Despre suferință

Înregistrare din adunare 22 iulie 2018

Trăim vremuri apocaliptice, Cristian Moisescu, Cluj, 27 Decembrie 2013

Acestă prezentare și discuțiile lungi cu acest frate total atipic, complet în afara tiparului meu acceptat de „creștin”, m-au vindecat de calvinism.
Poate vă vindecați și voi.
Eu chiar știu câțiva care au mare nevoie.

Bietul om supt vremi

„Iară nu sintu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi.” Miron Costin

Era în 2008, acum 10 ani.
De 6 ani se scoseseră vizele pentru Europa (un vis), de 4 ani aveam mașină bună și în vara aceea am mers în concediu în Creta.
„Pe drum” ne-am oprit să vizităm Corintul și Atena, să vedem pe unde a umblat Apostolul Pavel. Aveam în minte: Areopag, Agora, Chencreea, Corint.
Entuziasmul era mare dar toată povestea are și o parte mai practică: încă nu era nici Booking, nici telefoane deștepte. Aveam un GPS pe parbriz, GPS care pe străduțele strâmte din Atena, între blocuri, nu mai avea semnal și ne pierdeam des. Apoi ce a mai rău, nu am avut cazare dinainte. Căutam din hotel în hotel. Aveam nevoie de 2 nopți de cazare și în jurul Atenei era imposibil. Ne-am dus cam la 50 de km spre vest unde am dat de stațiunea Kineta. Acolo, la un hotel, tip bloc comunist pe nume Sun, nu am găsit locuri, dar un băiat de la recepție ne-a dat camera lui și așa am dormit toți 4 într-o cameră. Condiții militare, dar ne interesa să avem un pat și să avem de unde pleca dimineața și unde ne întoarce seara.
Era un hotel înghesuit între un munte mare și …mare.
De la Kineta am vizitat Atena, Corint, Micene.

Acum aud iar de Kineta.
De două zile focul s-a întins pe toate dealurile din jurul Kinetei și zeci de oameni au murit.
Imaginile sunt ca un fel de pregătire pentru „necazul cel mare”.

Restul filmelor de pe net, știrile despre zecile de morți și dispăruți, despre sutele de răniți completează parcă serialul lui Aurel Gheorghe despre actualizările profetice.
E foc în pădure, sunt focuri în inimi, în unele, sau de unele.
Sunt focuri de vise frânte, de dureri, sunt focuri de mulțumire.
Jertfe!
Și mai este un foc, focul acela pe care l-a aprins Domnul Isus la cinzecime și care arde încă.
Mai este și încercarea de foc, ca să ne încerce, un foc al prigoanelor, al intrigilor, al bârfei, arde și acela.
Își cere și el dreptul să fie pus pe altar, să ardă vreo jertfă.
A încercat și la mine astăzi, dar nu i-a mers.
A trebuit să-l sting și în cei din jur, unde n-am ajuns, mai arde, dar îi arde doar pe cei ce l-au aprins.
În rest, l-am înghesuit în colțul minții mele, care are o capacitate binecuvântată de a uita, mai ales ce e pus la …colț. Aștept.
Și m-am bucurat de seara liniștită, am aprins focul mulțumirii, m-am încălzit la el.
Am citit știrile și m-au năpădit amintirile despre Grecia, despre Kineta, Agora, Areopag.
Poza de mai jos e de atunci, din Kineta, de la geamul hotelului Sun:

Iar de la secunda 12 de aici se vede hotelul Sun azi, după trecerea focului:

Trăim vremurile apocaliptice, se sapă groapa celui rău, e plin pământul de nenorociri, e nevoie să stăm liniștiți.

E o problemă mare în Grecia. Grecii se tem și spun tare că e posibil ca mâini criminale să fi pus focul. Se prea poate, „prietenii” de la est, războiul e de multe feluri, cine știe.
Mi-am amintit cum în alt an, am văzut tot în Grecia pe un vârf de munte doi pompieri stând lângă o mașină mare de stins incendii.
Să stai să stingi incendii, să te lupți cu cei nevăzuți: asta e treabă de îngeri.
Uite de ce avem nevoiue de „duhuri slujitoare”.
Și mi-a fugit gândul la Dotan, la slujitorul lui Elisei care vedea doar carele sirienilor, pe îngeri nu.
Nici eu nu-i văd pe îngeri, dar „faptele” lor le văd și știu că atunci când slujesc bine Celui care m-a angajat, slujitorii lui de grad mai jos mă slujesc bine pe mine.
Ăla foc!
Cum a concentrat Dumnezeu în 6000 de ani atâta istorie?
Și cum rabdă atâta ignorare, atâta dispreț, atâta nepăsare.
Din când în când, dar parcă tot mai des intervine cu astfel de semne, cum parcă n-au mai fost.
Incendii, inundații, cutremure, erupții vulcanice, tot felul de „focuri” la fel de imposibil de oprit ca cel din Grecia.
Am intrat în deceniul meu numărul  6: 1% din vârsta universului.
Și câte schimbări, probabil și lumea, așa cum e își trăiește ultimul procent.
Trăim zile ale nenorocirii, nenorociri trimise de Dumnezeu ca să avertizeze, pe lângă cele care oamenii și le fac unii altora.
E important unde ne stă gândul nostru: în mijlocul unor filosofii de viață care explică și acelea „de ce se întâmplă una-alta” și „ce viitor măreț ne așteaptă” sau în gândul lui Hristos care cuprinde „tot Planul lui Dumnezeu” și ne desprinde gândul de lume.

 

 

Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună. Sensul suferinței (5) Vladimir Marținkovski

5. Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună

Suferința nu numai că ne face pe noi mai buni, ci dezvoltă în noi abilitatea de a-i face pe alții mai buni. Prin această școală a trecut Iosif, care a experimentat vânzarea și închisoarea, David – care a supraviețuit persecuției și pribegirii, și toți profeții și oamenii drepți. În această școală a sărăciei, a abandonului, a singurătății, a respingerii , oamenii primesc o inimă nouă, făcându-i capabili de o slujbă mai bună.

„Așa cum aurul este testat în foc, oamenii plăcuți lui Dumnezeu sunt testați pe culmile umilinței”. Și de aceea Dumnezeu i-a trimis apostolului Pavel „un țepuș în carne“, astfel încât nu s-a umflat de mândrie, datorită strălucirii acestor descoperiri, ci a înțeles marea taină a smereniei: „puterea Mea în slăbiciune se face desăvârșită“.

Suferința conduce nu numai la putere, ci și la înțelepciune. Ea purifică vederea, aprofundează capacitatea de revelație. Apostolul Ioan, suferind pentru cuvântul lui Dumnezeu, era în închisoare pe insula Patmos, dar în vizorul duhului său era revelația lui Hristos.

Pentru ca stânca puternică a inimii omenești să fie zdrobită de Cuvânt, trebuie să experimentezi tu însuți ce înseamnă să ai o inimă zdrobită. Dar nu este așa de teribil când inima se zdobește, ci atunci când se împietrește. Dar nu este acesta oare secretul farmecului veșnic al lui Hristos? Prin urmare, el poate fi îngăduitor cu noi în slăbiciunile noastre, întrucât și „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat„. El însuși a trecut pe calea suferinței umane: „…suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui.”
(toată cartea aici)

Suferința curăță sufletul. Sensul suferinței. (4) Vladimir Marținkovski

4. Suferința curăță sufletul.

Nevoia unui om de purificare prin durere este atât de mare, încât adesea el caută compensări, pedepse pentru abateri, doar pentru a-și liniști conștiința, ca prin greutatea suferinței să-și potolească chinul lăuntric. Prin astfel de suferințe voluntare, un om își „topește” sufletul și îl pregătește pentru acceptarea purificării divine, deoarece și efortul persoanei trebuie să participe la ispășire, ceea ce atestă sinceritatea pocăinței sale.

„Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră!”, a predicat Ioan Botezătorul.

Suferința este pentru noi o sursă de valori morale și achiziții spirituale pozitive, ne duce la credință, dragoste și putere spirituală. Noi trăim pe acest pământ pentru a lucra la frumusețea sufletului nostru, iar viața este un atelier imens în care sufletul se pregătește pentru cerul cel nou și pământul cel nou.

„Printr-un mare foc de îndoială, „osana” a venit”, spune Dostoievski. Acest cuptor a fost de asemenea și așteptarea teribilă a execuției, când în 1849, stătea pe eșafod, și ororile celor 4 ani de temniță,  și viața într-o „casă a morții” și o epilepsie gravă.

– De ce ești atât de moale? – întreabă unul dintre eroii  dramei „Azilul de noapte” (Gorky).

„De aceea sunt atât de moale pentru că am fost foarte rupt.” Și oare voi nu ați experimentat cum suferința ne face să devenim mai condescendenți unii cu alții, cum ea insuflă sensibilitate spre înțelegerea durerii celuilalt în sufletul omului? Și nu este cel mai groaznic lucru să pierzi capacitatea de a iubi? La urma urmei, iadul este, potrivit starețului Zosima, „suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”.

Suferința noastră trupească poate contribui la eliberarea noastră morală, deoarece – „…cel ce a pătimit în trup a sfârșit-o cu păcatul” (1 Petru 4: 1).

„Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” Iov 5:7

Aceasta suferință a ta de acum, de care te cutremuri așa de tare – va scrie o nouă trăsătură a frumuseții în sufletul tău. Pe fața ta, ea fățuiește imaginea ideală, după chipul lui Dumnezeu, numai s-o suporți.  Nu te teme de loviturile marelui Sculptor, care taie din marmură cioburile care ascund frumusețea minunată – pe care o vede cu ochiul Său vizionar Artistul Divin.

(Toată cartea, aici.)

Statul laic este după voia lui Dumnezeu

Nicăieri nu a lăsat Dumnezeu în Biblie, nici profeților, nici apostolilor să ne lase scris că ar trebui noi creștinii să înființăm state creștine, state în care legea lui Dumnezeu să fie constituție și toți oamenii să fie prin lege „obligați” să se conformeze lui Dumnezeu.
Nu, înainte de apariția oricărui stat, Dumnezeu l-a pus pe om într-o grădină, l-a înconjurat cu flori și pomi fructiferi, cu gâze și păsări, ca să-i vorbească conștiinței, neam după neam.
Chiar până astăzi, oricât ar fi de tehnologizată și de „betonată” lumea, nu scăpăm de țânțari și de muște (mărturiile creației divine) chiar în mijlocul zidurilor între care trăim.
De aceea Dumnezeu nu are nevoie să ne forțeze prin legile vreunui stat, să-i slujim Lui.
Dacă nu ne „forțează” conștiința, nici o lege nu ne poate forța.

Și totuși, ideea de stat laic vine din Biblie.

Suntem îndemnați, nu să formăm guverne „creștine”, ci să ne rugăm pentru guverne, așa cum sunt.
Dreptul „sabiei” este lăsat de Dumenzeu guvernelor și este o expresie a dreptății Lui în administrarea lumii, deși este discutabil și o chestiune de conștiință îndelung discutată de scriitori creștini, cât de mult se poate implica un creștin în a administra el însuși acest drept și a rămâne în același timp cu conștiința curată.
Lui Corneliu, Petru nu i-a spus să-și dea demisia din armata romană, nici Pavel temnicerului din Filipi. Și totuși legea dragostei care spune „să nu vă împotriviți celui ce vă face rău„, n-o putem șterge din Biblie, nici sări peste ea când o citim.
Scriu această postare ca să înțelegem bine un echilibru: să nu trăim cu impresia că statul așa cum e, e greșit, că lumea ar trebui cotrolată religios până la nivelul la care pastorii să facă guvernul și diaconii să fie polițiști.
Răul așa este de mare în lume încât fără amenzi, închisori și frică de lege, n-am putea umbla pe stradă.
Și confuzia este așa de mare în lume încât de multe ori sunt pedepsiți și nevinovații, și binevoitorii împreună cu cei dovediți răi.
Oricum ar fi, nu mai e mult, pământul nu e pentru veci și „sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape„.

N-ar trebui să ne dorim ca statul să fie condus după principii creștine, deși repet, statul laic (nereligios) este după voia lui Dumnezeu.
Statul ateu însă nu este după voia lui Dumnezeu, ateismul este o religie în sine, este negarea religiei. Un stat ateu nu este echidistant, poziția ateistă clar că va duce la a discrimina pe cei religioși.
Cu atât mai mult, statul religios nu poate fi după voia lui Dumnezeu. Ca creștini biblici, nu găsim în Biblie această intenție în planul lui Dumnezeu, deși eu știu destule capete de popi în care fierbe ideea, le-ar place ca domeniul lor de control să treacă dincolo de zidurile tot mai rar vizitate ale feudelor lor religioase: temple, mănăstiri, tabere, în general locuri de lăsat bani.

Privesc cu milă încercările de religiosizare a statului laic, de introducere de elemente „creștine” la manifestări publice, am în minte „micul dejun cu rugăciune” din parlament de exemplu.
Mă mai gândesc la icoanele din școli și la orele de religie din școli, la prezența preoților la absolvirea școlilor sau în unități militare. Toate sunt cotropiri popești ale unui domeniu în care popii ar trebui să fie cu respect ținuți la distanță.
N-ar trebui ca vreun leu din impozitele oamenilor să meargă la vreun popă, la vreo biserică. Dar nu de mila banilor scriu, ci de mila celor ce socotesc că e drept să dea bani la popi, nu timp lui Dumnezeu să-I citească cartea.
(Iată un motiv bun de rugăciune, nu în parlament, ci în odăița despre care avem instrucțiuni precise de la Șeful nostru, cum s-o folosim.)
De fapt, popii de orice culoare sunt un cancer social, ar trebui ținuți la distanță de oricare creștin cu cuget bun. Popii cu pretențiile lor tot mai mari, cu aura de șamani cu care sunt priviți de enoriașii tot mai ignoranți și cu micile lor imperii financiare de păstrat și apărat, mai fac un mare rău: țin oamenii la distanță de Cuvântul lui Dumnezeu, dau impresia de monopol, ei „explică” Biblia, iar omul „de rând” nu se simte motivat să se deranjeze să fie cercetat în cuget de dorința de a cerceta un Cuvânt scris al lui Dumnezeu, pentru că pastorul sau preotul lui are pretenții mult mai mici de la el.
Pastorul îi asigură prin prestația clericală un grad de „confort”, confort pe care conștiința luminată de Cuvânt mai mult îl tulbură.
Și atunci, între un Cuvânt care deranjează și un popă care liniștește, omul superficial îl iubește pe popă.
Mare tragedie!
Dumnezeu vrea ca fiecare om să ajungă să fie preot în Marea Preoție, și fiecare om să fie preocupat de Cuvântul lui Dumnezeu și de cunoașterea voii Lui, nu doar unii, anumiți. Eu pentru astfel de oameni scriu, pentru acei fiecare care cercetează cu capul lui și de aceea nu mă feresc să atac instituția, funcția clericală. Nu am nevoie de laudele popilor, m-ar deranja, mă bucură de fiecare dată suferința directă sau indirectă, pe față sau pe ascuns datorată faptului că tulbur aceste încețoșate (dar strălucitoare ca de obicei), invenții ale satanei: industria religioasă, misticismul popesc, încrederea oamenilor în preoți(pastori), frica de om, nu de Dumnezeu.
Deci să nu ne deranjeze statul laic, să-l privim ca o mare binecuvântare a lui Dumnezeu și să ne rugăm pentru întărirea statului și slăbirea influenței popilor în stat.
Numai așa putem avea liniștea necesară, ca eu de exemplu să scriu liniștit și în pace această postare, tu s-o citești netulburat (sau poate da) până la capăt, ca să te poți ruga spre îndreptare și autoritatea Marelui Preot din ceruri să mai ocupe un teritoriu încă nesupus și sălbatic al inimii tale.

Înspre ce te conduce suferința? Înspre înțelegerea ordinii morale din univers. Sensul suferinței. (3), V. Marținkovski

3. Înspre ce te conduce suferința?

Nu produce ea oare roade binecuvântate în viață și astfel suferința se justifică?

Nu recunoaștem noi noi oare că multe din suferințele venite în viața noastră au avut asupra noastră un impact favorabil și au fost o școală a vieții pentru noi?

În primul rând, suferința pe care am îndurat-o ca urmare a vreunei abateri ne învață corectitudinea, confirmând existența legii morale în viață.
Am ofensat o persoană, dar în curând am experimentat amărăciunea resentimentului provocat de o altă persoană.
Am regretat dând cerșetorului – în curând mi-am pierdut geanta.
Iacov l-a înșelat pe Esau, luându-i dreptul de întâi născut, și pe urmă de mai multe ori a fost înșelat el însuși de Laban și de fiii săi.
Regele Adoni-Bezec după ce învingătorii evrei i-au tăiat degetele mari de la mâini și de la picioare a zis: „„Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari dela mîni şi dela picioare tăiate, strîngeau mîncare subt masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut»”(Judecători 1:7)

În viață, se împlinește în mod constant o lege: „Oricine păcătuiește, acela este pedepsit”.

Aceste suferințe ne învață să nu facem altora, ceea ce nu ne dorim nouă înșine.
Așa se poate descoperi și conștientiza ordinea morală a vieții, deși cu prețul suferinței, să ajungi să te simți într-un univers rațional, nu în haos, ci în cosmos (ordine n.n.). Prin urmare,  se dovedește logică exclamația lui David: „Este spre binele meu că m-ai smerit (am suferit, tr. rus), ca să învăţ orînduirile Tale.” Psalmul 119:71

(toată cartea, aici)

„

Învățături de la două „bătrâne”, gânduri despre diaspora, dezintegrare socială și viitor, Rusia și Europa, Vladimir Marținovski, 1929

Citatul de mai jos este din cartea profesorului rus credincios Vladimir Marținkovski, Notițele unui credincios, tipărită în exil, la Praga în 1929, Vladimir M. fiind expulzat de comuniști din Rusia.

Cât de bine se potrivesc aceste analize oricărei comunități din diaspora, și românilor, și probabil tuturor. Și cât de bine a întrezărit fratele Marținkovski viitorul Europei.

„Ceea ce am experimentat în câțiva ani în Europa de Vest este atât de diversificat, încât necesită o carte specială.
Mă voi limita la câteva impresii de bază.

În primul rând despre Europa veche, „a doua casă a noastră”, în cuvintele lui Dostoievski. I-am atins „pietrele sacre”, dar din păcate! – au fost în mare parte doar „piatră“, sculpturi ale trecutului, mistuitoare mustrări denunțând mizeria prezentă, acesta este falimentul și dispariția, despre care scrie Spengler în cartea sa „Declinul Europei!“
……….
Reformatorii trecutului îndepărtat, Wycliff, Huss și Luther au susținut evanghelia pură împotriva distorsiunilor sale umane; ei s-au reformat pe ei înșiși și Biserica, în numele Evangheliei. Reformatorii zilelor noastre încearcă să reformeze chiar Evanghelia în apărarea modei umane, capriciilor și gusturilor. Și astfel Reforma degenerează în deformare….
………..
Și nu este aceasta misiunea „marii împrăștieri rusești?” Noi purtăm un mare mesaj de la Rusia către întreaga lume. Am venit spre vest dintr-o casă în flăcări. Valorile vechi, inclusiv cele religioase, sunt testate în focul revoluției și rămâne numai ceea ce se bazează pe temelia veșnică divină, pe piatra credinței în Hristos, pe credința arzând cu iubire totală. „Ei L-au învins prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii Lui și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (Apoc. 12:11). În Rusia, doar un astfel de creștinism integral, sau mai degrabă Cristos Însuși, triumfă.

Orice alt creștinism, vreo religie cu jumătate de inimă sau idealism abstract – arde ca paiele într-un test de foc în creuzetul celei mai mari revoluții, în fața celui mai mare examen, ……. Acest incendiu va testa întregul pământ. „….ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pămîntului„, după cum se spune în Apocalipsa 3:10.
Am venit dintr-o casă în flăcări și voi, frații noștri occidentali, locuiți în aceeași casă, doar la un etaj deasupra. Nu am venit aici pentru a vă cânta scuze ca voi să continuați să dormiți ușor pe perna prosperității filistene. Nu poți să auzi că în casa ta miroase deja a ardere – mirosul de fum este toată teologia cețoasă și toată construcția inteligentă a creștinismului burghez, care stabilește scopul nebun nu de a câștiga lumea pentru Hristos, ci ca poruncile lui Hristos să se adapteze la lume?
……..Pe lângă bătrâna doamnă a Europei, am întâlnit în Occident încă o bătrână, cu trăsături familiare și natale – aceasta este diaspora noastră.

Cât de emoționată este această sete de a păstra intact tot ceea ce este sacru, într-o țară străină: – și limba, și literatura, și obiceiurile, și religia și idealurile sociale! Dar cât de trist era că diaspora în multe feluri este doar o astfel de femeie bătrână, pentru care „totul este în trecut“ – și chiar viitorul ei pare un fel de restaurare a trecutului, cu toate particularităților vieții ruse și a statului, care au și condus la catastrofă … Ca și cum nici n-ar fi fost războaie și revoluții cu râuri de sânge și lacrimi! Ca și cum ea nimic nu a învățat! Și ea (diaspora) preferă să trăiască în iluzii create de fantezii (chiar și religioase), adormită într-un adânc somn letargic.

Cauza suferinței. Sensul suferinței (2)

2. Cauza Suferinței

Prin suferință, numim sentimentul de nemulțumire pe care îl experimentăm atunci când realitatea nu corespunde dorințelor noastre. Prin realitate subînțelegem circumstanțele exterioare precum sărăcia, boala, foamea, frigul și acțiunile noastre morale, a faptelor noastre, care nu arareori se împotrivesc celor mai înalte dorințe ale noastre.

Sursa suferinței constă de obicei în abaterea omului de la legile naturii, atât fizice și spirituale. Sau dorințele noastre sunt greșite, împotriva realității, a naturii lucrurilor, a naturii omului. Sau dimpotrivă, realitatea vizibilă stă împotrivă dorințelor noastre bune și prin urmare, suferim în felul acesta din cauza binelui. Dar aceasta este pentru că realitatea însăși a pervertit dorințele rele ale omului.

Acțiunile noastre sunt contrare dorințelor noastre celor mai înalte – „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac„, și noi experimentăm atunci  suferințe lăuntrice – chinul conștiinței.

Aproape întotdeauna vom găsi cauza suferinței în păcat, păcatul propriu sau al altcuiva, în încălcarea legilor vieții, care ne desparte de Dumnezeu, de oameni, de natură, „pentru păcatul este fărădelege“ (1 Ioan.3:4).

Care sunt aceste legi?
Pe limba biologiei și sociologiei sunt legile vieții, conservarea genurilor și a speciilor, a societății și a personalității.

Pe limba etică – legile dragostei, purității, dreptății și venerării a ceea ce este deasupra noastră.

Pe limba religiei, acestea sunt poruncile lui Dumnezeu.

Biblia recunoaște răul ca o relație: diavolul s-a poziționat față de Dumnezeu într-o relație incorectă, contrară perfecțiunii Lui, caracterului Său bun și abătută de la natura Lui obișnuită. Sensul suferinței pe de o parte este legat de rău, iar pe de altă parte este sensul vieții, pentru care trăiește o persoană, Biblia spune că principala sursă a suferinței noastre este „izgonirea din rai“ din cauza pacatului neascultării, a nerespectării legilor date. Și de atunci scopul vieții este „întoarcerea în rai”. Și ne vom întoarce în el mai buni decât am ieșit din el. Căci am ieșit din el cu cunoștința răului. Și ne vom întoarce cu o victorie asupra răului, am ieșit învinși și ne vom întoarce învingători.
(Capitolul 2 din lucrarea Sensul suferinței de Vladimir Marținkovski)
(O biografie mai amănunțită a lui Marținkovski am pus-o în linkul de azi, voi reveni asupra ei. Dau un citat:
„Lățimea punctelor de vedere ale lui Marținkowski, care a înspăimântat atât de tare pe lucrătorii GPU, a fost o trăsătură naturală a personalității sale multiple. Acceptând în septembrie 1920 botezul de la predicatorul Mennonit Tevs, el a stabilit condiția – să nu aparțină oficial nici unei comunități religioase. Și nu e un moft personal, ci o poziție prudentă, așa cum este exprimat în mod clar de către marele predicator al creștinismului de apostolul Pavel: „ A fi liber de toți oamenii, m – am făcut robul tuturor“ (1 Corinteni 9 :. 19).
Mai multe:
https://www.livelib.ru/author/525417-vladimir-martsinkovskij
Tot la acest link scrie despre prietenia lui cu Ostrovski, un evreu din Rusia emigrat în Israel.
Despre Ostrovski am mai scris, el a înființat adunarea din Jaffa. Ostrovski a fost și în România, fratele Moldoveanu și Ioanid l-au cunoscut. Poate de la oameni ca Ostrovski și ca Marținkovski au luat Moldoveanu, Ioanid, Moisescu și ceilalți frați, această poziție „prudentă”, de a nu face parte din nici o organizație religioasă, dar fără a fi anarhiști.)

(toată cartea, aici)

29 de ani de idee, 10 ani de „revistă”. Viața ca un puzzle. (8.) sau „Omul cu butoiul”.

(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Alaltăieri s-au împlinit 29 de ani de când securiștii din orașul meu mi-au deschis dosar de urmărire.
Orice bucățică de hârtie cu text multiplicată sub orice formă devenise motiv de paranoia politică pentru comuniștii anilor 80 din secolul trecut.
Eu n-am știut de astea.
M-am comportat ca un om liber.
Mergeam la magazinul de articole foto de la etajul 3 din „Central”, cumpăram cantități mari de hârtie fotografică subțire, expirată.
Aveam laborator propriu de developat filme și fotografii (eram student la chimie la seral atunci), făceam și un ban din asta, dar neavând altă soluție de răspândit Cuvântul lui Dumnezeu, am început să editez și să multiplic tratate creștine.
Totul a mers bine o vreme, dar se apropia sorocul ca soția mea să nască primul nostru copil și pentru asta a plecat la socri în Moldova, eu am rămas la Cluj.
Era iulie 1989.
Îi scriam zilnic.
Având mai mult timp, am și lucrat la multiplicat mai mult.
Am avut ideea să-i trimit și ei prin poștă simplă două exemplare noi din „produsele” tipografiei mele.
Desigur, așa cum voi nu credeți acum, nici eu nu credeam atunci că toată corespondența românilor era supravegheată.
Dar era.
Plicul meu era cam grosuț când l-am pus la poștă prin 6-7 iulie 1989, nu am crezut că va da de bănuit. În cei doi ani de când ne cunoșteam cu soția, ne scriseserăm zeci de scrisori.
Verdictul apare la dosar.
(Îmi imaginez bucuria persoanei care a descoperit „materialele”.)

„Cele două materiale originale se fotocopiază și se pun în circuit”.

Toți oamenii suferă. Sensul suferinței (1)

Capitolul 1 din cartea „Sensul suferinței” de  Vladimir Martsinkovski.

1. Toți oamenii suferă
Fiecare dintre noi poate spune despre sine cuvintele cu care începe capitolul al treilea din „Plângerile lui Ieremia”: „Eu sînt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”. Chiar și Dostoievski a spus că „pământul de la scoarță până în mijloc este înmuiat cu sânge și lacrimi”.
Prin aceasta el a confirmat cuvintele ap. Pavel ” toată firea (creația) suspină şi suferă durerile naşterii.”
Când peste tot pământul a trecut sabia, focul, foamea și tristețea, suferința a cuprins omul și mai mult. Mergând pe stradă, rareori vei întâlni un zâmbet plin de bucurie. Desigur, există zâmbete pe fețe, dar câtă amărăciune, ridicol chiar și în acestea. Și câtă durere invizibilă se află ascunsă sub aceste fețe aparent calme și în spatele pereților caselor elegante. Uneori, o persoană se ascunde sub un zâmbet, ca să nu i se observe durerea. Iar simpatia, adesea nesinceră sau inutilă, îl irită adesea. Îmi amintesc moartea recentă a clovnului Max Linder (1925), renumit în întreaga lume, care a înveselit mulțimile cu un umor inepuizabil în timp ce a tăinuit în el o adâncă rană a suferinței care l-a condus în final la sinucidere.

Noi trăim astfel de zile, în care s-a întunecat nu soarele, ci fața umană, atâta durere îi reflectă fruntea, ridurile sale premature și părul gri!

Toată lumea suferă – și cei care au făcut mult rău, și copiii nevinovați și tinerii care încă nu au avut timp să guste viața. Suferă oamenii buni, și cu cât este mai bun un om, cu atât mai adânc se mâhnește. „Suma suferinței sufletului este proporțională cu gradul ei de perfecțiune”, spune Amiel în jurnalul său. Și Dostoievski confirmă că oamenii mari experimentează o mare tristețe „.

Oamenii suferă în trup – de foame, frig, boală și suprasolicitare. Suferința sufletului vine de la calomnii și ură, de la ei înșiși și de la alții, din vecinătate cu apropiații, vine din dorul singurătății și neînțelegerii, din otrăvirea cu amărăciunea dezamăgirii, sau din chinul dragostei înșelate sau din durerea pierderii celor dragi. Câte zile fripte ne provoacă conștiența propriei imperfecțiuni, deasemenea imperfecțiunea lumii cum a spus Solomon: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune.“ Nu degeaba A. Tolstoi recunoaște  că Beethoven „a auzit” sunetele marșului său funerar în bocetul naturii. Și poate cea mai mare suferință este în lipsa suferinței, la fel cum cea mai grea activitate este lipsa activității.

O groaznică pustietate care infioară duhul, suflă din spaima lipsei de prețuire care se naște din suferință- plictiseală, greutate, este faptul că nu există nici o suferință, nici durere, nici amărăciune sau angoasă -, ci un deșert lipsit de viață, asta este deprimant pentru conștiintă. La urma urmei, a nu suferi, asta înseamnă să nu participi la viață, la  suferința ei, să fii „inutil” și nefolositor.
(toată cartea, aici)

Suferință și conștiință

„Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfîrşit-o cu păcatul;” 1 Petru 4:1

Meditez de câteva zile la felul cum Dumnezeu folosește suferința.
Cel rău este frânat în calea lui de suferință.
Cel bun este smerit, ca să învețe. „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile tale.” Psalmul 119:71
Cel vinovat este pedepsit prin suferință.
Mai multe despre asta, un creștin evreu rus Vladimir Marținkovski a scris  o carte despre Sensul suferinței, (Смысл страдания), se poate traduce cu Google Translate.
Când suferința lovește un mare număr de oameni, o zonă geografică sau o anumită perioadă de timp, o numim nenorocire.
Am scris o postare despre două nenorociri din țara noastră, am primit un reproș, cineva n-a înțeles.
Am scris o a doua postare despre mai multe nenorociri,  multe din ele la adăpostul legii, iar am primit reproș.
Așa că am pus pe prima pagină a blogului o postare mai veche „Aduceți-vă aminte de cei chinuiți”, ca să înțelegem mai bine că suferința are un rost, un rost multiplu.
Nu doar pedeapsă a vinei, nu doar disciplină spre învățare, este și o echilibrare morală, etică, așa cum și pedepsele juridice au rol educativ.
Suferința formează conștiința, iar conștiința este calul de la căruța gândului.
Expresia „neprihănirea cerută de cugetul (conștiința) lor” arată că în om este o foame după dreptate, foame creată în cuget.
Iar suferința are un mare rol în formarea cugetului.
E necesar să vedem nenorocirile care însoțesc aceste zile din urmă și să ne fie gândul la cei ce trec prin ele.
Astfel chiar dacă țara noastră sau vremea noastră trec prin nenorociri mai puțin vizibile chiar acum, altundeva sau/și altădată au fost, sunt și vor fi nenorociri îngăduite de Dumnezeu.
Cu aceste gânduri am pășit ieri în Cărturești, tocmai terminasem lista de lectură și nu mai aveam cărți.
În 2007 când ne-am terminat casa, s-a construit lângă noi un mare Mall, nu știam ce-i aia.
S-a dus liniștea noastră, ulițele pe unde în 1995 când ne-am mutat  încă se scotea ciurda, vecinii aveau porci și dimineața ne trezeau cârduri de cocoși, au devenit rapid artere aglomerate, blocurile au răsărit tot mai înalte, iar cea mai apropiată prăvălie de ușa curții noastre acum, nu este vre-un butic de cartier, ci Librăria Cărturești.
Accesul la cărți e unul din motivele pentru care nu am plecat din țara asta.
Am cumpărat cărți istorice ca de obicei, documentare adevărate, una despre o fată siriană, Nujeen, în cărucior cu rotile, care a reușit evadarea din Siria spre Europa,  (iată o nenorocire, războiul din Siria), apoi o altă carte, „Mormintele tac”, despre fuga nemților din România peste granița Iugoslavă (o nenorocire trecută, dar atât de vie în memoria celor ce au trăit acele vremi) și o altă carte despre Boko Haram, teroriștii care ucid și înspăimântă cea mai populată țară africană și încă a carte a lui Marius Oprea.
Ar trebui un creștin să înțeleagă suferința?
Cu siguranță, deși sunt mulți care cred că creștinii ar trebui să trăiescă într-un turn de ignoranță, imuni la situația celor din jur.
Oare și la suferință?
Suferința deschide conștiința celui ce suferă, iar înțelegerea celor care trec prin suferință, deschide porțile ascultării.

Nenorociri la adăpostul legii

„Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei cari pregătesc nenorocirea la adăpostul legii?” Psalmul 94:20

Trebuie să vrem să recunoaștem că trăim niște vremuri tare nenorocite.
Mai ales cei care citim istorie și cunoaștem vremurile, putem lesne observa acest lucru.
Am scris o postare despre 3 nenorociri:
-una e nenorocirea de a fi conduși de un guvern corupt
-alta e nenorocirea de a avea un președinte neomarxist, promotor al unei  agende aberante în domeniul educației și familiei.
-pe deasupra mai este și nenorocirea ca guvernul și președintele să se certe, dar asta e o nenorocire mai mică, sau nu e, că poate prin cearta lor ies la iveală primele două nenorociri.

N-am scris în acea postare decât despre 3, dar mai sunt nenorociri care au lovit țara asta
O să le enumăr numai pe cele din ultima sută de ani:
-legionarismul și agenda fascistă din anii 30-40 ai secolului trecut
-războiul mondial
-invazia rușilor
-foametea din Moldova 1946
-inflația de după război
-instaurarea comunismului și propaganda mincinoasă
-naționalizarea economiei
-caracatița nevăzută a securității
-teroarea stalinistă, închisorile din anii 50-60
-colectivizarea

Idolatria, cauza pedepsei

E cam același mesaj din postarea de aici din 26 mai, sub formă audio.
Înregistrare din adunare, 27 mai 2018.

Text biblic: „Cînd te vei apropia de o cetate ca să te baţi împotriva ei, s-o îmbii cu pace. Dacă primeşte pacea şi-ţi deschide porţile, tot poporul care se va afla în ea să-ţi dea bir şi să-ţi fie supus. Dacă nu primeşte pacea cu tine şi vrea să facă război cu tine, atunci s-o împresori. Şi dupăce Domnul, Dumnezeul tău, o va da în mînile tale, să treci prin ascuţişul săbiei pe toţi cei de parte bărbătească. Dar să iei pentru tine nevestele, copiii, vitele, şi tot ce va mai fi în cetate, toată prada, şi să mănînci toată prada vrăjmaşilor tăi, pe cari ţi-i va da în mînă Domnul, Dumnezeul tău. Aşa să faci cu toate cetăţile cari vor fi foarte departe de tine, şi cari nu fac parte din cetăţile neamurilor acestora. Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti cu desăvîrşire popoarele acelea, pe Hetiţi, pe Amoriţi, pe Cananiţi, pe Fereziţi, pe Heviţi, şi Iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să nu vă înveţe să faceţi după toate urîciunile pe cari le fac ele pentru dumnezeii lor, şi să păcătuiţi astfel împotriva Domnului, Dumnezeului vostru. Dacă vei împresura multe zile o cetate cu care eşti în război, ca s-o cucereşti, pomii să nu-i strici, tăindu-i cu securea; să mănînci din ei şi să nu-i tai; căci pomul de pe cîmp este oare un om ca să fie nimicit prin împresurare de tine? Numai copacii pe cari-i vei şti că nu sînt pomi buni de mîncat, vei putea să-i strici şi să-i tai, şi vei putea să faci cu ei întărituri împotriva cetăţii care este în război cu tine, pînă va cădea.” Deuteronom 20:10-20

Între măgăriță și profet, ce alegem? Cine are dreptate?

„Domnul a deschis gura măgăriţei, şi ea a zis lui Balaam: „Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?“ Balaam a răspuns măgăriţei: „Pentrucă ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.“ Măgăriţa a zis lui Balaam:„Nu sînt eu oare măgăriţa ta, pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?“ Şi el a răspuns: „Nu.“ Domnul a deschis ochii lui Balaam, şi Balaam a văzut pe Îngerul Domnului stînd în drum, cu sabia scoasă în mînă. Şi s-a plecat, şi s-a aruncat cu faţa la pămînt. Îngerul Domnului i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi, este un drum care duce la perzare, înaintea Mea. Măgăriţa M-a văzut, şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorît, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.“ Balaam a zis Îngerului Domnului: „Am păcătuit, căci nu ştiam că te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.“ Numerti 22
Urmăresc de la mare distanță lupta politică din România.
Atâta cât să știu pentru ce să mă rog.

Văd un președinte pentru care mă rog, dar care nu vrea să mute ambasada României la Ierusalim și nu dă drumul legii organizării referendumului pentru definirea familiei în Constituție. Nu stă de partea celor ce doresc o familie după rânduiala Creatorului. ¹
Președintele seamănă cu profetul Balaam din Scriptură. Balaam este profet, dar greșește și nu-și îndeplinește slujba pentru care Dumnezeu l-a rânduit.

Apoi văd și mă rog pentru (un prim Ministru și) un guvern definit ca corupt, dar care în chestiuni cruciale, cum este mutarea ambasadei la Ierusalim, are dreptate.
Guvernul seamănă cu măgărița profetului Balaam: măgăriță, măgăriță, dar are dreptate în ce zice.

Între un profet care greșește și o măgăriță care are dreptate, cu cine ții?

Greu răspuns, dar dacă cunoaștem bine lecțiile Vechiului Testament, găsim răspunsul.

Profetul?! N-ar fi trebuit să accepte proroocia pe bani împotriva poporului ales, trebuia să spună Adevărul și pe gratis.
Balaam a devenit simbolul și numele unei căi, numită așa: calea lui Balaam.
El a fost chemat de Balac să blesteme pe Israel, cu siguranță nu avea dreptate când a plecat momit de bani și de slavă.

Măgărița?! L-a văzut pe înger, a încercat să împiedice nebunia profetului.
Avea dreptate, dar măgărița nu a fost trimisă de Dumnezeu să ducă mesaje.
Întâmplarea a fost o excepție.
N-ar fi trebuit să fie nici cearta dintre măgăriță și stăpânul ei, nu era normal.

Cam așa e și cu politica: ar trebui să fie armonie, n-ar trebuie să fie luptă între președinte și guvern, orice luptă internă duce la distrugere în timp. Nici mitingurile dirijate seară de seară nu sunt semne de sănătate. Să ne rugăm pentru asta.

De la Nazaret la En Kerem, călătoriile Mariei

După ce am venit din Israel m-am gândit la tot ce am văzut, am recitit Biblia cu ochii minții pe harta țării pe care de-acum o cunoșteam mai bine.
Fusesem la Nazaret, fusesem la En Kerem, am fost și la Capernaum, și la Cana.
Am fost și la Betleem, am dormit 5 nopți în Betleem.
În timp ce eram la En Kerem m-am gândit la Maria, mama Domnului Isus, cum a venit din îndepărtatul Nazaret la Elisabeta, rudenia ei.
Pun aici o imagine a Nazaretului de acum:

Desigur Maria a ocolit Samaria, a venit prin valea Iordanului, cam 150 de km, 32 de ore, cam 3-4 zile de drum.
„Maria s-a sculat chiar în zilele acelea, şi a plecat în grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda” Luca 1:39
Aici

o imagine din munții iudeii, En Kerem, locul unde tradiția zice că s-a născut Ioan Botezătorul.

Ascultă Israele/Iată Israele! Idolul: „dumnezeul” care se poate vedea (2)

„…și toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: „Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.” Exod 32:3-4

Dumnezeu-Cuvântul nu s-a arătat ca să fie văzut.
Dumnezeu nu a arătat imagini, peste tot a vorbit, a transmis un mesaj în cuvinte și a cerut să fie ascultat: „ascultă, ascultați!” acesta este mesajul lui Dumnezeu.
Diavolul a arătat întotdeauna: „iată!” acesta este mesajul lui.
Faceți vă rog un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă noi oamenii NU am avea darul vorbitului și al auzului, doar ne-am putea vedea unii pe alții?
Dacă numai ne-am vedea unii pe alții și nu ne-am putea auzi, am putea spune oare că ne cunoaștem?
De multe ori, despre unii oameni ne formăm „prin vedere” o primă impresie bună, impresie care se schimbă când celălalt deschide gura.
Impulsivitatea, mânia, viclenia dintr-un om se dezvăluie după ce-l asculți, la fel bunătatea, înțelegerea și mai ales înțelepciunea, blândețea se arată prin vorbe și fapte, nu prin vederea chipului.
Ne cunoaștem unii pe alții atunci când ne putem auzi, când ne destăinuim gândurile, când ne ascultăm.
Tot la fel, pe Dumnezeu îl cunoaștem urmărindu-i logica, Planul, ascultându-l, înțelegându-L.
Pentru această cunoaștere se cere aplecarea supra Cuvântului Său, nu a privi ceva.
Diferența este dată de potențialul de învățare, Dumnezeu ne învață.
Să țineți minte acest criteriu parcurgând acest serial și să-l folosiți pentru a depista idolii din inimă: tot ce poate fi doar privit, dar nu învațâ, poate fi idol. 
„Vai de celce zice lemnului: „Scoală-te“, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te“! Poate ea să dea învăţătură?” Habacuc 2:19

 

Mișcarea fraților: un popor care nu este un popor

Bruderbewegung.de
este un portal alcătuit nemțește, cu resurse din cadrul acestei imposibil de numit confesiuni creștine.
Pentru că nu poți să dai nume unei mișcări care are ca și principiu de credință să nu aibă niciun nume.
Deci nu poți să definești ca și confesiune sau ca și religie separată pe acei oameni care și-au propus să nu fie numiți nici confesiune, nici religie.
Termenul bruderbewegung în germană înseamnă Mișcarea Fraților.
E vorba de credincioși creștini practicanți, angajați în lucrul lui Dumnezeu, credincioși care la un moment dat și-au dat seama că trebuie să schimbe mediul eclesial de tipar protestant sau catolic, cu un mediu lipsit de îngrădirile istorice și de nevoia de cler salarizat, pentru a crește eficiența lucrului lor pentru Dumnezeu.
Acești creștini am putea spune că s-au reîntors la modelul creștinismului primar, dar doar acolo unde ideile lor au prins suficient de mulți oameni încât dimensiunea lucrării lor în ansamblu să poate fi numită MIȘCARE.
În alte zone geografice sau în alte perioade istorice, unde sau când numărul lor a fost mai mic sau foarte mic acești creștini și-au manifestat influența mai mult prin intensitatea și anvergura lucrării lor, în pofida numărului lor mic, a lipsei de adepți sau a descurajării și persecuției.
Un Ilie fricos, un Ioan în exilat în Patmos, un Pavel părăsit de toți și un Ieremia neînțeles sunt imagini mai bune pentru a înțelege spiritul de care sunt mânați acești creștini.
Traduceți cu Google translate.
Merită!

Ierusalimul, prilej de mirare și de întrebări

Înregistrare din adunare 6 mai 2018

O carte mai interesantă ca viața mea, o recenzie

” Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El dela început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentrucă în el nu este adevăr. Oridecîteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Ioan 8:44

Am arătat aici că „eu am citit multe cărți și multe romane în viață, cărți de aventuri și toate cele, dar n-am citit încă un roman mai interesant ca viața mea.”
Văd acum spre apusul vieții că am trăit o viață plutind pe minciună, într-o societate construită pe propagandă, cu planuri umflate și promisiuni niciodată împlinite, iar pe plan personal înconjurat din plin de oameni puși să se împrietenească cu mine ca să mă destăinui lor, să fiu astfel împiedicat, manipulat, folosit. Și nu numai eu, foarte mulți din cei ce iubeau adevărul, chiar necredincioși.
Am fost „job”-ul multora și încă sunt eu și toată familia mea, adunarea, „anturajul” cum zic ei.
Spun celor ce mă cunosc bine (și care știu că nu sunt nici paranoic, nici nu am mania persecuției) că mi-aș scrie memoriile, așa cum le știu până acum, dar nu m-ar crede nimeni.
Cum n-am crezut nici eu nimic atunci când am citit primele cărți ale lui Wurmbrand despre închisorile comuniste, (fiind crescut în familie cu pastori, pur și simplu nu am auzit de astfel de lucruri). Am crezut că uite, autorul ăsta (nu auzisem despre Wurmbrand pe vremea lui Ceaușescu aproape nimic) ce imaginație are, inventează lucruri.
Nu am crezut nici cărțile lui Pacepa, despre Moștenirea Kremlinului și despre operațiunea „orizont”.
Dacă ia cineva la citit cartea cercetătorului Stejărel Olaru: „Agentul nostru Victor„, poate crede ușor că este un foarte reușit roman de aventuri. Așa pare, dar de fapt cartea este lucrarea unui cercetător de arhive, al unui istoric fascinat de biografia fabricată a agentului „Victor”.
„Victor” din carte era un foarte abil agent al securității, intrat în piele de luptător anticomunist și trimis în vest să se înfiltreze în organizațiile românești pentru a afla și trimite securității toate planurile românilor liberi.

Nume real: Silviu Crăciunaș. Sub acest nume real a publicat în Anglia prin anii 1960 o carte devenită celebră imediat și tradusă apoi în multe limbi, chiar și în română, după revoluție: Urme pierdute, The lost footsteps în care agentul se prezintă pe sine ca un mare luptător anticomunist. Cercetătorul care a scris cartea despre „Victor” a fost inițial fascinat de cartea „Urme pierdute” și a trebuit să se reseteze la cap când a fost avertizat. Citez din nota unui alt istoric despre subiect: „Odată cu apariţia ei (a cărții Agentul nostru Victor, n.n.), mă simt eu însumi reabilitat şi răzbunat. Am fost ţinta unor atacuri şi am fost supus unor judecăţi nedrepte după ce am publicat un articol despre Silviu Crăciunaş în revista Dosarele istoriei, nr. 4 (68), în anul 2002. Ideea acestui articol mi-a venit tocmai de la Stejărel Olaru, pe care l-am văzut, într-o bună zi, în biblioteca Institutului Român de Istorie Recentă, citind (şi citând) cu admiraţie pasaje din cartea lui Silviu Crăciunaş, Urme pierdute, apărută în traducere românească la Editura Enciclopedică în anul 2000. „Nu-l crede”, i-am spus, „a fost agent al Securităţii”. Atunci, Stejărel a fost cel care nu m-a crezut pe mine.” istoric Marius Oprea”Atât de abil a fost acest individ încât miile de victime pe care le-a făcut, inclusiv mare români, au fost convinse până la moarte că au cunoscut un om special sau mai rău: cei care au aflat, au refuzat să creadă, În pofida dovezilor.” citat din prezentarea video de mai jos:

Cartea cu „Victor” nu v-o recomand, e prea lungă.