Sunt şocat cât de mult este întunecată înţelegerea celor mai simple adevăruri ale Veştii Bune a Domnului, în către oameni cu mulţi ani de teologie în spate. Sunt nevoit să reiau o postare mai veche în care acest articol a fost dat doar cu link şi probabil a trecut neobservat. E un articol scris în perioada interbelică de un frate Creştin după Evanghelie(Florea Moisescu). Tema este muzica, arta muzicală în contextul slujbei Adunării şi al închinării. Pun acest articol din nou datorită unui dialog care m-a „perplexat” cu un om de la care am aşteptat cel puţin înţelegerea Evangheliei, dacă la împlinirea ei nici unul din noi nu este suficient. Dar abandonarea viziunii de dragul şi de frica conjuncturii se numeşte apostazie. Am în minte un frământ de gânduri, acuma torn untdelemn, presar tămâie şi amestec sare. Vreau să coc fără aluat câteva postări al căror subiect să fie tocmai simplitatea Veştii Bune a salvării, ţel al cărei înţelegeri scapă flagrant acestor „cărturari şi înţelepţi”. „Nimic bun nu locuieşte în mine”, în carnea mea, în omul meu de pământ e litera A din alfabetul Duhului. Folosesc ca obiect didactic un fenomen copleşitor de cunoscut: muzica, pentru că în felul cum diferiţi oameni o folosesc se văd diferitele căi pe care umblă. Scuze pentru greşelile de scanare.
Iată articolul (scris prin anii 1930 și ceva)
Muzica în Adunări
(Florea Moisescu)
…Iată pentru ce trebuie — repetăm iarăşi — să ne punem foarte serios întrebarea: Ce loc şi ce însemnătate dăm tu Biserică (în Adunare) cutărui sau cutărui lucru pe care-l facem, cutărei părticele din slujba noastră pentru Domnul ? Şi chiar să ne controlăm bine cugetul şi purtarea în privinţa aceasta, în lumina singurului Isvor de învăţătură şi călăuzire duhovnicească desăvârşită care este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul scris, Cuvântul insuflat de Duhul Sfânt. … Ori, după ce Sfântul Cuvânt ni-L pune în faţă pe Mântuitorul ca supremul Punct şi singura noastră Ţintă de ascultare şi mântuire (vezi: Matei 17,5; Evrei 1, I, 2 ; 2,1 — 3) la fel ne înfăţişează, în ordinea însemnătăţii lor, trei feluri de adevăruri în legătură cu Domnul şi cu slujirea noastră duhovnicească pe care o datorăm lui Dumnezeu, ca credincioşi: 1. Adevărurile capitale, cele mai mari, de prima însemnătate, absolute şi decisive, de cari se ţine însăşi mântuirea. Acestea sunt: învăţătura curată a Evangheliei, despre Dumnezeu; despre păcat şi osânda veşnică; despre Satan şi despre Mântuitorul care ne este dăruit; despre pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa după adevărul Evangheliei, în Mântuitorul Isus Hristos; despre viaţa cea nouă trăită prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu (1 Corinteni 15,1,2). 2. Adevărurile de o mare însemnătate, hotărîte şi statornicite anume de însuşi Mântuitorul şi reconfirmate de Duhul Sfânt, faţă de cari credincioşii rămân răspunzători* cu toate că mântuirea în înţelesul strict al cuvântului (numai în atât ca mântuire, iar nu ca binecuvântări şi răsplată urmând ascultării de Cuvânt) nu atârnă de ele. Acestea sunt: botezul în apă „pentru numele Domnului” al cel ce se întorc la Dumnezeu şi cred în Mântuitorul; Frângerea pâinei în amintirea morţii Domnului Isus; strângerea laolaltă; rugăciunea şi vestirea Evangheliei. 3. Adevâturi facultative, nedogmatice (fără putere autoritate de dogmă) neabsolute, nefixe, neporuncite precis anume de Domnul, Bisericii Sale; lăsate la aprecierea voinţei credincioşilor să le facă sau nu. Cum sunt: ungerea bolnavilor cu untdelemn; punerea manilor; mâncarea la mesele celor necredincioşi; încuviinţarea căsătoriei feciorelor fiice al credincios lor; etc. . • • • * • •• *• . Deci fiecare adevăr la locul lui. În ordinea însemnătăţii care o are! Să nu înlocuin un adevăr mare cu unu de mai mică însemnătate, pentrucă de acest fapt foarte grav fâcându-se vinovată Biserica curând după veacu apostolic, a dat naştere unui avorton, unei creştinătăţi în sânul căreia „Piatra din capul unghiului” care este numai Mântuitorul Isus Hristos, a fost înlocuită cu diferite adevăruri de felurite mărimi cari unele, deabia amintesc vag despre E l : cu împărtăşanii, cu stropiri şi cu botezuri de copii, cu ungeri cu untdelemn, cu punerea manilor, etc. Cum de un timp a început să se vadă chiar şi pe unde nu ar fi fost de crezut să se facă lucrul acesta. …Să înlocuim noi oare pe Domnul nostru Isus, fie chiar şi cu cel mai mare din adevărurile privitoare la Dânsul? De pildă: cu Masa pe care El ne-a lăsat-o numai ca să ne amintim de moartea Lui ? Sau să punem noi în locul „naşterii din nou pe care numai Duhul Sfânt o înfăptuieşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, botezul care trebuie să fie numai „mărturia unui cuget curat, înaintea lui Dumnezeu., dată de credincios că este „născut din nou*’ ? (1 Petru 1, 23; 3, 21). Şi cum să facem noi mijloace de mântuire* din adevăruri de atât de mică însemnătate, ca: ungerea, punerea mâinilor, etc. ? ..»Si acum să ne întrebam : Ce a devenit oare pentru foarte multe din Adunările creştine de atâtea denumiri, muzica ce nu-şi are locul nici măcar în ultima din cele trei grupe de adevăruri amintite mai sus? N’a ajuns ea oare sufletul lor, respiraţia lor, preocuparea lor de căpetenie, însăşi viaţa lor? Cu muzica, cu corurile lor, ele ţin să arate că mai trăiesc, că mai sunt în viaţă! Până acolo, încât— în cât am cercetat lucrurile mai în adâncul lor, colindând ţara în lung şi în lat prin Adunări purtând nume felurite — am ajuns la trista încredinţare că cele mai înapoiate din punct de vedere duhovnicesc şi moral, cele mai lipsite de cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu şi cele mai lipsite ele viaţă, sunt Adunările având muzica cea mai frumoasă, corurile cele mai dibace, Adunările cari le preţuiesc şi se străduiesc a-şi cheltui cel mai mult timpul şi energia cu ele. …Sub tot felul de motive uşuratice şi pretexte omeneşti — (ba că muzica religioasă ar „înălţa sufleteşte” pe Ascultători; ba că le-ar produce „simţăminte sfinte”; ba că i-ar „apropia de Dumnezeu” ; ba că le-ar „cultiva inima şi aufletul”; etc.) — muzica nu poate face în Adunări, decât:’ a) să se etaleze şi să se facă pe ea însăşi admirată. b) să producă emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti trecătoare. c) să slujească cultului căreia aparţine, la atingerea unui scop material, deci neduhovnicesc: câştig de noi membrii pentru el. …Uşurinţă, amăgiri, pagubă! Pentrucă în chipul acesta — mai cu seamă în chipul acesta! — întoarcerea temeinică la credinţă a sufletelor, deci înoirea lor lăuntrică prin Duhul Sfânt, naşterea lor din nou prin lucrarea făcută de Cuvântul Domnului, sunt foarte serios împiedicate. …La fel, un lucru bine constatat este şi acela că, în Adunările în cari se face şi se dă cel mai mult preţ pe muzică, Cuvântul predicat este în cea mai mare măsură lipsit de duhovnicie, de har şi putere de sus.
Sau chiar dacă se întâmplă ca predicarea să fie bună, muzica (în atât ca „artă”, ca muzică în Adunare) o împiedică să-şi ajungă ţinta, prin faptul că în loc de a pleca reţinând Cuvântul „într’o inimă bună şi cinstită” (Luca 8,15) ascultătorii rămân mai degrabă sub impresia firească, trupească şi trecătoare a sunetelor, a melodiei înălţătoare până la tavanul sălei de adunare sau până . . . . . acasă la dânşii! Şi astăzi, ca de la început de când muzica a luat locul simplei cântări a tuturor credincioşilor în Adunări, la fel se întâmplă. * …Deci să ne ferim de păreri greşite şi amăgiri! Vrăjmaşul este la lucru, şi dintre cele mai mari minciuni el ne-ar putea face să o credem pe aceea că, credinţa şi pocăinţa sunt totuna cu anumite sentimente : cu o turburare sufletească oarecare, cu o senzaţie, cu o emoţie însoţită.) poate chiar şi de lacrămi, cu un extaz pricinuit foarte uşori şi de o muzică religioasă bine pusă la punct, de o fanfară la fel, de un cor bine aranjat. Se poate ca unii fraţi — mai cu seamă cei predispuşi la melomanie (la patimă pentru muzică) — să nu le placă faptul că stăruim prea mult asupra acestui subiect. Insă adevărul este acesta: Muzica în Adunări, mai de grabă împiedică mântuirea oamenilor. Şi prinîre sufletele cu adevărat credincioase şi deci mântuite, cei atraşi în Adunări şi făcuţi membrii cu ajutorul muzicei, sunt de obiceiu mai mult nişte simple numere, un balast şi foarte adesea o mare pagubă... Oricât de puternică ar fi o emoţie pricinuită de muzica religioasă, ea nu este decât o simplă mişcare sufletească, o senzaţie străină de singurul scop dumnezeesc: acela de a face pe om să-şi recunoască sincer şi umilit păcatele şi pierzarea, şi să primească cu chibzuinţă (cu o dreaptă şi serioasă judecată de sine) pe Domnul Isus ca Mântuitor, personal, prin o credinţă temeinică, vie şi sănătoasă. …Ah, corul cel minunat al măreţei biserici catedrale „Sf. Ştefan” din Viena ! Orga minunată a vestitei catedrale din Strasburg, măreaţa orgă a catedralei din Colonia, precum şi aceea a bazilicei Maicii Preciste (Notre-Dame) din Paris, mânuite uimitor de organiştii cei mai iscusiţi!.. , Sau măreţul cor al capelei Sixtine din Vaticanul Romei, care transportă până la nori, până la extaz, pe ascultătorii veniţi anume de pe întregul glob, cu muzicalitatea vestitelor opere ale celebrului compozitor muzical bisericesc catolic, Palestrina!…… întocmai ca şi în marile temple catedrale protestante – evanghelice unde sunt executate operele celebrilor compozitori, Mendelsohn, Bach, etc). Milioane şi milioane de oameni din toate părţile lumii, vin să asculte. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, bărbaţi de orice soiu moral şi femei vopsite ca nişte ouă de Paşti, sunt auziţi oftând sau spunând cu lacrimi, la ieşirea din biserici: Vai ce muzică! Ce muzică divină! Ce sublimă, ce înălţătoare !.,.•.. …Ce emoţii, ce răpiri sufleteşti pricinuieşte acel „ange- H” jocul acela foarte iscusit al clopotelor bisericilor, mănăstirilor şi catedralelor catolice, mexicane, cu acoperişurile aurite, cari, în apusul soarelui, fac populaţia mizeră a neifârşitelor câmpii să se oprească din lucru, iar trecătorii pe cale să-şi descopere smeriţi capetele cu o evlavie la fel de trecătoare ca şi sunetele tânguioase ale bronzurilor lipsite de viaţă!… … Insă, toată această artă muzicală religioasă, tot acest belşug de sunete, toate aceste coruri, produc — ca şi celelalte arte: poezia, declamaţia, teatrul, pictura, sculptura, etc. — ceeace am mai spus; numai sentimente, emoţii, extaz, mişcări sufleteşti. La fel ca şi un răsărit de soare privit de pe un vârf de munte sau un apus privit în largul mării ori pe întinsul unui bărăgan. Senzaţii şi nimic mai mult!…… Senzaţii care ţin puţin şi pier la fel cum pier şi senzaţiile pricinuite de cocaină, de opiu, ori de băutură. Ca şi acestea, muzica religioasă, muzica în Adunări, nu poate — în atât ca muzică şi ca artă — să schimbe nimănui inima, firea, făcându-l să creadă şi să se pocăiască după voia lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului. Ca şi marii inchizitori (chinuitorii potentaţi şi oficiali, catolici) asemenea cardinalilor Ximenes şi Torquemada, ca şi ţarul Ivan cel Groaznic al Rusiei — cari luau parte regulat la măreţe slujbe religioase şi se înduioşeau până la lacrimi ascultând Frumoasa muzică a bisericilor respective (latină şi greacă) iar după aceea chinuiau cu dragă inimă şi ucideau şi mai departe mii şi mii de nevinovaţi — la fel tot în „apele* lor rămân ceice iau drept credinţă şi pocăinţă acele trecătoare mişcări sufleteşti pricinuite de muzica religioasă, de muzica în Adunări. …Vrem pilde? Marele cântăreţ şi celebru compozitor de muzică bisericească, Don Lorenzo Perosi, directorul celebrei capele Sixtine din Roma papală — pe care şeful bisericii catolice 1-a făcut şi preot, apoi 1-a ridicat la rangul de „abate44 neştiind cum să-1 onoreze mai mult — s’a întors la Dumnezeu şi a primit prin credinţă pe Domnul Isus, ca Mântuitor al său. Acest mare artist al muzicii religioase, autor al vestitei opere „învierea lui Hristos” găsind din întâmplare nişte note evanghelice asupra Epistolelor lui 21 Pavel şi cetindu-le cu luare aminte, sa luminat, a creJ zut, s’a hotărât pentru Domnul şi curând a părăsit totul : şi slujba de director al capelei Sixtine şi funcţiunea de preot,! şi abaţia şi biserica catolică, şi pe Papa şi onorurile lui, alăturându-se unei mici Adunări de credincioşi creştini după Evanghelie, din apropierea Romei. Iată unul care a putu mărturisi lămurit că, muzica religioasă mulţumindu i numa. anumite înclinări sentimentale, îl ţinea de fapt în păcatele lui, pierdut, departe de ceeace voia Dumnezeu dela el: pocăinţa şi credinţa vie în Isus Hristos, pentru a fi mântuit. ...Să asculţi într’o adunare o muzică iscusită, un cor cântând frumos, iar în timp ce dirijorul conduce cu mult brio, un vecin de bancă — membru chiar din Adunarea aceea (nu interesează numele cultului) — să se plece spretine şi să-l auzi şoptindu-ţi discret, arătând spre acela: „II vezi ? A luat şi a lăsat până acum vre-o câteva neveste!” Iată ce m’a făcut să mă întreb odată mai mult : Cui i-ar putea oare folosi mai mult o astfel de muzică, corul acela ? Conducătorului ? Coriştilor ? Sau ascultătorilor? Oare colaborează Duhul lui Dumnezeu, la astfel de istorii? Simple întrebări!… Exemplele sunt foarte multe, foarte triste şi foarte grăitoare ! lată-ne, necunoscuţi, departe, cam pe la capătul ţării, prin jud. A. într’o mare şi veche Adunare (iarăşi, numele cultului nu interesează!). O sală foarte mare, înţesată de 800 — 1000 de oameni, cei mai mulţi fiind chiar membrii cultului respectiv. Ce cor frumos şi ce frumoasă fanfară din instrumente de alamă strălucitoare, cântând pe rând şi delectând minunat o Adunare veselă! „Serviciul dumnezeiesc” — cum se spune pe acolo — începe cu orgă, după un tipic anumit, apoi după ce ţine şi se isprăveşte la fel, totul se încheie printr’un marş asurzitor cântat de fanfară (melodia având poate cuvinte în cartea de cântări respectivă) care îţi dă curat impresia unui marş de sfârşit de reprezentaţie de circ. Încât priveşte predica păstorului Adunării (om cu prestanţă şi cu diplomă teologică)? era greu să înţelegi cam ce voia să spună: Nici cuvânt o leacă mai sănătos, de zidire sufletească; nici o cercetare biblică oleacă mai adâncă; nici măcar o vestire mai curata şi oleacă mai serioasă a Evangheliei! Totul fad, insipid* de suprafaţă, fără miez şi mai cu seamă fară viaţă. Odată serviciul* isprăvit şi marşul de sfârşit de adunare sunând triumfal”, mulţimea veselă şi sgomotoasă (acum ceva mai mult decât în timpul adunării) se ridică şi părăseşte uriaşa sală . Atunci fratele meu I. din Sibiu, întristat şi aproape revoltat de tot ce s’a văzut şi auzit acolo, aşteaptă la uşă afară pe câţiva dintre fruntaşii bătrâni ai acelei Adunări şi oprindu-i, le spune cam în felul acesta: „Sa mă iertaţi, fraţilor! Dar ce fel de lucru este ăsta? Atâtea suflete vin aici fără nimic şi pleacă la fel!” Cuvinte, la cari, doi — trei din bătrânii aceia, au răspuns cu ochii plini de lacrimi: „Apăi, frate, noi vedem bine că suntem de amu pierduţi; dar ce sa mai facem ?” Ce răspuns dureros! „Noi vedem, frate, că suntem pierduţi; dar ce să mai facem?” Iată unde putem ajunge încet, încet, sau poate chiar şi mai repede, din clipa când in chip uşuratic începem să dăm importanţă şi în Adunările noastre, acestui element foarte distractiv şi foarte vătămător care este muzica, orgia corurilor şi fanfarelor, a sunetelor, în locul simplei cântări din inimi predate Domnului, alături de adevărul curat, luminos şi binecuvântat al Evangheliei lui Dumnezeu. Ce roduri amari! Ce adormire! Ce moarte la fel ar urma curând în Adunări! ...Da! Am putea ajunge departe cu exemplele triste!… …Iată, sunt 20 de ani trecuţi decând fiind chemaţi şi putându-ne duce în câteva rânduri, pentru câtva timp, prin părţile din apropierea Timişoarei, a luat fiinţă pe acolo cu voia şi cu ajutorul Domnului, mai întâi o Adunare în com Bencec. După ce primele suflete s’au întors la Domnul, şi-au făcut apariţia din apropiere credincioşi (să zic; fraţi, purtând un nume deosebit) căutând în chip Jumesc să se amestece într’un de lucru care desigur nu era al lor. Şi pentru a impresiona şi a atrage la dânşii pe cei câţiva fraţi şi surori, oameni întorşi la Dumnezeu, precum şi săteni, au venit cu „banda” (cum se zice pe acolo, fanfarei, adică muzicei cu instrumente de vânt). Odată, de două ori, de trei ori, şi sătenii veneau cu grămada, însă cei veniţi să pescuiască în „apa” altora, nu se alegeau cu nimic. Ultima dată, unul dintr’ânşii intrând în vorbă cu cineva (astăzi soră în Domnul) din familia unui frate din comună, numai că-i spune: „Când vom mai veni, vom veni cu „duba mare” (cu toba mare: N. R.). Şi dacă nici atunci nu se va pocăi cineva, apăi…!” Foarte, foarte ciudat! Gândul că, datorită influenţii muzicei, corului, bandei (fanfarei) cu „duba mică” sau cu „duba mare” oamenii ar putea fi încredinţaţi şi făcuţi membrii acelui cult, arată una din două: Ori cei în cauză sunt nişte credincioşi neluminaţi cu privire la credinţă şi pocăinţă ; ori — mult mai rău încă — ei nu sunt întorşi la Dumnezeu, ci sunt numai nişte simplii profesionişti zeloşi ai unui cult de care s’au alipit oricum, sau în care s’au pomenit dela părinţi, — ceeace pentru Dumnezeu este la fel cu nimicul, iar pentru oameni un fel de „încurcă lume”. Muzica, în atât ca deprindere religioasa, trupeasca* nu este de niciun folos (1 Timotei 4, 8). — Sub Vechiul Legământ israelic, pământesc, David «omul după inima lui Dumnezeu* hotărîse din râvnă pentru Dumnezeu, clădirea unei case, a unui templu, în locul cortului întâlnirii ridicat de Moise* Iar după aceia voind să înfrumuseţeze şi slujba levitică în templul proectat de dânsul, a rânduit acele cete (în număr de 24 de cântăreţi în cor, precum şi acel număr impresionant de istrumente de cântat şi istrumentişti (1 Cronici 25; 23, 5). …Frumos lucru — ar fi să spunem noi — pentru o închinare şi slujire pământească, a unui popor cu rosturi, cu mijloace şi scopuri pământeşti, cu o Lege, cu un Templu şi cu o preoţie pământească, toate trei trecătoare! (Evrei 7, 11. 12; 2 Corint. 3, 7, 13; Matei 24, 1, 2). Şi cum scriitorul acelor rânduri din Cartea Sfântă nu ne spune nimic şi despre gândul lui Dumnezeu cu privire la muzica aceea rânduită de David, avem motive să credem că, de oarece Dumnezeu nu a poruncit-o, El a primit-o (potrivit economiei pământeşti a Vechiului Legământ israelic) numai ca o simplă mărturie de dragoste şi rîvnă din partea inimosului David. Atâta tot! ..Insă un lucru este foarte, foarte lămurit: Toate acele istorii — coruri, ţambale, instrumente cu coarde şi de vânt — nu au contribuit cu nimic la îmbunătăţirea stării morale duhovniceşti atât de rea a poporului lui Israel, nici în zilele lui David şi Solomon, nici în viitor. Îmi îngădui chiar să spun că, mai degrabă au încurajat uşurinţa şi artificialitatea ducând la uitarea Legii, la micşorarea atenţiei la mielul lui Dumnezeu. …Şi la fel se poate spune şi despre Iudeii întorşi din babilon, sub conducerea lui Ezra şi Neemia,. după robia de 7O de ani, — formând coruri şi având instrumente de muyică. . . (Neemia 12). Mustrările aspre ale celor doi conducători, precum şi ale proorocilor Hagai, Zahăria şi Maleahi, ne vorbesc lămurit. Şi lucrurile s’au petrecut şi se petrec întotdeauna la fel în domeniul religios… Făcătorii de muzica în Adunări, pot ei oare sa faca lucrul acesta numai spre slava lui Dumnezeu?. — Dupa cât ştim din experienţe proprii, din cele văzute şi constate personal, şi după însăşi mărturiile date cinstit de mulţi dintre cei în cauză, răspunsul este un categoric : Nu! De sigur, şi celce cântă simplu (deci fără să facă artă,, muzică în Adunare) dar şi el cântă mecanic, distrat, de formă, neatent, sau numai să se facă auzit, fără evlavie,, fără dragoste şi fără credinţă, nu cântă deloc spre slava lui Dumnezeu. La fel ca şi când în acelaş chip s’ar ruga, ar ceti, ar predica sau ar face un alt lucru în Adunările Domnului. Insă, fără teamă de a putea fi desminţiţi cu dovezi, putem mărturisi că şi în Adunările creştine — ca în toată lumea — muzica, în atât ca muzică, ca artă,, se face din capul locului pentru a fi „văzută , ascultată şi admirată; se face şi pentru a produce efecte, emoţii, senzaţii, mişcări sufleteşti, etc, iar nu spre slava neştirbită a Dumnezeului nostru. Lucru pe care, de altfel, nici n’ar putea să-l facă!... Din acest punct de vedere, socotim că este foarte potrivită o comparaţie între muzica în Adunări şi femeia credincioasă măritată, care — cum ne spune apostolul Pa vel — „are inima ocupată cu lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei” (1 Cor. 7, . J ) . …Comparaţia este potrivită, pentrucă la fel şi muzica, arta muzicală religioasă, pentru a fi „artă” trebuie neapărat să-şi dea toată silinţa să se „sulemenească”, să se îngrijească, să se preocupe mult de ea însăşi, de execuţie” şi de efectul pe care-l va putea şi va trebui să-1 aibă asupra publicului, precum şi de ceeace trebuie ascultătorii să creadă despre dânsa!... * •..Un dirijor (conducător de cor) isteţ, dar nu prea inteligent spunea foarte încredinţat şi cu emfază coriştilor pe cari îi conducea: „D-voastră, fraţi şi surori, trebuie să faceţi trei lucruri: Să aveţi fiecare privirea aţintită la mine -şi să aveţi fiecare mintea aţintită la ton, la melodie, la note la partea care vă este fiecăruia rezervată, pentruca execuţia să iasă foarte bine; şi inima s’o aveţi fiecare aţintită la Domnul !” …Cu această teorie ciudată şi imposibilă, bravul conducător de cor vrea să arate că ştie să despice firul de păi în trei! Auziţi Dv. ? Privirea fiecărui cântăreţ corist să fie aţintită la el, la dirijor; şi mintea fiecăruia să fie aţintită la ton, la notă, la cum trebuie să cânte mai frumos; şi inima fiecăruia să fie în acelaş timp aţintită la Domnul!.., Straşnic, nu glumă! Insă, oricui cântă numai alto (partea| doua) printre ceilalţi, în Adunare, îşi poate da bine seama că făcând numai această fărâmă de „muzicuţă” îi este cu neputinţă să-şi aibe mintea şi inima împărţite în acelaş timp în două direcţii opuse una alteia. Dar mi-te când se face în Adunare, muzică la toartă, artă din plin, muzică religioasă!… Orice muzician şi orice corist din lumea aceasta, ca şi din lumea Adunărilor creştine, vă poate adeveri că} este cu neputinţă lucrul acesta… . . . . . . – In Adunare cântă frumos lângă mine un frate, pe o notă diferită! II ascult, şi mintea şi inima mea (ce să mai spun de mintea şi inima lui? îmi sunt deopotrivă atrase de ceeace-mi desfată auzul. Totuşi vreau să mă încredinţez bine ! De aceea, la sfârşitul cântării mă plec spre fratele acela şi după ce-l felicit pentru glasu-i de tenor şi arta lui muzicală, îi şoptesc: „Pentrucă eşti un credincios şi cred că vorbeşti adevărul, te rog să-mi spui dacă aşa cum ai cântat cântarea, ai cântat-o numai pentru Domnul şi numai spre slava Lui, ori ai cântat-o mai mult pentru plăcerea D-tale şi pentru noi ăştia cei din juru-ţi!” Cel întrebat roşeşte uşor, zâmbeşte cu înţeles, tace şi îşi pleacă oarecum jenat privirea. Răspunsul mi-a fost dat! Insă, conducătorul corului mai sus amintit, vorbea naiv coriştilor săi… Eu nu sunt nici pastor, nici predicator cu * ! punerea manilor, nici vorbitor de seamă. Totuşi vorbesc în adunari creştine, ba chiar îmi place să vorbesc maicuseamă în adunări mici, unde mi se pa re că sunt mai le largul meu mai „ca în familie*. Se întâmplă însă foarte rar să vorbesc, atât cât şi cum sunt în stare să fac lucrul acesta, şi în adunări mari, unele având muzică, coruri. Dar mărturisesc că, atunci o duc greu, pentrucă trebue să dau o îndoită luptă; pe deoparte, ca un cuvânt de zidire sufletească pentru credincioşi sau unul de chemare pentru cei nemântuiţi, să fiu cât mai bine înţeles; iar pe altă parte, să înlătur influenţa aceea nenorocită de uşurătate, de frivolitate duhovnicească, de artificialitate distractivă pricinuită ascultătorilor, de muzica aceea, de coruri, cari le simt a fi atât de mult în nepotrivire cu duhul şi seriozitatea Sf. Evanghelii. …Şi câte ar mai fi de spus cu privire la muzica în Adunări ! Câte lucruri slabe sunt cunoscute şi câte sunt necunoscute !… Gândul acesta mă duce iarăşi înapoi cu mai mult de 20 de ani, când un slujitor al Domnului, ţinea adunări aici în Bucureştiul nostru, într’o mare sală. Un tânăr credincios cunoscător în ale muzicei, formase cu prilejul acela şi un cor frumos, plăcut mulţimii ascultătorilor cari de fiecare dată umpleau sala până la refuz. După câtva timp, fratele a observat — azi una, mâine alta — anumite lucruri nepotrivite printre ceice alcătuiau corul, mai toţi tineri şi tinere. Când într-o Duminecă (dacă nu mă înşel) observând el iarăşi ceva, numai că a chiemat pe acel frate conducător ai corului şi i-a spus verde’n ochi, cam în felul acesta: „Frate, te rog să mă laşi în pace cu corul D-tale! Nu avem nevoie de aşa ceva, şi să f ii sănătos! Cuvântul lui Dumnezeu este deajuns!” …încât mă priveşte, vă spun că (cu toate că în anumite adevăruri ale Evangheliei, nu am aceeaşi încredinţare cu fratele acesta) hotărîrea lui de a se fi liberat de acel balast împăunat al artei muzicale desfăşurându-se în Adunări, am aplaudat-o în sine-mi, din răsputeri şi cu toată inima . Aceasta mi-a dovedit credincioşie şi seriozitate temeinică în lucru pentru Domnul. Şi la fel ştim că, de atunci fratele acesta lucrează fără coruri şi fără nici un fel de instrument de muzică în Adunări, de cari nici nu se simte nevoie ca dovadă fiind numărul constant al celor ce vin să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi (după câte ştiu) al celor care vin la credinţă. In sfârşit, făcând această critică îndreptăţită muzicii în Adunări, nu vreau să nu repet că Domnului îi place cântarea: atât cântarea cântată aparte, individual, precum şi cântările cântate laolaltă de mulţi; cântarea simplă, serioasă, din inimă: de închinare, de mulţumire şi laudă, pentru chiemarea cu căldură a sufletelor la mântuire şi numai Spre slava lui Dumnezeu. • …Marele vestitor al Evangheliei — congregaţionalistu D. L. Moody, prin care s’au mântuit (după socoteli făcute) peste un milion de oameni — a avut mult timp alături de dânsul pe omul lui Dumnezeu, Ira Sankey, care în faţa marilor mulţimi (de necrezut: până la 50.000 de suflete) cânta simplu, cu foc, prin Duhul Sfânt, conştient, cu credinţă şi cui dragoste, pentru slava Domnului şi pentru suflete. …Ei, asta da! Cântare, nu muzică religioasă goală, nu artă, nu muzică în Adunări, nu coruri, nu senzaţii şi distracţii pioase, adevărate piedici în calea mântuirii multora, maicuseamă în aceste vremi de-o însemnătate unică pentru Biserica Domnului şi pentru lumea în mijlocul căreia ea se mai găseşte. Dacă cumva sunt şi credincioşi porniţi spre melomanie (oarecum iubitori pătimaşi de muzică) să facă cât voiesc muzică în casele lor, cântând după gust toate cântările din cartea de cântări. Insă, din motive foarte serioase, dar nu cunoscute de toţi, Adunările creştine — în atât ca Biserică a lui Hristos ~- este bine să nu se lase ispitite de aceste lucruri de faţadă. De cari ~ începând din veacul al 4-lea — Biserica decadentă alunecând pe panta celor lumeşti, s’a făcut tot mai mult vinovată. …Vrăjmaşul de moarte al Bisericii lui Hristos, ştie cu multă dibăcie să întunece multor credincioşi buna înţelegere a lucrurilor. Astăzi ca şi în trecut! In măsură în care a putut face ca învăţătura curată şi viaţa trăită după voia lui Dumnezeu, în sfinţenie, să nu mai preocupe temeinic pe credincioşi, în aceeaşi măsură i-a făcut să preţuiască impresiile. Cu singurul scop de a-i face să piardă din vedere însăşi Ţinta: pe Domnul Isus Hristos, singurul spre care trebuie să avem îndreptate necurmat toate aceste trei: privirea credinţei sănătoase, mintea luminată de Duhul Sfânt şi inima curăţită prin sângele Său…
Trimite acest articol la prietenii tăi:
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Vestea Bună 