Hristos. Hristos și evreii (7.) V. F. Marținkovschi

Dar să încetăm a compara proorocirile şi să vedem cum este înfăţişat Isus Hristos în Evanghelie.

Să ne adresăm nemijlocit Cărţii în care evreii-apostoli, «martori ai Cuvântului», ne înfăţişează Chipul Lui adevărat. Şi atunci vom vedea că El corespunde nu numai proorocirilor scrise, ci şi speranţelor tainice ale inimilor noastre şi cerinţelor rațiunii noastre. Oare nu va recunoaşte în El fiecare din noi idealul său? Urmăriţi în Evanghelie vorbele şi faptele Lui. Începeţi cu aceea cum într-o sâmbătă El şi-a declarat în sinagoga din Nazaret scopul venirii Sale. «I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare a Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, și a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui.¹

Gândindu-ne bine la această «declaraţie» a lui Hristos, ne încredinţăm că ea răspunde dorințelor şi nevoilor celor mai sincere și mai adânci ale omului. Orice suflet viu este însetat de vestea cea bună de la Dumnezeu, care îi aduce omului tămăduirea inimii zdrobite, eliberarea din prizonieratul păcatului și lumina vieţii.

Oare nu suntem noi toți — și evrei și neevrei — victime ale unor decepţii amare, ale robiei spirituale şi orbirii morale?

Esenţa întrebării este dacă aceste cuvinte minunate ale Scripturii s-au împlinit într-adevăr în Isus Hristos. Evreii care le-au auzit atunci în sinagoga din Nazaret au recunoscut deschis faptul acesta, fiindcă vedeau faptele iubirii. Toate acestea le putem vedea și noi, mai întâi prin citirea Evangheliei, apoi prin primirea lăuntrică a lui Hristos. În anii mei de studenţie, când am trecut de la studiu la experienţă, m-am convins în fapt, din trăiri personale, că Hristos cu adevărat va da pacea, lumina şi „puterea, — atingând cu mâna Sa tămăduitoare rănile inimii, ochii nevăzători şi voinţa păcătoasă. Chipul Lui înmiresmat, ţesut din raze de lumină, înţelepciune şi iubire, respiră o frumuseţe desăvârşită. Oare nu despre El vorbea David în unul din psalmi: «Tu eşti cel mai minunat dintre toţi fiii oamenilor?»

Oare nu chipul Lui i-a inspirat pe poeti şi pictori, creatorii literaturii, picturii şi muzicii universale? lată ce scrie poetul Balmont despre El în zilele noastre:

O frumusețe singură-i pe lume de găsit –
A dragostei, mâhnirii, renunţării
Și suferințele durerii
Ale Hristosului pe cruce răstignit.

Să ne amintim faptele Lui, cum îi salva El pe cei amenințaţi de pieire, vindeca, învia, şi trupește şi spiritual.

Cum sub influenţa cuvintelor sale de inspirație Divină se renăşteau tâlharii şi femeile desfrânate, dobândind prin El o nouă viaţă, plină de curăţie, de sfinţenie şi iubire!

Şuvoaie de har se revărsau din ochii Lui, şi «cei ce se atingeau de El, se tămăduiau»).

În același timp, dragostea lui pentru Israel se manifestă îndeosebi de viu:

«Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel, spune El unei femei canaanene păgâne.

Trimiţându-i pe ucenicii Săi să propovăduiască, El le spune: «Întâi mergeţi la oile rătăcite ale casei lui Israel».

Numai de două ori se pomeneşte în Evanghelie despre lacrimile lui Hristos.

O dată a plâns când a aflat vestea morţii lui Lazăr.

A doua oară«când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.²

Sau să ne amintim cuvintele Lui pline de tristețe, cu care Şi-a încheiat mustrarea cărturarilor și fariseilor: «Ierusalime, lerusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut».³

Dar cum murea Hristos! Chiar şi în ceasul cel greu al morţii El îi căina pe cei ce L-au pironit pe cruce şi se ruga pentru vrăjmaşii Săi:

«lartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac».

După învierea din morţi, El le lasă poruncă apostolilor «să propăvăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăință şi iertarea păcatelor, începând din lerusalim».³

Toată tragedia negării lui Hristos de către propriul Său popor, pe care El l-a iubit chiar până la moartea pe cruce este

exprimată în câteva cuvinte ale apostolului Ioan: «A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit».

Evreii sunt ai Săi pentru Hristos, iar Hristos este al Său pentru evrei; acest adevăr simplu şi nestrămutat trebuie să şi-l restabilească fiecare evreu conştient care gândeşte.!⁵





1. Luca 4: 17-18
Isaia 61:1-2

2. Luca 19: 41-42

3. Matei 23:37-38

4. Luca 24:47

5. Compară cartea evreului german Constantin Brunner „Hristosul nostru”, (Unzer Christus) și cuvintele remarcabile din ea: „Die Juden mussen Jesum wieder zuruckwollen”. Evreii trebuie din nou să-l dorească pe Isus.

Calvinismul este rădăcina carismatismului

Calvinismul are 5 puncte, dintre care punctul: „depravarea totală” este vinovat, cred eu, de „geneza” gândirii carismatice.
„Depravarea totală” spune că omul este „mort în păcat” și nu poate reacționa la evanghelie, dacă nu-l „trezește” duhul.
E fals.
Omul are cuget înainte de a auzi Cuvântul, cuget în care legea divină operează, rațiunea vede creația lui Dumnezeu și există în orice om „mort în păcat”, o luptă între cuget și gânduri.
Citiți: https://vesteabuna.wordpress.com/2017/09/17/este-ceva-bun-in-om-da-cugetul/
E o luptă internă a omului chiar fără să aibă cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre această luptă calvinismul nu spune nimic.
Calvinismul nici măcar nu explică cum un om „total mort” dintr-o dată devine viu. Nu are cum deveni, așadar calvinismul atribuie intervenției miraculoase a lui Dumnezeu „momentul” convertirii.
Reducerea „procesului” conștiinței și a „sentimentului de vinovăției” și a efortului de neprihănire proprie, prezent în atâția oameni (mai ales religioși), la un „moment” al „străpungerii” duhului, este rădăcina calvină a practicii carismatice.
Carismatismul nu a apărut acum. Încă de pe vremea când în bisericile reformate (și apoi baptiste) s-a introdus corul, apoi „chemările” în sunet de orgă și apelul la „decizie instant”, toate s-au făcut pe baza teologică a calvinismului care are nevoie de moment.
„Momente” s-au produs la Cluj, când cu Tacana Tahava, momente care au urmărit să facă mortul viu.
Știu că prietenii mei calviniști se vor supăra, dar să se supere pe ei înșiși, pentru că ei nu au o explicație logică a „convertirii” ca proces al cugetului, ci aruncă în cârca lui Dumnezeu „momentul”, momente.
Calvinismul este o formă de reducționism, prin abordarea simplistă a complexului proces al judecății lui Dumnezeu, al mărturiilor Lui, al stimulării cugetului omului spre pocăință prin mărturiile creației, al justificării omului.
https://vesteabuna.wordpress.com/2018/04/15/logica-este-o-proprietate-a-cugetului/
Când spui că „omul e mort”, ai dat cu buretele peste un întreg proces care precede „deschiderea Bibliei”, ca să fie citită sau deschiderea urechilor ca să asculte.
https://vesteabuna.wordpress.com/2019/05/22/crezi-tu-in-proroci-mortule-despre-logica-profetica/

Și dacă ștergi exact lanțul deductiv al cugetului care are de meditat la legile, principiile și judecățile divine, trebuie să pui ceva în loc.

Aici intervine rețeta carismatică, rețetă care nu are în sine „procese”, nici de conștiință, nici de analiză, ci stări și momente.
Se așteaptă străpungere instant, minune, intervenție miraculoasă.
E o poartă deschisă pentru impostori, ca cel din postarea cu Tacana Tahava.
Așa că să nu se supere avocații calvinismului, dar teologia lor sedează oamenii, oameni pe care îi vor strânge apoi în plasa lor carismaticii.
Culmea este că acești adormiți ai rațiunii se numesc pe ei înșiși, cum altfel decât „treziți”.
Ca orice treabă gata terminată a Diavolului.

(Această postare a fost inițial un comentariu la un articol despre :cum am scăpat de calvinism”. Un cititor s-a arătat intrigat de afirmația mea cum că: „Un al treilea lucru observat a fost că teologia calvină se împacă bine cu teologia carismatică, e chiar rădăcina ei.
Există un mecanism de idei, un lanț deductiv care conduce gândul calvinistului spre carismatism/misticism.
Una din verigile esențiale ale acestui lanț, poate prima este abandonarea logicii: că din moment ce alegerea mea de către Dumnezeu este deasupra logicii, hai să punem în căruța asta a minunilor toate aspectele educației, mai ales acela că Domnul trebuie să se atingă de inima copiilor noștri, nu să-i învățăm noi.
Am început să socotesc așadar teologia carismatică ca rod al rădăcinii calvine și pentru că nu-mi plăceau roadele, am început să-i smulg rădăcinile.”)

Evanghelia ca împlinire a prorocirilor Vechiului Testament. Hristos și evreii (6.) V. F. Marținkovschi

„A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.„

Mai departe. De ce evreii nu acceptă Noul Testament, care este revelat în Evanghelie şi care mărturiseşte că Mesia deja a sosit. Oare de aceea că este «nou» şi ei îl resping sub pretextul fidelității faţă de primul Testament? Dar nu se spune oare la proorocul Ieremia:

«lată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israe] şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care L-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam dreptul de soț asupra lor, zice Domnul. Că iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu»¹

Oare nu tocmai acest legământ nou l-a adus Isus din Nazaret?

Bineînţeles, rezolvarea acestei chestiuni cere de la un evreu maximum de independenţă interioară, lipsă de prejudecată şi libertate de opinia străină, tradiţională: numai studierea conştiincioasă a acestei chestiuni în lumina raţiunii şi conştiinţei, în lumina prorocirilor Bibliei va sugera un răspuns obiectiv, totodată trebuie să ai şi curaj moral ca să recunoşti şi să împărtăşeşti deschis aceea ce este adevărat.

Eu însumi m-am convins din experienţă personală ce înseamnă să crezi sau să nu crezi sub jugul obişnuinţei sau opiniei străine. În adolescenţă credeam în Hristos, fiindcă aşa m-au învăţat. În anii de studenţie credinţa aceasta s-a clătinat. Chiar chestiunea privind Personalitatea lui Hristos îmi devenise indiferentă şi «aşa cum i se cuvine unui student», am căzut la îndoială. Viaţa însă m-a făcut să revăd chestiunea şi în aceiași ani de studenţie, după studierea Evangheliei, am găsit un răspuns clar şi hotărât.

În același timp, această căutare m-a învăţat să recunosc şi să înţeleg dreptul omului care gândeşte de a avea îndoieli și să respect aceea ce V. Soloviov numea «necredinţă de bună credință». O astfel de necredinţă protestează nu împotriva adevărului, ci tocmai în numele adevărului se ridică împotriva denaturărilor lui.

Aşa și necredinţa evreilor deseori este doar rodul acelor idei denaturate despre creştinism pe care le crează exemplele proaste ale creştinilor.

Dar acum nu este vorba despre creştini, care pot fi foarte diferiţi, ci despre Hristos. Este EI oare adevăratul Mesia?

Să ne întoarcem la prooroci. Oare nu s-au împlinit prezicerile lor în viaţa lui Isus Hristos?

Profesorul Şiltov de la Universitatea din Harkov, în una din cărţile sale, enunţă următoarea idee: .

Dacă, în veacul al X-lea cineva ar fi prezis că la sfârşitul sec. al XVIII-lea se va naşte în insula Corsica un ofiţer, care va deveni împărat al Franţei, apoi va cuceri o jumătate de lume, în zăpezile Rusiei va pierde o jumătate din armata sa şi îşi va sfârşi zilele pe insula Sf. Elena, oare cine n-ar recunoaşte pe acest erou în personalitatea istorică a lui Napoleon Bonaparte?

Pe când despre Mesia s-a prezis cu mult mai mult, și numai nedorinţa de a crede poate să te orbească într-atât încât să pierzi capacitatea de a vedea faptele. A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Amintesc doar câteva din principalele proorociri despre Mesia, care s-au confirmat în viaţa lui Isus Hristos:

1. Locul naşterii — Betleem (Mica 5,).

«Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele Veșniciei».

Evanghelia de la Matei 2,: «…S-a născut Isus în Betleemul din Iudea». Vezi, de asemenea. Luca, 2,

2. Vremea naşterii. Mesia trebuie să vină:

a) înainte ca ludea să-şi piardă independenţa politică:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo și de El vor asculta popoarele: (Gen. 49).

Vechiul Targum (adică traducerea arameică a Bibliei) al lui Onkelos raportează acest loc la Mesia. Isus a venit în zilele împăratului Irod, cu puţin înainte de căderea definitivă a independenţei politice a Iudeii, înainte ca «toiagul de domnie să fie fost depărtat din Iuda, înainte de dărâmarea Ierusalimului (a. 70) şi risipirea iudeilor în toate popoarele (v. Mat. 2,).

b) în zilele celui de-al doilea templu.

Îndemnându-l pe Zorobabel să zidească un al ‘doilea Templu, Dumnezeu spune, prin proorocul Hagai:

«Voi clătina toate neamurile, comorile tuturor neamurilor VOR veni, și voi umplea de slavă Casa aceasta, zice Domnul oştirilor. Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor, şi în locul acesta voi da pacea» (Hag. 2,,).

«Şi deodată va intra în Templul său Domnul pe care-l căutaţi; iată că vine, zice Domnul oştirilon». Așa se spune la proorocul Maleahi tot despre cel de-al doilea templu (3,)

Cel de-al doilea templu deja e dărâmat.

Cine dar, în afară de Isus, a venit în acest templu şi a înfăptuit toate semnele măreției amintite? Dacă nu Isus din Nazaret, atunci cine?

Să ne amintim şi de cunoscuta proorocire a lui Daniel (cap. 9-a).

„Tot îngerul Gavriil care-i vesteşte Fecioarei Maria nașterea de la ea a Mântuitorului (Luca 1,,), îi spune proorocului Daniel (a trăit de la 618 până în 530 î. Hr.):

«Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinților. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cărmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de șasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, și anume în vreme de strâmtorare. După aceste şasezeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop… El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât». În traducerea rusă stă cuvântul «sed’mina» (nu «nedelea» — săptămână, care transmite exact cuvântul «şavium» ( AU) ) — de genul masculin, în timp ce săptămâna în ebraică de obicei are forma de gen feminin din originalul evreiesc).

Că «sed’mina» (rom. săptămâna) constituie șapte ani, se vede din Talmud, unde se vorbeşte despre vremea venirii lui Mesia (Talmudul babilonean, Sanhedrin, 97a).

O astfel de înţelegere răspunde acelor locuri din Biblie unde al şaptelea an, când pământul trebuie să se odihnească, corespunde cu a şaptea zi a săptămânii şi se numeşte anul sâmbetei sau pur și simplu sâmbăta (Ex. 23, „„ Lev. 25,.,).

De aceea şi cea mai nouă traducere în germană a Bibliei (Menga) transmite săptămâna («sed’mina») prin Wochenjahre.

În orice caz, «neclaritatea proorocirii este înlăturată prin împlinirea ei» în istorie, cum spune pe bună dreptate profesorul Hengstenberg de la Universitatea din Berlin, precum și prin compararea ei cu alte proorociri corespunzătoare din Biblie.

Şaptezeci de sed’mina alcătuiesc 490 de ani, adică circa cinci secole.

Dată fiind complexitatea şi deosebirile dintre vechile cronologii (datorită modurilor deosebite de calcul) şi înţelegerea unor amănunte ale acestei proorociri, există divergențe în calcularea momentelor cronologice ale împlinirii ei. Totuşi din aceste calcule, «nu există nici unul să dea rezultate care ar devia de la data proorocirii cu mai mult de zece ani» (Hengstenberg).

Lăsând la o parte detaliile² calculelor, avem următoarele fapte istorice indiscutabile pentru ştiinţă. Daniel (care a trăit în sec. 6 î. de Hr.) prezice că peste cinci veacuri şi anume în cursul veacului al cincilea (peste 69 sed’mini — săptămâni, sau 483 de ani) de la darea poruncii privind refacerea Ierusalimului (a fost dată de împăratul persan Artaxerxe, care a domnit din a. 465 până în 425, adică în veacul al cincilea î. de Hr.) — va veni Mesia și se vor produce o serie de evenimente legate de venirea Sa.

Aşa s-a și întâmplat. A venit exact în timpul acesta, a fost dat morţii pe Golgota, şi cu această jertfă de răscumpărare au fost «încetate fărădelegile, ispăşite păcatele şi nelegiurile». După aceea, «cetatea şi Sfântul locaş au fost nimicite de poporul unui domn care a venit» (adică de armatele conducătorului roman de oşti Titus în a. 70 după Hr.), mulţi L-au primit pe Hristos în scurt timp («a făcut legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână — sed’mina»), a incetat jertfa şi darul de mâncare, şi «pe aripa urâciunilor idoleşti… a căzut prăpădul hotărât». Toate evenimentele acestea s-au produs după moartea lui Isus, fiind lăuntric legate de respingerea Lui.

Astfel istoria confirmă prorocirea lui Daniel cu privire la vremea venirii lui Mesia. Totodată, cu ea coincid şi alte preziceri corespunzătoare ale Bibliei, amintite de noi, în cartea Geneza şi la proorocii Hagai şi Maleahi.

3. Mesia se va naşte din Fecioara. «De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel» (Is. 7):

a) Cuvântul «Fecioara» se află în traducerea siriană (Peshito, sec. 2 î. de Hr.), şi la leronim (Vulgata, sec. 4 după Hr.). Este caracteristic faptul că şi evreii care au tradus Biblia din ebraică în limba greacă la Alexandria, aşa-numiţii cei 70 de tălmăcitori (înţelepţi) — autorii LXX — Septuaginta în sec. II după Hr. — au tradus cuvântul ebraic «alma» map) prin cuvântul grecesc «partenos» (napOevoo) — ceea ce înseamnă «fecioară». Abia după venirea lui Isus Hristos evreii au început să conteste această traducere (comparaţi traducerea lui Acvila în sec. 2 d. Hr., unde «alma» = veav.o, femeie tânără).

b) Pe lângă considerentele filologice, proorocirea despre naşterea de la Fecioară e înţeleasă şi în mod logic: căci ce fel de «semn» putea fi în cazul unei naşteri obişnuite a Pruncului? .

c) Unora le vine greu ca din conţinutul acestui capitol (din context) să recunoască mesianismul acestei proorociri, atribuindu-i doar sensul istoric în legătură cu evenimentul cunoscut din timpul domniei împăratului Ahaz. Dar versetele 11—13 arată limpede că «semnul» este dat nu împăratului Ahaz, ci casei lui David, transferând semnul acestei proorociri din sfera personalului și temporalului în sfera mesianicului şi eternului (din punct de vedere gramatic — singularul versetelor precedente trece, în aceste versete, în plural).

d) Neprihănitul Mesia este o fiinţă supranaturală («minunat, cum e numit EI în vers. 6 cap. 9 din Isaia, în originalul ebraic («minune») — plai ). Şi este mult mai înţeleasă, după legea eredității, naşterea unei fiinţe supranaturale neprihănite pe cale supranaturală (din Duh şi Fecioara), decât pe cale obişnuită.

e) Fenomenul «naşterii feciorelnice» este cunoscut în ştiinţele naturii (partogenezis). Şi este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeul Atotputernic, care l-a făcut pe primul om din țărână, fără mijlocirea oricăror fiinţe, născătoare (adică fără participarea nu numai a tatălui, ci şi a mamei)? NA îT.T2 DZ în «Este oare ceva prea greu pentru Domnul?» (Gen. 18,,.).

4. Diferite detalii din soarta lui Mesia, chiar şi faptul că El va fi vândut pentru 30 de arginţi sunt prezise de către prooroci.

«Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au prețuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar» (Zah. 11, ,.); comp. Mat. 27, ș

«Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat). «Ce ne pasă nouă?», i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginţii în Templu, Și s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii și au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieriea Templului, fiindcă sunt preţ de sânge». Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia «Țarina olaruluw», ca loc pentru îngroparea străinilor. lată de ce țarina aceea se numeşte până în ziua de azi «Țarina sângelui».

5. Proorocul Isaia, în cap. 53, descrie atât de amănunțit tabloul chinurilor lui Hristos cu 700 de ani înainte de întâmplarea lor, de parcă el însuşi ar fi stat atunci lângă crucea de pe Golgota. Şi pe baza aceasta noi, creştinii, îl considerăm pe Isaia un evanghelist al Vechiului Testament.
   

De caracterul uimitor, supranatural al cuvintelor sale este conștient și însuşi proorocul, când spune: «Doamne, cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? În zadar tâlcuitorii evrei de mai târziu, de-acuma în era creștină, au încercat să raporteze acest capitol la întreg poporul Israelului. Lucrul acesta vine în contradicție măcar şi cu vers. 8: «Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?» Şi mai departe cuvintele: «… nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui» (vers. 9) — nu pot fi spuse despre nici un popor în genere. De aceea ele nu sunt aplicabile la Israel, care în fiecare an, de Ziua Judecăţii, se căieşte de păcate. Tocmai pentru aceste păcate şi a murit Mesia: «pentru păcatele poporului Meu El a fost lovit de moarte».

Nu se pot spune despre Israel nici aceste cuvinte: «ca o oaie mută înaintea celor ce o tund», fiindcă Israelul, ca şi oricare alt popor asuprit, n-a suferit în tăcere. Să ne amintim măcar şi de răscoalele sângeroase ale lui Bar-Cochba. lată cât de lipsite de temei sunt explicaţiile iudeilor de mai târziu (cele apărute după Hr.).

Cât priveşte vechile interpretări iudaice, ele raportează „această prorocire (Is. 52,,., şi 53) la Mesia:

1. Targumul lui Ionatan ben Uziel (în Biblia rabinilor. Varşovia, 1883). M>YTI IIRNP2
2. Talmudul din Babilon, Sanhedrin, 98 b.
3. «Zohar» (Cabbala), t. I, p. 181 a, b; t. III, p. 280a.
4. lalcut Şimoni, t. II, p. 53.

Dacă citim cu atenţie Evanghelia, vom recunoaşte fără greutate în Isus Hristos chipul de suferind al «omului durerii», despre Care se vorbeşte la proorocul Isaia; vom găsi aceleaşi amănunte, ţel, caracter şi roade ale suferințelor Lui mesianice. Ţelul suferințelor Lui la Isaia este acelaşi ca şi în Evanghelie: «El suferințele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre… Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor» (Is. 534%):

Isus Hristos spune despre Sine: «Fiul Omului a venit să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mr. 10,). «După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 3,, ,,)

Isaia spune: «A fost chinuit şi asuprit, dar n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund».

Evanghelia povesteşte că martorii mincinoşi l-au clevetit pe Isus în faţa Sinedrionului. «Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Isus tăcea» (Mat. 26,.,).

Mai târziu, adus la judecată înaintea lui Pilat «n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. Atunci Pilat i-a zis: N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei? Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul» (Mat. 27, ,,). |

«Şi a fost pus în numărul celor fără de lege», se spune la Isaia.

Şi într-adevăr, Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Chiar şi un aşa amănunt ca îngroparea lui Isus în mormântul unui om bogat — Iosif din Arimatea, membru al Sinedrionului (Mat. 27 a confirmat proorocirea lui Isaia: «Groapa lui a fost pusă între cei răi, dar mormântul Lui la un loc cu cel bogat, fiindcă nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui». Şi mai departe — El a înviat din morţi şi a văzut «sămânță de urmaşi», un şuvoi de noi urmaşi, care nu încetează de mii de ani. Cu părere de rău, acest capitol nu se citeşte în sinagogă. Oare nu de aceea fiindcă el vorbeşte atât de clar despre Isus Hristos? Mi-amintesc că un cunoscut de-al meu — un tânăr evreu, într-o sâmbătă, fiind la sinogogă, a întrebat cu glas tare pe cei prezenţi: «Despre cine vorbeşte capitolul 53 din Isaia dacă nu despre Isus Hristos?». Întrebarea a stârnit, fireşte, o dispută aprinsă între cei ce l-au auzit.

1. Ieremia 31:31-32
   
   2. Una din dificultăţile unor astfel de calcule o constituie chestiunea privind începutul perioadei indicate de Daniel, adică vremea când s-a dat porunca de restabilire a Ierusalimului (cap. 9,,), fiindcă ştim din Biblie despre două asemenea porunci ale lui Artaxerxe (Ezra 7, Neemia 2). Cunoscutul învățat Isaac Newton și alții socot începutul vremea când s-a dat prima poruncă, adică anul al șaptelea al domniei lui Artaxerxe, sau anul 457 î. de Hr.

Această metodă de calcul oferă o uimitoare corespundere a cifrelor istorice, şi anume: 457 ani din era de până la creştinism şi 33 de ani ai credinţei creştine alcătuiesc exact 490 de ani. După Daniel, Hristos trebuie să se arate deschis înaintea poporului ţinând o predică (după Evanghelie — având deja vârsta de 30 de ani) peste 69 de săptămâni (sed’mini), adică peste 483 de ani, socotind de la anul 457 î. de Hr. Asta ne aduce la anul 26 după

Hr. (483 minus 457) — timpul ieșirii lui Hristos în fața poporului şi la anul 4 după Hr. — vremea nașterii Lui. Deci, după Daniel, reiese că cronologia noastră creştină întârzie cu patru ani. Datele ştiinţifice de mai târziu au arătat, însă, că anume în cronologia erei creştine este o greşeală (a fost făcută în sec. VI de abatele învăţat Dionysius Exiguus) şi exact de 4 ani, adică Hristos s-a născut în realitate cu 4 ani mai înainte decât se socoate în general.

Adunare 16 mai 2021

Adunare 9 mai 2021

Groapa este în livada de vișini, recenzie

Sunt cărți renumite despre holocaust, ca jurnalul Annei Frank sau Lista lui Shindler.
Renumele acestor cărți este legat fără îndoială de exploatarea turistică a unor locații fizice, cum sunt ascunzătoarea lui Anne din Amsterdam și Fabrica lui Shindler din Cracovia.
Nu mai puțin valoroase din punct de vedere al reușitei transmiterii emoțiilor și faptelor istorice sunt cu siguranță și alte cărți.
Aș aminti „Evrei, treceți Nistrul”, de Sonia Palty sau cartea doamnei Miriam Bercovici, „Jurnal de Ghetou”.
Pe lângă aceste cărți, care descriu holocaustul românesc, am mai găsit una, un jurnal excepțional de realist, scris tot acolo, în Transnistria (de fapt chiar dincolo de Bug), la fața locului, pe bucăți de hârtie stenografiate de către pictorul Arnold Dagani, deportat împreună cu soția lui Anișoara. Cartea se numește „Groapa este în livada de vișini” și descrie în mod jurnal chinurile deportării: smulgerea de acasă, convoaiele, cazările, epurările prin împușcarea celor slabi, foamea, frigul, jaful și permanenta frică. Apoi, evadarea lor reușită.
Citind-o, ca creștin cunoscător al profețiilor, mi-am amintit: „ Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. ⁶⁶ Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. ⁶⁷ În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28
Socotesc că suferințele lor sunt mărturii ale pedepsei lui Dumnezeu, împliniri ale blestemelor, pentru învățarea celorlalte popoare.
Isaia explică logica pedepsei: „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” Isaia 26:9, iar atitudinea lui Isaia față de aceste judecăți este: „Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu” tot acolo scrie.
Faptul că aceste atrocități s-au petrecut în mijlocul Europei, printre celelalte neamuri nu este întâmplător, este pentru ca „locuitorii lumii să învețe dreptatea.”
Dau o porțiune mai lungă din jurnal și apoi voi mai comenta puțin:
„18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

………………………………………………………………………..

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghetoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.„

„Vânat liber”, așa spuneau despre ei înșiși deportații.
Prima carte în care am citit descrisă frica a fost Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar el nu a fost deportat, a trăit în frică chiar în București.
Apoi aceste cărți.
Dar ce zic evreii creștini despre aceste frici?
Cei cu care am vorbit eu au ocolit cu grijă acest subiect și am înțeles de ce.
Subiectul e sensibil și poate alimenta antisemitismul creștin și l-a alimentat.
Atunci când zici că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei, înseamnă că suferința lor este de înțeles. Iehuda patet (Iuda suferă) a scris Nae Ionescu în prefața romanului lui Mihail Sebastian „De 2000 de ani” iar Mihail a răspuns umilirii acceptând publicarea cărții cu această prefață. Nu se putea o mai mare înfrângere pentru filozoful Nae Ionescu.
Istoria l-a contrazis pe Nae.
Iată ce scrie el: „Iuda suferă. De ce?Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.” O teorie antisemită clasică. Răspunsul Bibliei din profeți este că evreii suferă dinainte de venirea lui Mesia, ei au fost risipiți cu 600 de ani înainte, pentru că nu au ascultat de Moise și de profeți, nu doar pentru că L-au răstignit pe Domnul.
Și pentru ca gâgâiala filozofului să fie completă, acesta și-a dat cu părerea și despre sionism, deși Mihail Sebastian (a cărui carte „De 2000 de ani” o prefața) nu era sionist deloc:” Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.” A mai scris prostii Nae, tot acolo, nu le redau.
La puțini ani după ce Nae Ionescu a scris această prefață, „evenimentul care nu se va întâmpla niciodată” s-a întâmplat, evreii și-au făcut stat și apoi au cucerit Ierusalimul.
Așa că nici măcar creștinii nu amintesc suferința evreilor ca pedeapsă, pentru că ideea se amestecă cu justificarea antisemitismului și puțini pot vedea diferența.
Suferința este o constantă a tuturor oamenilor, nu doar a unei etnii.
Dar cel înțelept suferă mai mult.
Și cel ce iubește suferă mai mult.
Iar dacă iubim pe Dumnezeu și pe oameni, dacă căpătăm înțelepciunea Lui, vom suferi suferința Lui, agonia Lui.
Pentru noi toți urmează o groapă undeva, poate nu la un an după căsătorie și poate nu într-o livadă.
Și pentru cei mai mulți nu de glonțul semenului, ci de boala sau bătrânețea ce ne par normale.
Dar cauza morții e aceeași: păcatul, și nu groapa e spaima cea mare, ci învierea de după.
Fiorii care însoțesc citirea unei astfel de cărți nu trebuie să-i simțim doar empatizând cu evreii deportați peste Bug, nici cu cei deportați „doar” peste Nistru, sau cu cei ce și-au trăit fricile nedeportați, ci cu umanitatea pe de-a-ntregul.
Și eu, și tu suntem deportați în lagărul numit lume, închiși de lanțuri de pofte și nevoi, păziți de gardieni numiți opinie publică sau minciuni convenționale.
Bucuria pe care o retrăim însoțind pe Arnold și pe Anișoara în evadarea lor de la Gaisin este ca bucuria pe care ar trebui să o aibă fiecare om care evadează din lume, la „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu„.
Există două viziuni despre viitor, viziuni diametral opuse, amândouă cu puternice rădăcini în trecut:
-una, cea umanistă, progresistă, evoluționistă, ce socotește trecutul ca miliarde de ani și viitorul îl „vede” indefinit cronologic, dar bine definit tehnologic, progresăm deci trăim.
-alta, cea biblică, realistă, creaționistă, morală, etică, ce socotește trecutul scurt, de 6000 de ani și viitorul și mai scurt, „neamurile se ostenesc pentru foc„.
Ca creștini, zicem că trăim în a doua, dar ne comportăm ca-n prima.
Și încă un gând.
Am meditat de câteva luni încoace la un proverb biblic: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept„
Proverbe 13:20
Cum putem umbla cu înțelepții?
Hai să-i socotim pe 3 dintre ei: Noe, Daniel și Iov.
Toți au trăit în trecut, dar faptele și vorbele lor sunt înregistrate, sunt scrise.
Cei mai mulți dintre înțelepți au trăit în trecut, au murit și au lăsat cărți. Înțelepții de astăzi, nu-i știm sau nu-s pe-aproape, tot la cărți rămânem.
Umblăm cu înțelepții citind cărțile lor.
Iar unii din cei mai înțelepți oameni au fost profeții biblici.
Profeți care au prevestit aceste urgii pe care le trăim astăzi.

Adunare 25 aprilie 2021

Israel – popor ales. Hristos și evreii (5.) V. F. Marținkovschi

Poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic.

Dar poporului evreu îi fusese dată o anumită, o mare misiune, pentru ea a fost.el «ales».
Fiecare popor are o vocaţie a sa deosebită, fiecare este chemat să-şi spună omenirii cuvântul .

Şi nu are oare fiecare om o sfântă chemare personală a sa, deosebită — de a descoperi adevărul lui Dumnezeu prin darurile pe care numai el le are?

Gogol şi Dostoievski credeau într-un astfel de „mesianism” al poporului rus: şi va veni un timp când în chinuri şi suferințe se va naşte, spre bucuria lumii, acest «cuvânt rusesc» deosebit, o revelaţie deosebită asupra vieţii. .

Mickiewicz era şi el însufleţit de credinţa mistică în vocaţia deosebită a poporului polonez.

Pe când evreii sunt un popor în esenţă recunoscut, «ales». Şi aici, ca întotdeauna, noblesse oblige; dar odată cu abaierea de la îndatoriri se pierde şi demnitatea ce-i era proprie.

După cum am mai spus, poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic. Dar asta nu e totul: credinţa într-un singur Dumnezeu o propovăduiau încă așa gânditori greci ca Socrate şi Platon, deşi nu atât de clar ca Biblia.

Esenţa caracterului ales al evreilor a constituit-o descoperirea lui Dumnezeu Însuşi pe pământ, revelaţia despre calea spre comunicarea nemijlocită cu Dumnezeul viu în persoana întrupării Lui —Mesia.

Toate religiile lumii, într-un grad diferit de intensitate şi profunzime, aspiră spre Dumnezeu, căutând acces la El. Dar fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă pentru om.

Setea de a găsi calea spre El o au toate popoarele: tocmai ea a şi creat nevoia de un Mântuitor, Care urmează să vină și să transforme omul, apropiindu-l de Dumnezeire. Această credinţă în Mijlocitor şi Ispăşitor poate fi găsită în speranţele confuze ale legendelor şi ritualurilor din vechime, în misteriile greceşti, în învăţătura lui Zoroastru şi altor înţelepţi ai Orientului (din mijlocul lor au venit cei «Trei magi» pentru a i se închina lui Isus Hristos, când s-a născut la Betleem).

Însuşi faptul venirii lui Mesia trebuia să aibă loc în mijlocul poporului evreu.

«Materialismul sacru» ce-i este caracteristic, capacitatea de a realiza principiul spintual şi de a spiritualiza materia constituiau acea trăsătură, în virtutea căreia, după părerea lui V. Soloviov, Dumnezeu a binevoit să se întrupeze anume în mijlocul acestui popor.

Veacuri întregi a durat pregătirea acestuia pentru primirea lui Mesia. Despre el proroceau sfintele slujbe din Templu, însăşi construcţia lui şi obiectele sfinte (chiar şi veşmintele preoţeşti¹— despre el «vorbeau în Lege Moise şi proorocii».

Aşadar, cuvântul despre Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El — aceasta este misiunea sfântă dată poporului evreu.

Rămâne oare poporul evreu credincios acestei misiuni?

Nu cumva abaterea de la ea este izvorul principal al suferinţelor lui?

Şi într-adevăr, păstrează oare evreii din zilele noastre acea credinţă fierbinte în Dumnezeu, care a făcut să iasă din pieptul lui Isaia rugăciunea:

«O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorf, s-ar topi munții înaintea Ta ca de un foc…»²

Cu părere. de rău însă, în ce priveşte intelectualitatea evreiască, tineretul studios evreiesc, nu s-ar putea da un răspuns pozitiv în sensul acesta.

Am vizitat odată, la Praga, căminul studenţilor evrei de acolo; în timpul unei discuţii pe o temă religioasă i-am întrebat pe studenţi: «Cine dintre voi crede în Dumnezeu?».

— «Fiecare are dumnezeul său», a răspuns evaziv unul din ei.

— «Acesta nu este un răspuns la întrebarea mea. Cine dintre voi crede, conform Bibliei, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, în Dumnezeul Care ne-a creat, nu în dumnezeul pe care l-am creat noi?»

— «Într-un aşa Dumnezeu nimeni din noi nu crede…»

‘«În aşa caz, eu sunt aici printre voi singurul evreu», am spus eu râzând, «fiindcă eu cred în Dumnezeu după Biblie, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov. Şi de acum încolo voi încerca să vă convertesc nu la confesiunea creştină, ci, mai întâi, la cea iudaică».

Ateismul a devenit, pare-se, chiar o trăsătură tipică a studenţimii evreieşti.

Fireşte, nu voi generaliza această constatare, deoarece cunosc şi alte fapte din viaţa poporului evreu.

Dacă în 1922 tineretul evreu a organizat la Odesa, de Ziua Judecăţii o procesiune antireligioasă prin faţa sinagogilor cu strigăte profanatoare: «Weg mit Gott!»,(afară cu Dumnezeu! n.n.) dreptatea cere să amintesc şi faptul că acest apel a rămas fără răspuns din partea credincioşilor.

La cunoscuta dispută antireligioasă cu Lunacearski, care a avut loc la Moscova, în 1921, alături de noi, oponenții din partea creştinilor, s-a pronunţat în apărarea nobilă şi îndrăzneaţă a credinţei în Dumnezeu rabinul Ia. I. Maze, de care am amintit mai sus.

Dar cu toate acestea, eu l-aş ruga pe fiecare evreu conştient să răspundă la întrebarea: crede el în Dumnezeu și numai în El Unul cu toată credinţa vie? Căci dacă religia nu este la noi pe primul loc, atunci ea nu este deloc, cum pe bună dreptate spune Reskin: Doar Biblia ne învaţă întâi de toate despre monoteismul moral şi cel etic.

Și orice preferinţă a exteriorului faţă de interior şi a materialului faţă de spiritual nu este oare închinare la idoli?

În acest caz, neîndoios este că orice evreu care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu a încetat de a mai fi evreu.

<sup>1. Vezi Cartea „Lumină din umbra harurilor viitoare. de I.V. Karghel
2. Isaia 64</sup>

Afaceri cu suflete de copii – carte online

Ceea ce „hotărăște” naționalitatea unui popor este limba, spunea doctorul Max Nordau, acum mai bine de 100 de ani, atunci când încă imperiile Austriac, Otoman și Rus căutau să se salveze de răbufnirea internă a dorinței de afirmare a spiritului național al popoarelor oprimate.

De atunci au trecut ani și războaie iar spusele lui Max Nordau s-au adeverit.
Forța unei națiuni este dată de câștigătorul războiului limbii, de câți ajung să vorbească acea limbă. Și cum.
Iar muniția acestui război este literatura, textul scris, ideile purtate pe pagini, care fac să înflorească mințile, să le pasioneze și să le scoată din starea de consumator de materie în cea de formator de idei, astfel încât materia să rămână ceea ce-i este dat: farfurie, nu mâncare, haină, nu trup.
Literatura hrănește o limbă și-i face viguroși intelectual pe vorbitorii ei.
Lipsa literaturii, a preocupării pentru citit, folosirea hârtiei mai mult pentru ștergerea celor două capete ale tubului digestiv decât pentru aducerea de cuvinte sub ochi și trimiterea de cuvinte din minte, e semnul degradării unei limbi și a slăbirii vitalității națiunii ce-o vorbește.
După planul profetic, noi trăim epoca înfrunzirii copacilor și a smochinului, adică epoca înfrunzirii națiunilor (toți copacii), printre care și evreii (smochinul).
Iar această înfrunzire a națiunii cum se face? Limba hrănește națiunea și literatura hrănește limba.
După urgia comunistă, anii imediat de după revoluție au fost mai puțini productivi în literatură.
Chiar dacă a fost o abundență de informație, acea informație a fost haotică și puțin s-a scris exact despre acel timp.
Oamenii erau puși pe căpătuială, nu pe scris în anii 90.
Ceea ce vă propun astăzi spre citire este o carte care descrie tocmai acele vremuri.
Anii 90 au fost ani în care românii nu știau nimic despre capitalism și funcționarea lui, nici despre valorile care se schimbă în „lumea liberă”.
Cartea „Afaceri cu suflete de copii” a medicului Maria G. umple puțin acest gol, lipsa de literatură din anii 90.
Și pentru cei ce au trăit acele vremuri, cartea va trezi amintiri duioase, înaintea înțelegerii durerii provocate de întreaga mașinărie de făcut bani inventată de un vânzător de oameni.
Pentru că acest lucru îl dezvăluie cartea: ițele unei afaceri cu copii, bine mascate sub activitatea filantropică a câtorva fundații, fundații conduse cu mână de fier atât în România, cât și în Statele Unite de către un singur om.
Ceea ce nu scrie cartea este că acest lucru nu s-ar fi putut petrece dacă omul n-ar fi avut legături bine unse cu structurile dinainte, dar scrierea cărții a fost un strigăt care a ajuns sus de tot și a făcut ca în scurt timp, adopțiile internaționale să fie oprite prin lege.
Citiți cartea, meditați asupra ei și faceți așa încât să câștigați un simț al analizei oamenilor, sau al cercetării duhurilor, „căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși„.
După scrierea cărții, autoarea și soțul au fost contactați și convocați de oameni sus-puși, relații ale „generosului filantrop”.
Ca explicație, soțul a replicat calm: „cartea este un roman”.


Vă îndemn să citiți cartea, s-o recomandați și altora și să faceți în situații asemănătoare, la fel ca „autorii” cărții: să umblați după cugetul bun și după „cum este scris”, în orice situație.
Descărcați cartea de aici:
doc, https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.doc
sau pdf: Afaceri cu suflete de copii
Link pdf: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.pdf
(Pentru utilizatorii de wordpress: am observat că sunt probleme la descărcarea cărții pe telefon în aplicația WordPress, deschideți în Chrome, sau altceva.)
Publicată cu permisiune.

Decăderea spirituală a poporului evreu. Hristos și evreii (4.) V. F. Marținkovschi

Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Ce fel de suferinţă este aceasta pe care o îndură poporul evreu?

Să mă ferească Domnul de orice condamnare din partea mea a acestui popor şi să-mi ajute să ating cu grijă şi compasiune rănile lui de veacuri!

Dar în acelaşi timp, în numele adevăratei iubiri faţă de om, trebuie să am curajul să vorbesc adevărul, să spun lucrurilor pe nume, încercând să stabilesc diagnoza bolii în mod just şi profund. Căci ce înseamnă iubirea fără adevăr? Şi care este preţul adevărului fără iubire? lar pe acestea două poate să le îmbine ca adevărat numai înţelepciunea Divină.

Pe de altă parte, îi voi ruga pe cititorii mei evrei să mă asculte cu răbdare și curaj.

Evreii şi-au pierdut măreţia lor şi demnitatea lor morală… Chiar şi ei recunosc asta. Theodor Herzl recunoaşte în carnetul său de note neajunsurile morale ale poporului său «Die Juden weisen moralische Defekte auf» (Theodor Herzl Tagebucher, Berlin, 1922). Ei trec printr-o reală decădere spirituală şi sărăcire morală. Şi tocmai asta e cel mai rău în soarta lor. Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Vechiul eroism al evreilor s-a preschimbat în timiditate şi laşitate, credinţa în valori spirituale invizibile a degradat în prețuirea valorilor materiale vizibile, palpabile.

Marele nostru filozof rus Vladimir Soloviov a fost un prieten al poporului evreu, şi el şi-a exprimat simpatia sa față de acesta într-o serie de lucrări («Talmudul şi literatura modernă despre el, «Israelul Noului. Testament», «Necrolog pentru Iosif Davidovici Rabinovici» ş.a.).

În articolul «Creştinismul şi problema evreiască», una din lucrările sale cele mai semnificative în acest sens, sunt amintite trei trăsături de mare valoare proprii geniului poporului evreu, şi anume:

1) credinţa intensă în Dumnezeul Viu,

2) puterea sentimentului personal (conştiinţa profundă de sine ca personalitate liberă) şi

3) aşa-numitul materialism sacru, în virtutea căruia evreul tinde spre sacralizarea materiei, spre imprimarea principiului religios tuturor relaţiilor pământeşti reale (personale, econo-mice, familiale, sociale), aşa cum se vede asta din numeroasele prescripţii, reguli şi ritualuri expuse, de exemplu, în cartea «Leviticul».

Dar fără legătura vie cu Dumnezeul viu, aceste trei trăsături au degradat în contrariile lor spirituale: credinţa în Dumnezeul viu s-a transformat în autoadorare, puterea sentimentului personal s-a denaturat, devenind vanitate bolnăvicioasă — egocentrism (de aceea evreului îi place să vorbească așa de mult despre sine!), iar materialismul sacru s-a transformat în patima deloc sfântă pentru înavuțire.

«Fiii proorocilor şi legământului» au degradat în negustori şi afacerişti de bursă.

Apostolul Pavel a fost un evreu tipic: cu setea nestinsă de a-l proslăvi pe Dumnezeul său el mergea din ţară în ţară, purtând vestea cea bună despre Mesia iudeilor şi elinilor, până când sabia ostaşului roman n-a curmat această energie nobilă.

Evreul de azi merge şi el din ţară în ţară, dar el nu poartă nici o veste bună, nici o misiune — doar tragica întrebare despre sine însuşi tăinuiesc buzele arse şi privirea bolnavă a acestui peregrin.«jidovul rătăcitor» — Ahasverus.

El nu are ce spune oamenilor: el tace şi suferă în tăcere. Şi mai rău este că tace şi Dumnezeul lui Israel. De multe, multe veacuri durează această tăcere a lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu (Șehina), care se afla în templu, l-a părăsit. «I-cabod» «s-a îndepărtat slava de Israel» — în aceasta constă esenţa profundă a tragediei evreieşti.