Cum poate să aibă cineva părtășie cu suferințele lui Hristos? De ce apostolul Pavel a acordat o atât de uriașă însemnătate acestei experiențe? Dar mai întâi de toate trebuie să clarificăm ce trebuie înțeles prin expresia „suferința lui Hristos”? Suntem atât de înclinați să înțelegem prin aceasta chinul Lui din Grădina Ghetsimani și moartea Sa ispășitoare pe Calvar. Dar acest lucru este departe de a cuprinde întregul înțeles, nu au fost oare ultimii trei ani ai vieții Sale pământești un lanț continuu de suferință?
Să ne amintim cât de greu a fost pentru Hristos, Fiul Sfânt al lui Dumnezeu, să trăiască printre oameni păcătoși, în contact permanent cu nevoile lor și să aibă permanent în fața ochilor Lui, umilința morală și urmele dăunătoare ale păcatului. Cât de dureros a fost să fii tot timpul un singuratic din punct de vedere spiritual, puțin înțeles, în mod constant neînțeles chiar de cei mai apropiați și dragi oameni. Să nu ai timp să mănânci și să dormi, să suferi foame și lipsuri de tot felul, să nu ai un loc unde să-ți pleci capul. Să fii supus unor ispite grele și pentru toate acestea să culegi calomnie, ură și persecuție. Cât de chinuitor a fost să fii abandonat de toți, chiar de ucenicii apropiați, să fii supus umilinței, torturii și, în cele din urmă, unei morți îngrozitoare pe cruce.
Moartea lui Hristos pe Golgota a fost doar sfârșitul unei vieți de slujire și de suferință. Să nu uităm că aceste suferințe ale Lui au fost suferințe voluntare. „Tatăl Mă iubeşte,” spune Hristos „pentrucă Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu dela Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăş: aceasta este porunca, pe care am primit-o dela Tatăl Meu.“ Ioan 10:17-18
Aceasta înseamnă că nimeni, nici Dumnezeu, nici oamenii – nu L-au forțat să aleagă o astfel de viață pentru Sine. În orice moment, El a avut posibilitate deplină să trăiască pentru Sine și să ne lase să ne prăpădim, dar El a preferat să-și jertfească viața Lui pentru mântuirea noastră, mișcat de iubirea pentru noi. Anume acest lucru a dat suferințelor lui caracterul de jertfă.
Care a fost scopul acestor suferințe și care a fost motivul lor? Scopul lor a fost răspândirea binecuvântatei Împărății a lui Dumnezeu și astfel mântuirea rasei umane. Ca motiv al lor se dovedește a fi mărețul principiu al răsplătirii, care se manifestă în mod egal atât în lumea morală cât și în cea fizică și care acționează cu o eficiență la fel de precisă ca legea gravitației. „Nimic nu se dă pe gratis.” Nu există progres fără efort, fără silință, fără sacrificiu. Imaginați-vă bobul de grâu cum stă relaxat și confortabil în cămăruța lui îngrijită din spicul de pe câmp, se bucură de strălucirea soarelui, de vânticel, de apropierea multor boabe la fel ca el din același spic de pe câmp.
Cât de groaznic trebuie să i se pară bobului, să cadă în pământul rece, umed, murdar și întunecat, se zacă acolo în singurătate, să se destrame și se piară. Dar numai cu un astfel preț se ajunge la recoltă.
Oare apostolul Pavel nu ar fi putut, rămânând credincios, să trăiască la un anumit nivel de confort, să aibă propriul său colț de cămin și să spună din când în când câte-o predică de zidire? Dar când a auzit chemarea lui Hristos, el nu a ezitat să meargă de-a lungul acelei căi pe care I-a trasat-o Hristos. „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,“ – spune el, și de aceea îl vedem „În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte ! De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” 2 Corinteni 2: 23 -27
Este dificil să ne imaginăm ce șir lung de autonegare, silință, luptă și suferință a reprezentat viața lui. Mișcat de dragostea lui Hristos, el s-a dedicat voluntar lucrării lui Hristos și și-a luat cu bucurie cota sa din valoarea acestei însărcinări. În aceasta a și constat „părtășia la suferințele lui Hristos„. Apostolul Pavel a prețuit foarte mult părtășia la suferințele lui Hristos. „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui,” Coloseni 1:24. Această idee l-a îmbucurat, că toate aceste suferințe au fost făcute voluntar de dragul lui Hristos, iar aceasta a dat naștere unei relații noi, puternice și strânse între el și Hristos. În afară de aceasta, el a cunoscut din experiență căci calea suferinței pentru Hristos este o școală prețioasă în care a învățat multe. El a învățat să nu se bazeze pe puterea sa, ci pe puterea lui Dumnezeu, „care se desăvârșește în slăbiciune„. Durerile suferite de el pentru numele lui Hristos, i-au adus în sine o consolare cerească, astfel încât el a putut să spună despre sine, „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mîngîiere.“ (2 Corinteni 1: 5).
Sfârșit.
(toată cartea, aici)
Trimite acest articol la prietenii tăi:
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Vestea Bună 