Cum recunoaștem lupii în blană de oaie?…câteva semne

31 Martie 2013

lupi

Lupul e viu, blana e moartă, ghearele de obicei nu sunt acoperite și alte semne.
Mai e coada care chiar dacă e acoperită cu blană, la lup nu e smerită, dreaptă în jos ca la oaie, e așa ca un corn semeț în sus în mod normal sau invers cu coada între picioare când fuge fricos. Căci lupii sunt fricoși, Păstorul cel Mare e dușmanul lor.

Dar să rămânem cu 3 semne de analizat la cel ce zice că-i oaie și tu ai îndoieli:

1.Tunde-i puțină lână din blană și așteaptă să crească. Dacă e oaie nu se va sinchisi, va crește la loc și de-o tunzi toată. Lupul se va supăra, va arăta tuturor locul tuns și va spune tuturor ce rău ești că l-ai tuns. Nu te va reclama la Păstor! Asta ca să avem toată libertatea să testăm duhurile.

2. Dă-i de mâncare și așteaptă! Dacă e oaie va rumega după mâncare, dacă e lup poți aștepta mult și bine. Lupul e dobitoc necurat. Asta ca să înțelegem că cei ai Domnului și cugetă la Cuvântul Lui, nu doar citesc.

3. Urmărește copitele. Cam greu, că de obicei lupii în blană de oaie umblă încălțați în râvnă fără pricepere, așa ca să nu se vadă copitele. Dar  oprește-l, descalță-l puțin de iureșul râvnei lui (treci peste: ”frate, nu stinge duhu’”) și vezi dacă are copita despicată sau gheare lăbărțate. Asta ca să urmărim discernământul(copita despicată). Oile cunosc glasul Păstorului, îl discern.

4.(completare 13 mai 2013) Calcă-i puțin pe gheare, vor scheuna înainte de a realiza că trebuiau să behăie. Acest semn e ușor de pus în practică. Pe oaie mai că nici nu poți s-o calci pe copită. Oaia are copita despicată și aproape verticală.


Religia este o industrie. ”Dubioasa Parascheva!” …am citat, nu dați cu piatra

28 Martie 2013

Am citat de aici: http://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/dubioasa-parascheva-roman-sfanta-reteta-fabricat-moaste-mitropoliei-moldovei-bucovinei-1_5153416700f5182b8558bae8/index.html

Pentru cititorii mei ortodocși precizez de la început că sunt un sectar, adică acel tip de individ care ”rupe neamul nostru”.
Sunt totuși român 100%, dar iată în familia noastră copii noștri sunt a șasea generație de sectari, bunicii noștri fiind și ei sectari, ca și bunicii lor care au fost primii sectari în sat încă din secolul 19. Așa erau și porecliți în sat: ai pocăitului.
Deci scriu aceste gânduri pentru că e criză economică, lumea nu mai are bani adică, nu că nu au ce mânca, dar ce-i ce erau obișnuiți să adune simt că e subțire de tot. Parascheva asta, scrie articolul a făcut anul trecut la Iași multe minuni, mai exact 2 milioane și jumătate de euro minunați. Cei de la Roman probabil au privit cu invidie și au scos și ei ceva moaște la pupat. E greu totuși, drumul de la idee la brand e lung și apoi ”corb la corb nu scoate ochii”.

    Ce scriu eu acum e riscant! Apostolul Pavel putea să se plimbe prin Efes mult și bine dacă nu ar fi spus că ”zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei” și dacă n-ar fi scăzut vânzările argintarului.  La Filipi scandalul a început când ”au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câștigului lor”.

Acestea fiind zise e destul. Dacă v-a sensibilizat introducerea mea, ascultați cuprinsul:
La Dumnezeu banii nu au nici o valoare, Lui nu-I este sete, nici foame, nu are ce să cumpere, tot universul e al Lui. Banii pe care îi dau oamenii la moaște sunt adunați și cheltuiți de popi. Dragii mei, nu vă înșelați, nu fiți fraieriți de niște șarlatani religioși!  De Dumnezeu nu ne putem apropia cu bani, ci cu o inimă deschisă, cu o ureche a sufletului ascultătoare și cu dorință de a crede Cuvântul Său.
Dumnezeu nu ne-a lăsat nici o marfă, nimic de vânzare, L-a dat pe Fiul Său să fie omorât chiar de cei ce trebuiau să-i păzească Cuvintele, de leviți, preoți și Mari Preoți în templul Său din Ierusalim. Tot așa și astăzi, cei ce zic că păzesc și vestesc Cuvintele lui Dumnezeu  ”socotesc evlavia un izvor de câștig” și în loc să vestească Cuvântul, vând iluzii.
Dumnezeu nu a construit temple, nici nu ne-a spus să-I construim temple, Dumnezeu a spus că noi, trupurile noastre, ființele noastre de carne sunt templele Duhului Său, noi înșine suntem ”o locuință a Lui Dumnezeu prin Duhul”!. Așadar Dumnezeu nu este în biserici sau mănăstiri, la moaște sau la hramuri, în schituri sau chilii. Dumnezeu este în duhurile, în mințile, în sufletele celor ce se gândesc la El, ce-i citesc cu drag cuvântul Lui (Biblia) și au fost sfințiți (privilegiați), fiind curățiți de păcate prin credința în jertfa lui Isus.
Fiecare creștin trebuie să aștepte arătarea pe nori a lui Isus fiul lui Dumnezeu. Acest eveniment este următoarea intervenție universal vizibilă a Creatorului în Creație. Nu știm ziua și ceasul dar perioada o știm, acum e aproape, sunt semne scrise în Biblie care arată că ceasul acestei epoci va suna în curând gongul. Unul dintre semne (cel mai important) este ”înfrunzirea smochinului” (înființarea statului Israel) și a tuturor copacilor (etniilor). Această revigorare etnică, această organizare a oamenilor pe principiul etniilor este acea înflorire a copacilor despre care scrie Biblia.
Începutul apropierii de Dumnezeu îl poți face chiar acum citind Biblia și mai ales crezând cronologia ei. Trebuie să știi dragul meu cititor că  de la creație nu sunt mai mult de 6200 de ani, de la potop cam 4500 de ani, de la divizarea oamenilor pe etnii cam 4000 de ani și de la despărțirea continentelor mai puțin. Istoria e tare scurtă, evoluționismul e o minciună mare. Apoi, crezând cronologia să iei cuvântul lui Dumnezeu ca și cum ți-ar vorbi al doilea Tată al Tău, Cel ce nu moare și nu doarme, Cel ce nu obosește și nu uită, Cel ce știe tot, poate tot, vede tot, aude tot, Cel ce a făcut un plan. Creația însăși este parte a acestui plan minuțios descris în Biblie. Dacă vrei, te ajut să-l deslușești!
Acest plan îl are în vedere pe Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, ne are în vedere pe noi, chiar și pe tine care doar prin credința în El poți deveni parte a acestui plan, fiu al lui Dumnezeu, participant și beneficiar a tuturor avantajelor unei astfel de poziții. Gândește-te la păcatele tale, ele sunt piedicile din minte ce te opresc să citești Biblia, plăcerea de a te juca sau privi nimicuri să nu te oprească din îndemnul de a citi Biblia, ca Dumnezeu să-ți vorbească! Începe acum și nu te opri!
 Moaștele sunt obiecte, nu te scapă de păcat, păcatul înădușă sufletul și nu prin atingere de oase cu puteri miraculoase scapă cineva de păcat, ci prin credința din inimă se capătă puritatea(dreptatea, justificarea) legală înaintea lui Dumnezeu. Datorită păcatului orice om este infractor înaintea lui Dumnezeu și va fi pedepsit. Însă prin credința în lucrarea de iertare a lui Isus Cristos, fiecare om care o crede și se pocăiește(regretă, se răzgândește) de păcatele sale este purificat, iertat, achitat, socotit drept și reabilitat moral și legal în ochii lui Dumnezeu.
Citește Biblia!

Un sectar amărât!

 


”Când trâmbița dă un sunet încurcat…”, despre claritatea învățării. Pilda trompetelor.

25 Martie 2013

Atunci când implementezi o înțelepciune (când înveți) sau când administrezi o înțelepciune (când cârmuiești) de fapt transmiți un semnal care este preluat și aplicat de cel(cei) ce-l ascultă. Acest semnal se cere să fie clar, distinct și ușor de recepționat.
Pilda din Cuvântul lui Dumnezeu care ne învață cel mai bine această lecție este pilda trompetelor(trâmbițelor).

”Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: „Fă-ţi două trîmbiţe de argint; să le faci de argint bătut. Ele să-ţi slujească pentru chemarea adunării şi pentru pornirea taberilor.” Numeri 10:1-2

”Şi când veţi ieşi la război în ţara voastră împotriva vrăjmaşului care vă va asupri, atunci să sunaţi alarmă din trâmbiţe; şi veţi fi amintiţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi salvaţi de vrăjmaşii voştri.” Numeri 10:9

Erau mai multe feluri de semnale date de trompete, semnal de plecare al unei tabere, al altei tabere, semnal de luptă, erau semnale de strângere a adunării și sunete de trompetă peste jertfe și arderi de tot.
Exista o obișnuință cu sunetul trompetelor, o cunoaștere a semnalelor, toată tabăra știa ce înseamnă fiecare sunet.
La fel cei care sunau din trompete aveau o bună cunoaștere a semnalelor.

De ce?

Pentru a nu crea confuzie.

Datoria celui ce învață este de a se asigura că ceea ce învață este bine recepționat de cei ce învață.
Nu este datoria celor învățați de a face această evaluare. Cel ce învață trebuie să aibă și cântarul pentru a ști CÂT să pună, unde și când. În Scriptură învățarea este asemănată și cu zidirea(edificarea). La zidărie trebuie urmărită sfoara, dreptarul și …rândul dinainte. Orice deplasare a sforii, a bolobocului, a rândului anterior crează confuzie și derută.

Orice învățare, spunea Comenius este o adăugire mică la ceva mult știut dinainte. Această adăugire trebuie să fie ca o creștere a ceea ce se știe, ca o completare, adaug: să fie ca un pod care crește peste prăpastia necunoscutului dar care are capătul bine ancorat în cunoscut.
Și proorocii și Domnul Isus au folosit mult parabolele, pildele.
De ce oare?
Pentru că pildele, existența fizică, materială, chiar carnală sunt o imagine, o preînchipuire a lucrurilor pe care le reprezintă. Fizicul există pentru spiritual, nu invers, materia este o oglindă a nevăzutului, ca să învățăm din pildele ei. De peste 6000 de ani creația este o mărturie glorioasă a Creatorului. Cuvântul revelat treptat până la apostoli nu putea să nu ia una câte una pildele creației să nu ni le deslușească.
Pildele, ca de exemplu pilda semănătorului, sau a bănuțului pierdut, a oii pierdute sunt ceva extrem de bine cunoscut de fiecare om încă din copilărie. Pildele cu exemple din creație sunt ”cunoscutul” de care se folosește Dumnezeu ca temelie pentru a pune pe el tâlcul, înțelesul spiritual. Folosind pilde vorbirea noastră nu va rătăci în ceața neclarității.

Trompetele erau confecționate din argint bătut. Argintul în Scriptură reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu (aurul reprezintă credința). Sunarea din trompete reprezintă proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Această proclamare e necesar să fie simplă și clară pentru a fi eficientă.

Exemplu 1.
Învățătura despre venirea Domnului. Este o învățătură putem spune neglijată. Dacă trompeta ar suna clar, ar presupune angajament, ”pregătire de luptă”.  Dar cum această învățătură nu se proclamă clar, trâmbița dă un sunet confuz, nimeni nu se pregătește de venirea Domnului, lumea nu-L așteaptă pe Domnul, așteaptă o societate mai prosperă (tot un domn e și asta). Sunetul iese confuz și nimeni nu se pregătește de nici o luptă…

Exemplul 2.
Învățătura despre preoția universală. Pe ”partiturile” tuturor mărturisirilor de credință protestante și pe paginile Bibliei învățătura că ”toți suntem frați” este bine tipărită. Problema apare când pune cineva trompeta la gură și vrea să sune acest semnal: nu-i iese.  De multe ori confuzia este dată de mărturia falsă, una se sună din trompetă și ”în altă direcție” pornesc cei ce sună. Teoretic ”toți suntem frați” dar practic aproape fiecare se adună pe lângă câte-un lideruț, ca muștele pe gunoiul vreunui înălțat, căci ce altceva este cu siguranță cel înălțat între oameni, decât o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Domnul a purtat de grijă ca ai Lui să nu fie înălțați, la întâiul răspuns de apărare al apostolului, toți l-au părăsit.

Exemplul 3
Sola Scriptura. Sună bine teoretic, dar practic este multă confuzie. Sunt atâtea cărți, le spunem copiilor noștri să meargă la școală și să învețe bine. Chiar și la biologie? Chiar și la lecțiile despre evoluție? Sau la istorie la lecțiile despre comuna primitivă? Mai e sola Scriptura sau e scriptura + teoriile mincinoase învățate chiar în școlile unde ne trimitem copiii? Ai mei copii sunt mari de-acum, dar la lecțiile respective le-am spus: aici puteți să nu luați 10, vă rog să veniți cu 4 acasă. Zâmbeau! Da, da, e minciună asta și asta. Nu cred că am clarificat totul, dar ceva-ceva am făcut.

Exemplul 4
Succesiunea apostolică. Taina Adunării. Cine are autoritatea? Cuvântul lui Dumnezeu e răspunsul teoretic, dar pentru că în practică s-au făcut multe compromisuri, nici trâmbița nu mai sună clar, dacă ar suna clar ar trebui să se lupte cu compromisul prima dată. ”-Frate tu n-ai voie să faci ”frângerea pâinii”, nu ești ordinat.” ”-Unde scrie?” Și aici începe sunetul încurcat al trompetei, partitura a fost schimbată de departamentul cultelor și așa a rămas. De atunci deruta e regula orchestrei.

Una se zice și alta se face, sunetul trâmbiței este confuz și lumea stă, nu pleacă, ascultă cârâiturile trompetelor ce sună încâlcit dar oamenii nu se clintesc, nu se pregătesc de luptă, adică nu pun în practică. În învățătură faptele noastre trebuie să urmeze îndeaproape vorbele. Dacă nu e așa trompeta ”mărturiei noastre”(a faptelor) va suna fals și nici trompeta ”de argint” a vorbelor ce le spunem nu va fi răspicată, ci un sunet încurcat.


Frate drag!…istoria unei cântări

24 Martie 2013

Am scris acum câteva zile despre cine face cântecele!

Iată aici pe doi din ei: Costache Ioanid și Nicolae Moldoveanu
ioanidmold

Prin anii 60 ei erau puternic urmăriți de securitate. Unul din ei, din înfricoșare a încetat o vreme să mai scrie.
A fost nevoie ca un ”frate drag” să sufle-n ”vatră sub cenușă”.

 

AUDIO: 


”Să fim mângâiați împreună.” Lecția tăciunilor. (CHM)

23 Martie 2013

1.
Intri în cameră şi vezi că focul aproape s-a stins, sau abia mai pâlpâie. Vătraiul şi uneltele pentru foc sunt acolo, lustruite şi aşezate la locul lor; dar ce pot face ele? Nimic! O mie de seturi din cele mai minunate unelte pentru foc nu ar putea să aprindă nicio scânteie. Trebuie să fie o mână vie care să le mişte, altfel vor rămâne acolo nemişcate şi fără putere.

Ce este de făcut? Iei vătraiul, îndepărtezi cenuşa, şi introduci un curent de aer; apoi scormoneşti jăraticul aproape stins şi în câteva momente ai un foc minunat, strălucitor. Cine s-ar gândi să laude vătraiul? Cine ar spune: “Vătrai drag şi minunat!” Nu vătraiul neînsufleţit, ci mâna care are viaţă a fost la lucru. Într-adevăr, mâna se foloseşte de vătrai, dar fără mână acesta este inutil.

Din toate aceste lucruri putem învăţa o lecţie morală foarte frumoasă pentru noi, cei care, într-o măsură cât de mică, suntem folosiţi în lucrarea binecuvântată a Domnului. Trebuie să nu uităm niciodată că, în ceea ce priveşte lucrările care se fac pe pământ, Dumnezeu este Cel care le face. Dacă El în îndurarea Sa Se foloseşte de noi, să nu uităm niciodată că suntem doar instrumente, la fel de neajutorate şi lipsite de putere ca şi vătraiul. Fără îndoială că ne bucurăm în lucrare; dar acum nu discutăm despre bucurie, ci despre putere. Dacă se face vreo lucrare reală, Dumnezeu este cel care o face. A lui fie toată gloria. „Ce este deci Apolo? şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi şi crezut după cum i-a dat fiecăruia Domnul. Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a dat creştere. Aşa că nici cel care plantează nu este nimic, nici cel care udă, ci Dumnezeu, care dă creştere” (1. Corinteni 3:5-7 ).

A da importanţă necuvenită omului este extrem de grav, la fel şi a-l ridica pe un loc nemeritat, oricât de mult ar fi fost el folosit în lucrarea Domnului. Am văzut lucrări dărâmate şi lucrători ruinaţi moral tocmai de acest lucru. Este o greşeală fatală. Oamenii sunt scoşi din locul care le-a fost dat de Dumnezeu, sunt lăudaţi, aclamaţi şi sunt priviţi ca fiind ieşiţi din comun; li se scriu biografii care se publică înainte de moartea lor. În felul acesta sunt ridicaţi pe o poziţie complet greşită, ca unii care ar umbla pe picioroange, iar apoi vine o cădere teribilă, care să îi trezească şi să îi readucă în locul care li se cuvine.

Slujitorii Domnului ar trebui să fie foarte atenţi la acest rău teribil. Priviţi la Stăpânul nostru binecuvântat, care întotdeauna s-a retras departe de entuziasmul şi aplauzele oamenilor. Atunci când oamenii se minunau de învăţătura Sa, El a spus: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis”. Când au vrut să vină şi să Îl ia pentru a Îl face împărat, El S-a retras pe munte pentru a se ruga. Când I-au spus să se arate oamenii, a spus: “Timpul meu nu a sosit încă”. Întotdeauna Îl găsim ascunzându-Se pe Sine, binecuvântat fie Numele Său veşnic! Oh, să ne adăpăm mai mult din duhul Său, şi să umblăm pe urmele Sale. Să fim mulţumiţi cu a fi nimic şi nimeni, pentru ca Hristos să fie preamărit! Fie ca Dumnezeu să ne dea acest har imens.

 2

Îmi aduc aminte că într-o zi am intrat în cameră şi am văzut focul pe cale să se stingă. Privindu-l mai îndeaproape, am observat o jumătate de duzină de tăciuni care abia mai pâlpâiau şi erau împrăştiaţi peste tot – prea depărtaţi unul de altul pentru a se putea ajuta, fiecare dintre ei stingându-se rapid, în lipsa unui ajutor cât de mic. Ce era de făcut? A arunca o grămadă de cărbuni proaspeţi ar fi însemnat să stric totul şi să sting ceea ce mai rămăsese. Tăciunii nu le puteau fi de ajutor cărbunilor, iar cărbunii ar fi putut doar să înăbuşe tăciunii.

Dintr-o dată, mi-a venit o idee simplă. Am strâns cu blândeţe tăciunii care erau împrăştiaţi şi i-am adus împreună, şi puţina viaţă pe care o mai avea fiecare a făcut în curând ca toţi să prindă viaţă, şi toată acea ceată de tăciuni pe cale să se stingă, puşi împreună, au făcut un foc frumos, în stare să aprindă şi alţi cărbuni.

M-am gândit că pot învăţa o lecţie de aici. Dacă vin într-un loc şi îi găsesc pe copiii lui Dumnezeu într-o stare de răceală, de slăbiciune, pe moarte, trebuie doar să caut să îi aduc împreună pentru a se ajuta unul pe altul şi pentru a fi o binecuvântare unul pentru celălalt. Şi apoi vor fi în stare să îi influenţeze şi pe cei de afară.

Acest ajutor reciproc este de mare importanţă. Oamenii sunt atât de înclinaţi să se bazeze pe cei dăruiţi. Şi dacă nu au astfel de oameni, atunci sunt descurajaţi şi se împrăştie, în loc să se apropie în dragoste şi să se ajute unii pe alţii prin credinţa comună.

 3

Cu o altă ocazie, servitoarea a fost chemată să aprindă focul în sufragerie. L-a găsit la fel cum îl găsisem şi eu în camera mea; dar a adoptat o atitudine cu totul diferită. În loc să strângă împreună cei câţiva tăciuni care abia mai pâlpâiau, ea a pus deasupra un căbune mare, care a înnăbuşit complet tăciunii. În câteva momente totul era stins şi rece. Cărbunele acela mare nu a putut să le fie de ajutor tăciunilor; şi tăciunii nu l-au putut ajuta. A fost un eşec. Cărbunele era foarte bun, dar nu în locul acela. Deoarece tăciunii nu au fost în stare să se folosească de el.

Am învăţat şi de aici o lecţie. Am zis că acel cărbune este ca un “frate însemnat” care vine într-o adunare mică şi slabă şi, în loc să încerce să întărească şi să crească scânteia de viaţă care este în acei puţini şi slabi, el îşi ia o poziţie proeminentă, face totul şi îi dă complet deoparte pe ceilalţi.

Lucrul acesta trebuie evitat cu mare atenţie. Fie ca fiecare slujitor al Domnului să vegheze şi să se roage împotriva acestui rău, şi să trăiască astfel; şi să nu accepte ca “fratele însemnat” sau “slujitorul” să fie pus peste el. Cât de minunate sunt cuvintele inspirate ale apostolului din Epistola către Romani: “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, casă fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt, atât a voastră, cât şi a mea.” (Romani 1:11,12 )

Gândul acesta este deosebit de frumos – exact opusul principiului „fratelui însemnat”. Meditaţi puţin la acest slujitor binecuvântat al lui Hristos, cel mai mare învăţător pe care l-a avut vreodată biserica, care îşi dorea să fie mângâiat de credinţa celui mai slab sfânt din adunare! Îşi dorea părtăşia – şi era gata să ajute, dar nu dorea să monopolizeze. Nu dorea să stingă tăciunii care pâlpâiau, ci să îi strângă împreună şi să îi întărească, pentru a fi „mângâiaţi împreună”.

Nimic nu poate întrece frumuseţea morală a acestui lucru. Este pur şi simplu divin. Fie ca şi noi să-l învăţăm! Cu siguranţă că avem nevoie de el cu toţii. Pericolul este de ambele părţi. Unii sunt în pericol de a îşi asuma prea mult, alţii de a îşi asuma prea puţin. Fie ca toţi să fie într-o asemenea stare de suflet, având o asemenea atitudine de inimă, încât să fie potriviţi pentru orice lucrare cât de mică în care Domnul nostru binecuvântat ar vrea să îi folosească – nu căutând o poziţie pentru noi înşine, ci slujind tuturor în dragoste. Domnul, în marea Sa îndurare, să lucreze aceasta în noi toţi, preaiubiţii Săi!”

sursa


Convingere și comunitate. Studiu de caz: documentarul National Geographic despre huteriți

22 Martie 2013

De peste 15 ani nu avem televizor în casă.
Acum e prima dată când un pic îmi pare rău.
Pe natgeotv se transmite un documentar despre huteriți. Dar să fac o paranteză folositoare și apoi revin la huteriți.

Există comunități etnice(de limbă), comunități de rudenie, comunități de profesii, comunități de interese, comunități de pasiuni, comunități de tradiții și comunități de convingeri(credințe).
S-ar părea (la prima vedere) că Adunarea lui Dumnezeu este o ”comunitate de credință”, sau o comunitate de comunități de credință, adică grupuri de oameni uniți prin credința comună a evangheliei.
Personal cred că Adunarea este altceva și mai mult decât ceea ce înțelege și vede lumea prin ”comunitate”.
Adunarea este un mister pentru oameni, este o unitate de Duh, de dragoste, de gând a celor care au Gândul lui Cristos, este un trup spiritual.
Acest trup există real indiferent dacă este vizibil sub formă de comunitate sau nu. Mai ales apăsarea persecuțiilor face și inteligibil și justificat acest adevăr.
Toți cei care au gândul lui Cristos sunt în acest trup și cu siguranță cei care nu-l au, nu sunt, indiferent de ce comunitate sunt alipiți.
Unitatea în convingeri și exprimarea lor sub formă de comunitate vizibilă sunt două lucruri diferite.

Un exemplu istoric.
La Ierusalim, după omorârea lui Stefan cu pietre, toți s-au împrăștiat în afară de apostoli.
Faptul că ei nu mai erau împreună în porticul lui Solomon, nelipsiți de la templu, faptul că erau împrăștiați geografic nu înseamnă că trupul lui Cristos a fost distrus.
Faptul că Pavel a rămas singur sau că a fost ani de zile închis și în lanțuri nu a însemnat o întrerupere, o înfrângere a Adunării, tot așa cum biserica lui Diotref bine strunită nu a însemnat o victorie a adunării.
Convingerea(credința) e una și comunitatea e alta.
Unitatea noastră e dată de credința comună, nu de existența sau caracterul comunității pe care aparent credința o formează.
La fel e bine de observat că perpetuarea unei comunități nu înseamnă neapărat perpetuarea credinței care a inițiat-o.

Pentru foarte mulți oameni existența unei comunități dovedește tăria convingerilor care au format-o și inexistanța unei comunități pare a spune că…”voi câți sunteți?” Așa ar fi dacă nu ar exista și alte metode de o forma și alte interese de a păstra o comunitate.

Documentarul despre huteriți e un bun exemplu. Am scris despre huteriți pe acest blog. De 500 de ani practică un fel de comunism creștin, trăiesc în colonii, nu posedă proprietate privată (au toate de obște), sunt peste 50.000 de oameni trăitori în mai bine de 300 de colonii în SUA și Canada.
Documentarul ”Colonia huteriților” este transmis și în România de National Geographic Channel. După transmiterea în SUA, cei de la National Geographic au luat o bună porție de critică pentru lipsă de obiectivitate. Emisiune este o batjocură asupra comunității huterite prezentând membrii ei ca niște victime ale unor convingeri de care ei de fapt nu mai țin seama, dar forța tradiției i-ar obliga. Prin aceasta convingerile(credințele, mărturia) sunt înjosite, sunt batjocorite, iar forța ”civilizatoare” a conformismului este lăudată.

Orice convingere naște o conduită.
Dacă mai mulți oameni care trăiesc în apropiere unii de alții împărtășesc și se învoiesc în aceleași convingeri, ei pot forma o comunitate.
Comunitate de convingeri.
Această comunitate se poate perpetua fiind păstrată și de alte forțe în afara forței inițiale a dragostei de adevărul comun împărtășit(forței convingerii, credinței).

Dacă cineva se naște în acea comunitate și nu este nici instruit și nici nu-i este insuflată dragostea de Adevărul inițial atunci și atașamentul față de comunitate al noului pe lume venit va fi simțitor mai mic.

O astfel de comunitate au găsit cei de la National Geografic, o comunitate rebelă, nereprezentativă absolut deloc pentru tăria idealurilor unei mișcări creștine ai cărei strămoși au fost martirizați timp de 500 de ani.

Ce învățăm pe copiii noștri? Convingeri sau comunități? Atașament de un Adevăr sau de o comunitate?
Când am plecat de la sat la oraș, acum 33 de ani părinții mi-au spus grijuliu și repetat:”să mergi la biserică!” neuitând să mă întrebe des când mergeam acasă: ”ai fost la biserică?”
De fost am fost, de botezat m-am botezat, dar ce n-au știut dragii de ei este că m-a botezat un agent al Securității pe mine și acum aproape 60 de ani tot un agent al securității i-a botezat și pe ei.
La biserică!
Cu ce ținem?
Cu convingerea sau cu comunitatea?


”Numai înălțimile tot n-au fost îndepărtate…”. Pilda înălțimilor

20 Martie 2013

1.Am multe necunoscute și multe întrebări.
Nu mă stresează.
Aseară discutam la telefon cu un frate și el mă întreba ceva ce-l rodea. I-am spus: ”pune această nouă picătură de necunoaștere a ta în marea de necunoaștere mai veche ce te înconjoară. De ce să te streseze picătura dacă nu te stresează marea? Nu te mai gândi la ea.”
Sau: ”aruncă îngrijorarea răspunsului asupra Lui.”
Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu.
În aceasta stă Gloria Lui: în ascunderea lucrurilor.
Așa că atunci când am întrebări noi, le aliniez liniștit lângă cele vechi și le pun pe un raft al minții. Mă rog și aștept până Dumnezeu aprinde un led lângă câte-o întrebare și atunci o mut pe raftul întrebărilor cu răspuns. E un raft din care servesc și pe alții.

2.Astăzi vă dau o astfel de garnitură întrebare-răspuns și vouă.
Ce înseamnă înălțimile din Vechiul Testament, ce învățăm din ele? 
Căci toate acele lucruri s-au petrecut pentru învățătura și avertizarea noastră.
Citind istoriile împăraților vedem cum chiar cei mai buni și mai fideli rânduielilor lui Dumnezeu împărați, n-au fost pe deplin lăudaţi. Cea mai des-întâlnită vină de care nu s-au curăţit aproape nici unul era aceasta: înălţimile n-au fost înlăturate.
Asa, Ioas, Iosafat, cu toată râvna lor sunt acuzați că n-au îndepărtat înălțimile.
Chiar dacă toți din casa lui Iuda se închinau Domnului la Ierusalim, după rânduiala lui David, nu la Betel și Dan ca cei din casa lui Israel care urmau calea lui Ieroboam, Domnul nu trece cu vederea în Cuvântul Său această aparent mică scăpare a celor mai buni împărați: au păstrat nedărâmate înălțimile.

3.Porunca era foarte clară: ”Să nimiciţi toate locurile în cari slujesc dumnezeilor lor neamurile pe cari le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi subt orice copac verde. Să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le ardeţi în foc copacii închinaţi idolilor lor, să dărâmaţi chipurile cioplite ale dumnezeilor lor, şi să faceţi să le piară numele din locurile acelea.” Deuteronom 12:2-3

Observați că primele locuri menționate sunt munții înalți. Până astăzi în Caucaz sunt multe biserici construite exact pe vârfuri de munte. Probabil și în alte locuri.

4.Care este echivalentul spiritual al munților înalți?
”oricine se înalță va fi smerit…” sau ”ce este înălțat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu…” Luca 16:15
Astăzi suntem în călătorie și am fost în vizită la niște frați. Cu un frate am stat la masă și am avut o folositoare și înviorătoare stare de vorbă. El mi-a spus ceva de genul: păcatul cel mai de nedezlipit(între neoprotestanți) este ierarhia. Atunci s-a aprins ledul răspunsului lângă întrebarea mea. Mai spunea fratele cât de mult încearcă să lămurească pe unul pe altul și acest păcat e parcă o neprihănire mare.
Să ai pastor, să ai popă, să ai ierarh…munte înalt! Mai nou se spune lider. Sună mai modern cum pare și limba, dar e același personal care în alte limbi se numește agă, nacealnic sau bulibașă.
Voi să nu fiți așa: unul singur este învățătorul și Domnul vostru: Cristosul…voi toți sunteți frați.
Locurile înalte
la care se aduceau jertfe în Vechiul Testament reprezintă ierarhiile religioase de care adesea chiar cei mai fideli împlinitori ai Cuvântului din vremea noastră nu se pot desprinde. Și nu sunt neliniștiți de acest lucru.
Nici eu nu-mi pierd pacea, dar pe-a lor le-o tulbur cu drag de fiecare dată când Dumnezeu îmi deschide ușa urechilor lor și le zugrăvesc prin cuvinte drumul spre Ierusalim, acel loc spiritual arătat în Deuteronom 12.
Fără înălțimi.

Mărit să fie Domnul!