O pâine de orz se rostogolea

Astă-seară am avut părtășie într-un număr restrâns cu un frate din Olanda.
Cuvântul a fost o paralelă dintre Geneza 1 și Semnele Domnului Isus din Evanghelia după Ioan, între etapele zilelor Creației și etapele noii Creații.

Un lucru mi-a rămas lipit în minte: s-a adus vorba despre visul din Judecători 7:13
”Şi Ghedeon a venit şi, iată, un bărbat istorisea tovarăşului său un vis şi zicea: „Iată, am visat un vis şi, iată, o turtă de pâine de orz se rostogolea în tabăra lui Madian şi a venit până la cort şi l-a lovit şi a căzut; şi l-a răsturnat cu susul în jos şi cortul s-a desfăcut“.

Pâinea reprezintă roada Duhului, Adunarea, Rodul sufletului Său, noi care suntem mulți suntem o pâine. 1 Corinteni 10:17
Faptul că este de orz ne vorbește despre cele dintâi roade(orzul se coace înaintea grâului), noi suntem un fel de ”pârgă a făpturilor Lui.” Iacov 1:18
Rostogolirea este un simbol al răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu și al biruinței Lui.

Faptul că Pâinea se rostogolește și lovește cortul lui Madian, îl dărâmă, îl răstoarnă cu susul în jos și cortul se desface este o imagine a Adunării care prin Mărturia Cuvântului(Ei L-au biruit prin…Cuvântul Mărturisirii Lor) dărâmă întăriturile (Învățăturile începătoare) și orice gând îl face rob ascultării de Cristos.

 

 

Biblia Nițulescu sau Biblia de la Iași, 1921, on-line

Cine are dreptul ”să dea” Cina Domnului?

Eu cred că oricine are dreptul și ”s-o ia”.
Adică nu văd de ce ar trebui ”să dea” cineva cina altuia când poate să-și ia singur.
Eu cred că și paharul și pâinea au trecut pe la toți prin rotație.
Așa scrie: ”beți toți din el.”

Nu din ele, dar despre asta am mai scris.

Nu cred că cina Domnului, sau mai bine zis: frângerea pâinii este un act clerical, că un ”mai-mare”, uns și rânduit, doar el are dreptul ”să dea” altora pâinea și paharul. Ar fi popie nu evanghelie.

Cred că putem mulțumi oricare sau toți pentru pâine și pahar, putem să luăm toți cei ce ne cercetăm din ele, fără ca cineva să fie un ”mai-mare” pentru a-L înlocui pe cel ce ” a frânt-o și le-a dat-o zicând…”.

Unii frați mai tari la greacă ca mine (Moisescu, Panaitescu) susțineau că frângerea pâinii ar trebui făcută în cadrul mesei de dragoste (agapei).

Eu nu țin morțiș la acest lucru dar e frumos. Ieri am avut adunare cu frângerea pâinii și după adunare agapa. E poate singurul timp bine definit  al legăturii frățești” în care ni se cere să stăruim. E spre zidirea noastră.

Dar că ar trebui în adunare să existe dătători de cină, cu Biblia actuală nu se poate dovedi.

Să rămânem la ce este scris și ne vom bucura de pace. Mai ales adunările mici, cei doi sau trei care sunteți împrăștiați prin cine știe ce cotlon de Europă sau lume, vă puteți bucura de promisiunile Domnului, fără templu și fără popă.

La voi mă gândesc deseori când scriu și mai ales când văd din câte colțuri de lume veniți și citiți aici:

Pușcării nevăzute (1) Încadrarea informativă

Am cunoscut mulți frați care au stat în pușcării pentru credință.
Cei mai mulți ”au adormit” dar unii mai sunt printre noi.
Am petrecut mult timp cu ei, să învăț, să ascult, să-L văd pe Domnul din ei.

Mă gâdeam la ”am fost în temniță și ați venit pe la mine” că nu era valabil în comunism. Nu se putea merge în vizită. Democrația pe vremea romanilor permitea vizite la închisori, hârtie și cerneală, libertate relativă de mișcare.
Secolele XX-XXI sunt conduse de un diavol mult mai antrenat, mai viclean și mai feroce în lupta cu copiii Vrășmașului Său.
Am cunoscut creștini ruși care au făcut ani lungi de lagăr în Siberia, am citit despre unii, chiar Soljenițen scrie, dar tot așa: la ruși era posibil să ai Biblia în închisoare.
La noi a fost cel mai dur sistem, fără petec de hârtie, nu Biblia!

După ”eliberarea” din 1964 frații au ieșit din celulele de beton și în jurul lor a fiecăruia a fost construită un alt fel de celulă.
Despre acest fel de celulă vreau să scriu acum.

Era numită ”încadrare informativă”.
Citez din dosarul meu că mi-l cunosc cel mai bine:”În scopul stabilirii activităților pe care le desfășoară, concepțiilor sale, D. … va fi încadrat informativ în colaborare cu tovarășul cpt. G.…., care deservește informativ (Intreprinderea)…..”
Încadrarea informativă s-a făcut nu doar la muncă ci și ”la domiciliu” și ”la biserică”.

Ceea ce s-a construit în jurul meu(nostru) a fost o ”pușcărie nevăzută” cu ziduri ce se ridicau încet, încet, ziduri de pândaci, de informatori, de bârfitori, de iscoditori, de ”prieteni” falși bine ”înfiltrați„ pentru ”cunoașterea preocupărilor” ”obiectivului”.

Dar nu despre mine vreau să scriu aici, m-am dat ca exemplu ca să nu zică cineva că nu știu despre ce vorbesc(scriu).

Doresc să descriu acest tip de temniță transparentă pentru a putea împlini ce este scris: ”am fost în temniță și ați venit pe la Mine”(Matei 25:37).

Temnițele nevăzute au pereții celulelor numiți astfel:
–izolare
-defăimare
-compromitere
-derută
-destrămare de anturaje
-frică

Materialele de construcție ale acestor pereți sunt:
–pânda
-pâra
-filajul
-bârfa
-înfiltrarea
-TO-tehnică operativă: microfoane, etc
-citirea corespondenței
-influențarea pozitivă
-avertizarea
-amenințarea
-legendarea
-falsa condamnare
-intimidarea

Un frate  închis într-o astfel de temniță este cel la care mă gândesc că este Domnul Meu ce-mi va zice odată ”am fost în temniță și ați venit pe la Mine” sau va zice unora ”am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pela Mine”.

O temniță nevăzută este tot temniță, un frate închis în ziduri de defăimare, izolare, derută și destrămare este tot ”în lanțuri” iar a-l vizita pe un astfel de frate înseamnă a-L vizita pe Însuși Domnul.

Aparent un astfel de om este liber, dar păruta libertate a lui este contrazisă de greutățile lăuntrice de lanțuri nevăzute ce-i paralizează orice mișcare ca lui Petru între doi soldați.

Închei acest prim pas al cercetării Arhitecturii  Nelegiuirii cu o istorie. De fapt istorii doresc cu Voia Domnului să mai scriu aici, am mai multe.

SUA, martie 2002

Primisem o viză de afaceri și am prelungit-o cu o vizită la rude. Deasemenea doream să-l vizitez acasă pe fratele M.I. ”moisist”, fost întemnițat, care ne vizitase casa, îl găzduisem de mai multe ori și l-am purtat cu mașina prin țară prin multe locuri cu câțiva ani înainte.
Veneam cu avionul de la Los Angeles la Detroit, de  unde colegii din delegație se întorceau în Romania(ei, o parte din ei) iar eu luam un avion spre C. Era un avion mare cu 4 scaune pe mijloc, plin. La aterizare la Detroit era ceață și jos plouase și înghețase. Avionul cobora de minute bune și nu vedeam nimic. Când în sfârșit am văzut pista și ceva clădiri ale aeroportului, am simțit o smucitură și ne-a lipit de scaun. Decolam din nou. Ni s-a explicat că datorită poleiului piloții au anulat aterizarea. Ne-am îndreptat spre Grand Rapids, unde era soare și frumos și unde am așteptat 4 ore cred. Colegii se temeau că nu prind legătura de Amsterdam. Eu am rugat un vecin de scaun să-mi dea telefonul și mi-am sunat rudele. Ei erau toți în aeroport în C. cu toată adunarea de acolo, flori, tam-tam. (unii credeau poate că nu mă mai întorc în Ro, deci că vin ”de tot”) N-am înțeles de ce a vrut Dumnezeu să nu am parte de acea primire cu alai. Știam sigur însă că aceasta era Voia lui Dumnezeu și mulțumeam în gând pentru toate. Avionul a decolat într-un sfârșit de la Gran Rapids spre …Detroit(colegii au fost condusi direct la avionul de Amsterdam) și eu am prins abia pe la 11 seara o cursă spre C. Am ajuns după miezul nopții, m-au așteptat doi, alaiul plecase. Acum mulțumesc lui Dumnezeu.

Au venit însă a doua zi o parte să mă vadă. Ce nu am înțeles atunci a fost râvna lor în a-l vopsi în culori sumbre în fața mea tocmai pe fr. MI. Viclenia acțiunii, care atunci n-am observat-o era că fr MI era ”bârfit” în fața mea tocmai în punctele (puține) în care gândirea noastră diferea. O parte din rudele mele au fost actori activi în această zugrăvire și am fost antrenat și eu. Mi se dădea impresia că oamenii nu mai rabdă pe acest MI, că el se comportă ca un tiran, etc. deși el înființase adunarea iar ei merseseră ”de bună voie”. Am fost ”rugat” să-l mustru, eu ”mucosul” pe un martir al lui Cristos. Nu citisem bine textul ”nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele lui Isus Cristos pe trupul meu”.

Pe scurt!

Ceea ce n-am înțeles decât mult mai târziu era că fr. MI era tot în temniță și în America iar eu prin ceea ce am făcut am adăugat un necaz la lanțul lui. Era o temniță transparentă, o închisoare nevăzută de bârfă și calomnie, de defăimare, izolare și compromitere. De ateriza avionul la timp se începea mai devreme construirea ei în mintea mea.

După cinci ani când mi-am dat seama, mi-am cerut iertare și m-au iertat amândoi. Ne-am vizitat de atunci și ne bucurăm.

Domnul nu zice că nu va fi în temniță, zice că va fi.
Va fi bolnav și sărac. (unde ești tu Țon cu falsa ta evanghelie a sănătății și bogăției?)
Domnul zice să nu ne împotrivim celui ce ne face rău, celui ce ne pune să mergem o milă, celui ce vrea haina noastră.
Zice să întoarcem obrazul, să mergem a doua milă, să dăm și cămașa.
Să stăm în închisoare doi ani ca Apostolul Pavel, ca și cum n-am vedea că pentru șpagă îl tot chema să vorbească cu el.

Pe-aici ne e drumul, prin închisori de piatră și sticlă, de beton și de vorbe, de zăbrele și de bănuieli.

Care-s mai rele?

Nu contează, noi să stăm în toate liniștiți.

În cele transparente avem avantajul relativ că ne putem vizita frații?

Să mergem la cei închiși în astfel de celule, pentru asta scriu. Cine vede să meargă.
Cine nu vede să se întrebe dacă nu cumva în orbirea lui face repetiții pentru corul celor ce vor cânta:” când te-am văzut noi?”

(cu Voia Domnului va urma!)

Citat din cartea fr MI ”Istoria unui rob al lui Cristos”

pag 405
”În învăţătura dată ucenicilor în Evanghelii, Domnul Isus îi avertizează pe ucenici că vor avea de suferit: “Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. V-am spus aceste lucruri, pentru ca, atunci când le va veni ceasul să se împlinească să vă aduceţi aminte că vi le-am spus. Nu vi le-am spus de la început, pentru c eram cu voi” (Ioan 16:2-4). Aceasta este şi mărturia noastră adevărată, vorbesc de mine şi de soţia mea, Domnica. Şi noi am fost rânduiţi la suferinţe şi prigoane fără număr, de îndată ce ne-am întors la Dumnezeu, acum 56 de ani în Sistemul lumii, împreună cu sistemele religioase lumeşti, sunt stăpânite de diavolul. Şi cine prigoneşte, este o dovadă clară că este de la diavolul. Fie-mi ngăduit să spun, că mai mult ca în România, am fost prigoniţi, batjocoriţi, defăimaţi, alungaţi, aici în America, ţara binecuvântată a azilului nostru politic şi de conştiinţa, din partea fraţilor şi surorilor “zişi buni”.”

pag 444
”Dacă în România am fost ţinta fiarei politice, aici am fost ţinta fiarei religioase, care sunt gemene. Securiştii au vrut ori să mă aservească, ori să mă lichideze, dar au lucrat „mai drept” decat fraţii mei cei mai buni. În 1981, am fost şi eu prezent la primul congres al convenţiei baptiste, dar care a fost şi ultimul pentru mine. La îndemnul unui distins frate, am dorit să spun şi eu un cuvânt care să folosească la împăcarea a două părţi care nu se înţelegeau. Căpetenia care conducea întrunirea, în loc să ia de bună intervenţia mea sinceră, îmi zice pe un ton arogant:”Ce, mă, tu vorbeşti?!? Tu nici n-ai suferit pentru Hristos în România, tu ai suferit pentru piramida lui Moisescu!” iar fiica dânsului, din sală, i-a ţinut isonul, repetând întocmai cuvintele acestuia. Am răspuns liniştit: ”Mulţumesc, frate X., pentru această nouă ocară, aici în America. De altfel se va scrie o carte, şi atunci se va cunoaşte!” Iată că prin harul lui Dumnezeu am ajuns să o scriu. Dar n-a fost numai aceasta singura ocară! A fost un lanţ de intrigi ascunse împotriva mea, plăsmuite din minţi întunecate, ale celor dornici de afirmare, care s-au făcut vrăjmaşi ai crucii Domnului Hristos. Domnul Dumnezeu le-a auzit şi le-a văzut pe toate. El să se îndure, să le dea duh de pocăinţă celor ce mi-au făcut mult rău şi multă durere.”

Rugăciuni împiedicate!

”Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rîndul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dînd cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele cari vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre.” 1 Petru 3:7

”Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,  lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.” Matei 5:23-24

”Prea iubiţilor, dacă nu ne osîndeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.” 1 Ioan 3:21

”Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.” 1 Ioan 5:14

Să încep cu o paranteză.

(Expresia ”dând cinste femeii” desigur nu se referă la ”dând salariu femeii”. Nu de altceva scriu, dar săptămâna trecută am ascultat absolut stupefiat pe un orator ce voia să ne convingă că cuvântul ”cinste” (”time” în greacă=prețuire, apreciere) se referă strict material  la salariu, retribuție, bani. Adică bătrânii învredniciți cu îndoită cinste trebuie să primească salariu dublu. Să poată sta acasă nu numai ei ci și ”preotesele”. Desigur ridicolul afirmațiilor mă compromiteau și numai prin participarea la un dialog pe temă, deci l-am ”cinstit” pe orator cu tăcerea pe subiect.)

Cinstea dată soției, purtarea cu înțelepciune, împăcarea cu fratele ofensat, starea de a nu ne osândi inima sunt condiții pentru a avea îndrăzneală în cererile noastre.

Îndrăzneala în cereri sau deplina încredere în apropiere folosesc imaginea(pilda) apropierii de Sfânta Sfintelor, de Scaunul Harului. Înaintea Scaunului Harului era altarul de aur, altarul tămâierii, locul rugăciunii.
Regulile tămâierii din Vechiul Testament ne vorbesc despre condițiile ascultării rugăciunii din Noul.
Pe acest drum, înaintea altarului tămâierii era altarul de aramă, unde se ardea darul.
Împiedicarea înaintării era rezolvată rpin împăcare dinainte de aducerea darului și astfel drumul era ”eliberat”.
Apropierea de altarul de aur  prin pocăință(altarul de aramă), prin cercetare de sine și lepădare de sine, spălarea (ligheanul de aramă) și celelalte rânduieli arătate în cort(locurile cerești) pun inima într-o stare de îndrăzneală(fără osândire).

Deci, nu se poate ajunge la altarul de aur oricum.

Mai întâi trebuie mărturisirea păcatelor (altarul de aramă).
Apoi spălarea (dacă cineva se curățește de acestea), separarea, curățirea (ligheanul de aramă).
Iluminarea prin părtășia unii cu alții (dacă umblăm în lumină, sfeșnicul-lampadarul de aur, imaginea adunărilor).
Hrănirea cu pâinea care s-a coborât din cer(masa pentru punerea înainte).

Până aici putem face rugăciuni de mărturisire, de pocăință, de iertare, dar numai după ce inima este pusă într-o stare după voia Lui avem îndrăzneală să facem rugăciuni de cerere. Avem deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt.

Să ne apropiem dar cu deplină încredere de Scaunul harului ca să căpătăm îndurare și să aflăm Har!

 

Protejat: Adunare 26 august, înregistrare

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Contradicții aparente(1): ”alergați cu stăruință!” sau ”să ne grăbim să intrăm în odihna aceasta”

”Să ne grăbim, dar, să intrăm în odihna aceasta,” Evrei 4:11
”Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” Evrei 12:1

Aparent aceste versete se contrazic.

Unul îndeamnă la alergare, altul la odihnă!
De care să asculți?
Se referă la același lucru, la aceeași stare?
În mod sigur nu.

Îndemnul la odihnă se adresează omului vechi și lucrărilor lui religioase, îndreptățitoare (cu care omul vrea să-și câștige bunăvoința lui Dumnezeu). Este același îndemn ca cel rostit de Domnul Isus: ”Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați!”
De ce trudiți?
De faptele proprii.
”Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat, și le pun pe umerii oamenilor” Matei 23:4
Oboseala este dată, după cum arată Domnul Isus, de învățătorii religioși falși și sarcinile religioase grele pe care oamenii le poartă crezând că astfel vor intra în grațiile lui Dumnezeu. Păi, ”dacă zice popa”,…„ sau pastorul”?
O soră întoarsă de curând din aceste rătăciri împreună cu soțul ei îmi spunea zilele trecute cum înconjura Mănăstirea Nicula în genunchi. ”N-am știut frate! Eram în întuneric!”

Îndemnul la alergare se adresează omului nou și faptelor drepte, cele pregătite dinainte ca să umblăm în ele.
Aceste fapte nu obosesc, nu sunt trudite, nu vin din energia omului vechi, ci din puterea Duhului Sfânt.
Exemplul ce le deslușește tâlcul este dat de hainele de in ale preoților (”ca să nu  producă sudoare”). Aceste haine de in ne învață că alergarea cu stăruință este o absolută ”odihnă” pentru omul dinafară, adică nu cu energia omului dinafară se face lucrarea lui Dumnezeu. ”Am lucrat mai mult decât toți” spune Apostolul Pavel ”dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este cu mine”. Alergarea cu stăruința este pe Calea Duhovnicească, lăuntrică, care este în Locurile Cerești, adică nu este un efort al cărnii, ci o strădanie a Duhului. Că prin Duhul faptele cărnii sunt omorâte, pornirile ei sunt înfrânate acesta este un merit și o lucrare tot a Duhului, nu a cărnii: ”dacă prin Duhul faceți să moară faptele trupului veți trăi…”

Confuzia dintre stările prezentate mai dus poate duce la două rele mari:
-un rău poate fi activitatea nebună a omului vechi (activitate deseori închinată Domnului!, gândiți-vă numai la muzica religioasă și la clădirile religioase, două industrii în plin avânt în ”lumea evanghelică”)
-alt rău poate fi o odihnă prost înțeleasă, o lipsă de sârguință în cele duhovnicești(că doar ”Domnu’ lucră”, asta-i treaba Lui), ceea ce duce la adormire și la o gravă înfrângere, cum se cade ostașilor ce dorm în tranșee.

Înțelegerea temeinică a acestei separări, învățarea bine a ce este omul vechi care se strică (…) și ce este omul nou care se înnoiește ne va face să vedem bine granița între omul vechi și Cel Nou și pe o parte a graniței să fie odihnă deplină și pe cealaltă activitate în clocot.

Granița este Crucea lui Cristos, Cuvântul crucii, altarul de aramă.

Până la altarul de aramă, omul vechi trăiește plenar, trupul păcatului nu este dezbrăcat de puterea lui(viața lui, sângele lui) și omul este înafara locurilor cerești, în păcatele sale.
După pocăință, adică după ce omul își mărturisește păcatul (mâna pusă pe capul animalului), animalul este înjunghiat, sângele îi este scurs(dezbrăcat de putere) și ceea ce trăiește mai departe este cel ce poate zice: ”am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu ci Cristos trăiește în mine”) Această identificare, Hristos răstignit și eu răstignit se face pe același altar, altarul de aramă unde cenușa este comună. Mai departe imaginea care arată viața nouă este preoția levitică, fiii lui Aron, noi care suntem ”o seminție aleasă” ca să aducem jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu.

Tot ce se întâmplă mai departe în cort are de-a face cu omul cel nou, cu locurile cerești, cu lucrurile spirituale, unde preoții sunt îmbrăcați în haine de in și sfințirea a fost făcută prin jertfa de ispășire al cărei sânge este stropit peste tot, inclusiv pe hainele de in ale preoților, peste untdelemnul(cunoștința) ungerii.

Slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru toate!

vezi și restul de postări din această categorie.

Din lemnul de viță nu faci coadă de topor

De fapt nu poți face nici o unealtă.

Ezechiel 15: ”Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decît orice alt lemn, viţele de vie mai mult decît cele ce sînt printre copacii din pădure? Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vreo lucrare? Face cineva din el vreun cîrlig de atîrnat ceva în el?”

”Iată, cînd era întreg, nu se putea face nimic din el; ”

Ar trebui ca acest text să dea de gândit celor cu evanghelia socială sau și mai orbilor cu ”evanghelia prosperității”.

Dumnezeu când cheamă pe cineva la El îl cheamă prin cruce, prin multe necazuri, pe aceleași urme ca apostolii, pe urmele celui ce a suferit din partea păcătoșilor o mare împotrivire față de sine.

Este Scris în scriptură(Judecători 9) și am arătat în altă postare cum Vița a refuzat și funcția de Împărat al pădurii.

Domnul Isus este Vița, El a refuzat onorurile lumii, Împărăția Lui nu este din lumea aceasta.
Noi suntem mlădițele viței, dacă din lemnul viței nu poți face nici o unealtă cu atât mai mult nu poți din mlădițe.

Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face

”Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.” Eclesiastul 1:9

-primit prin e-mail de la sora Rivka L., Petah Tikva, Israel,

”Cel mai scurt si cel mai bun discurs :

„Bugetul trebuie echilibrat,
Tezaurul trebuie reaprovizionat,
Datoria publica trebuie micsorata,
Aroganta functionarilor publici trebuie moderata si controlata,
Ajutorul dat altor tari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment.
Oamenii trebuie sa invete din nou sa munceasca in loc sa traiasca pe spinarea statului.”

[ Cicero, anul 55 inainte de Hristos !!!…. ]

In concluzie… nu s-a modificat nimic de 2067 de ani !!!”

anonim@yahoo.com vorbește în limbi

motto: ”Unii oameni se cred mai deștepți ca Dumnezeu!” fr. Petrică de la Sebeș

Anonim@yahoo.com vorbește în limbi…și m-a informat despre acest lucru în comentariul de aici.

I-am răspuns după cum se vede și mi-a răspuns din nou.
Logica nu mă lasă să nu mă intreb de ce se deranjează să ne informeze că el vorbește în limbi, dacă în ruptul capului nu vrea să ne arate, să dea ceva, măcar pentru testare?! Iar Cuvântul lui Dumnezeu nu mă lasă să-l cred fără testare.

Unde scrie în Biblie că e interzisă testarea duhurilor? Dacă nouă ne scrie să le testăm, nu le poate scrie lor să nu se lase testați!

E ca și în copilărie când ne lăudam copiii unii la alții: ”eu am o sută de lei”,”eu am un avion”…..”da’ nu-ți arăt, sâc!”

Eu știu ce scrie acolo ce să facă cu vorbirea lui în limbi(să se roage s-o tălmăcească sau să tacă, nu scrie să nu se supună testării), dar el, deși primește aceste ”daruri minunate” nu știe nici de smerenia unui răspuns cerut de un astfel de nivel de înduhovnicire, nici de ce-mi cere mie Domnul: mie Domnul îmi cere să verific Duhurile, să nu le cred pe vorbe. ”căci în lume au ieșit mulți prooroci mincinoși”.  Și apostoli, și vorbitori în limbi, etc.
Deci în locul acestui răspuns sarcastic și manipulator ar fi trebuit să primesc două-trei linkuri Youtube.
Să le vedem cu toții.
Alături de aceste linkuri ar trebui să fie multe altele, ca să justifice numărul mare de oameni care zic că dețin aceste minunății.
Fără probe rămânem cu privire la ei  la ce este scris:”vor veni mulți în Numele Meu!”
Scotociți și voi internetul și vedeți dacă veți găsi pe undeva un youtube cu vorbire în limbi după rânduială, doar urlete și silabe bâiguite, repetate de 5 ori și traduse de 7 ori mai lung, de fiecare dată altfel.

Ultimul comentariu al dânsului e plin de sarcasm, citez din răspunsul lui:

-nu am primit vorbirea in limbi pt a face circ pe youtube
-…sa conving scepticii de acest dar
-atitudinea asta ofensiv-ostentativa  (aici da, este vorbirea în limba unui manipulator, cunoscător de psihologie…anonim@yahoo.com??!!??)
-aceste teste sunt copilaresti si demne de penibil
-imi aduci aminte de Irod

Apoi tot dânsul ia tonul superior de sfătuitor: să mă pocăiesc, să mă smeresc, și să mă îmbrac cu una, cu alta(dragoste, neprihănire).
Iar când noi îi cerem lui să ne arate haina cu care e îmbrăcat(vorbirea în limbi) zice că e secretă, că e taină…etc. 
Eu cred că ”împăratul e gol” de fapt, păianjenii din casele lui cu pânzele lor nu-l ajută să-și facă haine ca să nu i se vadă rușinea goliciunii. (Isaia 9:5-6)

Dați click pe imagine:

Îi recomand prietenului să nu mai vorbească în limbile manipulării, nici ale înșelătoriei, nici ale prefăcătoriei.
Să învețe limba Adevărului, pe care dacă ar cunoaște-o, n-ar fi scos perluțele din epistolele cu care ne-a irosit vremea.

”Între timp…spectacolul trebuie să continue!”
Soldați, țineți baldachinul sus! vezi minutul 10.00

Eu voi ține sus Cuvântul Vieții!

Pentru un răspuns edificator pe temă vedeți postarea din 29.11.2010: Până când a dat? De ce au încetat darurile începutului?  și Când a venit ”ce este desăvârșit”? 

Satisfăcuți de ”biserică”

Expresia în sine este limbajul unui om nerăstignit care privește toate lucrurile prin ochelarii plăcerii sau le cântărește cu cântarul satisfacției. Îmi place, mie, sinelui meu, mă duc, particip, îi ”onorez” cu prezența. Continui să particip mai ales dacă sinele meu este protejat prin vorbiri și atitudini pline de aluat și miere(fățărnicie și lingușire). Dacă însă sinele meu este iritat, nemulțumit, criticat (ceea ce face Evanghelia crucii, singura adevărată) nu mă mai duc, nu mai particip, caut ceva plăcut. Cam așa gândește omul vechi.

Postarea de azi este un comentariu la o postare mai veche din 3 februarie 2009.

”Sora Viorica
nu se pune problema de a fi noi “satisfacuti cu privire la biserica”, ci Dumnezeu sa fie satisfacut, e Adunarea lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu e satisfacut, sunt si eu sau ar trebui sa fiu, eu sunt al Lui.
Problema pe care o vad eu este ca OAMENII nu sunt satisfacuti de Adunarea(Biserica) lui Dumnezeu, asa cum e prezentata in Noul Testament, in simplitate, ca o creatie a Duhului si atunci isi fac bisericile lor, create dupa chipul lumii, comitete, directori, sarcini fara Har, etc.
Intre aceste facaturi e mult razboi, ca intre tari sau firme, e o concurenta, mancarime ca in lume, pentru ca acestea sunt din lume. Se sustin cu bani, au nevoie de reclama, de mijloace de atractie, ca o companie.
Domnul Isus nu s-a folosit de aceste mijloace, chiar le-a respins, s-a purtat parca inadins impotriva felului lumesc:”daca faci aceste lucrari, arata-te lumii” ii spuneau ucenicii. El insa facea numai ce vedea pe Tatal facand.
Iar Domnul frange, nu promoveaza, zdrobeste, pune pe cruce, pentru ca vrea Viata Lui, nu viata noastra. Lumea religioasa fara cruce e tot lume, dar cu un potential de inselare mai mare.
Speranta este in ramasita, in cei care nu pot fi inghititi, lepadatii, cojile, neintelesii, hrana tare, cei lucrati de Dumnezeu si intariti. Piatra lepadata de oameni, gunoiul lumii, lepadatura tuturor. Cum este El, asa suntem si noi in lumea acesta.
“unde-i adevarul prigonit
eu nu vreau, nu vreau sa fiu iubit” NM
Pentru a ne gasi cu adevarat “in Hristos” e necesar sa ramanem in spatele usciorilor stropiti cu sange, in neprihanirea Lui, aratata, neprihanire care trebuie aplicata si asupra vietii corporative, a trupului, nu numai personale. Azi am vorbit in adunare din Exod 12, noaptea pastelui. Acolo scrie exact modelul, umbra, prototipul starii “in Hristos”. Nu am voie sa fac inovatii. Mai ales ca acolo scrie despre ierburi amare, mielul ars trebuia mancat cu ierburi amare, nu cu miere, distractie sau spectacol. Atmosfera era una a urgentei, nu a desfatarii. Faptul ca toti cei “de afara” urla de durere si jale, iar eu nu am de suferit, nu ma va face sa ma laud, sau sa ma bucur, ci mananc cu amaraciune si intristare.
Oamenilor nu mai le este frica sa faca spectacole religioase(paine dospita, umflata), nu le mai este frica de aluatul fariseilor.
Dvs. sora Viorica chiar spuneti ca un verdict:”Niciodata pe pamint nu o sa fim satisfacuti cu privire la biserica.” Asta este o abdicare de la viziune, mai mult este o dezertare, e ca si cum ati spune:”nici nu are rost sa mai avem o viziune”.
Azimile uscate, fara aluat si volum sunt dispretuite intr-o lume in care problema se pune:”drojdia carui furnizor(fariseu) e mai buna?”. Sa spui ca nici nu trebuie drojdie, ca trebuie sa ne pazim de liturghii si ritualuri pline de falsitate, e un bun prilej sa-ti cada steaua, sa se clatine din cap la vederea ta si sa fi frumusel asezat la locul tau, “afara din tabara”.
Cand ati scris:”El ne-a asezat in mijlocului lupilor ca sa ne caleasca..” sper ca nu v-ati referit la ceva biserica sau credinciosi?
Cu privire la rugaciune, amin.”

Aici a trait intr-o colibă Ioan Bunian

În copilărie nu aveam voie să citesc romane.
Strict interzis!
Citiseră frații mei mai mari și mama a luat măsuri de redresare cu mine.
Biblia și cărți creștine, atât!
Dar,…cărți creștine în anii 70!?!
Avea bunicul: Călătoria creștinului, Quovadis…
Îmi amintesc cum mergeam și citeam la el Quovadis, Ligia, Petronius…legende.
Peste faza în care Apostolul Petru îi botează prin stropire pe Petronius și Ligia parcă, bunicul tăiase tacticos cu pixul linii apăsate și explica prin note pe margine că nu e biblic, dădea și referințe biblice, botezul se face prin scufundare doar, e clar! Și Sienkiewicz ăsta!
Călătoria creștinului o avea bunicul în două ediții: una dinainte de 1900 tipărită într-o limbă română imposibilă și una de prin anii 30 cred, cu câteva poze alb-negru, ediția îngrijită de Dumitru Cornilescu.
O poză mi-a rămas în minte, cea cu omul cu grebla care adună gunoaie, nu-mi iese din minte nici acum, mai ales când stau la lucru peste program.

Treburile vieții m-au purtat prin multe țări.
Azi am fost a doua oară la o firmă cu sediul în Bedford, Anglia: ”Târgul deșertăciunilor” din cartea lui Bunyan și locul întemnițării lui.
Acum un an am trecut prin oraș fugitiv, Bunyan a murit de peste 300 de ani, deșertăciunile sunt tot altele, sau una continuă….

Wikipedia zicea ceva de Elstow. Și  GPS-ul meu știa așa că m-am îndreptat înspre acolo când mi-am terminat treaba la firma din Bedford
Un sat parcă rămas din 1600. Evident restaurat în scop turistic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Casa lui Bunyan nu mai există, doar o placă pe un stâlp amintește unde  a fost locul colibei lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Există biserica anglicană din Elstow care se laudă cu pancarte mari că între zidurile ei a fost botezat micuțul John.

 

Cât cinism! După ce-l ții peste 12 ani în temniță să te lauzi că tu l-ai botezat! Am auzit că l-au pus și-n calendarul lor idolatru: Sfântul John Bunyan sau așa ceva. Au și ceva festival anual.
Câte perfidie, bunicii lor l-au prigonit și nepoții îi coafează biografia. Și nu-s balcanici!
Sunt oameni și ei, cum scrie la Romani!

Privind biserica imensă din ziduri groase ce au peste 900 de ani vechime cântăream în mintea mea efortul de a zidi ziduri cu acela de scrie. Comparam acele ziduri cu cartea îngălbenită și fără coperți din copilăria mea, fără citirea căreia nu mergeam la fotbal, nici la pescuit.
Trăgea mai greu cartea!
Călătoria creștinului era infinit mai grea decât spuma acelor ziduri de biserică.

A strâns comori în ceruri Bunyan și capitalul lui crește continuu.
A strâns și a scris din ce-a căpătat de la Domnul iar toți cei ce citesc sunt mai bogați.
A pus bogăția lui în locurile cerești, în cerul inimii mele, a tale și a milioanelor de cititori făcând să crească bogăția moștenirii Lui în sfinți.

Așa de ridicolă și inutilă mi se părea clădirea aia de biserică. Cu câtă bucurie a părăsit-o Bunyan!
Începuse să plouă englezește și peste ”târgul deșertăciunilor” din vecini și peste Elstow. Am plecat cu convingerea întărită că nimic altceva decât Cuvântul să nu ne fie în preocupările noastre atunci când privim spre Sion.
Ziduri să construiască cei ce cred evlavia izvor de câștig și biserica de ziduri fabrică de evlavie sau prăvălie de evlavie, în sfârșit!

Ca un leu care răcnește…Pilda leului răcnind

Am arătat mai înainte că oriunde apare în Biblie cuvântul ”CA” trebuie căutat înțelesul pildei spuse prin prooroci.
Leul care răcnește este o imagine a unui lucru spiritual.
Nu pentru echilibrul ecologic din junglă a creat Dumnezeu leii, ci pentru a ne învăța pe noi întâi.
Leul răcnind este o pildă spusă prin profeți, preluată de apostoli și dată spre învățătura noastră, cei cu inimi zăbavnice în a crede TOT ce au scris profeții.

Ce ne învață pilda leului răcnind?

Să reluăm:

Ezechiel 22:25 ”Este o uneltire a profeţilor[căpeteniilor] lui în mijlocul lui, ca un leu care răcneşte sfâşiind prada; ei devorează suflete, iau bogăţii şi lucruri de preţ, înmulţesc văduvele lui în mijlocul lui.” GBV 2001

1 Petru 5:8 ”Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită.”

Imaginea este aceiași, vorbește despre o conspirație, o uneltire a căpeteniilor, a profeților(desigur) falși.

Paralelismul pildei se păstrează dacă citim extins și Ezechiel și Petru. Exemplu:

1 Petru 5:2-3 ”Îi îndemn pe bătrânii care sunt între voi, eu, care sunt şi eu bătrân şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită:  păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, supraveghind, nu constrânşi, ci de bunăvoie; nu pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă;  nu ca domnind peste cei daţi vouă, ci fiind modele pentru turmă.”

Ideea de câștig rușinos este tot în Ezechiel 22 la versetul 27: ”Căpeteniile lui în mijlocul lui sunt ca nişte lupi care sfâşie prada, ca să verse sânge, să piardă suflete, ca să aibă câştig necinstit.”

Contextul este suferința, dar o suferință provocată de o conspirație(uneltire) atât de puternică încât e nevoie de imaginea leului răcnind ca s-o descrie.
Sfatul dat în versetul 9: ”Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe se împlinesc şi în frăţietatea voastră care este în lume.”(GBV) ne duce cu gândul la Tesaloniceni unde vedem natura acestor suferințe.
Suferințele erau provocate de căpeteniile iudeilor, de ”uneltirile iudeilor” și în cazul celor dintre neamuri de către cei de neamul lor: ”Pentru că voi, fraţilor, v-aţi făcut imitatori ai adunărilor lui Dumnezeu în Hristos Isus care sunt în Iudeea; pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi lucruri de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei,  care au omorât şi pe Domnul Isus şi pe profeţi, şi pe noi ne-au alungat prin persecuţie, şi nu Îi plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor;  ne opresc să vorbim naţiunilor, ca să fie mântuite, ”  1 Tesaloniceni 2:14-16

Opoziția și uneltirile căpeteniilor religioase, adesea ajutate de cele laice a fost asemănată de Dumnezeu în lecțiile lui scrise pentru învățarea noastră, nu cu sâsâitul unui gânsac nervos, nici cu agresivitatea unui cocoș sau cu iritarea unui cățel, ci de-a dreptul cu răcnetul unui leu. Așa, ca să nu fim amăgiți, să știm cu cine avem de-a face.

Meditam astăzi la aceste lucruri citind Ezechiel, am ajuns și acolo unde scrie ”să spui celui rău”, …nu știam de ce.
Aceste gânduri îmi stăteau în minte până am ajuns la net.
Am primit pe mail un link cu trei cărți. Tovarășul Ț a mai cotit-o odată. I-am dat două ore din viață să-i citesc uneltirile.
Titlurile noilor ”diamante” teologice sunt sugestive:

1.”Puncte de cotitură”,…dar oare apostolul nu zicea ”croiți cărări drepte”?
Iată coperta:

2. Iată coperta ”evangheliei complete”, probabil la fel de unitară și de întreagă ca imaginea, adică din bucățele:

3. Manifestul Împărăției lui Dumnezeu, dar cu harta…României. Dar oare Domnul Isus nu spunea: ”Împărăția mea nu este din lume aceasta”?

Autorul nu se dezminte, scrie cursiv, coerent și aparent logic. Este o uneltire, o plasă de prins minți noua lui producție teologică. Se mai și repetă pe ici pe colo…(vârsta?!?) dar în general stofa veche de….

Dar mai bine tac. Este un război baptisto-baptist, nu e treaba mea.

Am legat însă ce citisem dimineață din Ezechiel, ce am înțeles din Petru și am înțeles de ce mi-a dat Dumnezeu acest Cuvânt azi. Omul uneltește mai departe, nu singur, speră chiar într-o generație de tineri urmași. E foarte posibil, evlavia ca sursă de câștig are întotdeauna și repede apostoli zeloși!
Nu crede în răpire, își manifestă deschis concepțiile preteriste, pune la spate toți scriitorii vechi și ca un marxist adevărat are în cap o foarte rudimentară schemă a ”evoluționismului teologic”, adicătelea dacă totul evoluează, maimuțele, comuniștii, mașinile, de ce teologia ar fi scutită? Și mai ales ca să te poți numi tu noul Mendeleev al elementelor teologice așezate cu penseta într-un tablou făcut de tine, unde teologia ta este și Hidrogenul și Oxigenul și Aurul noilor alchimii cărturărești.
Cărțile lui prin cursivitate, logică și argumentație sunt o capcană care va prinde pe mulți.
Nu sunt chemat să scriu împotriva perlelor citite, parc-aș trage cu tunul după vrăbii, e prea pleavă toată aparent logica argumentare. Plus că altarul despicat de la Betel s-ar putea să fie o judecată a lui Dumnezeu.
Nu am găsit în Biblie ca cei din Iuda să fi trimis la Betel meșteri să le repare altarul și să le strângă cenușa.

Ca

Este cuvântul de legătură între pildă și înțelesul ei, între două lucruri comparate: unul CA altul.
Osea ne spune la 12 cu 10: ”Eu am vorbit prorocilor, am dat o mulţime de vedenii şi am spus pilde prin proroci”

Așa trebuie să luăm Cuvântul citit: cu rezerva de a ne aștepta la tâlcuire din alt loc, nici o profeție nu se tâlcuiește singură.
(Din acest motiv eu sunt total împotriva ”studiului” pe cărți.)
Nici un profet nu a vorbit de la el, Cuvântul trebuie privit în ansamblu și căutat mai ales înțelesul pildelor date.
Dumnezeu se poartă cu noi ca și cu niște fii. Unui fiu îi arăți mai întâi modelul, jucăria, materialul didactic, umbra și apoi lucrul real. Așa și noi prima dată trăim, pipăim și cunoaștem creația: ”umbra lucrurilor viitoare” apoi ni se descoperă trupul.

1.Ne-a dat creația plină de rânduirile Lui care sunt și pilde pentru lumea nevăzută. ”Odată a vorbit Dumnezeu și de două ori am auzit!”Ps 62:11 Prima dată este înțelepciunea în sine a obiectului văzut care ne vorbește și a doua oară ne vorbește reprezentarea ei: tâlcul, pilda, înțelesul!
Să exemplific:
Sămânța fizică de grâu sau de muștar este o minune în sine (oamenii n-o pot face), dar are și ”a doua auzire” a înțelegerii: pilda ei, împărăția se aseamănă cu o sămânță.
2.Ne-a dat Cuvântul Său plin de mărturiile Lui legate între ele prin cuvinte: ”ca” și ”precum” sau ”cum”, cuvinte mici ce leagă lucruri mari, leagă văzutul de mister, pipăibilul de intangibil. Oriunde se găsesc aceste cuvinte avem de-a face cu o pildă a lui Dumnezeu, cu o lecție, cu o învățare. Și ce altceva ne-ar putea învăța Cuvântul lui Dumnezeu decât pe Cristos.
Pentru El există și creația, pe El Îl descrie și Cuvântul.
În profeți era Duhul lui Cristos.

Psalmul 119 scrie și despre orânduiri și despre mărturii.
Orânduirile sunt pentru toți cei ce privesc, mărturiile pentru cei ce citesc.

Dumnezeu leagă în mintea noastră imaginea cu tâlcul ei prin aceste cuvinte simple: ca, precum, cum, tot așa, etc.
Citind Biblia, când dăm de ele, mai ales în Vechiul testament, dar la fel de des și în Evanghelii să ne plecăm mintea spre pătrunderea tâlcului, spre așteptarea înțelegerii.

Din loc în loc

”cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Evanghelia” (Fapte 8:4)

Apropierea de Dumnezeu nu este condiționată de un loc fizic.
A spus-o Domnul Isus și au arătat-o apostolii.
NU au construit nici măcar colibi pentru închinare nici Domnul Isus, nici apostolii, nici urmașii lor.

Mi-am amintit de o situație. Urmașii misiunilor lui Hudson Taylor din China s-au confruntat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial cu venirea comuniștilor la putere și intrarea în ilegalitate.
S-au întâlnit mai mulți frați (nu foarte mulți) cu gândul de a vedea ce să facă.
Pe perete era o hartă a Chinei.
După ce s-au rugat ”și-a luat” fiecare o porțiune din marea Chină și au plecat.
Unii au sfârșit prin moarte, alții în lagăre, dar astăzi numărul urmașilor lor este foarte mare.
Răspândirea credinței în China s-a făcut fără clădiri, fără sprijinul statului, ci dimpotrivă cu o opoziție totală, fără cler și fără slujitori plătiți, fără școli teologice.
Acest exemplu ne arată că amestecarea în țesătura faptelor a două feluri de fire încurcă, nu ajută.
Clădirile de închinare sunt o cursă teribilă.
”… raspandeste prin noi in orice loc mireasma cunostintei Lui!”

Când mărăcinele va produce struguri…din nou despre înșelătoria teologiei deciziei

Am mai scris demult despre teologia deciziei.

O eroare de gândire strecurată sub o formă coafată ca să pară înțelepciune.
Ideea sugerată este că ”momentul deciziei” înseamnă totul, până la el n-are rost să faci nimic.
Domnul ”să lucreze la inima lui” spun și se roagă mulți părinți pentru copiii lor.

Gândul este că la un moment dat în viață, la auzirea unui mesaj, la ascultarea unei predici sau a clasicei și deja ”industrializatei” chemări, răspunsul omului va declanșa transformarea lui Dumnezeu. Mă tem că respectivele ”veniri în față” sunt pentru foarte mulți un teatru ieftin, teatru de a cărui regie sunt vinovați mai întâi actorii(”ipocriții”) ce-l susțin (hypocrites(actor)=fariseu).

Unde e eroarea? Eroarea constă în profesionalizarea învățării, reducerea spațiului și a timpului învățării, înlocuirea părinților ca învățători cu străini.

Spațiul este redus de la pretutindeni la clădirea ”sfântă” și timpul este redus de la totdeauna la ora duminicală sau respectiv ora cu copii.
Chiar și cei ce predau învățătura au fost înlocuiți: nu părinții, ci învățătorii de școală duminicală la copii sau mai târziu, la maturitate, nu toți(unii pe alții) ci clericii cu școli speciale doar.

Este metodologia sigură pentru cultura mărăcinilor. Gândurile sunt lăsate de izbeliște, părinții care trebuie să-și învețe copii nu se mai învață nici pe ei, nu cresc la starea de a putea să învețe pe alții și toată învățătura este lăsată pe seama ”profesioniștilor” amvoanelor. Iar astfel de locuri aducătoare de câștig din evlavie numai învățătură ziditoare și curată nu mai dau.
Gândurile s-au stricat de la simplitatea lui Cristos!

Se pune mult accent însă și greutate pe momentul deciziei care pare că la mulți produce o oarecare transformare.
De multe ori acest moment al deciziei este mai mult un eveniment emoțional decât rațional, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și judecarea în Lumina Lui lipsind des.
Dar pământul minții este pregătit de primirea seminței numai printr-o muncă prealabilă de săpare și fărămițare printr-o disciplină a învățării în pildele creației și apoi în pildele Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt este Sămânța a cărei încolțire va aduce roadele neprihănirii.
Fără Cuvânt la ce se referă termenul de credință?
Fără Cuvânt ce va încolți? Ce va fi udat?
Fără Cuvânt ce va crește?
Fără Cuvânt ce va rodi?

…mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții…

Am vizitat vineri 3 august Memorialul de la Sighet.
Puține lucruri noi am aflat.
Un text dintr-o lege dădea un model de jurământ: ”Jur să urăsc…”. Era din ”evanghelia luptei de clasă”.
De o vreme privesc aceste lucruri nu ca ceva de evitat, ci ca un lucru profețit, inevitabil.
Sunt profețite, trebuie să se întâmple: vânzările, căderile, trădările.
Felul cum Dumnezeu aduce aceste lucruri la împlinire, faptul că majoritatea oamenilor nu le văd și nu le înțeleg ține de administrarea tainelor lui Dumnezeu, mai ales de împlinirea Cuvântului Său.
Tocmai credința în acet Cuvânt este întărită prin înțelegerea(vederea) acestor nelegiuiri.
”când veți vedea aceste lucruri…să știți…” tot acolo scrie la Matei 24 odată la v. 10 și apoi la 33.
Deci știm, le vedem! Domnul este aproape!
Un alt motiv de pace!

(Sunt plecat și am timp de citit și de scris. Cu voia lui Dumnezeu doresc să recuperez lipsa frecvenței postărilor din ultima vreme.)

Administrarea disciplinei în educație

”4. Disciplina severă se va aplica la moravuri, dar nu la studii şi cunoaştere.
Căci dacă studiile sînt bine predate  (după cum am arătat), constituie prin  sine stimulente ale spiritelor şi atrag, chiar cuceresc pe toţi prin plăcerea lor (exceptînd pe cei anormali). Dacă nu se întîmplă aşa, vina nu este a celor ce învaţă, ci a celor ce predau.
     Şi dacă nu ne pricepem să atragem cu artă spiritele la învăţătură, în zadar vom întrebuinţa forţa. Bătăile şi pălmuielile n-au nici o putere de a insufla spiritelor dragostea de carte, ci mai degrabă le insufla silă şi ură. De aceea, oriunde se observă un spirit dezgustat de studii să fie tratat mai degrabă printr~un mod regulat de viată (cliaeta) şi din cînd în cînd cu mijloace  blânde, căci cu cele amare îl amărăsti şi mai mult.

Pentru o asemenea procedare înţeleaptă ne dă exemple soarele ceresc însuşi. El nu-şi revarsă o dată cu primăvara văpaia sa arzătoare asupra tinerelor şi delicatelor plante şi nici nu le strîmtorează şi pîrjoleşte, chiar de la început, ci după ce le-a încălzit încet şi pe nesimţite le-a făcut să crească şi să se întărească şi abia cînd se coc fructele şi seminţele, atunci face să se simtă asupra lor toată puterea sa. Cu aceeaşi dibăcie procedează grădinarul, care tratează lăstarii plăpînzi cu multă atenţie şi nu foloseşte răzuitoarea şi custura la pomii care încă nu pot suporta tăieturi.
Şi nici muzicantul nu izbeşte cu pumnul sau cu măciuca în coardele lirei, chitarei sau viorii cînd sînt dezacordate şi nici nu trînteşte de perete’ instrumentul, ci se străduieşte cu priceperea sa pînă reuşeşte să-l acordeze. Tot aşa trebuie să procedăm şi noi cu spiritele pînă le restabilim armonia şi dragostea pentru studiu, dacă nu vrem ca din neglijenţi să facem încăpăţînaţi, iar din şovăitori, îndobitociţi.”

 

Extras din Didactica Magna. Cap XXVI Paragraful 4. pag 130

Protejat: Înregistrare adunare 5 august 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Protejat: Înregistrare adunare 29 iulie 2012

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Solomon Ostrovski

Solomon Ostrovski
Pionier în Israel
Prima Congregatie de Frati  din Israel a fost infiintata în Haifa, în anul 1926, urmata de Comunitatea de Frati din Jaffa (Iope). Isaac Solomon Ostrovski , cunoscut de asemenea sub numele de „Fratele Ostrovski” a fondat comunitatea în Jaffa. Ostrovski  a fost născut în 1902  in Ucraina într-o familie evreiască tradiţională. In timp ce era  adolescent  tatal sau a fost ucis în faţa ochilor săi în timpul pogromurilor comise împotriva evreilor în Ucraina.  În aceste revolte au fost ucise cu brutalitate sora lui mai mare  şi fiica ei micuta  şi inca alti patruzeci şi nouă de evrei in piata. Atunci a decis Solomon sa emigreze in Eretz Israel.

Pe drum, el  a ajuns cu rudele sale la Chişinău, Republica Moldova, unde a întâlnit un evreu mesianic numit Leon Averbuch, lider al unui mic grup de evrei mesianici. Mai târziu, a cumpărat cartea Noului Testament. După citire şi lupte interne  a decis să se predea lui Hristos.   În 1919, la vârsta de saptesprezece ani a ajuns Ostrovski în Israel
La început, el a locuit în Haifa şi în anul 1924 a plecat la Londra pentru a dobândi o educaţie teologică. El nu a fost multumit de studii şi s-a întors in Israel, la începutul anilor treizeci.  În 1932, când avea 30 de ani, s-a căsătorit cu Sarah şi au fost casatoriti timp de peste şaizeci de ani. La început au locuit în Ierusalim şi fratele Ostrovski se ocupa de răspândirea Evangheliei. Impreuna cu fratele Vladimir Martzinkovski,  a organizat conferinţe despre credinta la şcoala italiană. La aceste cursuri a participat în mod regulat faimosul poet, dr. Tchernichovsky (dupa Martzinkovski 1994).
La inceputul anilor treizeci fratele Ostrovski  a început să organizeze adunari pentru credinciosi mesianici locali pe strada Eilat, la granita  Jaffa – Tel Aviv. Adunarile au fost ţinute într-o clădire care a aparţinut templerilor germani din colonia germana
Comunitatea s-a numit « Sala Peniel » si la adunari participau evrei, arabi şi de asemenea cetateni si soldaţi britanici. Adunarea principala avea loc Sambata dupa-amiaza,  si  atunci se  dadea « CinaDomnului » şi se invata din Biblie. In  zilele de Miercuri era adunare de rugăciune. Adunarile au avut loc în ebraică şi uneori, atunci când participau imigranţi din Uniunea Sovietică, erau si în limba rusă. Lipita de casa comunitatii era o clinica in care lucrau asistente medicale si un doctor, mesianici,şi de serviciilelor au beneficiat credinciosi mesianici si alte persoane care aveau nevoie de ajutor medical.  De la 1935 la 1947, fratele  Ostrovski  a editat un jurnal mesianic numit „Observatorul”. In acest jurnal se publicau articole scrise în ebraică sau articole traduse.
Ostrovski  şi soţia sa, Sarah au locuit in Jaffa(Iope), în zona în care a avut loc războiul din anul 1948  şi ca urmare au trebuit să se mute la Herzliya. Acolo au încercat să stabilească un kibutz (gospodarie colectiva) mesianic.  In Kibbutz au fost o ferma mare de gaini, culturi de legume şi o  livada de pomi citrici. Kibbutzul s-a inchis zece ani mai târziu din cauza lipsei de muncitori mesianici.
Incepand din anul 1948 proprietatile templerilor germani s-au vandut  la cel mai mare ofertant, aşa că Ostrovski a fost nevoit sa caute alt loc pentru adunarile congregatiei.  La începutul anilor şaizeci comunitatea a cumpărat o sala pe strada Jefet in Jaffa.  De atunci adunarile comunitatii se tin acolo. Lipit de sala congregatiei s-a deschis  un magazin mesianic de carti.   Infiintarea comunitatii in strada Jefet şi deschiderea librăriei au fost insotite de persecuţia organizaţiei religioase  „Yad L’Achim” şi demonstraţii organizate în afara magazinului. Chiar rabinul Meir Kahana a venit la comunitate şi a aruncat cu scaune de furie.  Membrii comunităţii au fost forţaţi să cheme poliţia. Câţiva ani mai târziu magazinul s-a inchis iar sala de adunari s-a extins si pe spatiul lui.

Adunarile în comunitate, în Jaffa, au avut loc în zilele de Sâmbătă şi Luni. Fratele Ostrovski a fost foarte activ  şi credincioşi noi au fost adăugati la comunitate. Pe de altă parte cativa au parasit din cauza neînţelegerilor cu Ostrovski pe probleme teologice sau de administrare.
La inceputul anilor optzeci familia Ostrovski  a decis să emigreze în Canada  pentru  a fi aproape de copiii lor. Aceasta a fost o decizie grea, deoarece inima lor era in Israel si in mica comunitate din Jaffa.
După plecarea în Canada fratele Ostrovski  a vizitat de cateva ori tara şi a persistat în trimiterea de scrisori  în care şi-a exprimat îngrijorarea sa de starea spirituala a poporului Israel. Scrierile sale sunt distribuite prin Fondul de fraternitate mesianica din Ierusalim. Solomon Ostrovski  a murit în Canada în anul 2001, la vârsta de nouăzeci şi opt de ani, dupa ce a mai fost in vizita in Israel, cu un an inainte, cand avea nouazeci si sapte de ani. Sotia lui a murit doi ani mai devreme.
Fie ca Domnul sa adăuge la comunitatea din Israel  conducatori spirituali ca dansul si sa  construiasca comunitatea in duh si adevar.

Obștea mea cea risipită

Citesc profeții mici.
La Țefania 3 m-am oprit cu gândul ca trenul în gară și n-am mai plecat.
Prea bine seamănă Țefania 3:9-10 cu Ioan 11:52.

Comparați:
” Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând. Dincolo de rîurile Etiopiei, Îmi vor aduce daruri de mîncare închinătorii mei, obştea Mea cea risipită.”

cu 

 ”Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.”

E atât de asemănător încât m-a făcut să cred că în Evanghelia după Ioan este un citat compus din Țefania. Cel puțin ideile sunt aceleași.

Dar de ce să fie risipiți copiii lui Dumnezeu?
De ce să fie împrăștiată obștea Lui?

E mai bine așa! Așa a rânduit Dumnezeu. Poate ca să nu se îngâmfe, să nu fie asemănare cu ”împărații” și împărățiile neamurilor.
Dacă Adunarea este un TRUP al cărui Cap este în cer, are puțină importanță cât de laolaltă sau de împrăștiați geografic sunt cei legați prin Duhul de Cap.

Împrăștiați fizic dar UN SINGUR GÂND! Cum se poate acest lucru?

Se poate atunci când acest singur gând este GÂNDUL LUI CRISTOS. ”Noi însă avem gândul lui Cristos”.
Care este acel gând?

Gândul crucii, Cuvântul crucii, slăbiciunea lui Dumnezeu.

Și risipirea face parte tot din slăbiciunea lui Dumnezeu.
De multe ori se găsește mai multă unitate între frați grozav de risipiți geografic, decât între oamenii adunați într-o catedrală dezbinată de ambiții și pretenții nerăstignite ale omului vechi.

În Roma creștinii se adunau prin multe case dar acest lucru nu era un impediment pentru a fi un singur gând.
Se ajunge la un singur gând, la Gândul lui Cristos prin pocăință, judecare de sine și părtășie în amănuntele unei legături frățești, cel mai bine între doi sau trei, nu prin participarea în număr mare la întruniri pline de fast într-o sală unde nu dai socoteală nimănui și nici nu poți sluji nimănui.

Un singur gând nu înseamnă gândul unuia sau altuia, ci Gândul lui Cristos: ” Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:5-8

Slavă lui Dumnezeu că sunt zadarnice strădaniile oamenilor de a făuri unități cu alte gânduri decât gândul Lui.
Cuvântul crucii(gândul lui Cristos) însă este ”puterea lui Dumnezeu”.
Unitate nu se poate făuri decât în acest gând.
Detaliind: unitate nu poate fi fără dezbrăcarea de sine însuși a fiecăruia care o dorește. Orice ridicare a capului a omului vechi din unul sau altul va lucra la stricarea nu la zidirea unității în același gând.

Darurile de mâncare aduse de dincolo de râurile Etiopiei arată locul Unității: altarul de aramă, simbol al jertfei lui Cristos, simbol al Cuvântului crucii.
Cei de pe calea lui Ieroboam au considerat că e prea departe să vină la Ierusalim: distanța este argumentul ziditorilor de idoli, ai constructorilor de unități(uniuni) idolatre de ieri și dintotdeauna. Și totuși, chiar dacă Betelul și Danul erau prea departe de Sion, Țefania arată că Etiopia nu e, slavă Domnului pentru risipirea Lui.

Cred că sunt ziditoare aceste îndemnuri mai ales pentru cei ce privesc mirați cum crapă altare vechi, altare la care părinții lor și împărații părinților lor ardeau tămâie.

”Icoana României s-a spart”…după vizitarea Memorialului Sighet

Ieri am fost la Memorial.

Am ieșit cu o și mai puternică convingere că e bine să nu faci deloc, deloc politică.
Nu pentru că poți da chix și adversarii să te bage la pârnaie ca să taci sigur. Nu, ci pentru că sunt atât de zadarnice visele ce ar putea energiza planurile unui om  politic, atât de lipsite de slavă iar fi ostenelile, atât de străin și focul, și altarul și jertfele ce le-ar aduce mărturiile lui politice.

Am dat o zi acestei vizite, o zi din cele 9083 câte au mai rămas dacă Domnul nu-mi va refuza atingerea vârstei de 70 de ani.

Am vizitat pe îndelete, însoțit de doi din copiii rudelor din USA. Ei nu prea înțelegeau, le fugeau ochii spre ce era în engleză, era destul.

Vise frânte în celule de 8 mp, ani la rând, în semiîntuneric și izolare.

La ieșire am cumpărat o carte: ”Dumnezeul meu…pentru ce m-ai părăsit”, scrisă de un fost pușcăriaș, care fusese legionar în tinerețe. N-am citit-o nici cu foc, nici cu interes, dar am citit-o toată până la capăt și prefața. Am gândit-o citind-o așa ca la Deuteronom 12:22: ”Cum se mănâncă cerbul şi căprioara, aşa le vei mânca; ” Adică fără altar, nefiind din Cel Întâi Născut.

Azi am terminat de citit cartea.
Omul trecuse prin ”reeducarea” de la Pitești, a făcut vre-o 15 ani de pușcărie.
A intrat în închisoare plin de idealuri ”patriotice” îmbrăcate în haina lui verde legionară, la modă atunci.
A ajuns în închisoare să declare că ”icoana Romaniei s-a spart” în mintea lui.
Sinceritate.
Ceea ce credea el a fi ”România”, era de fapt o icoană, un idol, zugrăvită cu migală de ani întregi de educație ”patriotică” în școli și tabere politice. Ca oricărui idol i se face templu, statuie, altare și i se aduc jertfe. Jertfe de vorbiri și declamații, poezii și cântece, defilări, uniforme, drapele și lozinci. Toate aceste închinări turnau în suflet un foc ce ardea și lăsa cicatrici, mula gândirea și o ardea ca lutul pe care se pune o pecete.

Călcând pe acele coridoare sinistre, în locul unde au murit Maniu și Brătianu mă gândeam la ironia lucrurilor. Închisoarea fusese zidită de austrieci prin 1809, austrieci plini de râvnă pentru catolicizarea românilor ardeleni.
Tocmai în închisoarea construită de ei a murit catolicul Maniu. Au pătimit mulți alți preoți catolici.
Așa sunt idolii, la vremea lor li se crapă altarele, cenușa se varsă și apoi se ard pe altarele probabil cârpocite la loc, oase omenești.

Citesc în această perioadă profeții mici. În Amos am găsit o judecată bine cântărită a Domnului. Tirul, Filistenii(Gaza) și Damascul sunt judecați pentru atitudinea față de Galaad(Israelul ce urma calea lui Ieroboam).
Edomul și Amonul la fel.
Israelul (cele 10 seminții abătute) este judecat pentru că și-a înmulțit altarele (a părăsit altarul din Iuda).
Iuda este judecat pentru că s-a închinat și la idoli nu doar la templu.
Judecățile sunt progresive.

Sfârșitul idolilor este distrugerea. Dar ce întărituri sunt ei la vremea lor! Cu ce migală sunt zugrăviți, câte jertfe li se aduc, ce altare, ce temple mari în spatele sau deasupra lor!

După sute de ”români” buni ce l-au bătut, chinuit, vândut, trădat în limba mamei lui, omul ce a scris cartea și-a văzut idolul din mintea lui distrus, icoana spartă.
Scump preț!

Dacă se pocăia înainte își dădea singur la moarte ”icoana” care i-a adus atâtea necazuri!

Ziua ne-am încheiat-o în casa unor frați: gazdele noastre ieri și gazdele adunării de zeci de ani.
Tatăl sorei, în vârstă de 94 de ani este încă lucid și mărturisește pe Domnul. În iarnă spunea: ”pe mine cred că de aia mă ține Domnul în viață pentru că în fiecare zi vestesc Cuvântul Lui.” Preotul comunei l-a declarat pe fratele ca fiind ”Diavolul” și pe sora ”fata Diavolului”.
Ce mai, comună moroșană cu multe icoane de sticlă pe pereți și cu mult mai multe nesparte în inimi. Cu mănăstire!…iar frații..o mână de frați: singurii pocăiți cale de două comune.
Se însera când urcam Dealul Ștefăniței, ocolind zeci de căruțe și ieșind din Maramureșul plin de icoane. Ca Atena de idoli!
Casele noi încă sunt netencuite, dar gardurile sunt gata, din inox lucitor și dacă se poate placate cu marmură.
Altfel de icoane: de fală, de vise, de gunoi sclipicios, puse-n grinda gândurilor și împodobite cu ștergare înflorate de îndreptățiri musai aduse de la sfeștanie.
Pocăință?
Greu,… numai la câți informatori știu eu în Maramureș, și prin catedrale, și prin capele: greu, chiar imposibil.

Doar după ce se mătură aluatul cel vechi!

În Maramureș imperativul se formează altfel: Pocăie-te! (Pocăiește-te!)

Dez-”iluzionat”

Aseară am ascultat mărturia lui Alin L. la radio pe radiohope.ro

Am aflat că a fost crescut ”în biserică”, a fost botezat la 16 ani și a urmat chiar și studii teologice.

Am fost deziluzionat. Toate mărturiile lui dinainte de la Antena 1 dădeau foarte clar de înțeles că el a fost un străin de Cuvântul lui Dumnezeu până când, ”mi-a vorbit cineva despre Isus”. Eu așa am înțeles și nu numai eu.

La întrebarea lui Dan Capatos din timpul emisiunii de la Antena 1: ”Cum s-a produs această schimbare radicală?” răspunsul lui Alin nu a lăsat să se vadă ca la Timotei: ”din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire”, nu a spus nimic despre educația lui atât din copilărie ( o educație din care în mod cert nu a lipsit Cuvântul lui Dumnezeu) și nici de educația lui teologică în care iarăși cunoașterea cel puțin a Cuvântului lui Dumnezeu nu a fost de neglijat. Răspunsul a pus accent pe un moment când ”i-a vorbit cineva despre Isus” și s-a lăsat de toate păcatele. A omis în răspunsul său valoarea cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu, cunoaștere căpătată dinainte.

Această omisiune conștientă s-a făcut zic eu pentru adâncirea unei impresii de ”transformare experiențială trăznet” instant, fast-mântuire, eu aș numi-o tot un fel de iluzie.

Nu știu de unde să cumpăr o alifie pentru naivitate, un balsam pentru credulitate. M-am grăbit iarăși să dau credit fără cercetare.

Nu neg valoarea experienței lui Alin. Dumnezeu să-l binecuvinteze, el a adus o bună mărturie înaintea lumii.
Dar meritul este al lui Dumnezeu, Dumnezeu pe care-L privim în oglinda Cuvântului Său. Iar fără acest Cuvânt și fără cercetarea tuturor lucrurilor cu cântarul Cuvântului orice experiență este o mâncare neanalizată(poate fi stricată), un cântar înșelător, un pahar(legământ) cu o licoare de origine necunoscută.

Se vede în Alin influența lui Paul Washer. M-a mirat cât de repede a ajuns într-un an de la necunoscător la mărturisitor, de la iluzionist, să-l înțeleagă pe Paul Washer. Interviul de aseară m-a lămurit. Această cunoaștere foarte bună a Cuvântului lui Dumnezeu nu a fost căpătată în acest scurt an de când ”i-a vorbit cineva despre Isus” ci a fost o sămânță semănată dinainte. Este o înșelătorie să punem toată Slava pe ”moment”, pe iluminare, pe ”naștere din nou” dacă vreți și să ascundem importanța unei educații care ca la Timotei a fost crucială. Cuvântul lucrează împreună cu credința. Eu nu cred că în acești ani de ”întuneric” ai lui Alin, nu a fost ciuruit în conștiință de săgețile Cuvântului lui Dumnezeu. Pocăința a venit și datorită cunoașterii Cuvântului. Pavel nu a neglijat acest aspect în cazul lui Timotei.

Mai mult, aș îndrăzni să spun că în Noul Testament nu găsim accentul pus pe transformarea instant din cadrul teologiei experiențiale, ci în tot Noul Testament experiența este un atribut al credinței, o urmare a ascultării. Adică ceea ce în lumea evanghelică se înțelege prin momentul definit ca ”naștere din nou”(experiență prin excellență), în Noul Testament nu se înțelege exact așa.
Există un pericol real al neglijării educației de către părinții credincioși din considerentul că oricum nașterea din  nou va rezolva această lipsă. Repet, în cazul lui Timotei (nici nu știm când a fost ”născut din  nou” Timotei) se vorbește despre ”cunoști sfintele scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea”. La Rusalii la fel erau oameni cucernici. Corneliu, Filip, Lidia, iudeii de prin sinagogi care au crezut erau cunoscători ai Cuvântului, Duhul pe care l-au primit i-a făcut imediat să mărturisească acest Cuvânt, să-L cunoască și să-L mărturisească pe Cristos-Cuvântul  întrupat. Experiența primirii Duhului a fost în toate cazurile din Noul Testament ca o ploaie peste un ogor semănat. Credința nu a fost o experiență de gen Lourdes, Fatima sau Nicula ci o ascultare a unui Cuvânt proclamat, explicat, analizat și crezut.

Slavă și mulțumire  lui Dumnezeu pentru toate cele ce vin de la El.