Pentru că atât în călătoriile în Israel prima dată, cât mai apoi în cercetările pe care le-am făcut pe net, am observat o asemănare între felul de manifestare al evreilor hasidici cu cel al „creștinilor” carismatici am căutat să văd mai adânc asemănări de ideologie între cele două mișcări. Și așa am găsit acest articol scris de un pastor luteran german.
Amintesc că mișcarea pietistă a fost reprezentată cel mai bine de Contele Zinzendorf cu a lui organizare din localitatea germană Herrnhut.
Am fost la Herrnhut acum zece ani și am scris atunci, aici impresiile. Am citit cărți pe care nu le citez și istorii lungi. Asta cât despre pietiști.
Din pietism s-au dezvoltat apoi mișcările zise „de trezire”, în cadrul sau în afara bisericilor deja tradiționale, unele de tip ecclesiola in ecclesia, apoi în secolul XX mișcarea penticostală și carismatică.
Despre hasidici am început să sap după ce i-am văzut pe viu cum se legănau și tânguiau, absolut nederanjați de lumea din jur în fața Zidului Plângerii, în 2007, când am fost acolo. Am crezut atunci că acest fel de manifestare e ceva legat de zid, de acel loc, dar apoi i-am descoperit pe evreii hasidici că așa se manifestă ei peste tot și am căutat să-i înțeleg.
Concluzie de la început, poate voi mai adăuga:
Știu din profeți, din ce a spus Domnul Isus și din ce au scris apostolii, că „o parte din Israel a căzut într-o împietrire…” și e evident că hasidismul este o formă a acestei împietriri. Dau dovadă acești evrei hasidici de o îndepărtare astronomică, chiar de Moise și de Tora, să nu mai zic de profeții de care evreii religioși erau la mare distanță încă de pe vremea Domnului Isus. De atunci s-au tot îndepărtat. Mai mult împlinesc astăzi profețiile evreii religioși sau nereligioși, dar sioniști, decât acești hasidici rămași în cea mai mare parte antisioniști, antiprofeți, așteptând un Mesia care nu va veni niciodată.
Tot la fel „creștinii carismatici”, prin practicile lor bazate pe urmărirea extazului, a emoției rămân în aceeași barcă a îndepărtării de Cuvânt cu „colegii” lor hasidici. Există un creștinism biblic, bazat pe text și credință, pe cuget și deducții, pe norme și standarde, pe profeții și împliniri, creștinismul adevărat și mai există un pseudocreștinism bazat pe emoție, extaz și excitare, cam ca reclamele comerciale. Carismatismul e din cea de-a doua, asemănător hasidismului din iudaism.
Îmi stă demult în cap această postare, articolul l-am citit mai demult, dar două au fost motivele care m-au făcut să-i dau drumul acum, motive pe care le voi scrie la sfârșitul postării. Traducerea textului a făcut-o prietenul nostru virtual, Google Translate, vă rog să-l iertați de greșeli.
Iudaismul hasidic și pietismul luteran
de Rev. Mark Isaacs, Pastor ELCM
În nordul statului New York, la 25 de mile de propria mea casă din Rhine-beck, este casa temporară (tabere de vară) și permanentă a unei secte de evrei ciudați și interesanți. Aceștia sunt Hasidimii. Hasidimii – „evlavioșii” în ebraică – aparțin unei secte sau mișcări speciale care reacționează la (și se dezvoltă din) iudaismul ortodox est-european.1
La apogeul său, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mișcarea hasidică a revendicat loialitatea a milioane de evrei din Europa Centrală și de Est. Datele demografice despre evreii din Europa de Est sunt notoriu de nesigure, dar opinia consensuală este că marea majoritate a evreilor din Europa de Est înainte de al Doilea Război Mondial erau hasidimi. În timpul Holocaustului nazist (1938-1945), un total de două treimi din toți evreii europeni au fost uciși, inclusiv aproximativ 4 din 5 dintre toți evreii hasidici din Europa de Est. Masele de Hasidim au fost ucise împreună cu majoritatea liderilor lor. În timpul războiului, toate centrele importante est-europene ale iudaismului hasidic au fost, de asemenea, distruse de naziști.
Unul dintre primele acte ale invadatorilor naziști din Polonia, Lituania și Ucraina a fost să caute lideri religioși evrei. De exemplu, rabinul Abraham Mordecai, Rabbi de Ger (Ger era un oraș situat la 5 mile de Varșovia), liderul celui mai mare grup hasidic din Polonia, a fost obiectul unei vânătoare masive de oameni naziști. Cu ajutorul sioniștilor seculari și al altor grupuri evreiești clandestine, Rebbi de Ger și o mână de alți rabini au reușit să evadeze în Palestina. Astăzi, Gerer [sau Gur] Hasidism are sediul la Tel Aviv și Ierusalim.2
După distrugerea aproape totală în timpul Shoahului de către naziști, mișcarea hasidică, după o rezistență internă inițială, a fost transplantată de imigranți în America, Israel, Canada, Australia și Europa de Vest. În aceste locuri (în timp ce mulți evrei americani reformați și conservatori3 se îngrijorează de probleme precum căsătoriile mixte și supraasimilarea), Hasidimii prosperă acum ca o minoritate creativă dinamică care păstrează limba – idiș [„în esență un dialect al germanului”4]– și multe dintre tradițiile religioase bogate ale evreilor din Europa de Est pre-Holocaust.
În SUA, mulți Hasidim s-au mutat în Brooklyn. Aici, în New York –cel mai sofisticat, cosmopolit și post-modern oraș din lume– oamenii hasidic pot fi văzuți în liniște desfășurându-și treburile zilnice în districtul diamantelor și în alte zone din Manhattan.
Majoritatea celor aproximativ 165.000 de Hasidim trăiesc în trei cartiere din Brooklyn: Williamsburg, Crown Heights și Boro Park. Fiecare dintre cele trei cartiere găzduiește Hasidim de diferite „instanțe (vezi mai jos).” Există aproximativ 45.000 de Satmar Hasidim în Williamsburg, peste 50.000 de Bobover Hasidim în Boro Park și cel puțin 50.000 de Lubavitchers5 în Crown Heights. Populația fiecăruia dintre aceste grupuri a crescut dramatic de când s-au format primele comunități Hasidice americane la sfârșitul anilor 1940 și 1950. În ultimele trei decenii, aceste comunități au cunoscut o creștere rapidă.
Bărbații hasidici se îmbracă în ciudate –din perspectiva noastră americană– redingote lungi și negre, poartă pălării de blană [chiar și vara!], poartă bucle laterale [peyis în idiș] și poartă bărbi lungi netunsite. Femeile hasidice – cu o turmă de copii mereu prezenți în cârpă – poartă acoperitoare pentru cap și rochii lungi și modeste.
Când i s-a cerut să explice rochia sa neobișnuită, un Hasid american a spus: „Dacă ne îmbrăcăm așa, există anumite locuri în care nu putem merge și lucruri pe care nu le putem face. Este ca o centură de siguranță într-o mașină. Ajută la prevenirea accidentelor.”8 Acești oameni, un contrast puternic cu cultura urbană din New York, par a fi o relicvă ciudată a Europei de Est din secolul al XVIII-lea.
Prietenii mei evrei reformați și conservatori mai asimilați tind să fie stânjeniți de acești „oameni mult prea evrei” a căror prezență vie le amintește de propriile compromisuri și acomodații la cultura americană seculară. Evreii „moderni” neobservanți tind să-i vadă pe evreii hasidic ca niște fanatici superstițioși învechiți.
La rândul lor, hasidimii le reamintesc fraților și surorilor lor evrei americani mai asimilați că Holocaustul a început în Germania, un loc în care timp de mai bine de un secol evreii au fost aparent acceptați și asimilați.
Raymond P. Scheindlin ne amintește că „evreii au luptat alături de alți germani în războiul franco-prusac din 1870-71… [și] Crucile de Fier câștigate de soldații evrei în Primul Război Mondial… au fost o piatră de încercare a mândriei lor”. Acești evrei germani „crezuseră că sunt destul de bine integrați în societatea germană”.
În ciuda unui nivel remarcabil de înalt de avansare socială și de acceptare, susținut de teorii rasiale pseudoștiințifice, regimul nazist a măcelărit evrei nereligioși, evrei convertiți [de exemplu, povestea tragică a Dr. Edith Stein (Sora Benedicta a Crucii)], și evrei asimilați și foarte cultivați – chiar alături de țăranii hasidici din Europa de Est. În timpul Shoahului, naziștii au eliminat sistematic 6 milioane din cei 9,5 milioane de evrei estimați care trăiau în Europa înainte de 1933.
Când îi văd pe Hasidim (încerc să le respect intimitatea și nu să mă holbez) am sentimente de respect profund pentru curajul lor de a sta în afara multitudinii de opțiuni și opțiuni oferite de materialismul culturii noastre post-moderne. Le admir puterea și tenacitatea de a se agăța de credința lor într-o lume ostilă. De asemenea, admir societatea [umană] aparent susținătoare și stabilă pe care au construit-o în mijlocul propriei noastre societăți crude, schimbătoare și decadente. Uneori mă întreb cum trebuie să fie să trăiești sub disciplina unei astfel de comunități.
Dacă putem trece dincolo de hainele neobișnuite ale „amish” ale Hasidim, este surprinzător să aflăm că luteranii americani – mulți dintre noi cu rădăcini pietiste [strămoșii mei erau din Sinodul Hauge din Norvegia] – au mai multe în comun cu Hasidimii decât suntem noi. conștient de.
Evreii hasidici nu sunt fundamentaliști. Fundamentalismul a apărut în SUA la începutul secolului al XX-lea ca o mișcare anti-modernistă cu protestantism. A încercat să „păstreze și să promoveze ortodoxia creștină biblică conservatoare”. Fundamentalismul poate fi înțeles cel mai bine ca o reacție militantă împotriva provocărilor din teologia liberală, teoria evoluției [și știința în general] și metodologia critică superioară în studiile biblice. Astfel, spre deosebire de mișcarea hasidică, creștinii fundamentaliști tind să fie literaliști, raționaliști și non-mistici (chiar anti-mistici). Acesta este exact opusul Hasidismului.
În plus, evreii hasidici nu sunt „ultra-ortodocși”. De fapt, în multe privințe, evreii hasidici sunt contraculturi și destul de neortodocși. Unele ramuri ale mișcării Hasidice învață și cred în lucruri precum reîncarnarea, numerologia, vise profetice, miracole, îngeri, misticismul aproape panteist (ele subliniază iminența lui Dumnezeu) și vindecarea spirituală. Astăzi, multe dintre aceste idei sunt de obicei asociate cu Mișcarea New Age.
Astfel, ca și alte mișcări dinamice de revitalizare și renaștere religioasă (cum ar fi pietismul luteran), Hasidismul a fost atât un apel la reînnoirea spirituală, cât și un protest împotriva instituției și culturii religioase ortodoxe predominante.
Hasidismul a apărut din doi factori majori spirituali și politici/economici. Pe partea spirituală, mulți evrei au fost atrași de noua mișcare hasidică după șocul profund și dezamăgirea așteptărilor mesianice care l-au înconjurat pe cabalistul Shabbetai Zevi (1627-1676) și pe „profetul” său Nathan din Gaza (1644-1680). Shabbetai Zevi este probabil „cel mai remarcabil și faimos dintre toți falșii Mesia evrei”. În 1666, după ce a dus în rătăcire pe mulți evrei, Shabbetai Zevi – pretinzând că este Mesia (Mashiah) – s-a convertit la islam când a fost amenințat cu moartea de către autoritățile turce. Ca apostat, a murit în rușine, lăsându-și adepții dezamăgiți și confuzi.
Pe partea politică/economică în Rusia, Polonia și Ucraina, mii de evrei au fost măcelăriți de cazaci (începând cu 1648). Bogdan Chmielnicki (1595-1657) a fost ales hatman al cazacilor din Zaporizhzhya în 1648. Chmielnicki și cazacii, cu sprijinul țăranilor ucraineni și al tătarilor din Crimeea, s-au revoltat împotriva asupritorilor lor stăpâni romano-catolici polonezi. În haos – în timp ce ucrainenii ortodocși măceleau nobilii polonezi și clerul catolic – combatanții din toate părțile erau deosebit de vicioși față de evrei. Polonezii romano-catolici învinși, cazacii învingători și țăranii ortodocși ucraineni au ucis peste 100.000 de evrei. Situația a fost complicată deoarece câțiva evrei s-au întâmplat să fie colectori de taxe și administratori de proprietăți [pentru stăpânii romano-catolici polonezi] pe pământul pe care țăranii ortodocși ucraineni îl cultivau. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. Uneori, evreii, cărora li s-a oferit ocazia de a se salva prin convertirea la creștinism, au reacţionat comportamentul strămoșilor lor în timpul primei cruciade (1096), s-au sinucis pe ei înșiși și pe familiile lor. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât de măcel, cât și de migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate. În mijlocul masacrelor și atrocităților înfricoșătoare, revolta s-a extins spre vest și nord. Dezastrul a durat până în 1655 când rușii și suedezii au invadat Lituania. În fiecare val de atacuri, evreii neputincioși au fost victime. Populația evreiască din Europa de Est a fost redusă semnificativ atât prin sacrificare, cât și prin migrația care a rezultat în Europa de Vest. În acest pogrom sălbatic, peste 700 de comunități evreiești au fost decimate.
Astfel, hasidismul a apărut pe fundalul condițiilor din Polonia și Rusia secolului al XVIII-lea într-o perioadă tulbure de invazii străine, așteptări mesianice greșite, revolte țărănești, un guvern central în declin și conflict între creștinii catolici, protestanți și ortodocși [adică, Revolta și pogromul Chmielnicki și Războiul de treizeci de ani (1618-1648)].
Pietismul luteran german a crescut din cenușa – și din depravarea morală și spirituală – rămase în urma haosului și ororilor din Războiul de treizeci de ani (1618-1648). În timpul războiului, „populația Germaniei [care a fost împărțită în 300 de teritorii] a fost redusă cu aproximativ două treimi, cu pierderea a câteva milioane de vieți”. Paul Tillich scrie că, în urma războiului, „viața a devenit extrem de brutală, nerafinată și needucată”. Și „teologii luterani ortodocși nu fac mare lucru în privința asta”.
La fel ca evreii care și-au construit speranța pe Shabbetai Zevi, mulți luterani germani au suferit o criză profundă a credinței. Reforma – și religia creștină în general – se pare că doar degenerase în ororile Războiului de 30 de ani.
În Pia Desideria (1675) – „„manifestul” pietismului” – înainte de a cere reînnoirea spirituală și reformă, Philip Jacob Spener a atacat mai întâi starea coruptă și ineficientă a clerului luteran. Spener a continuat să atace oamenii de rând pentru beție, curvie, adulter, jaf, homosexualitate și ignoranță spirituală totală. Într-adevăr, după măcelul, jefuirea și răsturnările sociale din nesfârșitul Război de 30 de ani, morala și credința creștină au fost la un nivel scăzut. Și mai rău, a argumentat Spener, clerul luteran ortodox distante și neatent nu a răspuns la criza spirituală urgentă.
Robert G. Clouse detaliază deconectarea serioasă dintre oamenii de rând și clerul luteran ortodox care a afectat Biserica în această perioadă. Caracteristic pentru predicile ortodoxe din acest timp a fost „un surplus de verbiaj savant inutil”. Aceasta a avut două majore. În primul rând, a făcut ca predicile lor să fie dificil de înțeles și de aplicat de către omul obișnuit în viața de zi cu zi și, în al doilea rând, i-a făcut pe predicatorii ortodocși să pară a fi savanți învățați și profundi [adică, i-a construit spre deosebire de congregaţii]. De exemplu, John Gerhard (1582-1637), un pastor ortodox de frunte și un profesor –care a fost lăudat la înmormântarea sa pentru că nu a adormit niciodată în biserică – a îngrămădit de obicei într-un arsenal de cuvinte și expresii latine, grecești și ebraice pentru adaugă profunzime predicilor sale.
În plus, potrivit lui Clouse, clerul ortodox includea de obicei o mulțime de materiale senzaționale și imaginare ridicole în predicile lor. Clouse scrie: „În încercarea de a adăuga interes pentru detaliile academice, predicatorii au folosit adesea fabule, povești, ilustrații, metafore încordate și imagini ciudate.” Titlurile tipice ale predicilor ortodoxe și ale colecțiilor de predici din această perioadă ar include: „Sărutul iubirii din rai”, „Portocale amare și lămâi acre”, „Frica palidă și speranța verde în nopți nedormite”, „Sărăcia splendidă”, „Zahăr sărat” „Raiul în iad” și „Singurul geamăn născut”.
Celebrul savant ortodox luteran Johann Benediki Carpzov cel Bătrân (1607-1657), scrie Clouse, „a rostit odată o serie de predici de un an în care l-a comparat pe Domnul cu diverși muncitori, inclusiv un săpător de puțuri, un făcător de felinare și un făcător de mantie. ” Astfel, la numai 100 de ani de la moartea lui Martin Luther (1546), clerul ortodox, scolasticii luterani, sprijiniți de Biserica Luterană de stat, și-au propovăduit ortodoxia moartă rigidă și formală și au creat o pană între cler și oamenii de rând. Drept urmare, ca reacție la răceala și formalismul bisericilor protestante de stat, o foame spirituală profundă a crescut în poporul german.
[„Pietisții credeau în general și afirmau adesea că mișcarea lor a fost o prelungire a sau a doua fază a Reformei.” ]– a fost o mișcare de reformă care a încercat să infuzeze mai multă inimă și emoție într-o ortodoxie moartă, rigidă și formală.
Este, de asemenea, interesant de observat că, în timp ce mișcarea pietismului dădea o nouă viață ramurii luterane a Reformei; filozoful Blaise Pascal (1623–1662) căuta o nouă înțelegere mai personală a lui Dumnezeu și a lumii; Jansenismul [o mișcare pietistă romano-catolică (opusă de iezuiții „ortodocși” și mai târziu suprimată de Biserică) era condusă de Cornelius Jansen (1585-1638); Puritanismul (de exemplu, John Bunyan, Richard Baxter etc.) era în creștere; iar remarcabilul John Wesley (1703-1791) era activ în acest moment.
Se pare că Dumnezeu își muta spiritul în toată Europa și peste linii religioase. De exemplu, Wesley a adus Evanghelia oamenilor obișnuiți și a predat viața creștină virtuțile cumpătării [gin era cocaina crack din secolul al XVIII-lea], curățenia, economisirea, onestitatea și educația de bază. Consensul dintre istorici este că, dacă nu ar fi fost opera lui John și Charles Wesley, Anglia ar fi fost cufundată într-un echivalent al Revoluției Franceze (1789-1799).
O modalitate de a înțelege iudaismul hasidic este de a-l plasa în contextul mai larg al mișcării pietiste care a măturat Europa în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Într-adevăr, Aryeh Rubinstein afirmă că „Hasidismul este… o mișcare pietistă-mistică-revivalistă”. Având în vedere acest lucru, există trei principii principale (familiare studenților pietismului luteran) pe care hasidismul le subliniază: prioritatea emoției asupra intelectului [inima peste cap]; Imanența lui Dumnezeu [prezența reală a lui Dumnezeu]; și bucurie [sau iubire, bucurie și compasiune pentru această lume]. Hasidismul subliniază, de asemenea, ideea că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu (am spune „preoția tuturor credincioșilor”) și că devotamentul sincer la rugăciune (o revoluție în viața de rugăciune) este de preferat studiului tradițional talmudic.
Această dihotomie – o condiție numită perud (adică separarea radicală dintre clasa învățată și oamenii de rând) – a fost una dintre temele principale ale primei cărți hasidice, Toledot Ya’akov Yosef (1780), a rabinului Jacob Joseph din Polonnoye. Pentru rabinul Jacob Joseph, perud a fost cea mai mare tragedie a epocii. În cartea sa, rabinul a lansat un atac usturator asupra depărtării și aroganței savanților și rabinilor evrei ortodocși. Amintește de Pia Desideria (1675) a lui Philip Jacob Spener, rabinul Jacob Joseph a acuzat că mândria intelectuală și vanitatea erau foarte comune în rândul clerului ortodox învățat. Rabinul Jacob Joseph a spus: „Predicile lor, care ar fi trebuit să arate oamenilor calea pe care ar trebui să o urmeze, au fost folosite în principal pentru a-și etala propria strălucire”.
Rabinul Jacob Joseph a adăugat: „Prea mulți cărturari au fost prea pasionați de bani, un păcat care i-a determinat să-i lingușească pe cei bogați. Ei au permis membrilor clasei conducătoare să acționeze după bunul plac, atâta timp cât propriile lor poziții erau sigure. Simțeau puține obligații față de oamenii de rând, față de care atitudinea lor era adesea una de dispreț.”
În Pia Desideria Spener acuză că clerul luteran din Germania, neglijând nevoile spirituale ale oamenilor de rând, „căută promovări [bani și statut], trece de la parohie la parohie și se angajează în tot felul de mașinațiuni [ecleziastice și politice] !”
BA’AL SHEM TOV
O altă modalitate de a înțelege hasidismul este să te concentrezi pe fondatorul mișcării. Mișcarea a început cu o figură sfântă ciudată numită Israel ben Eliezer (1700 – 1760). El este cunoscut ca „Ba’al Shem Tov [Maestrul Numelui Sacru]” sau „Besht (acronimul pentru „Ba’al Shem Tov”)”.
Viața lui Israel ben Eliezer este învăluită cu mister și împodobită de multe legende uimitoare [inclusiv vindecarea bolnavilor, exorcizarea demonilor, levitații, clarviziune, văzând pe Îngerul Morții plutind deasupra unui om aparent sănătos (care a murit chiar în noaptea aceea!) și resuscitarea unui copil!]. La fel ca Sf. Nicolae din Myra, Sf. Patrick, Sf. Gheorghe sau Sf. Francisc de Assisi, figura istoricului Israel ben Eliezer este aproape pierdută sub straturile de legende panegirice și elogistice care au crescut în jurul lui după moartea sa. . Până în prezent, este primul lider legendar, „Besht”, care trăiește în memoria Hasidică și încă informează spiritualitatea Hasidică de bază.
La fel ca Socrate și Iisus, Ba’al Shem Tov nu a lăsat scrieri. Cu toate acestea, există o vastă literatură de povești și legende hasidice despre viața și învățăturile lui Ba’al Shem Tov relatate de adepții săi devotați. Unul dintre adepții lui Besht a respectat o antologie de 230 de povestiri sau shevahim [„laude”] cu privire la viața și lucrările sale uimitoare [publicată în 1814]. Potrivit acestor povești, Israelul – născut din părinți săraci și în vârstă – a rămas orfan la o vârstă fragedă. A crescut în comunitatea evreiască din Okup din provincia Podolia din vestul Ucrainei. Era un copil visător, care abia a fost educat de comunitatea din școala ebraică locală. Astfel, este subînțeles că înțelepciunea sa spirituală vine direct de la Dumnezeu, nu din Tradiție, înțelepți sau din cărțile sfinte evreiești.
O legendă relatează că „La vârsta de 12 ani Israel a devenit un ajutor pentru un profesor de școală, adunând copiii din casele lor dimineața și luându-i înapoi seara. Pe drum le-a învățat imnurile sinagogii, pe care le cântau cu atâta entuziasm încât au pătruns în ceruri. Atunci, un Satan gelos a luat forma unui vârcolac și a pus copiii la fugă. Temându-se pentru viața copiilor lor, mamele lor au refuzat să-i trimită la școală a doua zi, dar Israel, amintindu-și ultimele cuvinte ale tatălui său – „că nu trebuie să se teamă de nimeni în afară de Dumnezeu” – a implorat pentru o altă șansă. Și când vârcolacul a apărut a doua oară, l-a învins cu o bâtă.” Înainte de a respinge această poveste ciudată hasidică, ar trebui să ne amintim propria legendă a lumii creștine despre Sf.
Într-o altă legendă, Ba’al Shem Tov sună foarte asemănător cu Isus. Isus își începe slujirea timpurie cu un post de 40 de zile în pustie [Marcu 1:12-13] și adesea este descris în Evanghelii ca fiind retras din mulțime în țară pentru a se ruga și a medita [de exemplu, Ioan 6:15] .
La vârsta de douăzeci de ani, însoțit de soția sa Hannah, Israel a intrat în izolare în Munții Carpați pentru a se pregăti pentru viitoarele sale sarcini. Viața lor împreună în pustie a fost una de mari lipsuri. Câțiva ani și-a câștigat existența săpând lut și var, pe care soția sa (care merită și 230 de laude!) le-a vândut în oraș. Dar aici, în natură, ca și Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), „a învățat limbajul fiarelor și al păsărilor, al plantelor și al copacilor”.
În același timp, de la țăranele locale, Israelul a învățat și proprietățile vindecătoare ale anumitor ierburi și ierburi [aproape în aceeași perioadă, piețiștii luterani de la Instituția Halle din Germania erau interesați să studieze și foloseau ierburile pentru vindecare. În plus, literatura pietistă tinde să fie împletită cu imagini horticole pământești (pământ și sol conectate) și „înflorite”. Astfel, în singurătatea munților, Besht a învățat să vindece pe bolnavi și să alunge spiritele rele și să scrie amulete.
La 36 de ani de naștere, Ba’al Shem Tov a coborât din munți pentru a se dezvălui ca ghid spiritual, vindecător și lider în orașul polono-ucrainean Miedzyboz. În timpul călătoriei sale, a alungat demonii și spiritele rele. Ba’al Shem Tov a predat în mare parte prin pilde care subliniau smerenia și puritatea inimii. Mesajul lui a fost unul de toleranță, umilință, compasiune și optimism. El a învățat că chiar și oamenii obișnuiți și analfabeti l-ar putea găsi pe Dumnezeu (din nou, un fel de concept evreiesc de „preoție a tuturor credincioșilor”).
La fel ca Isus și John Wesley, el a călătorit prin țară, propovăduind și predând direct oamenilor de rând [adică tocmai oamenii pe care ortodocșii îi disprețuiau și îi ignorau de obicei]. Cu personalitatea sa caldă și carismatică, el a predat „o credință vie” care a adus speranță oamenilor care au suferit persecuție, dezamăgire mesianică, neglijență spirituală și sărăcie extremă. Besht le-a explicat oamenilor că pentru a ajunge la Dumnezeu nu este nevoie de învățare tehnică sofisticată [cum păreau să învețe ortodocșii], ci că Dumnezeu poate fi găsit cu simplitate și sinceritate. Mai degrabă decât un ritual rece și formalist, Ba’al Shem Tov a subliniat rugăciunea spontană și extatică și închinarea lui Dumnezeu [Spener și Francke au cerut, de asemenea, reforma închinarii și accent sporit pe viața de rugăciune]. Pentru a găsi pe Dumnezeu tot ce este necesar, a susținut Besht, este o simplă rugăciune din inimă și sinceritate [din nou, aici Ba’al Shem Tov sună ca dorințele „din inimă” ale lui Spener și ale pietiștilor luterani]. Astfel, „el a învățat că devotamentul sincer, zelul și rugăciunile sincere sunt mai acceptate de Dumnezeu decât o mare învățătură”. El a adăugat că cel mai bine se poate sluji lui Dumnezeu și comunității „prin bucurie adânc înrădăcinată, mai degrabă decât prin solemnitate și intelectualism”.
Curând, pe măsură ce faima sa s-a răspândit, oamenii au început să-l caute pentru inspirație, sfat sau binecuvântare. Paul Johnson relatează că Ba’al Shem Tov era atât de faimos încât „oamenii veneau să-l vadă de la distanțe lungi”. Potrivit The New Jewish Encyclo-pedia, „Când oamenii erau tulburați, veneau la el pentru sfaturi bune, pentru binecuvântări și pentru promisiuni vesele de vremuri mai bune”. Ba’al Shem Tov le-a învățat, de asemenea, pe sutele de oameni care s-au adunat la el că prima datorie a unui evreu este să-L caute pe Dumnezeu și că Dumnezeu este în toate locurile și în toate lucrurile din univers.
O altă poveste binecunoscută dezvăluie multe despre gândirea interioară a lui Ba’al Shem Tov și mișcarea hasidică. Conform acestei povestiri, odată în Yom Kippur, Ba’al Shem Tov ținea o slujbă de rugăciune. Se opri brusc în mijlocul cântării sale.
Fața lui Besht părea tulburată și încordată. Pe măsură ce timpul trecea și congregația devine din ce în ce mai îngrijorată de întârzierea neobișnuită. Între timp, în fundul sinagogii stătea un simplu păstor. Neavând o educație religioasă, el este incapabil să citească sau să înțeleagă cuvintele ebraice ale rugăciunilor. Cu toate acestea, inima lui tânjea să se roage Tatălui său ceresc. În acest moment și-a scos fluierul de cioban din buzunar și a decis să se roage sub forma unei melodii. Când a sunat prima notă, adunarea surprinsă s-a întors și l-a redus la tăcere. Deodată, un zâmbet larg a luminat chipul lui Ba’al Shem Tov. El a reluat slujba și i-a adus o concluzie fericită (din nou, tema BUCURIA în viață și închinare!).
După slujbă, discipolii lui Besht s-au întrebat despre comportamentul său ciudat. Ba’al Shem Tov a răspuns: „În timpul slujbei am simțit că porțile cerului erau închise pentru rugăciunile noastre. Un an de nenorocire urma să fie decretat asupra poporului nostru. Am încercat să străpung, dar fără rezultat. Cu toate acestea, acea notă sinceră și sinceră pe care a emis-o păstorul a fost suficientă. Acea notă a străpuns toate porțile cerești. După aceea, toate rugăciunile noastre au fost lăsate să urmeze.”
Această poveste ilustrează o serie de învățături Hasidice esențiale:
În primul rând, că Maestrul sau zadik (discutat mai jos) are capacitatea de a acționa ca o punte între Dumnezeu și om. Ca o figură a lui Moise, zadik-ul Îl caută – și Îl vede – pe Dumnezeu când oamenii nu îl caută.
În al doilea rând, comportamentul fiecărei persoane, oricât de umil, poate avea o influență cosmică. Toți oamenii – chiar și păstorii umili – sunt importanți pentru Dumnezeu și joacă un rol vital în creația Sa.
În al treilea rând, că sinceritatea omului de rând este de preferat celei mai erudite și muncitoare burse. Savanții ar putea avea cunoștințe vaste și subtile, dar o inimă credincioasă și sinceră îl onorează pe Dumnezeu.
Și în al patrulea rând, un cântec fără cuvinte din inimă poate fi mai important pentru Dumnezeu decât un text liturgic corect și rigid cântat sau repetat cu sens sau sinceritate. Prin urmare, mulți Hasidim se închină și îl laudă pe Dumnezeu cu un cântec fericit fără cuvinte, „Ya, Ya, Ya…”
Deși sunt priviți ca un sfânt, este interesant de observat că Hasidimii vorbesc și despre marea umanitate a lui Ba’al Shem Tov. Adepții săi subliniază cu bucurie că Besht „era dependent de a-și fuma pipa”. Și, printre primii rabini hasidici, fumatul de pipă a devenit „un fel de ritual”. Oponenții mișcării Hasidice îl ridică în mod constant pe Ba’al Shem Tov și pe adepții săi pentru acest obicei.
Unul dintre discipolii lui Besht, rabinul Jacob Joseph din Polonne, a dezvoltat o definiție elaborată a relației dintre adeptul mistic (în pietism avem conceptul asociat de „Unire Mistică”) sau zadik [Johnson explică că un zaddik (sfânt) este un concept străvechi – reînviat de Ba’al Shem Tov – despre o „ființă umană superioară” cu o carisma specială de „aderare la Dumnezeu”. ]. Pentru adepții săi, zadik este cunoscut și ca „rebe”. „Rebe este privit ca scara dintre cer și pământ, contemplația sa mistică legându-l de Dumnezeu și preocuparea lui pentru oameni și conducerea iubirii, legându-l de pământ.” Alții au adăugat alte rafinamente și, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, astfel de rebe au apărut într-un număr de comunități evreiești poloneze, ucrainene și lituaniene.
Așa cum pietismul luteran a fost un corector pentru rece și ortodoxia formală dominantă a vremii, Hasidismul „a fost un corector pentru talmudismul excesiv de intelectual care dominase anterior evlavia evreiască din Europa de Est”. Elementele teologice cheie ale Hasidismului Beshtian includ primatul experienței spirituale subiective și interioare (deschiderea mișcării la acuzațiile de a fi „anti-intelectuală”), iluminarea spirituală profundă față de simplul studiu textual rațional și intelectual (din nou, inima peste cap), acces direct la zadik la comunitatea sa – și rolul său în revelarea semnificațiilor ascunse ale Torei și mitzvoth și prezența universală a lui Dumnezeu în mijlocul aparent banal și banal (precum pietismul radical, Hasidismul este aproape panteist) .
Paul Johnson scrie că „Besht-ul a învățat că, pentru a intra într-o [o relație sau unire cu Dumnezeu], omul trebuie să-și anihileze personalitatea și să devină nimic (sună ca misticismul budist). El creează astfel un vid, care este umplut de un fel de ființă supremă, care acționează și vorbește în numele lui. Când cuvintele cărții de rugăciuni se estompează și se contopesc într-un singur punct, se produce transformarea, omul încetează activitatea umană și, în loc ca omul să-și trimită cuvintele, ele sunt coborâte în gura lui. Gura continuă să vorbească, dar spiritul furnizează gândurile. Besht a spus: „Las gura să spună orice vrea să spună”. Succesorul său, lider în a doua generație a Hasidismului, Dov Baer, a explicat că puterea spirituală care a făcut posibilă această posesie divină a apărut deoarece Tora și Dumnezeu erau de fapt una, iar energia divină, așa cum spunea, era stocată în literele cărții. Un act de succes de rugăciune contemplativă a eliberat această putere.”
Hasidimii disprețuiau sinagogile formale dominate de ortodocși. Spre deosebire de ortodocși, ceremoniile hasidice și slujbele de cult au devenit adesea treburi foarte zgomotoase. Aveau propriile lor shtiblekb sau case de rugăciune. Aici hasidimii s-au adunat în hainele lor rustice și pălării late de blană. Spre deosebire de pietiști, hasidimii fumau sau beau adesea la aceste adunări religioase. Când s-au rugat – de multe ori cu glasul lor – se legănau și băteau din palme (ca mișcarea carismatică americană sau bisericile afro-americane). Au cântat melodia lor fără cuvinte numită niggun și, ca Shakers, au dansat cu bucurie plină de spirit. Ei aveau propriile lor rugăciuni speciale neortodoxe, adică un amestec de laudă din inimă, așkenazi polonezi și sefardi luriac. La fel ca mulți piețiști europeni, Hasidimii erau țărani săraci, rurali și aspri. Ei au șocat sistemul evreiesc, mai ales când practicile lor s-au răspândit rapid în Polonia și în Lituania. Ei au fost acuzați de șabbeteanism secret [fasul fals mesia], iar din partea ortodocșilor s-au făcut apeluri furioase pentru suprimarea lor.
Principalii adepți ai lui Besht au devenit, la vremea potrivită, zaddikim în sine. După o luptă prelungită împotriva oponenților lor ortodocși, au înființat o puternică mișcare de contracultură. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Hasidimii au devenit forma dominantă a iudaismului în multe părți ale Poloniei, Ucrainei și Rusiei. Oamenii de rând au fost atrași de liderii carismatici ai mișcării și de atracția emoțională și spirituală a mesajului lor, care a subliniat bucuria, credința și rugăciunea extatică, însoțite de cântec și dans. Această dominație a apărut prin conectarea și înrădăcinarea în viața oamenilor de rând, folosind o liturghie modificată mai puțin formală, permițând ore flexibile pentru rugăciune, încorporând propriile lor ritualuri de grup și practici extatice în practica religioasă, şi insistând asupra autorităţii exclusive a propriei lor conduceri religioase carismatice. Prin urmare, Hasidim ca sectă a rămas o formă distinctivă față și împotriva iudaismului ortodox cu care împărtășeau multe credințe de bază.
OPOZIȚIA HASIDIMILOR
Asemenea pietismului luteran, Hasidismul s-a întâlnit cu o opoziție aspră și amară din partea instituției ortodoxe.
În Germania, instituția luterană ortodoxă autoritară a reacționat puternic împotriva atacurilor lui Spener și ale pietiștilor. De exemplu, Paul Tillich scrie că un campion ortodox al perioadei a scris o carte numită, Malum Pietiscum („Răul pietistic”).
Centrul opoziției hasidice la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost Vilna, Lituania. La acea vreme, din cauza importanței sale ca centru al culturii evreiești și al studiului talmudic, Vilna era considerată „Ierusalimul Lituaniei”. Grupul ortodox care a luptat și s-a opus mișcării hasidice a devenit cunoscut sub numele de Mitnagdim.
La acea vreme, Vilna era orașul principal al studiului tradițional al Torei (yeshiva, seminar). O campanie împotriva hasidimilor a fost condusă de clarul Elijah ben Solomon Zalman (1720-97), cunoscut și sub numele de Gaon (ebraică pentru „marele savant”) din Vilna. La vârsta de 20 de ani, Elijah ben Solomon Zalman era deja faimos ca o mare autoritate talmudică. Chiar și la această vârstă fragedă, mulți rabini de seamă i-au căutat consiliul.
Paul Johnson scrie că „În Elijah ben Solomon Zalman, gaonul din Vilna, primii hasidici și-au găsit un inamic dedicat. Gaonul, chiar și după standardele copiilor minune evrei, a fost un copil spectaculos. El ținuse o omilie în sinagoga din Vilna la vârsta de șase ani. Cunoștințele sale seculare, precum și cele religioase erau extraordinare [El a susținut chiar și studiul astronomiei, matematicii și geografiei (noua știință a zilei) pentru o înțelegere mai bună a documentelor evreiești antice]. Când căsătoria la 18 ani i-a adus mijloace independente, și-a cumpărat o casă mică în afara Vilnei și s-a concentrat în întregime pe studiu. Fiii lui au spus că nu a dormit niciodată mai mult de două ore pe zi, nici mai mult de jumătate de oră o dată. Pentru a elimina distragerile, a închis obloanele chiar și în timpul zilei și a studiat la lumina lumânărilor.”
Johnson adaugă că rabinul Elijah ben Solomon Zalman „a considerat Hasidismul ca pe un scandal. Pretențiile sale de extaz, miracole și viziuni erau… toate minciuni și iluzii.” În plus, Gaon credea că însuși conceptul de zadik –central pentru mișcarea Hasidic- este idolatria [cultul creaturilor]. Și cel mai rău dintre toate, noua teorie hasidică a rugăciunii (inclusiv rugăciunea în idiș „vulgar”!) a fost un substitut și un afront la erudiția ebraică „fie-totul și sfârșitul iudaismului”.
Prin urmare, conduși de lideri ortodocși bine respectați și puternici, cum ar fi Gaonul din Vilna, au fost emise interdicții, incendii de cărți și excomunicații împotriva hasidismului în 1772 și din nou în 1781, 1784 și 1796. Alți evrei au primit ordin să nu se căsătorească, pentru a ajuta la înmormântare sau chiar pentru a împărți mâncare sau băutură cu „secta eretică”. Disputa a devenit atât de amară încât marele rabin Ilie a declarat odată că, „dacă aș avea puterea, aș pedepsi acești necredincioși, așa cum închinătorii lui Ba’al au fost pedepsiți din vechime [Ilie biblic i-a măcelărit pe profeții lui Ba’al!]. ” Uneori, scrie Scheindlin, atât Hasidimii, cât și ortodocșii „se denunțau reciproc autorităților guvernamentale (adică creștine)”.
Astfel, „conducerea non-hasidică stabilită”, explică Gershon David Hundert, „s-a opus accentul pus pe experiență mai degrabă decât pe studiu, la cultul zaddikului, la orgoliul maselor care s-au comportat ca misticii și la cei aparent lipsiți de minte. Mai practic, au existat obiecții la înființarea de către Hasidim a propriilor săli de rugăciune, care i-au îndepărtat oarecum de sub controlul comunității, și la metoda Hasidică de sacrificare a animalelor, ceea ce însemna că ei eludau impozit comunal pe carne”.
La fel ca persecuțiile Bisericii Creștine Vechiului, cu cât ortodocșii atacau, ridiculizau și încercau să-i suprime pe Hasidim, cu atât mișcarea părea să se răspândească mai mult. Până la începutul secolului al XIX-lea, mai mult de jumătate dintre evreii din Europa de Est s-au identificat cu Hasidism. Și mișcarea a continuat să crească. Până în anii 1830, Hasidismul a oferit un mod de viață viabil pentru majoritatea evreilor din Ucraina, Galiția (sudul Poloniei) și centrul Poloniei și unui număr mare de evrei din Belarus-Lituania și Ungaria.
În același timp, este interesant de observat că hasidismul nu a prins niciodată rădăcini în Europa de Vest. Din nou, Hasidismul a fost o mișcare populară contra-culturală și entuziastă, care a îmbogățit viețile poporului evreu ca grup, separându-i de vecinii lor creștini prin limbă, cultură, religie și stare civilă. În schimb, evreii din Europa de Vest de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și al secolului al XIX-lea – influențați de Revoluția Franceză (1789-1799) și Napoleon – au avut tendința de a-și concentra eforturile pe integrarea culturală, socială și civică în societățile industriale emergente din Anglia, Franța și Germania. Până la șocanta afacere Dreyfus din Franța (c. 1893), aceste societăți păreau să ofere cea mai bună speranță de egalitate pentru mulți evrei.
După îndelungata luptă împotriva mitnagdim (ortodocșilor), hasidismul s-a așezat încet și și-a creat propriile structuri sociale unice. Acestea au inclus o serie de rebe concurente. A evoluat un sistem elaborat de succesiune dinastică, un ginere sau ginere al fiecărui rebe moștenind conducerea curții. Rebe a combinat autoritatea politică cu cea religioasă. Cercul de adepți care s-a adunat în jurul fiecărui rebe a ajuns să fie cunoscut sub numele de hoyf, [idiș pentru „curte” sau „curte”]. Aceste comunități strâns unite s-au dezvoltat adesea în instituții sociale complet autosuficiente. Centrat în jurul casei rebe și a bedmedresh [casa de studiu și rugăciune], fiecare curte avea propriile sale artizani, depozitari și funcționari religioși, școli și și-a dezvoltat propriile tradiții orale și muzicale.
De-a lungul timpului, pe măsură ce numărul de hoyf concurente s-a înmulțit, au fost înființate tribunale în orașe și sate împrăștiate în Europa Centrală și de Est. Numeroasele curți diferite și rebe-urile lor sunt cunoscute după numele orașului din care au provenit. Astfel, în SUA, Bobov a venit orașul Bobova din Polonia (Galicia); Satmarul din Satu Mar în Ungaria de astăzi; Belz din Polonia; iar Lubavitch din Rusia.
Prin urmare, hasidismul nu este o confesiune, ci un stil de viață și o ideologie religioasă atotcuprinzătoare. Astăzi, mișcarea este exprimată – și încă mai trăiește – într-o varietate de moduri de către adepții diverselor „curți (sau secte)”. În Brooklyn, astăzi, sunt reprezentate peste șaizeci de instanțe. Cele mai multe dintre acestea sunt foarte mici, unele cuprinzând doar o mână de familii. Marea majoritate a Hasidimului american aparțin uneia dintre cele douăzeci de tribunale principale supraviețuitoare. Unele dintre cele mai cunoscute tribunale sunt (în ordine alfabetică): Amshinov, Alecsander, Belzer, Bobover, Bostoner, Boyaner, Breslov, Ger (Gur), Karlin-Stoliner, Kloisenberger, Lubovicher (Chabad), Modziter, Muncatz, Radziner, Satmar , Skvirer, Slonimer, Tauscher, Vizhnitzer etc., etc., etc.
LUBAVICHER HASIDIM
Chabad-Lubavitch, din satul bieloruș „Lubavich”, este în prezent cea mai mare și cu cea mai rapidă creștere a instanței sau grupului hasidic. Ei cresc pentru că – spre deosebire de majoritatea celorlalte grupuri evreiești – îi caută în mod agresiv pe evrei neobservanți și îi invită înapoi în stâlp. Ramura Chabad a Hasidismului a fost fondată de primul Rebbe Shneur Zalman din Lyady (1745-1813) – cunoscut și sub numele de „Maimonidele Hasidismului”. Sediul lor mondial [Vaticanul Lubavitcher!] este în prezent situat la 770 Eastern Parkway în Crown Heights, Brooklyn.
Ultimul Rabin Chabad-Lubavitcher –a fost al șaptelea din dinastie – a fost marele rabin Menachem Mendel Schneersohn. Rebbe Schneersohn a fost un om remarcabil. S-a născut în orașul ucrainean-rus Nikolaev la 14 aprilie 1902. Rebbe și-a petrecut tinerețea luptând pentru supraviețuire și ajutându-și evreii să supraviețuiască în ultimii ani ai Rusiei țariste pline de pogrom. Apoi, în anii 1920, Menachem Schneersohn a lucrat cu viitorul său socru [al șaselea Rebbe Lubavitcher Joseph Isaac Schneersohn (1880-1950)] luptând în subteran împotriva brutalelor încercări staliniste de a eradica toată viața evreiască din Imperiul Sovietic.
La scurt timp după căsătoria sa [cu cea de-a doua fiică a Președintelui Rabbi], Menachem și soția sa Rebbetzin Chaya Mushka Schneerson (d. 1988) s-au mutat la Berlin. Aici viitorul Rabbi s-a înscris la Universitatea din Berlin și a urmat cursuri de filozofie și matematică. Când Hitler și naziștii au ajuns la putere în 1933, Rebbe și Rebbetzin s-au mutat la Paris. Aici, până în 1938, Rabbi și-a continuat studiile la Sorbona și la un colegiu de inginerie parizian. Cu toate acestea, în timp ce a urmat studii științifice și de inginerie, ocupația principală a Rabbiului a continuat să fie cufundarea sa totală în studiul Torei.
În 1941, Menachem și soția sa [și al șaselea Lubavitcher Rebbe Joseph Isaac Schneersohn] au scăpat din Europa ocupată de naziști și s-au stabilit în Brooklyn, New York. Astfel, s-a stabilit o legătură între lumea veche a satului bielorus Lubavich și Statele Unite. Rebbe Joseph Isaac Schneersohn a murit în 1950. Un an mai târziu, înclinându-se în fața cererilor poporului, Menachem Mendel Schneersohn a devenit al șaptelea Rabbi Chabad-Lubavitcher. De la Crown Heights, timp de aproape 50 de ani, Rebbe a lucrat pentru a reînvia și transforma viața evreiască în fiecare colț al globului. În următoarele patru decenii, el a folosit mijloace moderne de comunicare pentru un program masiv de sensibilizare a evreilor din Statele Unite, Israel și alte țări, îndemnându-i să se întoarcă la tradițiile tradiționale ale credinței lor.
Este, de asemenea, interesant – și surprinzător – de observat că în anii săi de conducere, Rabbi a abordat legătura credință/știință la o varietate de niveluri. În ceea ce privește contradicția percepută între credință și știință, Rabbi a respins abordarea „apologetică” care a reinterpretat pasaje biblice și alte articole de credință, pentru a se potrivi mai bine cu teoria științifică predominantă. În schimb, cu viziunea asupra lumii holistică, aproape panteistă, Rebbe a învățat că credința și știința sunt complimente, nu contradicții.
Într-un alt eseu, „Despre esența șasidismului”, Rebbe afirmă: „Tora are patru niveluri principale de interpretare: pshat, sensul simplu; remez, sensul sugerat, intimat; drush, sensul omiletic, expus; și sod, sensul ezoteric. Fiecare definește și exprimă Lumina Divină Infinită conținută în Tora în maniera sa particulară. Învățăturile hasidismului, însă, nu sunt delimitate și definite de nicio formă. Hassidismul include toate cele patru dimensiuni ale Torei, le transcende, le unește și dă viață fiecăruia dintre ele.”
Din acest pasaj noi, ca creștini occidentali, ne-am întors din nou pe un teritoriu familiar. Ne reamintesc de metoda dublă de interpretare a Scripturii, așa cum este predată de scolasticii din Evul Mediu; 1.) Literalul; 2.) cel alegoric (sens tipologic sau profetic ascuns); 3.) Anagoglicul (sensul escatologic); și 4.) Tropologic (învățătura morală sau a modului de viață).
Lubavitcher Rebbe Menachem Mendel Schneerson a murit pe 12 iunie 1994. De atunci, mișcarea a fost fără un mare rabin pentru prima dată în 230 de ani. Rabinul a condus mișcarea timp de 44 de ani și, din moment ce nu a avut copii, nu există perspective pentru un succesor. Odată cu moartea sa, mișcarea – care continuă să crească – a trebuit să se adapteze la viața fără el.
Poate că Hasidiumul Lubavitcher se va dezvolta acum ca și grupul mai mic de Hasidic Breslov. Curtea din Breslov a fost fondată de rabinul Nachman din Breslov (1772-1810), strănepotul lui Ba’al Shem Tov, fondatorul Hasidismului. Breslov este situat în Ucraina. Deși Rebbe Nachman a murit în urmă cu aproape 200 de ani, el este încă considerat a fi liderul mișcării prin îndrumarea cărților și poveștilor sale. Până în ziua de azi, Hasidimii Breslover nu au un „Rebbe în carne și oase”. Fiecare Hasid este liber să meargă la orice ghid sau profesor evreu cu care se simte confortabil.
CONCLUZIE
Poate că cele mai mari contribuții ale mișcării hasidice la lumea culturală sunt celebrele lor legende și povești. Poveștile hasidice oferă lumii o ușă intrigantă și memorabilă într-o lume complexă a gândirii hasidice, teme religioase și umor. Bazându-se pe această tradiție bogată, mișcarea hasidică continuă să inspire scriitori, gânditori și filozofi interesanți care scriu lucrări despre etică, ficțiune și misticism. Acești scriitori se bazează pe puterea simplă, caracterul mistic și pe tradiția vechilor povești și concepte hasidice. Unii dintre acești scriitori evrei Hasidic și non-Hasidic, inclusiv Martin Buber [Originea și semnificația Hasidismului (1960; repr. 1988)]; YL Peretz, Sholem Aleichem, Isaac Bashevis Singer [Hasidism (1973)]; Bernard Malamud și Eli Wiesel [Souls on Fire (1972; repr. 1993)]; Harry M. Rabinowicz [Hasidism (1988)]; și Rivka Schatz-Uffenheimer [Hasidism as Mysticism, trad. de J. Chipman (1993)]. Renumiti pentru înțelepciunea și inteligența lor deosebită, acești scriitori au ajutat la popularizarea ideilor hasidice în lumea non-hasidică.
Hasidismul continuă să dețină loialitatea unor segmente semnificative ale evreilor din Europa de Est și din noua diasporă. Rebbes continuă să exercite o influență considerabilă în rândul sutelor de mii de adepți. Este ironic să observăm că, în secolul al XVIII-lea, Hasidismul a fost văzut ca o amenințare radicală la adresa ortodoxiei. Acum, la începutul secolului al XXI-lea, mișcarea a devenit un bastion al tradiției evreiești și al ortodoxiei în sine. În ciuda aparentului conflict cu lumea seculară post-modernă; o serie de noi mișcări religioase și sociale – inclusiv educația laică; tehnologie avansata; ateism; materialism; Shoah; Sionismul; ascensiunea și căderea marxist-leninismului (1917-1991); și imigrația în masă după cel de-al Doilea Război Mondial în Lumea Nouă – mișcarea hasidică continuă să supraviețuiască și chiar să prospere. În fața superficialității, cruzimii,
În metodologia lui Max Weber –aplicată studiului filosofiei religiei [religii comparate]– folosim Wertfreiheit [metoda etică sau neutră în valoare sau fără valoare] și ne străduim spre Verstehen [înțelegere profundă]. Având în vedere acest lucru, noi luteranii (cu rădăcini pietiste aproape uitate) putem avea un respect profund pentru frumusețea și misterul mișcării hasidice. Și, având asemănările istorice, filozofice și teologice cu pietismul, Hasidismul nu este atât de străin pe cât am fi presupus mai întâi. Într-adevăr, lumea este un loc mai uman datorită acestor oameni minunați și interesanți.
BIBLIOGRAFIE
Cairns, Earle E. Creștinismul de-a lungul secolelor. Grand Rapids: Editura Zondervan, 1978.
Carroll, James. Sabia lui Constantin: Biserica și evreii. New York: Houghton Mifflin, 2001.
Revista de Istorie Creștină. „Pietism (problema).” Carol Stream IL: Editura Christianity Today, 1986. Ediție electronică. Publicat în formă electronică de Logos Research Systems, 1996.
Revista de Istorie Creștină. „John Wesley (număr).” Carol Stream IL: Editura Christianity Today, 1983. Ediție electronică. Publicat în formă electronică de Logos Research Systems, 1996.
Clouse, Robert G. The Church in the Age of Orthodoxy and the Enlightenment: Consolidation and Challenge 1600 to 1800. St. Louis: Editura Concordia, 1980.
Erb, Peter C., editor. Pietiști: Scrieri alese. New York: The Paulist Press, Library of Spiritual Classics, 1983.
Giddens, Anthony. Capitalismul și teoria socială modernă: o analiză a scrierilor lui Marx, Durkheim și Max Weber. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press, 1971.
Enciclopedia HarperCollins a catolicismului. Richard P. McBrien, editor. San Francisco: HaprerCollins Publishers, 1995.
Hundert, Gershon David. Essential Papers on Hasidism: Origins to Present, (Lucrări esențiale despre studiile evreiești). New York: New York University Press, 1991.
Enciclopedia Internațională Evreiască. Ben Isaacson și Deborah Wigoder, editori. Englewood Cliffs, NJ, 1973.
Johnson, Paul. Istoria evreilor. New York: Harper & Row, 1987.
Noua Enciclopedie Evreiască. Editat de David Bridger. New York: Behrman House, 1962.
Ramm, Bernard. Interpretarea biblică protestantă. Grand Rapids: Baker Book House, 1970.
Rubinstein, Aryeh. Istoria populară a civilizației evreiești: Hasidism. New York: Leon Amiel Publisher, 1975.
Schiffman, Lawrence H. Recuperarea sulurilor de la Marea Moartă: adevărata lor semnificație pentru iudaism și creștinism. New York: Doubleday, The Anchor Bible Reference Library, 1994.
Scheindlin, Raymond P. O scurtă istorie a poporului evreu: de la vremurile legendare la statulitatea modernă. New York: Macmillan, 1998.
Smith, David L. A Handbook of Contemporary Theology: Tracing Trends and Discerning Directions in Today’s Theological Landscape. Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, o amprentă a lui Victor Books, 1992.
Spener, Philip Jacob. Pia Desideria. Philadelphia: Fortress Press, 1964.
Tillich, Paul. O istorie a gândirii creștine: de la originile sale iudaice și elenistice până la existențialism. New York: Simon & Schuster, 1968.
[Nota editorilor: Lucrarea pastorului Isaacs este foarte notată de subsol din Bibliografia citată mai sus, dar spațiul nu ne-a permis să includem notele de subsol în copia taretă a ELCM Quarterly. Dacă cineva dorește să primească o copie a lucrării cu note de subsol, vă rugăm să contactați
Pastor Mark Isaacs la
371 Wurtemburg Road,
Rhinebeck, New York 12572]
Acesta a fost textul analizei, arăt acum cele două motive care m-au făcut să-l public acum.
1. Avem o prietenă de familie, carismatică, medic de profesie și diagnosticată cu cancer, e în tratament. Vine des la noi. Avem discuții lungi. Ultima dată am pronunțat în dialog termenul „boala ta”. Mi-a răspuns foarte serios: „eu nu folosesc acest cuvânt, „boală””, și a adăugat câteva slogane carismatice, cum că „a nimicit boala” și că ea nici nu rostește termenul, etc. E medic. Am luat-o încet, cu binișorul, i-am dat timp să-mi explice și mi-a repetat mantre din cărți carismatice citite de mine acum 30 de ani, cărți cu care n-am votat nici atunci, nici acum nu votez. I-am arătat frumos din Biblie cum apostolul Pavel a folosit cuvântul „boală” la Timotei, „din pricina deselor tale îmbolnăviri”, și la alții. N-am avut succes, mi-am dat seama că creștinismul ei e deasupra Bibliei sau că își umple găleata minții și din alte izvoare. I-am arătat acest lucru, dar nu am reușit s-o clintesc, nu era deranjată că avea credințe nebiblice.
2. Uluiala lui Trump, dintr-un interviu dat azi-vară unui ziarist, dar publicat abia acum:
https://twitter.com/i/status/1471821911827091459 când a afirmat:
-„creștinii evanghelici iubesc mai mult Israelul decât evreii în țara asta USA” și
-„evreilor din USA ori nu le place de Israel, ori nu le pasă de Israel.”
Dacă Trump ar fi cunoscut și crezut profețiile, n-ar fi fost uluit. Evreii din America, mare parte hasidimi, nu iubesc ideea de „stat Israel” și chiar nu le pasă de Israel, așa că socoteala lui Trump, că dacă va face bine Israelului o să fie sprijinit de evreii americani, n-a ieșit. Trump chiar e supărat pe patronii de la NY Times (evrei) că nu l-au sprijinit la alegeri.
Poate cineva va zice ce legătură pot să aibă astfel de analize cu viața creștină, cu așteptarea Domnului Isus? Eu cred că au și mare. Un creștin trebuie să umble cu ochii deschiși(2 Petru 1:9), adică să vadă în față, să (re)cunoască drumul cel puțin cât să nu se-mpiedice și să-l țină drept. Când ai ochii deschiși vezi drumul, dar vezi și ce ține de drum: semne și marcaje îndeosebi. Evreii nu sunt drumul nostru, sunt semnele de pe drumul nostru. Cele mai mult de avertizare, nu de urmat. Așa că alunecarea carismatică spre extaz, înrudită după cum se vede cu hasidismul evreiesc, ar trebui să aibă în limbajul semnelor de circulație un semn de interzis, pentru cei ce văd, desigur.
Speranța noastră nu ne înflăcărează datorită unei emoții religioase fără noimă, ci încadrați fiind de amănuntele Planului luI Dumnezeu, cunoscând părțile împlinite ale acestuia, așteptându-le împlinirea celorlalte, știm sigur ce va urma. Această credință sigură e cu totul diferită de o emoție pentru care nu dai nici „o liturghie”, vorba unui rege. Adică nu lași liturghia. Pentru credință se moare, aceste forme de pietism însă s-au adaptat fiecărui călău, că de aia-s multe.
Trimite acest articol la prietenii tăi:
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Vestea Bună 