Sensul suferinței, Vladimir Marținkovski (întreaga carte)

1. Toți oamenii suferă
Fiecare dintre noi poate spune despre sine cuvintele cu care începe capitolul al treilea din „Plângerile lui Ieremia”: „Eu sînt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”. Chiar și Dostoievski a spus că „pământul de la scoarță până în mijloc este înmuiat cu sânge și lacrimi”.
Prin aceasta el a confirmat cuvintele ap. Pavel ” toată firea (creația) suspină şi suferă durerile naşterii.”
Când peste tot pământul a trecut sabia, focul, foamea și tristețea, suferința a cuprins omul și mai mult. Mergând pe stradă, rareori vei întâlni un zâmbet plin de bucurie. Desigur, există zâmbete pe fețe, dar câtă amărăciune, ridicol chiar și în acestea. Și câtă durere invizibilă se află ascunsă sub aceste fețe aparent calme și în spatele pereților caselor elegante. Uneori, o persoană se ascunde sub un zâmbet, ca să nu i se observe durerea. Iar simpatia, adesea nesinceră sau inutilă, îl irită adesea. Îmi amintesc moartea recentă a clovnului Max Linder (1925), renumit în întreaga lume, care a înveselit mulțimile cu un umor inepuizabil în timp ce a tăinuit în el o adâncă rană a suferinței care l-a condus în final la sinucidere.

Părtășia suferințelor lui Hristos. Sensul suferinței (12. Sfârșit.) Vladimir Marținkovski

      Cum poate să aibă cineva părtășie cu suferințele lui Hristos? De ce apostolul Pavel a acordat o atât de uriașă însemnătate acestei experiențe? Dar mai întâi de toate trebuie să clarificăm ce trebuie înțeles prin expresia „suferința lui Hristos”? Suntem atât de înclinați să înțelegem prin aceasta chinul Lui din Grădina Ghetsimani și moartea Sa ispășitoare pe Calvar. Dar acest lucru este departe de a cuprinde întregul înțeles, nu au fost oare ultimii trei ani ai vieții Sale pământești un lanț continuu de suferință?

     Să ne amintim cât de greu a fost pentru Hristos, Fiul Sfânt al lui Dumnezeu, să trăiască printre oameni păcătoși, în contact permanent cu nevoile lor și să aibă permanent în fața ochilor Lui, umilința morală și urmele dăunătoare ale păcatului. Cât de dureros a fost să fii tot timpul un singuratic din punct de vedere spiritual, puțin înțeles, în mod constant neînțeles chiar de cei mai apropiați și dragi oameni. Să nu ai timp să mănânci și să dormi, să suferi foame și lipsuri de tot felul, să nu ai un loc unde să-ți pleci capul. Să fii supus unor ispite grele și pentru toate acestea să culegi calomnie, ură și persecuție. Cât de chinuitor a fost să fii abandonat de toți, chiar de ucenicii apropiați, să fii supus umilinței, torturii și, în cele din urmă, unei morți îngrozitoare pe cruce.

   Moartea lui Hristos pe Golgota a fost doar sfârșitul unei vieți de slujire și de suferință. Să nu uităm că aceste suferințe ale Lui au fost suferințe voluntare. „Tatăl Mă iubeşte,” spune Hristos „pentrucă Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu dela Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăş: aceasta este porunca, pe care am primit-o dela Tatăl Meu.“ Ioan 10:17-18

     Aceasta înseamnă că nimeni, nici Dumnezeu, nici oamenii – nu L-au forțat să aleagă o astfel de viață pentru Sine. În orice moment, El a avut posibilitate deplină să trăiască pentru Sine și să ne lase să ne prăpădim, dar El a preferat să-și jertfească viața Lui pentru mântuirea noastră, mișcat de iubirea pentru noi. Anume acest lucru a dat suferințelor lui caracterul de jertfă.

      Care a fost scopul acestor suferințe și care a fost motivul lor? Scopul lor a fost răspândirea binecuvântatei Împărății a lui Dumnezeu și astfel mântuirea rasei umane. Ca motiv al lor se dovedește a fi mărețul principiu al răsplătirii, care se manifestă în mod egal atât în lumea morală cât și în cea fizică și care acționează cu o eficiență la fel de precisă ca legea gravitației. „Nimic nu se dă pe gratis.” Nu există progres fără efort, fără silință, fără sacrificiu. Imaginați-vă bobul de grâu cum stă relaxat și confortabil în cămăruța lui îngrijită din spicul de pe câmp, se bucură de strălucirea soarelui, de vânticel,  de apropierea multor boabe la fel ca el din același spic de pe câmp.

Cât de groaznic trebuie să i se pară bobului, să cadă în pământul rece, umed, murdar și întunecat, se zacă acolo în singurătate, să se destrame și se piară. Dar numai cu un astfel  preț se ajunge la recoltă.

    Oare apostolul Pavel nu ar fi putut, rămânând credincios, să trăiască la un anumit nivel de confort, să aibă propriul său colț de cămin și să spună din când în când câte-o predică de zidire? Dar când a auzit chemarea lui Hristos, el nu a ezitat să meargă de-a lungul acelei căi pe care I-a trasat-o Hristos. „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,“ – spune el, și de aceea îl vedem „În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte ! De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” 2 Corinteni 2: 23 -27

    Este dificil să ne imaginăm ce șir lung de autonegare, silință, luptă și suferință a reprezentat viața lui. Mișcat de dragostea lui Hristos, el s-a dedicat voluntar lucrării lui Hristos și și-a luat cu bucurie cota sa din valoarea acestei însărcinări. În aceasta a și constat „părtășia la suferințele lui Hristos„. Apostolul Pavel a prețuit foarte mult părtășia la suferințele lui Hristos. „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui,” Coloseni 1:24. Această idee l-a îmbucurat, că toate aceste suferințe au fost făcute voluntar de dragul lui Hristos, iar aceasta a dat naștere unei relații noi, puternice și strânse între el și Hristos. În afară de aceasta, el a cunoscut din experiență căci calea suferinței pentru Hristos este o școală prețioasă în care a învățat multe. El a învățat să nu se bazeze pe puterea sa, ci pe puterea lui Dumnezeu, „care se desăvârșește în slăbiciune„. Durerile suferite de el pentru numele lui Hristos, i-au adus în sine o consolare cerească, astfel încât el a putut să spună despre sine, „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mîngîiere.“ (2 Corinteni 1: 5).
Sfârșit.
(toată cartea, aici)

Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Hristos și suferința. Sensul suferinței (11.) Vladimir Marținkovski

De fapt, Hristos oare nu de aceea a venit în această lume ca să-l elibereze pe om de severitatea suferinței? Nu este aceasta vestea bună și îmbucurătoare a Noului Testament?

În afara de Hristos, omul degeaba se străduiește să rezolve problema suferinței.

După cum s-a menționat, învățăturile lui Buddha caută să elimine suferința prin anihilarea dorințelor în om, dar prin asta un om ajunge fără emoții, nesimțitor, indiferent, impersonal … și împreună cu suferința Budda elimină și conștiința și viața.

Dar Hristos transformă dorințele malefice în dorințe bune, căci numai dorințele nebune și rele provoacă omului suferințe nimicitoare. El îndepărtează din dorințe numai petele lor de moarte – păcatul, la fel din personalitatea omului. Viața lui conștientă, duhovnicească, o păstrează. Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Când a întâlnit convoiul de înmormântare, El l-a oprit pur și simplu, înviind mortul.

Suferința este chestiunea de bază a omului care strigă către Dumnezeu. Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la strigăt. Hristos a adus Evanghelia milei, a vindecării, a păcii și a iubirii. Oamenii vor iubi mereu această carte, pentru că în ea se vor lovi de toată durerea umană – începând cu lacrimile amare ale trădării lui Petru și terminând cu durerea de nedescris a Fecioarei Maria, stând la cruce, cu o inimă străpunsă de sabia durerii Fiului ei.

Și în sfârșit, aici întâlnim experiențele Domnului care depășesc experiența noastră. La urma urmei, El însuși a parcurs întreaga cale dificilă a omului, luând asupra lui durerile noastre, dar fără păcat. Ce oferă Hristos unui om împovărat de suferința pentru neadevăr? Mai întâi de toate, El dă „orbilor vedere”, adică îi învață să distingă suferința pentru minciună, de suferința pentru adevăr. El iartă vina și eliberează de pedeapsa pentru minciună, de chinurile conștiinței și tocmai prin aceasta el ne unește pe noi cu  Dumnezeu.

Cei care au experimentat carcere și temnițe pentru mărturisirea Evangheliei, știu din experiență căci cu Hristos și în temniță este libertate, dar fără Hristos și afară este închisoare.

Să ne amintim ce a făcut milostivul samaritean. El a turnat pe rănile nefericitului ulei  și vin. Așa trebuie ca uleiul mângâierii să ungă rănile omului bolnav de moarte, poate că acesta va fi un cuvânt de consolare sau o atitudine atentă, sensibilă, prin cuvânt. Și nu cum au mângâiat prietenii lui Iov: „Pe tine Dumnezeu te-a pedepsit”. Mila omului trebuie să se arate față de fiecare și de oricine a căzut adânc. „Pentru că și tu ești un om păcătos”, spune un dicton oriental sanscrit.

Pe om trebuie să-l iubeși și să-l jelești, nu păcatul lui, bolnavul și nu boala lui. Dar ajutorul Evangheliei toarnă pe răni nu numai ulei, ci și vin, pentru a fi protejat de infecții, pentru a dezinfecta. Ea îl mângâie pe om, dar în același timp biciuiește păcatul lui, Hristos spune păcătoasei: „nici eu nu te osândesc” și în această constă bunătatea uleiului. Dar mai adaugă: „du-te și să nu mai păcătuiești” – acesta este vinul, salvatorul din moarte.

„De unii fie-vă milă și căutați să mântuiți pe unii”.

Numai vestea bună preface durerea în bucurie, răutatea în dragoste și duce la ceremonia cerească a Canei Galileii.
(toată cartea, aici)

„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.) Vladimir Marținkovski

     Dacă suferi pentru ce-ai făcut – pocăiește-te, dacă suferi pe nedrept – bucură-te. Dar mai există un alt fel de suferințe: pentru adevăr, pentru triumful iubirii, a purității vieții, pentru ascultarea de Dumnezeu, acestea sunt suferințele lui Hristos. Aici, unde realitatea ostilă a vieții carnale se întâlnește cu dorințele superioare ale duhului, atât în alții, cât și în noi înșine. Aceasta este lupta împotriva păcatului în numele lui Hristos. Această întristare care „este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire„. 2 Corinteni 7:10

       Pe calea către adevăr stă egoismul, autoafirmarea, sensibilitatea brută față de mine, și eu le declar lor război, „zugrum ceea ce mă chinuie“, așa cum spune Efrem Sirul despre spiritualizarea cărnii. Aceasta este o luptă, o etapă inevitabilă pe drumul spre fericire. Și în măsura în care aceste obstacole din partea „eului” cărnii mele și a oamenilor din lume stau  împotriva dorințelor mele superioare, eu sufăr.

      Oamenii „nu iartă binele”, ce ciudat. Oamenii l-au răstignit pe Hristos, ei Îl persecută și acum. În această lume în care Domnul nostru este crucificat, noi trebuie să fim persecutați, dacă nu suntem în prietenie cu această lume.

       Și oricine îl urmează pe Hristos fără cruce, nu este vrednic de El. Căci „toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi„. 2 Timotei 3:12

      Noi ne luptăm cu păcatul din oameni, ne luptăm „cu omul din spatele omului“ – și o astfel de luptă nu poate fi iertată, nu numai de duhul întunericului, ci și de acei oameni care „au iubit întunericul mai mult decât lumina“. Și suferința pentru mărturisirea numelui lui Hristos și a Evangheliei în cuvânt și în faptă este „…părtășia suferințelor lui Hristos.“ Aceasta este adevărata credință creștină, care a dat lumii frumusețea martirajului: „ întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentrucă este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta…. Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine.„(1 Petru 4: 13-19).

       Aceste suferințe vor înceta numai în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când aceasta se va arăta în toată puterea sa – și pentru acest scop anume, ca această Împărăție a bucuriei să vină, trebuie suferit. Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător. Și de aceea este scris: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1: 29).

      Aceste suferințe sunt pentru sensul vieții, pentru Logos, pentru Hristos. Despre aceste suferințe a spus Hristos: „…întristarea voastră se va preface în bucurie„. „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!„

  Cum putem distinge suferința de adevăr, de suferința pentru încălcarea adevărului? Pentru a face acest lucru, avem nevoie să purtăm în  viața noastră o imagine mai înaltă (un criteriu mai înalt) a binelui și a răului, a-L primi pe Cel care este Sensul Vieții, pe Cel care a spus despre sine:„Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“.

 Și în această lumină nu numai că distingem suferința distrugătoare de cea binecuvântată. Și nu numai că vedem în această lumină, dar această lumină va și arde cu un foc purificator suferințele pentru minciună, corectând cauzele lor – dorințele josnice, întunecate, iar suferințele pentru adevăr  vor fi transformate în bucurie și frumusețe.
(toată cartea, aici)

Suferința pentru minciună. Sensul suferinței (9) Vladimir Marținkovski

Există suferințe pentru încălcarea adevărului, cele care se nasc dintr-o nepotrivire a realității cu dorințele noastre rele. În acest caz, realitatea este bună. Dar dorințele noastre sunt păcătoase. Zgârcitul se usucă de lăcomie, alcoolicul se ostenește negăsind băutura stimulantă, omul crud nu doarme noaptea pentru că nu reușește să se răzbune, omul depravat este chinuit de arsura pasiunii lui rele. La urma urmei, toate acestea sunt tot suferințe.

„Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul…” (Romani.2:9).

O cât de mulți sunt acești martiri în numele „învățăturii lumii” cum spune Tolstoi. Ei sunt cu mult mai mulți decât cei pentru învățătura lui Hristos și suferințele lor sunt cu mult mai grele, pentru că sunt lipsite de sens. Ele nici nu pot avea sens, deoarece provin dintr-o încălcare a sensului vieții. Legile creației, ale iubirii și  ale purității.

Ele provin din lupta împotriva lui Hristos în numele păcatului. Împotriva sensului, a rațiunii (a Logosului) în numele lipsei de sens (a prostiei). Sensul lor temporar negativ constă numai în aceea că ele mărturisesc despre abaterea  de la sensul adevărat, veșnic al vieții și arată cum nu ar trebui să trăiești. Așa odată ce Hristos l-a avertizat pe împotrivitorul Lui Saul: „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” FA 9:5

Toate aceste boli fizice și psihice sunt doar semnale luminoase prin care natura a îngrădit marginile abisurilor și a bălților mlăștinoase pentru a-l proteja pe om. Este auto-protecție, imunitatea naturii. Cea mai mare dintre aceste suferințe este plictiseala, mărturisind despre un destin uman mai înalt, despre faptul că natura sufletului său are oroare de vid, și că acest vid nu se va umple cu nicio fantezie materială, pentru că „sufletul nemuritor îl poate satura numai Dumnezeu.“

Aceste suferințe nu trebuie să le îndurăm, ci să le îndepărtăm, eliminând cauza lor: păcatul. Cu toată puterea unei mânii sfinte și cu protestul ireconciliabil de care este capabil, omul ar trebui să se îndrepte împotriva acestor asupritorilor ai sufletului său: mândria, cruzimea, necurăția, care în timp ce promit satisfacție omului, aduc la gura sa doar „cupa morții, plină de iad (Lermontov)“, „întristarea lumii aduce moartea“ (2 Corinteni 7:10). Aceste suferințe nu merită o singură lacrimă, un singur oftat. De aceea, „să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne” (Evr. 12: 1) spune Scriptura. Și aceste cuvinte sună întotdeauna ca o chemare la acea revoluție spirituală profundă, care este numită revoluția spiritului.
(toată cartea, aici)

Cum să depășești suferința? Sensul suferinței (8) Vladimir Marținkovski

Adevărata înțelepciune constă nu numai în analizarea și explicarea suferinței, ci în capacitatea de a o depăși. Și aceasta este una dintre cele mai importante sarcini ale vieții. Pentru că a accepta viața înseamnă a accepta suferința și a știi să trăiești înseamnă a fi capabil să suferi.

Practic, ne relaționăm la suferință în două feluri: fie fugim de la ea, fie o acceptăm.

Prima atitudine o arată Buddha: el este conștient de faptul că realitatea este rea și dorințele sunt rele: el nu este în stare să schimbe una sau alta, astfel încât el vede ca singură scăpare, să ieși din orice dorință, din personalitate, din conștiența de sine, în Nirvana (uitare). Această metodă este un zbor, o plecare din viață, o sete de a nu dori nimic. Buddha a spus și el ce-a putut, fiind doar un om și trăind cu șase secole înainte de apariția în lume a lui Isus Hristos. El a ajuns la convingerea că viața este profund coruptă și distorsionată, că această viață nu merită să fie trăită și că e mai bine să nu trăim nicio viață. Așa că a predicat auto-distrugerea spirituală. Și mulți în zilele noastre sunt obosiți de viață. Ei vor ca în acest mod să scape de suferință și de viață.

 O fugă de suferință și mai frivolă este atunci când oamenii, marea majoritate a celor ce trec prin suferințe, își îneacă amarăciunea în câteva minute de plăcere, uitând sine în nebunia „sărbătorii din timpul ciumei“, sau dansând pe marginea morții. „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri„.

O altă atitudine față de suferință este acceptarea ei. „Vreau să trăiesc, să gândesc și să sufăr”, spune A.S. Pușkin.

Dar chiar și în acceptarea suferinței, nu e totul. Se poate suferi stupid, scrâșnind dinții. Dar se poate și depăși și transforma suferința. Suferința poate fi o piatră care presează sufletul, dar ea poate deveni o stâncă pe care o transformăm într-un sprijin ferm.

Când profetul Ieremia s-a plâns de poporul său și de ura acestui popor pentru mustrare a lui constantă, el se prăbușește în duhul lui și se plânge lui Dumnezeu: „Vai de mine, mamă, că m-ai născut, pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara!”, „Pentruce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentruce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă, care seacă? „ Ieremia 15:10,18

Dumnezeu îi răspunde: „dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea.” Ieremia 15:19, adică vei avea puterea, puterea creativă a Cuvântului divin. Tocmai acest mijloc, de a extrage prețiosul din nesemnificativ – constituie secretul întregii creativități a lucrării divine. Ea este în laboratorul chimic al naturii, în gunoiul ce putrezește care crește o floare parfumată. Ea este în artistul care ia „o imagine luată din viața meschină pentru a face din ea o perlă creației” (Gogol, Suflete moarte).

Forța, de fapt, care, în evul mediu, alchimiștii, numind-o piatră filosofică, ar transforma metalele grosiere în aur. Și ea este această putere, ce crează smarald din lut și diamant din cărbune.

Dar cu adevărat, tot ce este măreț intră în această lume prin porțile suferinței. Noi admirăm perla, cum se naște? În Oceanul Indian, o scoică trăiește într-o cochilie. Un bob de nisip intră în cochilie, ceea ce irită corpul scoicii. Atunci, cu scopul de a se proteja, ea emană din sine un lichid generator de perlă, care învelește bobița de nisip. Această activitate durează cu anii. Astfel, se naște perla, frumusețea coroanelor și colierelor.

Dar nu orice suferința este capabilă să o producă. De aceea, întorcându-ne acum la suferințele pe care le trăim, trebuie înainte de toate să distingem două dintre ele.

(toată cartea, aici)

Acceptarea suferinței. Sensul suferinței (7) Vladimir Marținkovski

Așadar, iată în ce constă sensul suferințelor, din ce cauză și în vederea cărui scop ele se petrec.
Ele au cauza lor activă – adică, abaterea de la normele și sensul vieții sau vieții raționale.
Suferințele au deasemenea scopul lor – întoarcerea omului spre viața normală, spre destinația lui adevărată – educarea omului spre o iubire dezinteresată de  bine.

Deoarece cauza suferinței se dovedește a fi îndepărtarea de Dumnezeu, atunci consecința ei este reîntoarcerea spre Dumnezeu și prin el spre creație și spre oameni, și chiar mai mult: adorarea Lui, pentru ca „Dumnezeu să fie totul și în toți”. Și acesta este scopul creeației. Și astfel se înțelege expresia poetului belgian Maeterlinck: „deși îngerii sunt mai frumoși decât oamenii, nu sunt lacrimi în ochii lor”. Cu toate acestea, nu toți oamenii depășesc suferința. Mulți sunt zdrobiți de ea. În ei suferința rodește nu slavă, ci hulă, nu binecuvântare, ci murmur și blestem.

(toată cartea, aici)

Suferința neînțeleasă. Sensul suferinței (6) Vladimir Marținkovski

Suferința neînțeleasă

Merețkovski și-a exprimat credința lui în înțelepciune și providență în astfel de cuvinte:
Prin lupta și haosul sălbatic,
Prin suferință și minciună,
Tu într-o armonie glorioasă,
poporul cel epuizat îl conduci.

Dar există suferințe, ale căror cauze degeaba le cauți în pedeapsa pentru păcat, chiar scopul lor este de neînțeles. Secretul lor se regăsește într-un alt plan al existenței, ele nu sunt trimise ca pedepse, ci ca încercări. Despre o astfel de încercare vorbește cartea iov.

Iov a fost testat temeinic și s-a dovedit a fi credincios. Acest fel de suferință nu este cauzat de păcatul omului, ci de acel secret despre care Dostoievski vorbește: „Diavolul se luptă cu Dumnezeu și câmpul de luptă este sufletul omului”. Aceste suferințe sunt date omului nu din vina lui – „Ci că se arate în el lucrările lui Dumnezeu” și omul să fie îndreptățit și prin aceasta și Dumnezeu, creatorul lui.

Victoria binelui în sufletul omului, justificarea lui necesită ca omul în mod liber să aleagă în mod neegoist adevărul și atunci când nu primește pentru el nici o recompensă, și chiar și atunci când un om rabdă o suferință neînțeleasă. Căci Hristos a dorit iubirea liberă a omului. Va rezista omul la acest test? Îl va binecuvânta pe Dumnezeul cel bun și va spune oare din adâncul suferinței sale, cum a spus Iov: „Binecuvântat să fie numele Domnului“, sau cu cuvintele lui Ivan Karamazov: „Drept ești tu,Doamne, pentru că judecățile tale s-au dat pe față!“.

(toată cartea, aici)

Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună. Sensul suferinței (5) Vladimir Marținkovski

5. Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună

Suferința nu numai că ne face pe noi mai buni, ci dezvoltă în noi abilitatea de a-i face pe alții mai buni. Prin această școală a trecut Iosif, care a experimentat vânzarea și închisoarea, David – care a supraviețuit persecuției și pribegirii, și toți profeții și oamenii drepți. În această școală a sărăciei, a abandonului, a singurătății, a respingerii , oamenii primesc o inimă nouă, făcându-i capabili de o slujbă mai bună.

„Așa cum aurul este testat în foc, oamenii plăcuți lui Dumnezeu sunt testați pe culmile umilinței”. Și de aceea Dumnezeu i-a trimis apostolului Pavel „un țepuș în carne“, astfel încât nu s-a umflat de mândrie, datorită strălucirii acestor descoperiri, ci a înțeles marea taină a smereniei: „puterea Mea în slăbiciune se face desăvârșită“.

Suferința conduce nu numai la putere, ci și la înțelepciune. Ea purifică vederea, aprofundează capacitatea de revelație. Apostolul Ioan, suferind pentru cuvântul lui Dumnezeu, era în închisoare pe insula Patmos, dar în vizorul duhului său era revelația lui Hristos.

Pentru ca stânca puternică a inimii omenești să fie zdrobită de Cuvânt, trebuie să experimentezi tu însuți ce înseamnă să ai o inimă zdrobită. Dar nu este așa de teribil când inima se zdobește, ci atunci când se împietrește. Dar nu este acesta oare secretul farmecului veșnic al lui Hristos? Prin urmare, el poate fi îngăduitor cu noi în slăbiciunile noastre, întrucât și „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat„. El însuși a trecut pe calea suferinței umane: „…suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui.”
(toată cartea aici)

Suferința curăță sufletul. Sensul suferinței. (4) Vladimir Marținkovski

4. Suferința curăță sufletul.

Nevoia unui om de purificare prin durere este atât de mare, încât adesea el caută compensări, pedepse pentru abateri, doar pentru a-și liniști conștiința, ca prin greutatea suferinței să-și potolească chinul lăuntric. Prin astfel de suferințe voluntare, un om își „topește” sufletul și îl pregătește pentru acceptarea purificării divine, deoarece și efortul persoanei trebuie să participe la ispășire, ceea ce atestă sinceritatea pocăinței sale.

„Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră!”, a predicat Ioan Botezătorul.

Suferința este pentru noi o sursă de valori morale și achiziții spirituale pozitive, ne duce la credință, dragoste și putere spirituală. Noi trăim pe acest pământ pentru a lucra la frumusețea sufletului nostru, iar viața este un atelier imens în care sufletul se pregătește pentru cerul cel nou și pământul cel nou.

„Printr-un mare foc de îndoială, „osana” a venit”, spune Dostoievski. Acest cuptor a fost de asemenea și așteptarea teribilă a execuției, când în 1849, stătea pe eșafod, și ororile celor 4 ani de temniță,  și viața într-o „casă a morții” și o epilepsie gravă.

– De ce ești atât de moale? – întreabă unul dintre eroii  dramei „Azilul de noapte” (Gorky).

„De aceea sunt atât de moale pentru că am fost foarte rupt.” Și oare voi nu ați experimentat cum suferința ne face să devenim mai condescendenți unii cu alții, cum ea insuflă sensibilitate spre înțelegerea durerii celuilalt în sufletul omului? Și nu este cel mai groaznic lucru să pierzi capacitatea de a iubi? La urma urmei, iadul este, potrivit starețului Zosima, „suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”.

Suferința noastră trupească poate contribui la eliberarea noastră morală, deoarece – „…cel ce a pătimit în trup a sfârșit-o cu păcatul” (1 Petru 4: 1).

„Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” Iov 5:7

Aceasta suferință a ta de acum, de care te cutremuri așa de tare – va scrie o nouă trăsătură a frumuseții în sufletul tău. Pe fața ta, ea fățuiește imaginea ideală, după chipul lui Dumnezeu, numai s-o suporți.  Nu te teme de loviturile marelui Sculptor, care taie din marmură cioburile care ascund frumusețea minunată – pe care o vede cu ochiul Său vizionar Artistul Divin.

(Toată cartea, aici.)

Înspre ce te conduce suferința? Înspre înțelegerea ordinii morale din univers. Sensul suferinței. (3), V. Marținkovski

3. Înspre ce te conduce suferința?

Nu produce ea oare roade binecuvântate în viață și astfel suferința se justifică?

Nu recunoaștem noi noi oare că multe din suferințele venite în viața noastră au avut asupra noastră un impact favorabil și au fost o școală a vieții pentru noi?

În primul rând, suferința pe care am îndurat-o ca urmare a vreunei abateri ne învață corectitudinea, confirmând existența legii morale în viață.
Am ofensat o persoană, dar în curând am experimentat amărăciunea resentimentului provocat de o altă persoană.
Am regretat dând cerșetorului – în curând mi-am pierdut geanta.
Iacov l-a înșelat pe Esau, luându-i dreptul de întâi născut, și pe urmă de mai multe ori a fost înșelat el însuși de Laban și de fiii săi.
Regele Adoni-Bezec după ce învingătorii evrei i-au tăiat degetele mari de la mâini și de la picioare a zis: „„Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari dela mîni şi dela picioare tăiate, strîngeau mîncare subt masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut»”(Judecători 1:7)

În viață, se împlinește în mod constant o lege: „Oricine păcătuiește, acela este pedepsit”.

Aceste suferințe ne învață să nu facem altora, ceea ce nu ne dorim nouă înșine.
Așa se poate descoperi și conștientiza ordinea morală a vieții, deși cu prețul suferinței, să ajungi să te simți într-un univers rațional, nu în haos, ci în cosmos (ordine n.n.). Prin urmare,  se dovedește logică exclamația lui David: „Este spre binele meu că m-ai smerit (am suferit, tr. rus), ca să învăţ orînduirile Tale.” Psalmul 119:71

(toată cartea, aici)

„

Cauza suferinței. Sensul suferinței (2)

2. Cauza Suferinței

Prin suferință, numim sentimentul de nemulțumire pe care îl experimentăm atunci când realitatea nu corespunde dorințelor noastre. Prin realitate subînțelegem circumstanțele exterioare precum sărăcia, boala, foamea, frigul și acțiunile noastre morale, a faptelor noastre, care nu arareori se împotrivesc celor mai înalte dorințe ale noastre.

Sursa suferinței constă de obicei în abaterea omului de la legile naturii, atât fizice și spirituale. Sau dorințele noastre sunt greșite, împotriva realității, a naturii lucrurilor, a naturii omului. Sau dimpotrivă, realitatea vizibilă stă împotrivă dorințelor noastre bune și prin urmare, suferim în felul acesta din cauza binelui. Dar aceasta este pentru că realitatea însăși a pervertit dorințele rele ale omului.

Acțiunile noastre sunt contrare dorințelor noastre celor mai înalte – „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac„, și noi experimentăm atunci  suferințe lăuntrice – chinul conștiinței.

Aproape întotdeauna vom găsi cauza suferinței în păcat, păcatul propriu sau al altcuiva, în încălcarea legilor vieții, care ne desparte de Dumnezeu, de oameni, de natură, „pentru păcatul este fărădelege“ (1 Ioan.3:4).

Care sunt aceste legi?
Pe limba biologiei și sociologiei sunt legile vieții, conservarea genurilor și a speciilor, a societății și a personalității.

Pe limba etică – legile dragostei, purității, dreptății și venerării a ceea ce este deasupra noastră.

Pe limba religiei, acestea sunt poruncile lui Dumnezeu.

Biblia recunoaște răul ca o relație: diavolul s-a poziționat față de Dumnezeu într-o relație incorectă, contrară perfecțiunii Lui, caracterului Său bun și abătută de la natura Lui obișnuită. Sensul suferinței pe de o parte este legat de rău, iar pe de altă parte este sensul vieții, pentru care trăiește o persoană, Biblia spune că principala sursă a suferinței noastre este „izgonirea din rai“ din cauza pacatului neascultării, a nerespectării legilor date. Și de atunci scopul vieții este „întoarcerea în rai”. Și ne vom întoarce în el mai buni decât am ieșit din el. Căci am ieșit din el cu cunoștința răului. Și ne vom întoarce cu o victorie asupra răului, am ieșit învinși și ne vom întoarce învingători.
(Capitolul 2 din lucrarea Sensul suferinței de Vladimir Marținkovski)
(O biografie mai amănunțită a lui Marținkovski am pus-o în linkul de azi, voi reveni asupra ei. Dau un citat:
„Lățimea punctelor de vedere ale lui Marținkowski, care a înspăimântat atât de tare pe lucrătorii GPU, a fost o trăsătură naturală a personalității sale multiple. Acceptând în septembrie 1920 botezul de la predicatorul Mennonit Tevs, el a stabilit condiția – să nu aparțină oficial nici unei comunități religioase. Și nu e un moft personal, ci o poziție prudentă, așa cum este exprimat în mod clar de către marele predicator al creștinismului de apostolul Pavel: „ A fi liber de toți oamenii, m – am făcut robul tuturor“ (1 Corinteni 9 :. 19).
Mai multe:
https://www.livelib.ru/author/525417-vladimir-martsinkovskij
Tot la acest link scrie despre prietenia lui cu Ostrovski, un evreu din Rusia emigrat în Israel.
Despre Ostrovski am mai scris, el a înființat adunarea din Jaffa. Ostrovski a fost și în România, fratele Moldoveanu și Ioanid l-au cunoscut. Poate de la oameni ca Ostrovski și ca Marținkovski au luat Moldoveanu, Ioanid, Moisescu și ceilalți frați, această poziție „prudentă”, de a nu face parte din nici o organizație religioasă, dar fără a fi anarhiști.)

(toată cartea, aici)

Toți oamenii suferă. Sensul suferinței (1)

Capitolul 1 din cartea „Sensul suferinței” de  Vladimir Martsinkovski.

1. Toți oamenii suferă
Fiecare dintre noi poate spune despre sine cuvintele cu care începe capitolul al treilea din „Plângerile lui Ieremia”: „Eu sînt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”. Chiar și Dostoievski a spus că „pământul de la scoarță până în mijloc este înmuiat cu sânge și lacrimi”.
Prin aceasta el a confirmat cuvintele ap. Pavel ” toată firea (creația) suspină şi suferă durerile naşterii.”
Când peste tot pământul a trecut sabia, focul, foamea și tristețea, suferința a cuprins omul și mai mult. Mergând pe stradă, rareori vei întâlni un zâmbet plin de bucurie. Desigur, există zâmbete pe fețe, dar câtă amărăciune, ridicol chiar și în acestea. Și câtă durere invizibilă se află ascunsă sub aceste fețe aparent calme și în spatele pereților caselor elegante. Uneori, o persoană se ascunde sub un zâmbet, ca să nu i se observe durerea. Iar simpatia, adesea nesinceră sau inutilă, îl irită adesea. Îmi amintesc moartea recentă a clovnului Max Linder (1925), renumit în întreaga lume, care a înveselit mulțimile cu un umor inepuizabil în timp ce a tăinuit în el o adâncă rană a suferinței care l-a condus în final la sinucidere.

Noi trăim astfel de zile, în care s-a întunecat nu soarele, ci fața umană, atâta durere îi reflectă fruntea, ridurile sale premature și părul gri!

Toată lumea suferă – și cei care au făcut mult rău, și copiii nevinovați și tinerii care încă nu au avut timp să guste viața. Suferă oamenii buni, și cu cât este mai bun un om, cu atât mai adânc se mâhnește. „Suma suferinței sufletului este proporțională cu gradul ei de perfecțiune”, spune Amiel în jurnalul său. Și Dostoievski confirmă că oamenii mari experimentează o mare tristețe „.

Oamenii suferă în trup – de foame, frig, boală și suprasolicitare. Suferința sufletului vine de la calomnii și ură, de la ei înșiși și de la alții, din vecinătate cu apropiații, vine din dorul singurătății și neînțelegerii, din otrăvirea cu amărăciunea dezamăgirii, sau din chinul dragostei înșelate sau din durerea pierderii celor dragi. Câte zile fripte ne provoacă conștiența propriei imperfecțiuni, deasemenea imperfecțiunea lumii cum a spus Solomon: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune.“ Nu degeaba A. Tolstoi recunoaște  că Beethoven „a auzit” sunetele marșului său funerar în bocetul naturii. Și poate cea mai mare suferință este în lipsa suferinței, la fel cum cea mai grea activitate este lipsa activității.

O groaznică pustietate care infioară duhul, suflă din spaima lipsei de prețuire care se naște din suferință- plictiseală, greutate, este faptul că nu există nici o suferință, nici durere, nici amărăciune sau angoasă -, ci un deșert lipsit de viață, asta este deprimant pentru conștiintă. La urma urmei, a nu suferi, asta înseamnă să nu participi la viață, la  suferința ei, să fii „inutil” și nefolositor.
(toată cartea, aici)