Simțirea spirituală

30 Aprilie 2013

”…ei și-au pierdut orice pic de simțire….”
”…ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului….”
Pentru a putea vorbi despre simțurile spirituale trebuie să învățăm din pilda lor: simțurile fizice, simțurile cărnii.
Dumnezeu ne-a pus în cort de lut, de carne pentru ca prin pilda lui să învățăm starea cerească, starea de duh și cea de slavă(glorie). După ce purtăm un trup de carne trecător și îmbătrânitor, vom purta un trup de glorie nepieritor. Acest lucru e sigur.
Simțurile fizice sunt: foamea, setea, senzația de frig și căldură, de apăsare, durerea, oboseala, senzația de sătul și altele.
Aceste simțuri ne sunt date nu ca să ne facă nouă necaz ci ca prin pilda lor să le învățăm pe cele veșnice, pe cele adevărate.
Despre aceste simțuri netrecătoare ca Dumnezeu vreau să scriu azi:

1. Foamea și setea după neprihănire
Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire…” Dumnezeu ne-a dat foamea de mâncare și setea de apă pentru ca prin ele să învățăm despre adevărata foame despre care doar Domnul Isus ne-a vorbit: cea după neprihănire. Este un sentiment care lipsește cu desăvârșire omului natural(carnal, firesc) și chiar în cei cerești, acest sentiment ajunge să fie atrofiat ”prin înșelăciunea păcatului”, omul ajunge ”împietrit”.

2.Apăsarea vinovăției
Este tot un sentiment spiritual, o simțire care are legătură tot cu neprihănirea. Doar că oamenii cu această apăsare ajung ca în loc să fie eliberați să se mai încarce cu fapte moarte (sarcini grele în general religioase) pentru ca să scape. Lipsa de simțire îi face să cadă sub povara sarcinii dar să nu renunțe la ea.

3.Dragostea de adevăr. Este o simțire căpătată odată cu mântuirea sufletului. Zice Cuvântul: ”n-au primit dragostea Adevărului ca să fie mântuiți…” Deci dragostea de Adevăr e o simțire ce conduce la mântuire. Aici se include dragostea de Dumnezeu și dragostea de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei carnali, au doar sentimentele carnale, umbrele celor spirituale, celor carnali le sunt cu totul străine pasiunile lăuntrului nevăzut.

4.Durerea spirituală. ”simt o durere necurmată în inimă pentru frații mei” spunea Pavel. Durerea spirituală e rudă cu dragostea (de frați și de oameni), e o simțire lăuntrică dată de dragoste. Are în ea gelozie, râvnă, pasiune. iarăși, cei firești sau împietriți nu au aceste frământări. Aici intră și apăsarea, legarea în Duhul, stări date de sentimente mai tari ca moartea.

5.Conștiența (co)responsabilității. Este tot un sentiment, sentimentul de răspundere, ca cel pe care-l au părinții față de copii, chiar animalele față de puii lor. Când Pavel scrie ”fiind legat în duhul meu” se referă la o stare de condiționare, de dependență față de un sentiment spiritual: dragoste, promisiune,obligație, legământ, învoire.
Oricine este condus de Duhul este legat de (prin) simțiri spirituale ca printr-un contract, mai puternice ca vânturile și la fel ca ele, de neînțeles, ”nu știi de unde vine nici încotro merge”.

6.Bucuria și împărtășirea ei. Bucuria spirituală este tot un sentiment dat de o înnoire a minții nu de o îmbătare cu senzații carnale.

7. Satisfacția spirituală, săturarea. O pomenește Domnul Isus când îndemnat de ucenici: ”Învățătorule mănâncă!” el spune: ”Mâncarea mea  (săturarea, satisfacția mea) este să fac voia tatălui Meu…”

8.Pacea. Este o pace a lui Dumnezeu care întrece orice înțelegere, paznicul inimilor și gândurilor noastre.

9.Vederea spirituală. Împreună cu mirosul, gustul și auzul spiritual sunt cel mai bine reprezentate de chipurile lor carnale. Dar se deschid mai târziu. Maturizarea spirituală înseamnă o funcționare la parametri maturității a acestor simțiri.

 

Toate aceste sentimente spirituale au corespondentul lor carnal: este foame și sete fizică, frică de moarte, dragoste carnală, bucurie firească, văz, auz, etc.
Inima omului este ca un burete, cere! Ochiul să vadă, urechea să audă, limba să guste.
Dar ochiul spiritual, e deschis, vrea să vadă tot mai mult din cele cerești?
Iar urechea a doua, cea de auzit, e dornică să asculte așa cum cerul gurii gustă mâncarea?

Lipsa acestor reacții, acestor sentimente este semnul dacă cineva e mort.
Lepra e boala care în Scriptură semnifică păcatul. Lepra în sine nu face mădularele să dispară, lepra e doar o boală în care omul pierde senzațiile, corpul nu mai transmite durerea. Omul lepros pierde mădularele care sunt fie mâncate de muște sau alte insecte sau chiar de șoareci și șobolani care ajung să roadă liniștiți din ochii, urechile sau nasul celor bolnavi în timp ce aceștia dorm și nu simt absolut nimic.
Păcatul cel mare este  nesimțirea spirituală, să fi lovit dar să nu simți nimic, să păcătuiești și să nu-ți pese.

Dorința omului de satisfacție e comună ambelor stări. Cel ce se hrănește cu Voia lui Dumnezeu (se satură, este satisfăcut când o face) aproape că uită de foame și sete fizică (ca Domnul Isus la fântână). Dragostea de adevăr, bucuria dinăuntru fac ca celelalte simțiri(umbrele celor adevărate) să nu mai fie nici dorite, nici prețuite.

Umblarea în simțiri carnale deschide în om larg poarta poftelor. Umblarea în simțiri de cer deschide ochii Duhului și dorința (dragostea) Duhului. Primele (simțirile carnale, pasiunile telenovelelor, știrile pline de frică și suspans) sunt un prilej dat diavolului, căutarea și păstrarea vie și sănătoasă a simțirilor Duhului sunt vegherile în vederea rugăciunii pentru primirea și păstrarea simțirilor spirituale.

Mărit să fie Domnul!

PS Din păcate trebuie să adaug ceva cu totul pe lângă subiect dar pentru evitarea unor confuzii: mare parte din slujbele religioase, servicii divine, liturghii, procesiuni, marșuri conțin teatralism de cea mai primitivă rădăcină, făcând în om să vibreze surogatul, copia, carnalul, ”firea pământească”, vorba lui Cornilescu. Va trebui să scriu despre piramida lui Maslow probabil. E piramida nevoilor umane, ale cărnii umane. Fiecare nevoie are lângă ea o industrie ce o deservește prompt.   Nevoile alimentare de industria procesării, apoi cele de confort și siguranță de industria construcțiilor, nevoile de comunicare și comunitate sunt satisfăcute de o industrie religioasă inventivă și sofisticată, industrie căruia oamenii îi plătesc fără crâcnire impozitul de supușenie, timp și bani.
Întreabă-te: cu ce simțiri ți-e plină inima? Ce iubești?


Protejat: Înregistrare adunare 24 martie 2013

29 Aprilie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Dacă cineva te blestemă, poate l-a trimis Dumnezeu la tine să-i dai o binecuvântare.

28 Aprilie 2013

Este un gând primit de la un frate astăzi la adunare: ”când suntem batjocoriți să binecuvântăm, poate de aceea a trimis Dumnezeu pe batjocoritori, ca să fie binecuvântați….”
M-am gândit imediat la ghicitoarea din Filipi, Dumnezeu a trimis-o ca să fie mântuită și ea a strigat zi de zi după apostoli până a fost ”binecuvântată”.
Fratele a citit și o poezie de Valdi H.: Ce oferi? Biciul sau spinarea?

Citat din poezie:
”Astfel am primit lumina că Isus azi își împarte
mântuirea Lui și viața prin a vieții mele moarte.
Deci, pe cei care prin mine caută să-i mântuiască
îi trimite să mă bată și-apoi să mă răstignească.
Iară eu, prin felu-n care le răspund decid destinul
după cum răspund la bice: cu sânge sau cu veninul.
(…….)
Mulți sunt cei care din lume chemându-i să Te găsească
i-ai trimis să-mi dea cu biciul și-apoi să mă răstignească.
Dar eu, vai, Isuse Doamne, nu cu sânge i-am stropit,
ci le-am smuls din mână biciul, și-apoi eu i-am biciuit.”

Să ne așteptăm că Dumnezeu se așteaptă ca noi să binecuvântăm pe cei ce se așteaptă la reacții negative când ei ne insultă.
Poate de aceea i-a lăsat Dumnezeu să ne blesteme, ca Șimei pe David.

Bun gând. Slăvit să fie Domnul.

(Înregistrarea audio probabil peste câteva săptămâni.)


Să nu vinzi cântarea aproapelui tău!

27 Aprilie 2013

E scandal mare.
S-a aflat că o mare firmă de trubaduri cerșetori a vândut ani de zile o ”piesă” furată de la o altă firmă, fără să cumpere, fără să ceară, fără să zică mulțumesc.
Detalii aici: (dați copy/paste):     http://popaspentrusuflet.wordpress.com/2013/04/25/ce-trist-sa-fie-oare/
Și ce-i nedrept aici? Dacă cerea era OK?
Nu era. Nu este. Nu este drept ca să se vândă ceea ce trebuie să fie fără bani și fără plată.
Nu este drept să se vândă predici, să se facă profit din predici, nu este drept să se pună drept de copiere pe ceea ce creștinește ar trebui considerat că vine de la Dumnezeu.
Că mult, dacă nu majoritatea din ceea ce poartă etichetă nu este de la Dumnezeu știu și eu.
L-am întrebat odată pe un astfel de trubadur în devenire:
Dacă ceea ce cânți și vinzi e de la Dumnezeu de ce vinzi?
Dacă e de la tine, de ce cânți?
Am scris pe acest blog mult despre cântare.

Cântarea are rolul de mijloc de învățare.
Că unii o folosesc ca să facă bani, am scris  despre asta.
Mulți amestecă talanții cu talentele, gravă eroare.

Au scris și alții, de exemplu de la creștini după evanghelie  a scris Florea Moisescu: Muzica în adunări.
De la baptiști a vorbit Olah exprem de clar: Muzica, muzica și iarăși muzica…

Citez din una dintre postări pentru a lămuri niște adevăruri spre folosul celor ce nu s-au îndepărtat atât de mult încât întunericul să le orbească complet ochii:

”Un artist care posedă un anumit talent va căuta să şi-l pună în evidenţă pentru a căştiga faimă şi/sau bani.  Meritul este al lui pentru că a depus un efort în dobândirea sau cizelarea prin experimentare a talentului. Un artist se simte îndreptăţit să capete o recompensă materială pentru talentul său, pentru investiţia sa şi pentru timpul folosit. Au fost ale lui, din fiinţa lui, deci fiinţa lui trebuie să profite. Există consumatori de artă, biete fiinţe umane care îşi hrănesc vanitatea cumpărând lucruri  care nu hrănesc, dovedindu-şi astfel goliciunea bietului lor suflet amăgit şi scuturat de puterea păcatului. Deci artistul este ca un fabricant de bunuri, atâta timp cât are clienţi care consideră produsul talentului său o marfă, o apreciază şi o cumpără. Toate aceste lucruri se petrec în lume.

Nu există artă creştină. 
Domnul Isus a venit plin de Har, nu plin de artă.
Noi avem nevoie de Har, nu de artă.
Slujirea unii altora o facem conform cu harul primit, nu cu talentul omului vechi.
Slava la care am fost chemaţi este slava Domnului Isus. Viaţa Lui pe pământ a fost o jertfă, nu artă, răstignirea lui nu a fost o piesă de teatru, învierea nu a fost ficţiune.
Atenţiune!
Faptul ca AZI Domnul Isus stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi nu este o utopie.
El stă pe Tronul Harului. De acolo ne împarte har, nu talente, băgaţi bine de seamă!
Noi de El ne apropiem, cu smerenie şi pocăinţă, cu lepădare de sine, nu cu talente.
De la El luăm har(talanţi) cu care slujim fraţilor, nu slujim cu abilităţile noastre.
Domnul Isus a făcut stropirea sângelui în cer şi a stropit şi conştiinţele(cugetele) noastre pentru a le curăţi de faptele moarte.
Talentele sunt fapte moarte.
Să slujeşti cu talentul, nu cu Harul este o nelegiuire.
te lauzi cu talentul este un sacrilegiu.
vinzi talent pe bani spunând că este Har este o pângărire a sângelui şi o batjocorire a Duhului Harului. Evrei 10:29
Dacă ai citit până la capăt, deschideţi gura cu blândeţe, dar ferm împotriva acestei nelegiuiri, ca să nu fi şi tu părtaş pedepsei ei….”

sursa


Pe cel care-l vorbeşte de rău în ascuns pe aproapele său îl voi nimici

25 Aprilie 2013

Psalmul 101:5
Creștinul nu se teme de vești, nu este slăbit când aude o veste rea și nu este mai tare dacă știe multe.
Inima este întărită prin har nu prin…știri sau informații.
Totuși aseară când am citit pe net că (încă) unul din ”liderii” pe care-i consideram așa în tinerețea mea baptistă a ”dat cu ciocul” la securitate, metodic și periodic, cu tot tacâmul: nume conspirativ, note informative, case de întâlniri, etc. am avut o noapte rea.
Omul a murit acum 6-7 ani . Aș zice cu zile.
Se pare că motivul morții a fost refuzul unei vize spre o țară primitoare.
Se pare.
Ce bine e să nu judecăm pripit!
Totuși ceva-ceva din judecățile lui Dumnezeu se întrezăresc chiar aici pe pământ ”ca să fie de temut”.
Atunci când a murit l-am regretat. Era un om deschis, comunicativ, lega ușor prietenii, te întreba multe, îți zâmbea de la distanță. Se pare că acesta era tiparul, masca cu care erau instruiți să se doteze armata de vânători de gânduri.
Pe urmă când am citit despre dosare și vânzători (acum 3-4 ani) am auzit argumentul că ”să nu vorbim de rău”, ce avem să bârfim despre ce a fost?!. Adică să nu fie demascată activitatea informatorilor din adunări.
De obicei spuneau așa (să nu vorbim de rău) cei cu muște pe căciulă.
Dar totuși întreb: cine vorbește de rău? Cei ce astăzi își publică ce găsesc prin dosarele lor de urmărire (DUI) sau au vorbit de rău cei ce atunci le-au umflat dosarele cu note informative.
Să fim foarte convinși că vânzarea de atunci a fost vorbirea de rău. Notele informative date de cei strecurați prin adunări au fost vorbitul de rău pe ascuns, nesuferit în ochii Domnului.
Mi se întărește o impresie că viața adunărilor oficiale (și nu numai) din comunism a fost un fel de joc de-a rațele și vânătorii. Că a existat o coabitare dintre cei vânduți și vânzători, coabitare continuată și astăzi, fără scrupule pentru vânzători, fără bănuieli pentru vânduți. NU, nu, nu, această orbire NU este o virtute, tăcerea nu este roada Duhului.
În ce fel, din această ceață de caractere și istorii Dumnezeu își scoate gloria este uimitor de privit și înțeles, pe măsură ce anii vieții rămase îmi scad fiind tot mai convins de nebănuitele căi pe care mireasma rodului Duhului Său se răspândește și este percepută printre DUHORILE straturilor de jos ale atmosferei spirituale.
Mireasma asta a cerului ”în orice loc” este un afront adus Diavolului.
Diavolul este domnul puterii văzduhului, al atmosferei, al aerului spiritual.
Mireasma cunoștinței Lui, mirosul tămâiei curate, al untdelemnului parfumat de pe capul celor unși, al hainelor (faptelor) de in ale preoților (noi toți suntem preoți, o preoție) este o iritare continuă pentru gardianul sufletelor omenești și închisoarea lui plină de mirosuri infecte.
Mireasma cunoștinței Domnului este mirosul libertății, al împărăției celor ce i-au scăpat din gheare.

Slăvit să fie Domnul!


Protejat: Înregistrare adunare 17 martie 2013

22 Aprilie 2013

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:


Închisori nevăzute(9). Discreditarea

21 Aprilie 2013

Starea de a fi vrednic de încredere(a prezenta credit) este un Har. Ca orice Har se capătă, orice Har  este o bogăție.

Creditul se câștigă greu și se pierde repede.
Relațiile normale dintre oameni sunt de neîncredere.
Într-un mediu social îmbibat cu fățărnicie, cu paradă, cu reclame cu strădanii ale fiecăruia de a părea ”tânăr, bogat și frumos”, credibil în ochii tuturor, a pretinde încredere e tupeu și a fi vrednic de încredere un lux.
Nici chiar Domnul Isus însuși înainte de înviere nu a dobândit în fața celorlalți Harul de a fi crezut, la răstignire a fost părăsit.
Acest fapt (că domnul Isus a fost părăsit) trebuie să ne dea încredere, să nu disperăm atunci când suntem părăsiți de cei pe care-i credeam de încredere și să considerăm un Har atunci când nu suntem părăsiți, când Cuvântul nostru este crezut.

Ca să vedem ce este discreditarea, să vedem mai întâi ce este creditarea.

Care sunt elementele care îl fac pe un om credibil? Să luăm câteva doar.

1.Unul din ele ar fi egalitatea între vorbe și fapte, între ce zice și ce face.
2.Integritatea morală. Calitatea morală a omului.
3.Mulțimea, numărul și felul celor ce-l ascultă și-l cred. Este mai credibil cineva care este ascultat de mulți decât unul cu puțini ucenici. Este mai credibilă o mulțime mare decât o ”mulțime” mică.
4.Imaginea. Din păcate în această lume, nu realitatea despre cineva îi dă credibilitate, ci imaginea pe care el și-o crează în ochii altora.

Discreditarea are de a face tocmai cu acest al patrulea punct: imaginea.
Indiferent cum este cineva în realitate (relativi puțini verifică) imaginea cuiva poate fi terfelită prin discreditare, mulți vor crede calomnia și puțini o vor verifica. Slavă lui Dumnezeu căci dacă am fost răstigniți împreună cu Cristos, am dat morții și mândria, am dat morții și îngâmfarea care vine din lauda primită de la ceilalți, deci nu ne va afecta nici discreditarea.
Nu ne va afecta, dar există.
Discreditarea este o închisoare nevăzută. Dacă nu ești tu în ea gândește-te la cei care ți-au fost bârfiți la urechea ta. Sau lăudați. Ai crezut bârfele? Ai crezut laudele? Dar le-ai verificat înainte de a le crede?
Dacă nu le-ai verificat poți fi și tu călăul fratelui tău prigonit pentru crucea lui Cristos, adaugi și tu un necaz la lanțurile celor întemnițați în închisori nevăzute.
Faptul că cineva este închis trebuie să ne facă să mergem să-l vizităm. Chiar dacă pereții închisorii lui sunt de sticlă. Chiar dacă ne va privi cu suspiciune. Cei trădați suflă și-n iaurt.
Cei izolați prin calomnie sunt frați ce trebuiesc vizitați.

Trebuie discutat despre discreditarea individuală și discreditarea de grup. Discreditarea de grup e mai ușor de suportat, mai ai totuși câțiva cu care te înțelegi. Dar Diavolul o aplică mai des discreditarea individuală, e dureroasă și măcar ca să vedem cât de mult din firea veche e nerăstignită în noi, cât de mult ne doare atacul la imagine și cât de efemere sunt legăturile lipsite de legătura desăvârșirii: dragostea Duhului.

Slăvit să fie Domnul!