascultat, adeseori noi fiind acei copii…orientați spre egali.

Suferința și osteneala fac diferența dintre dragoste și atașament

Viespea smochinului

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi,” Romani 1:20

Are doar 2 mm lungime și trăiește doar câteva zile.

Observarea naturii și cunoașterea istoriei ar trebui să fie două activități educative pe care să le facem cu copiii și nepoții noștri în primii ani de viață.
Eu vreau să vă ajut în acest demers.
Astăzi, despre viespea smochinului.
Când smochina e încă în pârg și în capătul ei apare un mic orificiu, feromonii emanați de smochină pot fi receptați de micuța viespe femelă chiar de la 50 de km. Viespea va veni, va intra în smochină și-și va lăsa aripile acolo, la intrare, nu va mai avea nevoie de ele niciodată.
În smochină, viespea va folosi florile mici ca și cum își folosesc albinele fagurii, va depune câte un ou fecundat în fiecare „floare”. (Pentru că smochina este o floare cu florile înăuntru.) În același timp viespea va și poleniza florile, cu polenul adus pe corpul ei din smochina unde s-a născut.
După depunerea ouălor, viespea va muri în smochină și va fi dizolvată de ficaina din acel suc alb prezent în smochinele verzi, astfel smochinul mănâncă viespea, se hrănește cu ea.
Din ouă ies pui: masculi și femele, ca într-un mic stup, în fiecare smochină are loc acest proces.
Masculii fecundează femelele, chiar incomplet dezvoltate, apoi masculii fac găuri mici în coajă și ies afară, unde mor, neavând aripi.
Pe găurile forate de masculi, ies femelele, pline de polen pe corp și…caută altă smochină.
Această simbioză nu poate fi explicată de evoluționiști, oricât ar încerca.
Iar ca lucrurile să fie cu adevărat grandioase, în lume sunt peste 750 de soiuri de smochini, fiecare cu viespea lui.

Din gura lui se așteaptă învățătură

„Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. ” Maleahi 2:7
Pentru că suntem o „preoție împărătească”, chemați să aducem jertfe duhovnicești, putem aplica cerințele vechilor preoți ca învățătură pentru noi. Din adunare, 13 noiembrie 2022.

Rugați-vă prin Duhul Sfânt

Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” ⁵⁵ Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! ⁵⁶ Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”Şi au plecat într-alt sat.” Luca 9:54-56
Iată un exemplu de rugăciune neascultată.
Dorința lor de a se răzbuna, justificată cu un exemplu „evlavios”, nu era în duhul Celui ce ne-a dat Duhul Său. Ucenicii nu se rugau în duhul Celui la care se rugau.
Să recapitulăm puțin.
Domnul Isus cu ucenicii plecau din Galileea spre Ierusalim, prin Samaria.
Între samariteni și iudei era un conflict religios vechi, samaritenii ziceau că închinarea adevărată trebuie să se facă pe muntele Garizim, iudeii spuneau că doar la Ierusalim. Iar pentru că grupul de ucenici conduși de Domnul Isus mergeau spre Ierusalim le-a fost interzisă cazarea în acel sat samaritean, probabil mai religios. Indignarea produsă de refuzul cazării a găsit contra reacție în turbulenții ucenici. Și s-au rugat de Domnul să le dea voie să ceară foc din cer. Rugăciunea lor nu a fost ascultată pentru că nu a fost în duhul celui venit să mântuiască, nu să piardă. Și au plecat într-alt sat, spune evanghelia, probabil un sat mai puțin religios, unde au găsit ușor cazare în pofida diferențelor și unde nu a fost activat nici zelul răzbunării lor.

Mai avem exemple de rugăciuni neascultate sau ignorate. La un moment dat, mama fiilor lui Zebedei cere Domnului Isus ca fiii ei să fie miniștri în împărăția viitoare, să stea la dreapta și la stânga, de asemenea o rugăciune neascultată.
„Cine să fie cel mai mare?” O altă problemă la care Domnul Isus nu a dat răspuns.
„Spune fratele meu să împartă cu mine moștenirea„, iarăși o rugăciune refuzată.
Altele:
Cărturarul:”vreau să Te urmez oriunde vei merge”…Domnul, „….Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”
„dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu”.  „Vino după Mine
Petru, „Învăţătorule, este bine să fim aici; să facem trei colibe” „nu știa ce spune„
„Unii farisei din norod au zis lui Isus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!”  Nu i-a certat.

Toate aceste rugăciuni și cereri nu au fost făcute în Duhul Celui la care se rugau.

În același timp găsim în Noul testament rugăciuni ascultate, făcute de aceeași oameni, dar în alt duh.
Femeia cananeancă și orbul Barthimeu au spus o rugăciune ascultată imediat „ai milă de mine.„
La fel rostea și vameșul din pildă.
Rugăciunea cărturarilor pentru sutașul care avea un rob bolnav: „Face să-i faci acest bine,  căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” a fost ascultată și robul a fost vindecat.

Aceasta este diferența între rugăciunile prin Duhul sfânt, pe care suntem îndemnați să le facem și care au de-a face cu dragostea lui Dumnezeu pentru oameni și cu strângerea lor împreună cu El și rugăciunile care sunt făcute în alt duh, poate un duh de partidă sau un duh de ceartă sau un duh de răzbunare sau pur și simplu dintr-un duh egoist, de dragoste de sine.

„Ca un pom răsădit lângă un izvor de apă”, o istorie a traducerilor Bibliei în română (audio, 33 minute)

AUDIO / Veaceslav Ioniţă de Ziua Mondială a Bibliei: Cartea aceasta este cea mai tradusă carte din lume

Lecția credinței lui Mardoheu (prea de tot)

Apendicele nu este o excrescență inutilă

„….la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, …” Eclesiastul 3:14

„Apendicele este inutil. Are doar dezavantaje. Poate deveni inflamat și infectat – aceasta se numește „apendicită”. Chirurgul trebuie apoi să îl îndepărteze pentru a preveni apariția peritonitei, o complicație care pune viața în pericol prin perforarea sa.” Apendicele ar fi deci doar un vestigiu misterios al evoluției. Richard Darwin l-a văzut ca rămășița unui timp îndepărtat când strămoșii noștri trăiau în copaci și mâncau frunze. El și-a bazat în ipoteza aceasta pe faptul că multe ierbivore au, de asemenea, un apendice, dar ca formă foarte diferită.

De câțiva ani, o echipă de cercetători americani de la Universitatea Duke (Carolina de Nord) combate teoria inutilității apendicelui. Această excrescență de zece centimetri situată la capătul colonului are, potrivit lor, un rol foarte real. Acesta servește drept refugiu pentru „bacteriile bune” care acoperă pereții intestinelor noastre. În timpul diareei severe, aceste microorganisme sunt protejate în interiorul acestui adăpost natural de unde pot recoloniza intestinul. La om și la primate, comunicarea dintre intestin și apendice nu este directă. Este realizat de o umflătură care formează un fel de barieră.

Explicația lor este atractivă și, mai presus de toate, susține multe descoperiri recente care arată rolul esențial al bacteriilor intestinale în digestia alimentelor și sănătatea fiecărui individ. La un bărbat adult, se estimează că flora intestinală este alcătuită din o sută de mii de miliarde de bacterii, pentru o greutate totală de aproape 1,5 kg. Aceste microorganisme sunt stivuite pe straturi suprapuse de-a lungul tractului digestiv, formând biofilme care protejează intestinul împotriva bacteriilor toxice sau a agresiunilor externe. Recent a fost lansat un proiect european (MetaHIT) pentru a secvența întregul genom bacterian al intestinului uman. Rezultatele ar putea schimba percepția noastră asupra sănătății umane.”

sursa: https://sante.lefigaro.fr/actualite/2009/12/03/9931-lappendice-nest-pas-excroissance-inutile

Iată că teoriile mincinoase ale amăgitorului Darwin sunt combătute tocmai de știință și Cuvântul lui Dumnezeu este confirmat.
Dacă apendicele ar fi fost o „rămășiță” a evoluției” de ce oare să fie numai acesta? Nu ar trebui să ne fie pline trupurile de codițe inutile de organe în perioade diferite de extincție? Chiar susținătorii ardenți ai lui Darwin s-ar îngrozi de o astfel de situație, chiar dacă le-ar susține minciunile. O dovadă în plus a dragostei de Tată a lui Dumnezeu, Tată care dă tuturor creaturilor sale un trup în care să se poată oglindi pe Sine în fața conștiinței celor care-l poartă.
„Ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” Psalmul 139:14
Ce anume vede sufletul meu?
„…că sunt o făptură așa de minunată!”
Fără excrescențe, fără vestigii.

Limba sfinților proroci

„...să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci” 2 Petru 3:2

Pietre de poticnire

Mergeam prin Salzburg cu soția, joia trecută 27 octombrie 2022, când privirea ne-a fost atrasă de o bucățică de bronz cu o inscripție pe ea, încastrată în asfaltul străzii.
am înțeles imediat: din casa de lângă a fost deportat un evreu.
Pe poarta asta a ieșit între baionete și nu s-a mai întors:
Și mi-am scos din raftul minții poza întipărită în memorie acum doi ani când am vizitat casa lui Elie Wiesel din Sighet, așa avea loc „plecarea”, deportarea spre moarte, iar ei nu știau:
Nu știam nici eu nimic, nu mai văzusem astfel de „pietre”.
Am ajuns acasă și m-am învățat.
Stolpersteine (pietre de poticnire) se numesc în germană și sunt amplasate în multe țări, chiar și la noi sunt câteva. Este un proiect vast inițiat de un artist neamț care vrea să evite uitarea numelor acelor oameni care au fost uciși în holocaust. Și s-au amplasat până acum peste 90000 de astfel de pietre.
Aici este pagina proiectului: https://www.stolpersteine.eu/
Și sunt câteva stolpersteine și în România.
Sunt produse din bronz șlefuit.
Povestea lor din 2014: http://mirel-matyas.blogspot.com/2014/07/premiera-in-salaj-instalarea-sase.html
Gunter Demnig este inițiatorul, la Porț, în Sălaj chiar el personal a venit și le-a montat.
Am dat o zi Salzburgului. Miercuri seara, după terminarea celor două zile de la Târgul din Munchen, am întrebat-o pe soția ce ar vrea să facem cu celelalte 3 rămase. Salzburg și Hallstat a fost răspunsul.
Am început la Salzburg cu castelul.
Dumnezeu ne-a dat o zi absolut superbă, aproape ca vara, deși era 27 octombrie, lumea era la cămașă. Soare, fără vânt, o zi caldă de toamnă.
Mi-am amintit că despre Salzburg scrie în Istoria hutteriților.
„Hai să vedem cine-a fost omorât în acest castel” m-am întrebat.
Am deschis blogul și am dat căutare după Salzburg:” Un frate, un ceasornicar pe nume Veit Grünberger (sau Uhrmacher după meseria lui) fusese întemnițat la Salzburg.”
Am recitit toată istoria din 1576.
„Fratele Veit Uhrmacher a fost primul care s-a întors la biserică, sosind pe 9 august. El intra deja în al șaptelea an al întemnițării sale la castelul principelui de la Salzburg pentru credința sa în adevărul divin.„
Iată evadarea lui după 7 ani de temniță:
„Dar Veit Uhrmacher a fost ținut în închisoare o perioadă îndelungată, până în anul 1576. Până la urmă și-a confecționat o frânghie din haine vechi în închisoare pentru a se putea coborî pe ea de la o fereastră situată la înălțime. S-a cățărat peste zid și a evadat cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că ar fi fost imposibil în vreun alt fel, după cum și oamenii din castel spuneau. Au spus că a putut să evadeze prin puteri supranaturale, adică cu ajutorul diavolului. Dar a fost prin intervenția lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil. Astfel că Veit Uhrmacher s-a întors la biserică împăcat și bucurându-se. Apărarea sa prin care îi contracarează pe preoți încă s-a păstrat, precum și alte lucruri pe care le-a scris din închisoare frăției.”
Funicularul ne-a lăsat chiar la baza turnului închisorii….
…..turn care la anul evadării fratelui Veit avea deja o vechime de 80 de ani.
Turnul încă e tot acolo, dar nu are gură să ne spună câte lacrimi i-au uscat pereții, cât sânge s-a scurs printre pietrele lui.
pentru ca să-ți spună ceva pietrele, trebuie citite cărți.
Cărți care să-ți spună despre crimele din Cernăuți, despre zidurile din aproape fiecare oraș din Europa.
Ziduri pline de sânge și lacrimi.
Cineva a turnat un film despre războiul iugoslav: În țara sângelui și a mierii.
Toată Europa am putea-o numi Țara lacrimilor și a sângelui.
Mi-am amintit lupta fratelui Veit cu călugării catolici în timpul anchetei, în orașul care se mândrește cu cea mai veche mănăstire din Europa:”Preoții n-au venit decât doi ani și jumătate mai târziu: capelanul catedralei Salzburg, judecătorul catolic și alți nemernici. Stăteau acolo fiecare cu pălăria lor cu patru colțuri și cu hârtie și cerneală și îi interogau pe frați. Când l-au chemat pe Veit Uhrmacher și doreau tot felul de răspunsuri, el le-a spus, „Ce să spun? Voi sunteți acuzatorii și judecătorii. Ceea ce voi nu puteți face este preluat de conetabili și călăi. Voi îl inștiințați pe principe, principele îi spune judecătorului ce să facă, judecătorul conetabilului și conetabilul călăului, care vă încheie munca. Călăul este supremul vostru preot, care câștigă bătălia pentru voi.”Fratele Veit Uhrmacher de asemenea le-a spus, „Duhul spune clar cine sunteți. Sunteți aceia despre care Pavel scrie că în ultimele zile unii se vor depărta de la credință și vor urma învățături false ale diavolului. Conștiințele lor se vor veșteji și păta prin minciunile lor ipocrite – interzicând căsătoria și evitând mâncare pe care Dumnezeu a creat-o pentru a fi consumată cu recunoștință.” La aceasta un preot a spus că nu interziceau căsătoria și că mâncaseră carne chiar în acea zi. Veit i-a răspuns, „Cu siguranță, toată lumea știe că interziceți căsătoria și sunteți îngăduitori cu privire la curvie.”

„…acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ.” Apocalipsa 18:24

La aceste gânduri în minte m-am „poticnit” privind la pietrele castelului pe care l-am vizitat vreme de vreun ceas.
Deși de sus priveliștea peisajului din jur era magnifică….
gândul meu a rămas „poticnit” la fratele Veit, la cei 7 ani în care a stat închis în acel turn, la acele pietre care nu pot vorbi, dar care probabil la judecată vor căpăta glas.
Dar chiar și până atunci pietrele vorbesc.
Pietrele pe care scrie ceva, transmit un mesaj.
Iar textele antice descoperite de arheologi unele după altele săpate în piatră, ne transmit un singur mesaj: Biblia este adevărată.
castelele, muzeele, șantierele arheologice, basorielefurile, sunt „pietre de poticnire” ale gândului, să te oprești și să te gândești la ce zice piatra.
De fapt gândul lui Gunter Demnig, inițiatorul proiectului era acesta: „Una dintre intențiile lui Demnig este de a da înapoi numele victimelor naziste care au fost degradate la cifre în lagărele de concentrare . Aplecarea pentru a citi textele de pe pietrele de poticnire este menită să fie o plecăciune simbolică pentru victime. Odată cu marcarea „scenelor crimei de deportări”, care se află adesea în mijlocul unor zone dens populate, este pusă în discuție pretenția protectoare susținută de unii martori contemporani că nu au observat nimic despre deportări. La rândul său, Demnig a criticat conceptul de memoriale centrale pentru victime, care în opinia sa nu erau suficient de vizibile pentru public. O dată pe an, demnitarii depun o coroană de flori la astfel de locuri memoriale, „… dar alții pot ocoli pur și simplu memoriale.” Scopul său este să aducă numele victimelor înapoi în locurile în care au locuit. ^[10] În ciuda termenului de poticnire , Demnig nu este preocupat de „poticnirea” reală. Întrebat despre numele proiectului, îi place să citeze un elev care, întrebat despre riscul de a se poticni, a răspuns: „Nu, nu, nu te împiedici și căzi, te împiedici cu capul și cu inima.” (https://de.wikipedia.org/wiki/Stolpersteine)
Iar ca să se oprească gândul, ca să biruiască gândul, cum scrie la letopiseț, trebuie câte-o astfel de trezire, câte-o piatră de aducere aminte. Iar gândul trebuie lăsat poticnit la cei ce au suferit.
„Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei, de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup.” Evrei 13:3 Iată o bună cauză la care să ni se poticnească gândul, să ni se blocheze, să nu ne plece de-acolo.
Istoria creștinilor care au suferit se repetă în fiecare generație.
De la antisemitismul negat, dar cât de cât recunoscut, la anticreștinismul mascat destul de prost, ateismul și vrăjitoria religioasă își arată colții și își ascunde ghearele. Iar la Salzburg am dat de amândouă.
Bune motive pentru gând să se poticnească, fie privind în jos la „pietrele de poticnire” de pe Judengasse, fie în sus spre castel, are la ce se opri gândul.
Vâ îndemn să citiți Istoria hutteriților, pe acest blog.
Ca să vi se poticnească gândul la cele bune.
Duminica dinainte de plecarea spre Europa, în 23 octombrie am vorbit la adunare din Psalmul 78, „….vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.” Este o înțelepciune a istoriei, o înțelepciune pe care cei ce ignoră istoria sau cei ce o falsifică, nu o mai au.
Cuvântul lui Dumnezeu este această înțelepciune și dacă încadrăm dovezile istorice în acest Cuvânt, dobândim și mai multă înțelepciune.