Știrile confirmă profețiile

27 octombrie 2021

Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” Ieremia 23:20, 30:24 (texte identice)

Azi 27 octombrie 2021 la ora 19.01 Times of Israel publica un articol despre faptul că…”Israelul a avansat miercuri construirea a aproximativ 3.000 de unități de locuințe în așezările din Cisiordania, în ciuda condamnării din interiorul guvernului, precum și din partea administrației americane.”
Nu numai știrea aceasta confirmă profețiile biblice, toate știrile confirmă profețiile.
Și știrile despre războaie, și cele despre crize, și cele despre pandemii, chiar și cele despre mintea tot mai confuză a conducătorilor de state, fiecare confirmă anumite profeții.
Dar mai sunt știri despre fapte specifice, ciudate, ca de exemplu despre haosul din țări ca Liban și Siria, despre creșterea fenomenală a puterii economice a Israelului, despre Aliyah și despre „așezările „ilegale” din Cisiordania.”
Această expresie „așezările ilegale…”, devenită deja monotonă la știri, amintește despre cele câteva sute de mii de evrei care s-au așezat în ultimii 54 de ani (după 1967) în Cisiordania. Numai că evreii nu mai zic Cisiordania, ci au redat acelor zone numele biblice de Samaria și Iudeea.
Și nu ascund faptul că doresc să ajungă la un milion de locuitori evrei în aceste zone: „Președintele Consiliului Regional Samaria, Yossi Dagan, …. a adăugat:….Scopul este un milion de evrei în Samaria și îl vom atinge.
În timp ce o lume întreagă critică popularea cu evrei a unei zone care arată oricum ca un șvaițer.

Cu cât zona este mai puțin maro închis cu atât este mai evreiască. Deja locuiesc acolo în condiții excelente peste 650000 de evrei.
Mulți din ei „emigrați” din Statele Unite….și nu din motive economice.
Din motive profetice.
Dar s-o luăm cu analiza mai încet.
Sarea și piperul întregii situații este dată de doi factori:
1. Opoziția vehementă a țărilor lumii, inclusiv UE și USA față de „colonizare” și
2. Claritatea de cristal a profețiilor biblice față de acest fenomen al revenirii evreilor din toată lumea în țara lor. Îndeosebi referințele la repopularea munților lui Israel (zonele Samaria și Iudeea („Cis-Iordania”) abundă în profeți.
Conflictul între ceea ce se vrea și ceea ce se întâmplă dă contrast și claritate, dă strălucire imaginii profetice care se proiectează ca dintr-un videoproiector pe ecranul istoriei și geografiei prezente.
Citind și crezând profeții, tot ce ni se transmite la știri parcă este un film văzut.
Să spicuiesc din opoziția față de „colonizare”: „Uniunea Europeană a declarat luni că continuă să creadă că activitatea de colonizare israeliană în teritoriul palestinian ocupat este ilegală conform dreptului internațional și a erodat perspectivele unei păci durabile. „UE solicită Israelului să pună capăt tuturor activităților de colonizare, în conformitate cu obligațiile sale ca putere ocupantă”, a declarat șeful UE pentru politică externă, Federica Mogherini, într-un comunicat.” și „Marți, Departamentul de Stat al SUA a declarat că este „ profund îngrijorat ” de planurile Israelului de a promova noi case de așezări, inclusiv multe din Cisiordania. „Ne opunem ferm extinderii așezărilor, care este complet incompatibilă cu eforturile de a reduce tensiunile și de a asigura calmul și dăunează perspectivelor unei soluții cu două state”, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Ned Price, reporterilor la Washington.
Și să spicuiesc acum din poziția față de colonizare a profeților care au scris acum 2500 de ani, ce vedem acum la știri.
Menționez mai întâi ceea ce a spus savantul Isaac Newton acum, mai bine de 300 de ani: „nici o profeție biblică nu este mai clar descrisă în Biblie ca și cea despre revenirea evreilor în Israel la sfârșitul vremurilor.”
Iar voi, munţi ai lui Israel, veţi da crengi şi vă veţi purta roadele pentru poporul Meu Israel, căci lucrurile acestea sunt aproape să se întâmple. Iată că voi fi binevoitor, Mă voi întoarce spre voi şi veţi fi lucraţi şi semănaţi. 10 Voi pune să locuiască pe voi oameni în mare număr, toată casa lui Israel, pe toţi! Cetăţile vor fi locuite şi se vor zidi iarăşi dărâmăturile. 11 Voi înmulţi pe oamenii şi vitele care vor creşte şi se vor înmulţi; voi face să fiţi locuiţi ca şi mai înainte şi vă voi face mai mult bine decât odinioară şi veţi şti că Eu sunt Domnul. 12 Voi face să umble pe voi oameni, şi anume poporul Meu Israel; ei te vor stăpâni şi tu vei fi moştenirea lor şi nu-i vei mai nimici.” Ezechiel 36:8-12
 Când îi voi aduce înapoi dintre popoare şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri. 28 Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe niciunul din ei acolo ..” Ezechiel 39:27-28
…. și despre șosele există profeții:
Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite. 12 Iată-i că vin de departe, unii de la miazănoapte şi de la apus, iar alţii din ţara Sinim.” Isaia 49:11-12
…..despre criza de locuințe din Israel este scris:
Le voi fluiera şi-i voi aduna, căci i-am răscumpărat, şi se vor înmulţi cum se înmulţeau odinioară. Îi voi risipi printre popoare şi îşi vor aduce aminte de Mine în ţări depărtate; vor trăi împreună cu copiii lor şi se vor întoarce10 Îi voi aduce înapoi din ţara Egiptului şi-i voi aduna din Asiria; îi voi aduce în ţara Galaadului şi în Liban, şi nu le va ajunge locul. ” Zaharia 10:8-10
Ascultăm cu regularitate la știri frânturi din opoziția statelor față de „colonizarea Cis-Iordaniei.”. Cu cât acest conflict între opoziția statelor lumii față de recolonizarea Samariei și Iudeii și realitatea întoarcerii profețite crește, cu atât devine mai vizibilă supremația profeției asupra istoriei.
Trebuie să privim istoria ca o consecință a profeției, nu să ne milogim căutând prin istorie potriviri profetice.
Lipsa de înțelegere a profeților, care de fapt e lipsă de credință, îi face pe mulți creștini să fie setați cu așteptări greșite.
Eu aici am scris un mic „program” de resetare.




Mintea românului cea de pe urmă, învățăminte

24 octombrie 2021

O atitudine recomandată oricărui creștin în fața noului conflict social: vacciniști-antivacciniști


„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” Filipeni 4:7


Cu statistica, istoria și matematica nu poți negocia.
Sunt numere, fapte, mărimi imposibil de combătut sau de modificat.
Statisticile dovedesc că vaccinurile au efect.
Noi, românii, nu.
Inerți ca-ntotdeauna, peste măsură de prudenți, simpaticii noștri concetățeni au stat pe dreapta, să vadă ce-o fi cu alții.
Și au văzut: sute de români morți pe zi, în timp ce țările „docile”, „oile” au scăpat în cea mai mare parte.
La întrebarea: „Te-ai vaccinat?” și la răspunsul ” Da”, eram privit cu milă, ca un prost, de „înțelepții” care brusc începeau să-mi toarne evanghelia antivaccinului.
Desigur, pastori erau citați, sau preoți, după religie, sau doctori, fără religie.
Ieri s-au vaccinat peste 120 de mii de oameni, e coadă la vaccin.
Și la morgă, și la cimitir.
Sâmbăta trecută am primit 4 telefoane: a murit H, fata de 30 de ani a unui misionar american care a stat 30 de ani în România, a murit în Usa, apoi M soția unui cunoscut din Cluj, apoi S, un frate din MM, apoi mătușa unei surori din Chișinău. Toți într-o singură zi.
Toți de Covid, unii după săptămâni cumplite de chin.
Puteau scăpa, dacă nu era Lașon Hara, limba cea rea, discursul mincinos.

Pe unii dintre aceștia nu i-a ucis Covidul, ci discursul mincinos.
I-au ucis cei ce nu au aplicat porunca Psalmistului: „ Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13

Cu câteva lecții să rămânem după acest episod tragic al înșelării prin mass-media:

1. Să învățăm dintr-o altă urgie a trecutului, din comunism.
Privind în urmă, în anii 50-60 ai secolului trecut, când părinții și bunicii noștri erau prinși în cleștele conflictului comuniști-anticomuniști, care ar fi fost cea mai bună atitudine?
Să fi fost comunist, n-avea logică, să fi fost anti, n-avea rost.
Urgia comunistă a venit și trebuia să țină.
Neimplicarea ar fi trebuit să fie cea mai bună atitudine.
Ca și cum trece un nemicrobist pe lângă un stadion în care două galerii urlă potrivnic:
-Cu cine ții?
-Nu sunt microbist.
Tot la fel, un creștin n-ar trebui să fie nici vaccinist militant, nici antivaccinist, dar eu am recomandat aici vaccinarea.
Nu am recomandat vehement, pentru că acest blog nu este nici politic, nici religios, nici medical, este un blog de învățătură creștină.
Recomand însă neutralitatea pe temă, adică să avem în noi pacea luI Dumnezeu, așteptând să treacă urgia lui Dumnezeu.
Când după insistente, stăruințe și mijlociri, Sodoma și Gomora totuși au fost distruse, Avraam-mijlocitorul privește de sus de pe munte, de la 1400 de metri diferență: „Avraam s-a sculat a doua zi dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului. Şi-a îndreptat privirile spre Sodoma şi Gomora şi spre toată câmpia şi iată că a văzut ridicându-se de pe pământ un fum, ca fumul unui cuptor.” Geneza 19:27-28 Dar Avram a câștigat prin mijlocire viața nepotului său Lot.
Putem să facem și noi această mijlocire.

2. Cât de mult seamănă această reticență, această amânare a vaccinării, cu amânarea mântuirii sufletului.
Cât de târziu va fi prea târziu?
Când va fi urma când îi va veni românului mintea la cap?
Ieri s-au vaccinat totuși un număr record de români.
Iată o imagine din Cluj de la Sala Sporturilor.

Pentru mulți din cei puși în saci a venit urma înainte ca să-i vină mintea.
Că de se vaccinau, 90% din cei morți, ar fi trăit.
Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1

3. Dumnezeu în scoate pe evrei afară dintre neamuri prin urgii: hitlerismul, comunismul și pandemia sunt doar 3 din urgiile evidente de 100 de ani încoace.
Vor mai fi urgii probabil, deși acestea 3 sunt cuprinse în expresia: „sabie, foamete și ciumă”.
E posibil ca pandemia să fie ultima urgie.
Nu speculăm, dar nici nu ne lăsăm mintea în narațiunea falsă a filosofiei atee, a noului socialism, a antivaccinismului, etc, etc.
Ce facem cu antivacciniștii creștini?
Ne punem niște întrebări.
Iubesc acești oratori de doi lei venirea Domnului?
Umblă ei în carul de biruință cu Hristos?
Slujesc ca robi sau slujesc pentru un câștig mârșav?
Domnul Isus ne-a spus ce să facem; „Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Matei 15:14
Desigur trebuiau lăsați și când au început să ceară salariu pentru 5 ore de „muncă” pe săptămână, trebuiau părăsiți și când au strecurat pe furiș erezii, slujbe și servicii, ca să aibă ce taxa.
Dar măcar acum, când nu li se împlinesc profețiile, trebuie lăsați.






Toate fenomenele naturale sunt în mâinile lui Dumnezeu, Megavulcanii și asteroizii-instrumentele justiției divine, Aurel Gheorghe-Târgoviște

24 octombrie 2021

Îl ascult de fiecare dată, vi-l recomand și vouă.
Analizele din Apocalipsa sunt extrem de detaliate.


Pavel, sclav al lui Isus Hristos

21 octombrie 2021

„Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.
1 Corinteni 7:22
Am fost la Pompei de 3 ori și am rătăcit de fiecare dată ore întregi prin acel labirint de străzi de pe care a fost îndepărtat stratul de lavă care a păstrat timp de 2000 de ani mărturii istorice grăitoare.
Am vizitat case, taverne, temple, cimitire, castelul de apă, am încercat să pătrundem aerul orașului roman de acum 2000 de ani, exact de pe vremea apostolilor.
Subiectul n-a încetat să mă fascineze.
În 2010 am mers cu familia cumnatei din State, noi cu copiii noștri, ei cu ai lor, ne-am întâlnit la aeroport în Budapesta, și cu două mașini am făcut Italia o săptămână. De fapt ne-am cazat la o casă între Roma și Napoli și de-acolo am tot vizitat.
Și iarăși Pompei.
Recent am cumpărat o carte din librărie, numai cu acest subiect, analiza descoperirilor arheologice din Pompei.

Câteva citate mi-au atras atenția, numele sclavilor.
Spre deosebire de oamenii liberi care aveau 2-3 nume, ca astăzi, sclavii aveau un singur nume, să zicem Secundus, nume la care adăugau: „sclav al lui…” și puneau numele întreg al stăpânului lor.
Prestigiul sclavului era direct proporțional cu prestigiul Stăpânului.
Să dăm exemple:
1. Una din metodele folosite de arheologi pentru a reproduce forme din orașul ars de lavă, este ca atunci când sapă în acel tuf (relativ moale) și descoperă o cavitate, să toarne în ea ghips (ipsos) lichid, iar după întărire, să continue decopertarea, ghipsul luând forma fostului obiect sau trup care a lăsat gaura. Așa s-au descoperit într-o brutărie, pâini scoase din cuptor și pregătite de vânzare, abandonate însă în graba dată de erupția Vezuviului. Dar să citez: „Când aluatul era pregătit și modelat sub formă de pâini, lucrătorii îl treceau printr-o ferestruică de la capătul încăperii, direct în zona din fața cuptorului. Câteodată, cel care le modelase își marca lucrarea. La Herculaneum, de pildă, au fost găsite mai multe pâini carbonizate pe care fuseseră ștanțate cuvintele: „Făcut de Celer, sclavul lui Quintus Granius Verus„. …

Stai mi-am zis, așa se întitulau și apostolii: rob al lui Dumnezeu, rob al lui Isus Hristos, Pavel, Petru, Iacov și Iuda se prezintă sub această calitate la începuturile epistolelor lor. Chiar și Epafra este numit sclav al lui Isus Hristos.
Așa se întitulau robii.
Ștanța de pe pâine vorbea de reclama brutăriei lui Quintus Granius Verus, mai puțin de abilitățile sclavului Celer.
Dar era trecută și persoana, ca un fel de semn de CTC, control tehnic de calitate, în caz de reclamații.
Noi cum ne întitulăm?
Doctor, doctor, fratele funcție, sau sclav cu un singur nume, robind la un domn glorios?
De meditat.
Alt exemplu:
2. Citat: „Două tăblițe cerate…înregistrau împrumutul făcut de o femeie, Dicidia Margaris, către o alta, fostă sclavă, pe nume Poppaea Note. Drept garanție pentru banii împrumutați…Poppaea Note a predat doi din propriii ei sclavi, Simplex și Petrinus….”
Iarăși sclavii poartă un singur nume și puteau fi folosiți ca și gajuri vii pentru garanția unui împrumut, ca o marfă.
Mi-am amintit de Pavel, Petru, Iuda, Iacov, Epafra, toți numiți cu un singur nume, nume la care se adaugă Rob al lui Dumnezeu sau Rob al lui Isus Hristos. Așa se apelau robii.
Greșim când credem ce vrem, ce ne place sau când nici nu ne interesează dacă ce credem e și adevărat și dovedit.
Numele de sclav chiar însemna starea de sclav.
Iar ca sclav nu ai nume și prestanță mai mare decât a stăpânului tău.
Aveau sclavi și negustorii, și fermierii, și centurionii (sutașii), și împărații.
Fiecare sclav purta numele și lucra spre interesele stăpânului său, umbla în Numele stăpânului.
Desigur că prestigiul sclavului unui împărat era mai mare decât al al sclavului unui fermier.
Cărți întregi s-ar putea scrie despre aceste lucruri, și s-au scris, iar din ce s-a scris adaug un text, despre imaginea noastră ca și sclavi ai lui Isus Hristos: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” Noi suntem sclavii purtați în carul de glorie, sclavi prin care gloriosul Stăpân răspândește mireasma lui împărătească pe unde trece carul.
Ne identificăm cu Numele Stăpânului sau ne umflăm de mândrie cu titlurile noastre sau ale oamenilor sau comunităților care ne-au amăgit?
Pentru cine vrea să aprofundeze aceste lucruri, redau aici ce am vorbit din cartea profetului Mica în aprilie anul acesta.








Principiul zi-an în înțelegerea profețiilor lui Dumnezeu

19 octombrie 2021

Trebuie corelate câteva profeții ca să înțelegi acest principiu.
Nici o profeție de la Dumnezeu nu se interpretează singură.
Să mergem împreună prin Biblie.
În mai multe situații Dumnezeu a folosit această asociere.
Primul text pe care vă sugerez să îl citiți este: Luca 19
42. și a zis: „Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.
43. Vor veni peste tine zile, când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile:
44. te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.

La momentul răstignirii se împlinea un timp pe care cărturarii mai ales și mai-marii lui Israel ar fi trebuit să îl știe printr-un calcul cronologic simplu.
Care timp?
„Daniel 9
25. Să știi, dar, și să înțelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi timp de șaizeci și două de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare.
26. După aceste șaizeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, și nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea și Sfântul Locaș, și sfârșitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el, și pustiirile.

În postarea de aici https://vesteabuna.wordpress.com/2015/09/24/483-de-ani/…am explicat cu detalii biblice exacte, cum de la darea poruncii pentru rezidirea cetății Ierusalimului, pe vremea lui neemia, până la răstignirea Domnului Isus trebuiau să treacă exact 69×7=483 de ani…și exact atâția au trecut.
Nu este singurul loc și nici singurul profet la care principiul zi-an îl întâlnim în Biblie.

Ezechiel 4
6. „După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă și poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îți pun câte o zi pentru fiecare an.
Mai găsim principiul la Moise:
Numeri 14
34. „După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa, patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: și veți ști atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.”
și la Iacov:

Geneza 29
27. „Isprăvește săptămâna cu aceasta și-ți vom da și pe cealaltă pentru slujba pe care o vei mai face la mine alți șapte ani.
Sper că v-am fost de ajutor.
Dar să nu fac lucru pe jumătate: dacă cunoașterea acestor cronologii nu ne va duce la o asumare a atitudinii corecte de angajament în fața lui Dumnezeu și față de Cuvântul Său, atunci cunoașterea ne va fi fără folos.

Wikipedia despre acest subiect:
https://en.wikipedia.org/wiki/Day-year_principle


Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

17 octombrie 2021




Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

Să ne amintim povestea respingerii Lui.
În învăţătura Sa, duşmanii Săi vedeau lucruri noi şi abatere de la lege. Minunile Sale erau atribuite puterii răului.
Citim în Evanghelie că poporul simplu şi neprefăcut «se mira de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui», iar fariseii ambiţioşi «L-au vândut din pizmă».

«Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis niște aprozi să-L prindă…)

Şi mai departe: «Aprozii s-au întors la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Aprozii au răspuns: niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” Ioan 7:32, 45-46

Poporul, slujitorii, copiii, pescarii din Galileea — cei care se aflau mai aproape de natură şi de viaţa truditoare reală, oamenii care nu erau stricaţi de cărturărie şi fățărnicie — pătrundeau cu inima frumuseţea învăţăturii Sale.

În faţa înţelepciunii Sale dumnezeieșşti se închinau şi aşa cărturari ca Nicodim şi Pavel, care nu aveau conştiinţa sugrumată de pedantism şi îngâmfare.

Evreii din zilele noastre, pe cât ştiu eu, justifică neacceptarea lui Hristos prin următoarele argumente:

  1. Hristos a călcat legea, de exemplu porunca cu privire la ziua de sâmbătă. ,

Dar să privim obiectiv: El s-a abătut de la lege, sau cărturarii care-L judecau?

Dar El Însuşi spunea: « Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc (grec. plerosai, germ. erfullen).

Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile.

Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor, dar oricine le va păzi, şi va învăţa şi pe alţii să le păzcască, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor».!

Respectarea literei, a ritualurilor, manifestată în executarea formală a legii, nu salvează omul; anume aceasta i-a şi împedicat pe iudei să vadă adevărata neprihănire a lui Hristos.

Ei reproşau ucenicilor lui Hristos că aceştia nu postesc. Ei se indignau că Isus vindeca în ziua Sabatului. lar El le-a zis: «Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei -tăceau».?

De aceea tăceau, fiindcă în inima lor ei recunoşteau dreptatea lui Hristos. Căci şi ei cunoşteau cap. 58 din Isaia, unde se vorbeşte atât de înălțător, cu adevărat în spiritul Noului Testament, şi despre post, şi despre Sabat ca manifestare a principalei, unicei porunci despre iubire:

«lată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile… şi slava Domnului te va însoţi… Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime…».

Într-un cuvânt, în înţelegerea proorocească a Vechiului Testament, ca şi în Noul Testament, postul este o autolimitare în numele iubirii, nu doar o asceză a stomacului, ci şi a egoismului, înfrânarea nu numai a lăcomiei, ci şi a setei de înavuţire, a mândriei, înlăturarea oricărei exploatări a aproapelui.

Ce minunate erau în vechiul creştinism, dar şi în zilele noastre în timpul foametei din Rusia Sovietică, aşa-numitele «posturi ale iubirii», când credincioşii nu mâncau o zi întreagă, pentru ca hrana astfel economisită sau echivalentul ei să fie dată fraţilor înfometați!

Tot aici la Isaia se spune şi despre Sabat în același sens evanghelic înălțător:

«Dacă îi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mca cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălțimile ţării…».

Vindecarea într-o zi de Sabat a unei femei bolnave ce suferea de optsprezece ani, fiind gârbovă, a stârnit indignarea fruntaşului sinagogii. Dar Domnul i-a spus: «Făţărnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată în ziua Sabatului? Pe când vorbea El astfel, toţi protivnicii Lui au rămas ruşinaţi, şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El».

Într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu, şi ucenicii Lui, pe când megeau, au început să rupă spice. Asta a stârnit proteste şi reproşuri din partea fariseilor. Dar EI le-a amintit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el, cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-este îngăduit să le mănânce decât preoţii, şi le-a dat şi celor ce erau cu el. Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat»

  • Anume Fiul Omului, ca Desăvârşit, poate domni peste legi, căci EI face totul nu din bunul Său chef, ci din necesitate reală sau pentru dreptatea supremă.

Pe când fariseismul, cu înţelegerea sa literală şi formală a poruncilor a ajuns la noţiuni complet denaturate: eu au scos la lumină, de exemplu, cunoscutul tratat din Talmud (Beţ), în care se examinează la modul serios chestiunea dacă se poate mânca oul pe care găina l-a ouat în zi de Sabat. Este curios faptul că, pentru a ocoli interdicţia de a muta sâmbăta lucrurile dintr-o casă în alta, unii evrei din orașele din partea apuseană a Rusiei fixează două prăjini de o parte şi de alta a străzii, iar sârma ce le uneşte trebuie să însemne că întreaga stradă reprezintă o singură casă.

În Cuvântarea de pe munte, Hristos n-a anulat legile lui Moisc, astfel El n-a înlăturat porunca «să nu ucizi», ci a aprofundat sensul ei prin aceea că a oprit pe oameni să se mânie pe fratele lor.

În general vorbind, Noul Testament față de Vechiul Testament este ca răsăntul soarelui faţă de zorile zilei: acelaşi soare străluceşte aici şi acolo, însă el arată oamenilor un grad diferit de luminozitate. Aici şi acolo este unul şi acelaşi Dumnezeu, dar este diferită închipuirea oamenilor despre El, şi diferită este profunzimea înţelegerii voinţei Sale.

O studentă din Praga mi-a spus nu demult: «Mă închin în faţa Noului Testament, dar Vechiul Testament…. El seamănă atât de puțin cu Evanghelia».

De fapt, Noul Testament are atâta comun cu Vechiul Testament cât are roza cu rădăcinile ei. Rădăcinile-i sunt aspre şi sure, ele trăiesc în sânul întunecat al pământului, dar ele hrănesc o floare minunată. Tot astfel din întunecimea Dumnezeiască a revelaţiilor lui Moise a înflorit roza frumos mirositoare a Testamentului Nou. Tot aşa, o intelectuală evreică din Tel-Aviv, simpatizantă a Evangheliei, mi-a spus nu demult: «Vechiul Testament este temelia, iar Noul Testament este casa construită pe această temelie. De trăit putem trăi numai în casă». La Varşovia, un inginer evreu cunoscut mi-a spus: «Când voi, creştinii, veţi găsi Evanghelia în Vechiul Testament , iar noi, evreii, vom găsi Vechiul Testament în Evanghelie, atunci ne vom înţelege unii pe alţii». |

Şi chiar aşa este. Însuşi Hristos şi apostolii recunoșteau că Vechiul Testament este de inspiraţie dumnezeiască.

«Cum priviţi Vechiul Testament ?», a întrebat-o pastorul pe o bătrânică evlavioasă. «Ca Isus», a răspuns ea simplu. Un astfel de răspuns este cea mai bună ripostă falsului liberalism al unor creştini din vremea noastră, care prin speculaţiile lor vor să fie mai presus de Însuşi Învățătorul.

  1. Mai departe evreii se referă la învăţătura creştină despre Sfânta Treime, care, chipurile, ar contrazice revelaţia Vechiului Testament despre aceea că Dumnezeu este unic.

Trebuie totuşi să fim de acord că unele încercări nereușite de a exprima în cuvinte omeneşti marea taină a Dumnezeirii pot trezi nedumeriri: asta arată.o dată în plus cât de riscant este pentru om «să pătrundă cu mintea trupească în ceea ce nu a văzut». Deja intenţia ca atare de a pătrunde transcendentul cu logica celor cinci simţuri este sortită eșecului din punct de vedere filozofic (în lumina teoriei cunoaşterii).

Un lucru e clar: Hristos învaţă despre acelaşi Dumnezeu Unic» în Care credeau Moise şi proorocii. La întrebarea unui învățător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El a repetat cunoscutul:

«Ascultă, Israel: Domnul, Dumnezeul tău este Dumnezeul tău», și prin aceasta a confirmat învăţătura lui Moise despre monoteism. În originalul ebraic se spune anume “1 «ehad» — unic (unul în sensul unităţii, care poate fi şi în pluritate), şi nu — singurul, numai unul, smguratic. .

Nu este vorba despre o unitate aritmetică, ci despre una etică şi metafizică. El este unul în toate manifestările sale, şi în trecut, şi în prezent, şi în viitor, şi în istorie, şi în natură, şi în toate ipostazele și manifestările fiinţei Sale.

Tot astfel, la omul sufleteşte sănătos, integru şi raţiunea şi voinţa, şi simţurile formează un tot unic, ele sunt întrunite de ceea ce noi numim «personalitate, «eu», «unitatea spiritului».

«Dumnezeu nu este o unitate sterilă, ci Treime creatoare».

Şi în Vechiul Testament Dumnezeu se numeşte în ebraica veche printr-un cuvânt care are forma de plural: «Elohim» (divinități). Chiar la începutul cărții Geneza se spune: «La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul»; este caracteristic faptul că verbui «a făcut» este aici totuşi la forma singular. Toate ipostazele Divinităţii au participat la creare (facere), dar a creat (făcut) totuşi El, Dumnezeul Unic, după un plan și un chip unic. Mai departe se spune:

«Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră».

Chipul lui Dumnezeu e unul, dar el întruchipează diversitatea Divină. Aceste trei ispostaze principale ale lui Dumnezeu — Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pomenite în cărțile Vechiului Testament sub diferite denumiri: Dumnezeu-Elohim, Duhul lui Dumnezeu IDR PT, iar Fiul, ca întrupare a lui Dumnezeu, Dumnezeul văzut, perceptibil, slava lui Dumnezeu (Şehina) 99″) uncori aşa se şi numeşte cu acelaşi nume, de exemplu în psalmul 2 (vers. 7): «Domnul Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut»

«Daţi cinste Fiului ca să nu Se mânie». În capitolul 63 la Isaia (vers. 9 şi 10) de asemenea sunt amintite cele trei ipostaze: Dumnezeu, Îngerul care este înaintea Feţei Lui și Duhul Lui cel sfânt. Tot despre acest Înger care este înaintea Feţei Lui se vorbeşte și în Exod 23,,,: «lată, Eu trimet un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care L-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă de glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

Scriitorul rus Sergheienko mi-a spus odată că trinitatea este formula a tot ce există: «Luaţi, spunea el, acest creion: „el cuprinde o anumită idee, materia care o întrupează şi puterea care a întrupat-o». | |

  1. «Dar se poate întrupa Dumnezeu în om? Cum se poate încadra infinitul în finit?» întreabă mai departe evreii, având în vedere învăţătura despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. «Oare Dumnezeul Nevăzut poate avea chip văzut? Şi cum poate Dumnezeu să aibă Fiu?» Dar tocmai această relaţie este exprimată în amintitul psalm 2, unde Dumnezeu spune despre Mesia: «Tu eşti Fiul Meu».

Tocmai pentru că Dumnezeu e nevăzut, El trebuia să Se întrupeze, ca să devină vizibil şi accesibil. lată ce se spune despre Hristos în Evanghehe: «Cuvântul (Dumnezeu) S-a făcut trup…, şi noi am privit slava Lui…5. «Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (loanl1, ,,). |

Şi tot despre întruparea lui Dumnezeu se spune la proorocul Isaia în cap. 9:

«Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»,

Locul acesta de asemenea este mesianic conform vechiului Targum al lui Jonatan.

Un cunoscut de-al meu, un tânăr evreu, citind locul acesta, s-a oprit în nedumerire. Şi e de înţeles; el a întâlnit aici acelaşi fapt de nepătruns care s-a realizat în Noul Testament — întruparea eternului în temporal, a Părintelui veşniciilor în Pruncul din Betleem. «Dar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu», îşi zicea prietenul meu: «Cum să nu cred în El? Totuşi este atât de neînțeles, asta este cu neputinţă». Dar iată a început să citească mai departe:

«lată ce va face râvna Domnului oştirilor (vers. 7). Şi deodată întunericul din sufletul lui a fost destrămat de lumina credinţei, a acelei credinţe care este atât de cunoscută adevăratului Israelit: «Râvna Domnului oştirilor…». A!… Atunci totul e posibil. Dacă apare acea Forţă creatoare atotputernică, aceea Care a creat universul, Care a trecut cândva poporul evreu peste mare şi pustiu, atunci totul este cu putinţă. Şi el s-a pătruns de credinţă, apoi a devenit martor al lui Hristos în faţa altora. –

Aici se adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Isaia în cap. 55, care de asemenea prooroceşte despre Mesia:

«Gândunile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Melc, zice Domnul. Cu cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre». Dumnezeu, ca să ne fie accesibil, a devenit om; Hristos deci este Dumnezeu, ca să zicem aşa, tradus în limba omenească. Şi ca întotdeauna, minunea şi aici se produce «nu pe lângă, nu împotriva, ci pe de asupra naturii» (non contra, non praeter, sed supra naturam). Mai pe scurt, în toată învăţătura lui Hristos nu veţi găsi nici un fel de contradicții nici cu raţiunea omului în general, nici cu ideile şi legile Vechiului Testament în particular: Noul Testament nu este împotriva, ci este superior şi unuia şi altuia.

În definitiv, singura contradicţie pe care o găsim la citirea Bibliei este contradicţia dintre ea şi om, creată de păcatul acestuia din urmă. Tocmai ea a şi generat protestul cărturarilor şi fariseilor împotriva lui Hristos; dar în mândria lor oarbă ei n-au observat că de-acum de mult mergeau împotriva poruncilor curate ale Vechiului Testament, adaptându-l la slăbiciunile și poftele lor omeneşti şi înlocuind porunca Domnului cu datine aşezate de oameni.! Învățătura lui Hristos într-adevăr contrazice această interpretare talmudică a Torei, şi Tora nu mai puţin contrazice aceste datini aşezate de oameni.

Ca să nu-și recunoască nedreptatea, cărturarii şi fariseii au început să-l învinuiască pe Hristos de neadevăr,; chiar şi despre puterea lui Dumnezeu care se arăta în minunile săvârşite de EI, ei ziceau că vine de la duhul rău?, căzând astfel în păcatul de neiertat al hulirii Duhului Sfânt. Ei spuneau despre El: «Ai drac în Tine», dar cu adevărat că ei se aflau în puterea întunericului. Căci petele de pe soare uneori nu sunt decât pete pe ochelarii noştri.

Pe când Hristos stătea înaintea lor cu conştiinţa Sa Dumpezeiesc de curată şi le zicea:

«Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu mă credeţi?»

Când păgânul Pilat L-a scos pe Hristos în faţa mulțimii întărâtate, care cerea răstignirea Lui după mărturia mincinoasă a cărturarilor şi fariseilor, acesta a spus despre El:«Să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El. Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haima de purpură. «lată omul!» ie-a zis Pilat.

Şi Pilat, şi tâlharul răstignit alătun de El pe cruce, şi ostaşul roman care stătea de strajă au recunoscut nevinovăția şi sfinţenia Lui. Conştiinţa poporului era de partea Sa: ea îl întâmpina cu strigăte de «Osana» când Isus intra în Ierusalim călare pe asin, aşa cum prorocise Zaharia (9,). După moartea Sa pe cruce, «tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept» (Luc. 23,):

Aşadar, EI a fost osândit pe nedrept, Pentru a atrage poporul

de partea lor, acuzatorii au strecurat în mulţime zvonuri false despre falsitatea învățăturilor Lui, la judecata marelui preot au fost aduși martori mincinoşi, în faţa lui Pilat au făcut aluzie la pericolul pe care |-ar fi prezentat «noul împărab», iar unora le-au insuflat teama pentru patrie («vor veni romanii şi ne vor subjuga»).







Casa nelegiuirii

15 octombrie 2021

…„Unde duc ele efa?” El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în ţara Şinear…” Zaharia 5:10-11

Domnul Isus a fost un dușman înverșunat al datinii bătrânilor.
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii din vremea Lui desființaseră Cuvântul lui Dumnezeu.
El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră.” Marcu 7:9
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii l-au persecutat pe Domnul Isus, că n-o ține.

Datina bătrânilor a fost instituționalizată sub forma singogii și a membralității în sinagogă în cele 5 secole de robie care au precedat venirea Domnului Isus în lume. Teama de a nu fi exclus din sinagogă îi ținea pe oameni legați de datină. Oare azi nu este la fel?

Să analizăm puțin, din cel mai curat izvor, din Cuvântul lui Dumnezeu această instituție a „clădirii sfinte”, cum a apărut, ca și consecință a ce, cum s-a dezvoltat și cum ne afectează pe cei ce trăim azi în Împărăția lui Dumnezeu.

Cititorii superficiali ai Cuvântului lui Dumnezeu, când citesc că Domnul Isus mergea la templu, că apostolii mergeau la sinagogi, înțeleg că Domnul și apostolii aprobau sistemul, clădirile. Oare chiar așa este? Sau cu totul dimpotrivă!
Un cititor presupun sincer, chiar m-a întrebat pe Fb: „Și totuși, Domnul Isus mergea la templu ,și căutat fiind de părinți le-a răspuns ” sunt în casa tatălui „. Vă rog un răspuns.
Redau aici mai pe larg ce i-am răspuns.

În Israelul de pe timpul Domnului Isus, existau alături de templele păgâne, două tipuri de clădiri religioase evreiești: templul și sinagogile.
Templul era unul singur: în Ierusalim, sinagogi erau peste tot și chiar de multe nuanțe, cum sunt azi cultele și sectele.
Templul a fost zidit, de fapt rezidit la porunca lui Dumnezeu dată prin profeții Hagai și Zaharia, și darea poruncii pentru rezidire de către împăratul Medo-persan a reprezentat un marker cronologic exact legat de venirea lui Mesia, moment ușor de calculat, din profeția lui Daniel, moment pe care evreii religioși l-au ratat și din acest motiv au fost acuzați de Domnul Isus.
Zaharia și Hagai au profețit despre cel de-al doilea templu, o fereastră de timp îngăduită de Dumnezeu unui număr mic din cei „ai lui Avraam” pentru a reconstrui Templul Domnului și a permite împlinirea profețiilor pentru venirea „Mântuitorului lumii”. Acel număr mic de evrei care s-au întors totuși din robie ca să zidească templul sunt evreii simbolizați în cartea Ieremia de coșul cu smochine bune, evrei care nu s-au aclimatizat în Babilon și la cel mai mic semn de permisiune, s-au reîntors în țara lor, s-o rezidească. Cu ceilalți evrei, care au rămas în Babilon, s-a împlinit tot cuvântul lui Dumnezeu din pilda coșului cu smochine rele.
Acești evrei care nu au vrut să se întoarcă din Babilon au zidit „casa nelegiuirii” și sunt baza diasporei evreiești până astăzi.
Dar să nu divaghez, e destul pentru explicație să menționez că templul unic era construit la porunca lui Dumnezeu.
Cu sinagogile e altă poveste.
În Zaharia 5 apare imaginea blestemului și a nelegiuirii, nelegiuirea fiind simbolizată de o efă, dusă de două femei în țara Șinear pentru a-i zidi o casă. Citiți Zaharia 5 pentru a înțelege mai departe.
Cele două femei care duc nelegiuirea în țara Șinear (Babilon) sunt cele două case ale lui Israel care au fost duse în robie și au construit în Babilon o casă efei, adică o casă nelegiuirii. Vedem profeția cu cele două „surori” din Ieremia 3; Iuda și Israel.
În țara Șinear, adică în robia Babiloniană s-a dezvoltat „casa nelegiuirii”.
„Casa” aceasta rămasă până astăzi este „datina bătrânilor”, datină propagată prin sistemul sinagogilor, un sistem de educație falsă, sistem care nu a fost agreat de Domnul Isus deloc. „Voi să nu vă numiți Rabbi” ne-a spus clar.
Rețineți episodul din Nazaret, când Domnul Isus a fost scos afară nu numai din sinagogă, ci chiar din cetate, ca să fie aruncat de pe munte, în prăpastie, afară din cetate.
Sau mențiunea Domnului Isus: „Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.
Sinagogile nu erau văzute de Domnul ca sinagogile Mele, ci „sinagogile lor” ale oamenilor, nu erau ale lui Dumnezeu, adică nu au fost în planul lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem la templu: rețineți că templul a fost dărâmat la 37 de ani după răstignirea și învierea Domnului Isus.
Această nimicire a templului și împrăștiere a poporului a fost profețită și de profeți, și de Domnul Isus.
Așa că, faptul că Domnul Isus mergea la templu nu trebuie luat ca exemplu.
Templul de atunci reprezenta în chip fizic adevăratul templu din ceruri, care este alcătuit din ființe, nu din pietre.
Chiar Domnul Isus a zis: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” lucru de care l-a acuzat mulțimea batojocorindu-L în timp de era răstignit: „„Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” Matei 27:40
Până la urmă templul de pietre a fost dărâmat și deocamdată altul pe acel loc nu se poate zidi și pe alt loc nu e voie.
Creștinii evrei din primul secol, în primii ani după învierea Domnului Isus, continuau să meargă la templu, dar acest lucru nu a fost se pare agreat de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus poruncise ca să meargă în toată lumea să propovăduiască evanghelia, nu să stea în Ierusalim după rusalii.
După prigonirea cu ocazia morții lui Ștefan, s-au împrăștiat și n-au mai mers la templu, apoi în anul 70 templul a fost dărâmat, nu mai era nevoie de el.

De ce e important pentru noi ca creștini să înțelegem această lucrare falsă: „casa nelegiuirii”?
Pentru că sistemul educațional de tip sinagogă s-a transferat în creștinism prin acea „iudaizare” atât de condamnată de apostoli.
Un Vechi Testament care condamnă templele zidite peste tot, Dumnezeul unic care critică orice formă de idolatrie și o privește cu gelozie, Hristosul trimis de Dumnezeu, Isus, care a înfierat datina bătrânilor, locurile dintâi și ierarhizarea, apostolii care peste tot au scos oamenii din sinagogi după ce au crezut, nu i-au lăsat acolo, un Nou Testament plin de exemple de creștini fără temple și clădiri dedicate, multele exemple de adunări fără pastor, comitet, niciuna cu cor și industrie muzicală sau de alt fel, toate acestea nu reprezintă nimic pentru cine vrea să meargă după felul nelegiuit transmis istoric din modelul iudaic al sinagogii.

Tu, dragul meu, care ai ajuns cu cititul până aici, din ce categorie vrei să faci parte, cu cine te identifici?
Ești ca Noe sau ca cei din vremea lui?
Ești ca Lot sau ca cei din Sodoma?
Ești ca Ilie, prigonitul sau ca cei 850 de proroci de la masa Izabelei?
Ești ca Isaia, ca Daniel, ca Ieremia, ca Ezechiel, ai luat tu de modele pe prorocii Domnului sau îi disprețuiești și pe ei și prorociile lor? Crezi tu în proroci cititorule?
Dacă ai fi fost la Ierusalim pe vremea răstignirii, oare ai fi strigat și tu ca mulțimea, poate împreună cu cei din sinagoga ta?
Sau pe vremea uciderii lui Ștefan, poate dacă n-ai fi aruncat piatra, ai fi păzit hainele celor ce plini de elan, aveau nevoie de libertate de mișcare, să țintească bine!
Sinagogile de pe vremea apostolilor aveau diferite nume și nimeni nu era deranjat de această babilonie: „Unii din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan.” FA 6:9 Cam cum sunt astăzi cultele, după învățătură și după geografie.
Caută să ai Certificat de rob bun, citește cartea Domnului și învață și pe alții din ea!
Cu tot dragul și din toată inima!
Puzderia de case ale nelegiuirii să nu te facă să crezi că în acestea se face lucrul Domnului.
Cercetează ce se face în casa în care ești, nu cumva este o „casă a nelegiuirii”?
Iudaismul fals a produs un creștinism fals, am tratat acest subiect în cele 5 postări despre Ieșirea din sinagogă.











Adunare 4 iulie 2021

8 octombrie 2021

Rostul animalelor

5 octombrie 2021
Despre înțelepciunea lui Dumnezeu pusă în creație, cu scopul perpetuării unui limbaj fără cuvinte, un limbaj al eticii și dragostei Lui. O analiză Biblică.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.Iov 12:7-8

M-am întrebat citind Isaia 56, la felul cum în limbaj profetic, Dumnezeu compară pe „bătrânii” lui Israel cu niște câini muți „care nu pot să latre„, adică nu semnalizează atunci când vine primejdia asupra turmei și din cauza asta turma piere.
Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură…toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” Isaia 56:11
Ce verdict dur!
Imaginea este preluată de apostol atunci când același Duh Sfânt L-a inspirat să scrie:
Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
și tot acolo face legătură cu alt avertisment: „…feriți-vă de câinii aceia!„.
Voi reveni la acest subiect la sfârșitul postării!

Pentru a denumi viclenia, Dumnezeu a creat vulpea iar pentru a descrie blândețea, a creat oaia și mielul.
Pentru invidie și lingușitorie a creat câinele sau lupul îmblânzit.
Pentru a ilustra puterea, Dumnezeu a creat boul, pentru viteză calul, pentru încăpățânare măgarul, pentru nesimțire struțul, pentru maternitate barza.
Pentru șiretenie avem șarpele, pentru puritate avem hermina, pentru hărnicie și colaborare avem furnicile, pentru grație avem cocorul și lebăda.
Pentru necurăție avem porcul, pentru ucidere scorpionul, pentru moarte vulturii și corbii, pentru pustiire lăcustele și bufnița, pentru imitație, papagalul și pentru iscodire cârtița.
Iată câte exemple doar din lumea animală, sunt mult mai multe, exemple care ne arată dragostea de Tată a lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate aceste felurite animale (și plante) Dumnezeu își arată înțelepciunea Sa.

Revin aici cu explicație mai detaliată la pilda câinilor din Isaia 56 pentru că are mare legătură cu antisemitismul nostru contemporan și cu înțelegerea marii taine a lepădării temporare a evreilor în favoarea celorlalte popoare și cu restaurarea lor apropiată..
Citez din Isaia 56 și explic verset cu verset:
v. 9: „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! …” după v.8 unde profetul vede peste veacuri timpurile de acum, v.9 descrie timpurile de atunci1, când fiarele de pe câmp, adică popoarele cuceritoare, asirienii și babilonienii sunt invitate „să mănânce„, adică să cucerească țara lui Israel. Lucru care de altfel s-a întâmplat și este bine documentat, biblic, istoric, arheologic.
v. 10: „Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă.” Aici imaginea este cea unei turme cu paznici orbi, care nu văd pericolul. (Citind cartea Ieremia, cu detaliile dialogurilor din anturajul regelui iudeu din timpul asediului Ierusalimului, vedem că exact așa a fost). Iar cei care fi trebuit să fie paznici sunt prefigurați în câini de turmă care nu-și fac slujba. Acești paznici, bătrânii lui Israel au fost înfierați și de Domnul Isus ca fiind cauza rătăcirii întregului popor și a necredinței lor în Isus ca Unsul (Mesia, Hristosul, tradus corect).
Tot acești bătrâni sunt acuzați și la Filipi ca deviatori.
(În Isaia 56 avem și răspunsul din titlul postării: rostul animalelor este să ne fie pilde din care să învățăm.)
v. 11: „Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.
Un verset trist. Să ne gândim că Pavel aplică aceste pilde scriind cu lacrimi, având durere pentru „frații lui, rudele lui după trup„, pentru iudei. Scria plângând. Iar această orbire este veche, de pe vremea lui Isaia, avea 500 de ani, acum are 2500. Așa trebuie să înțelegem versetele din Filipeni: după ce în Filipeni 2:21, citează pe Isaia: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.„, în Filipeni 3:2 accentuează despărțirea între cei ce înțelegeau taina Adunării, de cei care voiau să întoarcă pe ucenici spre lege și datina bătrânilor: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi.
Avea dragoste însoțită de durere pentru rudele lui iudei, avea dragoste însoțită de grijă pentru ce ce au crezut dintre neamuri. Era în el dragostea lui Dumnezeu, dragoste din Dumnezeu.
Ce atitudine plină de tandrețe și câte deosebire, față de atitudinea flegmatică și disprețuitoare a calviniștilor de azi față de sufletele oamenilor, chiar față de cei pierduți și împietriți de Dumnezeu cum erau și sunt evreii.
Aș aminti nu doar pe calviniști, ci și pe antisemiții politici și religioși de azi și de ieri. Unul a fost „Seducătorul domn Nae”…Ionescu, ideologul legionarilor, (cum a vrut să-i coafeze biografia o autoare în cartea cu titlul din ghilimele). Neînțelegerea dragostei lui Dumnezeu l-a făcut pe acest Nae să scrie în prefața cărții evreului Mihail Sebastian că „Iehuda patet”, adică Iuda suferă, că….așa îi e dat, suferă pentru că „Dumnezeu l-a făcut să sufere”. Acest argument le-a fost destul sălbaticilor legionari, (și chiar statului român de atunci acaparat de Antonescu, cu toții inoculați cu virusul superiorătății de rasă), să dezlănțuie acele cumplite pogromuri în numele unui Hristos păgân, pogromuri care au lăsat o pată rușinoasă pe istoria neamului în limba căruia vă scriu. Iată un motiv pentru care este important să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom umple cu dragostea Lui.
Pentru că nu s-a auzit de învierea vreunui animal, este rândul plantelor să prefigureze învierea unui popor. Măslinul din Romani 11 este legământul avraamic, iar ramurile tăiate și realtoite, înverzite, ne vorbesc de ceea ce se petrece sub ochii noștri și a scris și profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.” 56:8 (Așa că am arătat pe scurt și rostul plantelor.)
Tu ce ești?
Oaie sau lup?
Miel sau câine?
Ce caracter ai, nu față de oameni, ci față de Tatăl ce stă cu mâna întinsă să te binecuvinteze?
Să nu fi dintre cei despre care scrie Isaia: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 65:2
Absolut toți oamenii sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu, dacă despre idolatrii din Listra scrie că „
…nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” FA 14:17 atunci cu siguranță absolut toți oamenii beneficiează de aceste „mâini întinse” ale bunătății și dragostei Lui.
Încă ceva, Dumnezeu ne-a creat înțelepți și așteaptă să fim înțelepți și să-i înțelegem înțelepciunea pusă în creație. În postarea anterioară am arătat un lucru foarte important, observat bine de matematicianul și savantul Isaac Newton: „…În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om…”.
Incapacitatea de a înțelege profeția sau mai bine zis dorința de a nu înțelege logica și cronologia creației este o respingere a mâinilor întinse ale Dumnezeului iubitor, Dumnezeu care ne-a dat animalele nu doar pentru tubul digestiv, ci și pentru atenționare juridică și exemplu moral. Dumnezeu se așteaptă să înțelegem aceste pilde „zoologice” pentru că ne-a creat suficienți de inteligenți să le putem înțelege.

Note:
1. Nu e singurul loc în profeții, în care sunt prezentate mai întâi evenimentele îndepărtate în timp și abia apoi cele apropiate, imediat următoare. E ca și cum se prezintă un plan: mai întâi cadrul, apoi detaliul, mai întâi scopul, apoi mijlocul.











Isaac Newton despre întoarcerea evreilor (2)

3 octombrie 2021

citat: „Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut a sa ‘Principia ‘„greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.”

TOT ISRAELUL VA FI SALVAT”: RAȚIUNEA TEOLOGICĂ A ROBIEI ȘI RESTAURĂRII EVREIEȘTI
La fel ca mulți scriitori protestanți ai școlii literaliste, non-augustiniene, Newton elaborase cu atenție o rațiune teologică pentru robia și restaurarea evreiască. La fel ca acești exponenți, Newton a petrecut mult timp repetând interpretarea restauraționistă din Romani 11. Apostolul Pavel în aceasta capitol descrie poporul lui Dumnezeu ca un măslin. Unele dintre ramuri (evreii) au fost tăiate din acest copac și au fost altoiți lăstari sălbatici de măsline (neamurile) pe el (Romani 11:17). Dar Pavel continuă să sublinieze că ramurile evreiești s-ar grefa într-o zi din nou, cu rezultatul că „tot Israelul va fi mântuit”(Romani 11:26). La rândul său, acest eveniment este legat de a doua venire a lui Mesia, când păcatele iudeilor vor fi iertate (Romani 11: 26-27).
Newton nu avea nicio îndoială că Romani 11 vorbea despre convertirea finală a evreilor ca popor și nu pur și simplu ca indivizi. În timp ce Newton era de acord cu alți creștini că Dumnezeu i-a dat la o parte pe evrei pentru neascultare, el a fost diferit de mulți spunând că Dumnezeu îi va restaura din nou. În interpretarea sa a acestui pasaj, Newton respinge în mod explicit replica augustiniană și scrie că:
Restaurarea poporului evreiesc despre care au scris atât de mult vechii proroci îi reflectă nu pe cei câțiva evrei ce s-au convertit în vremea apostolilor, ci pe poporul împrăștiat al evreilor ce va fi convertit la sfârșit, când plinătatea neamurilor va intra, atunci când Evanghelia (după căderea Babilonului) va fi predicată tuturor popoarelor .
În al doilea rând, luând seama că Pavel în Romani 11 a făcut aluzie la textul profetic Isaia 59: 20-21, el consideră că argumentul apostolului privește „timpul convertirii și reîntoarcerii viitoare a poporului evreiesc. ” În al treilea rând, el reflectează și asupra mesajului moral adresat creștinilor dintre neamuri, menționând că „atitudinea care pentru mult timp a domnit printre creștini de a ne lăuda pe noi înșine împotriva evreilor și de a-i jigni pentru necredința lor, este condamnată de apostol drept idealizare și fudulie și mult mai mult să nu-i privim cu răutate, fariseic și cu necuviință. „Astfel, încă o dată, Newton nu izolează necredința și ipocrizia evreilor, alegând mai degrabă să dea vina de asemenea și pe creștini.
Pentru că în timp ce respingerea evreilor a lui Mesia a permis chemarea neamurilor, evreii și-au păstrat prioritatea: „Bisericile neamurilor erau o ramură a unui măslin sălbatic altoit în rândul evreilor și nu trebuia să se laude ei înșiși împotriva ramurilor naturale. ” Așa cum reiese din lucrările sale cuprinzătoare referitoare la apostazia creștină, Newton nu a văzut nimic special la ascultarea neamurilor. În plus, el credea că Pavel a spus că atât evreii, cât și neamurile deopotrivă trebuiau convertite în masă atunci când Evanghelia va fi propovăduită la momentul sfârșitului. În sfârșit, așa cum vom descoperi în secțiunea următoare, Newton a văzut perioada captivității evreiești, legată indisolubil de timpul neamurilor.

MISTERUL LUI DUMNEZEU ȘI AL VREMURILOR DIN URMĂ
Înainte de a lua în considerare unele dintre complexitățile escatologiei lui Newton, va fi importantă clarificarea unei părți a terminologiei și a conceptelor pe care le folosește în discutarea sa a întoarcerii evreilor. În tratatul său „Of the Church” (despre biserică), Newton dezvăluie modul în care înțelege o parte din limbajul profetului Daniel în legătură cu poporul evreu. În primul rând, el explică faptul că evreii „fiind într-un stare grea, de prigoană, împrăștiere și robie, acestea sunt numite de către Daniel Indignarea îndreptată împotriva legământului sfânt sau, în general, „Indignarea.” Newton continuă prin a explicarea că „capătul final al indignării este și capătul final al împrăștierii și al robiei Oastei cerului. „Pe același folio Newton identifică „Oastea cerului” în prima instanță ca evreii, dar mai târziu incluzând și neamurile credincioase.
Explicarea proprie a lui Newton a „Indignării” este crucială, deoarece folosește termenul în altă parte fără a-i explica semnificația. Newton adaugă, de asemenea, că „fărădelegea necredinței și urâciunea pustiirii este închinarea instituită de către păcătoși în locul adevăratei închinări zilnice a Oastei cerului. „
Un alt concept cheie este identificarea lui Newton a învierii în prorocii drept simbol pentru „reînvierea unei stăpâniri fărâmițate”. Aceasta este fără îndoială o referință la Ezechiel 37, prorocia văii pline de oase, explicată în mod curent drept simbol pentru renașterea națiunii evreiești.
Deja am luat aminte la faptul că evreii și întoarcerea lor în Israel în vremurile din urmă ocupau un loc central în schema profetică generală a lui Newton. Localizarea timpului Restaurării în legătură cu seria altor evenimente prorocite este vitală în expunerea lui Newton, după cum întoarcerea evreilor joacă rolul de semn pentru evenimente apocaliptice sincronizate și viitoare. Aici este cel mai important să arătăm că Newton leagă întoarcerea evreilor de sunatul dintr-a șaptea trâmbiță a Apocalipsei, care pentru el declanșează întoarcerea Domnului Isus, Învierea, Judecata de apoi, Armaghedonul și începutul mileniului. Este dificil de determinat, totuși, dacă Newton a pus accentul vreodată pe asocieri mai precise. Într-un singur loc, el leagă pur și simplu vremea învierii de întoarcerea evreilor fără a fi prea specific. În a lui „Of the Church”, el leagă convertirea și întoarcerea evreilor (evenimente pe care pare să le vadă ca fiind simultane, sau aproape simultane) cu A doua venire, sfârșitul timpului Neamurilor și prima Înviere. În alte locuri, Newton trece dincolo de simpla juxtapunere și pare să sugereze secvențe ordonate. Astfel, într-una manuscris el leagă Restaurarea, Învierea și sfârșitul necazurilor sfinților, și apoi pune după aceste evenimente căderea împărățiilor și întoarcerea lui Hristos. În manuscrisul său despre A doua venire, el concluzionează că întoarcerea ar avea loc după înviere (care îi va include pe evreii
cărora li s-a făcut prima dată promisiunea) și la sunetul celui de-a șapte trâmbițe. Într-o altă scriere, el inversează acest lucru și afirmă că învierea și judecata ar avea loc imediat după marele necaz și întoarcerea evreilor din robie. Într-un manuscris timpuriu, el ajunge la ceea ce pare a fi aceeași concluzie și afirmă că Împărăția lui Dumnezeu și a Lui Hristos „începe la sunetul celei de-a șaptea trâmbițe și este întemeiată de convertirea evreilor și întoarcerea lor din robie”. O și mai specifică cronologie din două manuscrise de la începutul secolului al XVIII-lea are chemarea la întoarcere și reconstruirea Ierusalimulului la patruzeci și nouă de ani înainte de înviere și A doua venire, cu împlinirea întoarcerii începând cu aproximativ trei sau patru ani după chemarea de a reconstrui și, aparent, continuând până la apariția lui Hristos. Astfel, în timp ce succesiunea exactă a evenimentelor nu este întotdeauna ușor de determinat, este clar că în schema premileranistă a lui Newton, convertirea și întoarcerea evreilor slujesc la apariția Mileniului.
Cu toate acestea, Newton pare sigur că convertirea și întoarcerea evreilor vor începe înainte de Armaghedon. Într-un loc el enumeră o serie de versete de la prorocii mari și mici despre care crede că prezic că această mare bătălie va avea loc la scurt timp după convertirea și restaurarea Israelului. Acest lucru este în concordanță cu Mede, care susține că evreii trebuiau să se convertească înainte de Armaghedon sau altfel „ar trebui distruși (împreună cu restul dușmanilor lui Hristos printre care rămân încă) în acea mare Zi a răzbunării și judecății universale. „Newton credea, de asemenea, că Imperiul Otoman va rămâne până la sfârșitul robiei evreiești, sugerând deci că s-ar putea privi pentru dovezi ale dispariției primului ca semn al încheierii robiei.
La fel ca Mede înainte de el, Newton era deosebit de preocupat de rezolvarea sincronizării profetice. Având în vedere acest lucru, este important să rețineți că el era sigur că perioada robiei evreiești era sincronă cu două perioade cruciale de timp apocaliptic. În primul rând, el a văzut „vremea Neamurilor” drept coexistentă cu robia. Pentru Newton, robia evreilor era consecința negativă a vremii Neamurilor: ambele perioade sunt sincrone, iar Restituirea îi va readuce pe evrei în prim-plan și va restabili armonia.
La sfârșitul acestei perioade combinate, recolta va fi mare, pentru că el credea că convertirea evreilor ar fi însoțită de convertirea „plinătății Neamurilor”. În al doilea rând, Newton a văzut ambele perioade ca întinzându-se în aceeași vreme ca și apostazia, susținând că Omul păcatului (adică papalitatea) va prospera până când „mânierea [împotriva evreilor] se va înfăptui.” De fapt, Newton merge atât de departe încât spune că expresia din Daniel „zilele din urmă” înseamnă „tot timpul cât au fost evreii în robie „din 70 d.Hr. Și astfel toate aceste trei mari perioade de timp rulează și sfârșesc împreună, convergând către marea și universala restituire apocaliptică, pe care Newton o vede ca „misterul lui Dumnezeu” care se va termina la vocea Îngerului celei de-a șaptea trâmbițe, așa cum este confirmat în Apocalipsa 10: 7. Toate acest lucruri dau sens citării lui Newton a discursului lui Petru din Fapte 4:19, care vorbește despre Hristos care rămâne în cer „până la vremurile restituirii tuturor lucruri.” Mileniul trebuia astfel să fie un timp al Restaurării generale. Acesta, de asemenea, includea și Țara Promisă însăși. Newton se referea în mod special la țara Israelul ca fiind golită de populație din 70 d.Hr. și rămânând „pustie” până în perioada contemporană lui – punct de vedere pe care l-ar fi putut obține din mărturii anecdotice sau din relatările sale de călătorie despre Țara Sfântă. Această părăsire avea să dureze până la porunca de a reveni și reconstrui Ierusalimul. Templul evreiesc urma să fie, de asemenea, reconstruit, și poporul evreu urmau să devină locuitorii muritori ai Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
În urma prorocilor evrei, Newton a crezut, de asemenea, că Ierusalimul reconstruit ar fi centrul
guvernării lumii în vremea Mileniului.


”ȘI DOAR APOI VA VENI SFÂRȘITUL”: TIMPUL RESTAURĂRII EVREILOR
După ce am reconstituit natura credinței lui Newton în Restaurarea evreilor, este important să analizăm mai în detaliu momentul producerii acesteia în istorie. Dar încercarea de a stabili timpul exact pe care Newton l-a simțit că este timpul întoarcerii evreilor nu ar trebui privit pur și simplu ca o aventură intelectuală. În schimb, o astfel de cunoaștere dezvăluie multe despre percepțiile lui Newton asupra lumii și asupra evenimentelor politice, împreună cu propriile sale acțiuni sau lipsa acțiunii predicarea pe care el o făcea altora. Vom începe cu caracterizările sale generale ale lungimii perioadei, apoi vom trece mai departe pentru a lua în considerare câteva cronologii specifice.
Newton a crezut că perioada robiei evreiești va dura foarte mult. De mai multe ori, el a scris despre „lunga robiei” a evreilor. Într-un loc, el este mai exact și scrie că perioada robiei evreiești avea să dureze „aproape 2000 de ani”. Newton citează și vechea tradiție evreiască și creștină conform căreia această lume va mai exista timp de șase milenii și leagă sfârșitul acestei perioade de crearea Noului cer și a Pământului nou, „regenerarea și renașterea sau reinstituirea lumii”, împreună cu „a doua venirea a lui Hristos – prima înviere și judecata sfinților. – ” În mod asemănător, Newton a văzut o perioadă lungă de timp pentru vremea Neamurilor și pentru durata apostaziei. Cea mai mare parte din această perioadă de timp ar fi cuprinsă în stăpânirea a zece împărății, care s-ar ridica după după căderea Imperiului Roman, care Newton a susținut că vor rezista „mult timp”, până când „Egiptul va avea un rege din neamul grecilor, și evreii vor fi convertiți; nici unul din aceste lucruri văzându-l deocamdată.” În tratatul său „Despre Biserică”, întreaga perioadă a apostaziei se extinde din vremea apostolilor până la A doua venire a lui Hristos. Astfel, Newton a văzut atât o perioadă lungă pentru robie, cât și o perioadă lungă
pentru apostazie – perioade arătate deja ca fiind sincrone în schema lui Newton.
Prorocia lui Daniel despre Cele șaptezeci de săptămâni (Daniel 9: 24-7) a fost crucială pentru calculele vremurilor din urmă ale lui Newton. Modelul de bază pentru exponenți era să calculeze șaptezeci de săptămâni (490 de ani conform principiului „o zi pentru un an”) de la chemarea de a reconstrui Ierusalimul sub persani și întoarcerea din robia babiloniană până la prima venire a lui Hristos. Au fost sugerate mai multe cronologii diferite (ajungând fie la nașterea lui Hristos, fie la crucificarea Sa) și Newton însuși a ales una în care cei 490 de ani din Daniel 9:24 s-au încheiat la 33 sau 34 d.Hr. Totuși, Newton a izolat și cele șapte săptămâni (patruzeci și nouă de ani) din Daniel 9:25 ca referindu-se la timpul chiar de dinaintea Venirii a doua a Lui Hristos. Astfel, el credea că va exista un interval de patruzeci și nouă de ani între viitoarea chemare pentru „restaurarea și zidirea Ierusalimului” și A doua venire a lui Mesia. Și pentru că porunca de a reveni și de a reconstrui Ierusalimul are loc cu patruzeci și nouă de ani înainte ca Mesia să revină, și el presupunea că „poate să nu apară la evrei înșiși, ci într-un alt regat prieten cu ei.” Newton integrează acest interval în celelalte perioade ale lui Daniel de 1290 și 1335 de zile (Daniel 12: 11-12). În „Of the Church „, el propune un scenariu în care cele 1290 de zile (adică ani) se încheie „când Dumnezeu va termina împrăștierea oamenilor săi sfinți. „Această încheiere a împrăștierii, speculează el, ar putea avea loc la aproximativ trei sau patru ani după porunca de a reveni și
a reconstrui Ierusalimul. Aceasta îi oferă în totalitate cei patruzeci și nouă de ani (șapte săptămâni
profetice de ani) între porunca întoarcerii și venirea lui „Mesia- Împăratul” care, după cum subliniază în mod corect, este durata unui jubileu evreiesc. Astfel, odată cu chemarea de a reconstrui făcută în jurul anului profetic 1286 sau 1287, adăugarea unui Jubileu de patruzeci și nouă de ani îl aduce la „binecuvântarea sfinților și învierea lui Daniel la sfârșitul celor 1335 de zile profetice. ” Aceasta îi permite lui Newton să își armonizeze perioada de patruzeci și nouă de ani cu decalajul de patruzeci și cinci de ani dintre cei 1290 și 1335 de ani. Într-un tratat de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton sugerează un punct de plecare pentru cei 1290 și 1335 de ani, scriind că par să înceapă fie cu 609 d.Hr. „fie poate puțin mai târziu”. În acest scenariu, chemarea la întoarcerea și reconstruirea Ierusalimului va expira în 1895 sau 1896 d.Hr., iar cei 1335 de ani se încheie în 1944. În timp ce el crede că aceste date încep cu efectuarea „sacrificiului zilnic”, este evident că în acest caz, el se referă la ridicarea Papalității. Observațiile sale dau date de început ușor mai târzii și sugerează că sfârșitul va veni între 2000 și 2050 d.Hr.
Newton a văzut, de asemenea, un loc pentru cele 2300 de zile din Daniel 8:15. După ce a argumentat că cele 2300 de zile de profanare a Templului sub „cornul mic” (Daniel 8: 9) nu au fost împlinite în zilele literale pe vremea lui Antiohus Epifanes (o poziție susținută de interpreții preteriști), el plasează această perioadă în contextul ultimei robii evreiești, susținând că micul corn (care pentru el era papalitate) trebuia să acționeze până la „capătul final al mâniei” care nu era încă completă, și că în această perioadă „sanctuarul a continuat să se degradeze 2300 de zile înainte de a fi curățit și zilele în sacra prorocie trebuie să îi luăm drept ani.” Când au început aceste 2300 de zile (ani)? Newton enumeră patru sugestii în Observații. În primul rând, el pune pe tapet evenimentul tulburător al distrugerii Templului de către Vespasian în anul 70 d.Hr. În al doilea rând, el zice despre „contaminarea Sanctuarului” că ar fi fost construirea templului închinat lui Jupiter Olympius în 132 d.Hr. În al treilea rând, el spune de „pustiirea Iudeii” după revolta lui Bar Kohba din 135-6. În cele din urmă, el sugerează „altă perioadă care se va descoperi cu timpul.” Astfel, templul ar putea fi curățit cândva între 2370 și 2436 d.Hr. În comentariul său de la începutul secolului al XVIII-lea despre Apocalipsa, Newton afirmă că robia evreiască a început
pe când romanii au pus capăt sacrificiul zilnic, acest moment fiind identificat în mod explicit cu Războiul evreiesc din timpul domniilor lui Nero și Vespasian. Această încetare forțată a sacrificiului este „urâciunea pustiirii” a lui Daniel.
Aceste multiple cronologii profetice sugerează că Newton s-ar putea ca niciodată să nu se fi hotărât pentru o dată fixă a sfârșitului robiei evreiești. Aceasta ar putea fi, desigur, în concordanță cu reticența sa generală de a stabili date. Și el nu era totdeauna preocupat de fiecare detaliu, comentând într-un loc: „Nu știu cum de știu. Timpul să decidă asupra acestora. ” Dar timpul precis nu este important pentru scopul nostru. Pentru cineva care trăia la începutul secolului al XVIII-lea, anii la care se referea Newton erau toți date abstracte situate în viitorul îndepărtat. Oricare ar fi fost momentul exact, era suficient de departe în viitor pentru a avea un impact imediat mic asupra propriei vieți și a acțiunilor lui Newton.

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR
Acest studiu a arătat că Newton a elaborat o teologie și escatologie complexă a Restaurării evreiești și el este un bun exemplu pentru convingerile milenariste ale perioadei sale. Concluziile sale s-au bazat pe o citire temeinică a tuturor textelor biblice relevante și el a crezut că revenirea evreilor a fost nu numai o temă centrală în prorocia biblică, ci de care se vor lega toate evenimentele apocaliptice majore care vor urma. O mărturie convingătoare a credinței sale în importanța înțelegerii prorociei este văzută în identificarea sa drept cauza majoră a robiei evreiești a eșuării interpretării în mod corect a prorociei. În afară de faptul că ne deschide o portiță cu privire la motivațiile pe care le-a avut în timpul acestei investigații profetice lungă de decenii, această poziție dezvăluie felul distinctiv în care privea prorociile.
Pentru Newton, a fost o provocare divină, un test cu care să îi încerce pe credincioși. Prorocia a acționat ca o pereche de ochelari cu care să distingem oi de capre. Newton a scris că „Dumnezeu a poruncit prorociile astfel, ca în zilele din urmă cei înțelepți să înțeleagă, dar cei răi vor face tot răul, și nici unul dintre cei răi nu va înțelege, Dan. xii.9,10. ” Și creștinii ar fi putut și au și eșuat la acest test – tot timpul cu pedepse și condamnări atârnând deasupra capului lor. Hermeneutica profetică coruptă și secătuită de energie a fost cauza eșecului Israelului și un motiv crucial pentru care creștinii din timpul lui Newton ar fi putut și au și eșuat. În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om care a declarat odată că a făcut al sa Principia „greu de înțeles” pentru că nu avea timp pentru „novici în ale matematicii”. Putem adăuga, că nu avea prea mult respect nici pentru novicii în ale hermeneuticii.
Totuși, în timp ce Newton credea că foarte puțini din propria sa vreme degenerată ar înțelege
profunzimile prorociilor, el a susținut, de asemenea, că înspre sfârșitul veacurilor s-ar petrece o înflorire a unei astfel de înțelegeri. Aici vedem o ultimă mare semnificație pe care întoarcerea evreilor o joacă în schema lui Newton. Într-un fragment de manuscris de la începutul secolului al XVIII-lea, Newton a scris că prorocia ar fi „mai bine înțeleasă” la sfârșitul „timpului și a jumătății de timp” (1260 ani). Mai mult, a adăugat că va fi înțeleasă mai bine la întoarcerea evreilor din lunga robie prorocită de Moise și proroci . . . . Și dacă atunci ar apărea o poruncă să se redea Ierusalimul vechilor locuitori, acest fapt va face interpretarea (propusă aici) și mai plauzibilă și demnă de luat în considerare.
Deși lipsește un context, această notă izolată sugerează că Newton credea că întoarcerea evreilor va fi un eveniment decisiv care va începe o epocă de înțelegere profetică. Pentru a evidenția miracolul acestei prorocii, Newton a subliniat că robia fusese prezisă de Moise cu 3000 cu ani înainte și de Isaia cu mai mult de 2400 de ani înainte de timpul său. Împlinirea celui de-al doilea aspect al acestor profeții (întoarcerea) a fost astfel „ făcută probabilă” prin expulzarea evreilor din propria lor țară și împrăștierea lor în toate națiunile.” Pentru Newton, care a susținut că prorocia neîmplinită rămânea în umbră, dar când se finaliza slujea drept „argument convingător” pentru providență, întoarcerea evreilor ar acționa ca dovadă supremă pentru validarea prorociilor biblice. Dar citatul de la începutul acestei lucrări, de asemenea, arată clar că Newton credea că adevărul ar fi trebuit deja să fie evident pentru cei care aveau ochi să vadă. Newton, ca și Whiston, a găsit incredibil faptul că anti-Restauratorii nu s-au supus greutății mărturiei Scripturii. Acest punct de vedere opus ajută la furnizarea unui fundal controversat pentru multe scrieri ale lui Newton despre Restaurare, inclusiv exemplul citat la începutul acestei lucrări. La fel ca în cazul altor exemple din viața acestui mare om, această opoziție probabil că a prezentat o puternică stimulare pentru a studia, scrie și demola argumentele dușmanilor săi exegetici.
Distanța temporală a concepției lui Newton despre restaurarea evreiască de cea din timpul său este uimitoare. În timp ce Finch se gândea la convertirea evreilor că va începe în 1650, Mede la o dată nu mai târziu de 1715, William Lloyd de 1736, și propriul său protejat Whiston până în 1766, Newton a văzut-o la secole distanță. Nu poate exista nicio îndoială că viziunea sa despre întoarcerea evreilor a fost puternică. Puțini intelectuali din vremea lui Newton puteau să se potrivească cu intensitatea credinței sale în acest eveniment profetic. Cu toate acestea, nu există niciun sentiment de urgență apocaliptică. În timp ce Whiston, de altfel gândind într-un mod similar, a predicat apropierea de sfârșit, iminența Restaurării evreiești și a făcut turul stațiunilor englezești cu un model al Templului milenial, Newton a rămas la biroul său, s-a adâncit în cărțile sale și a lucrat la și refăcut tratate profetice care puțini în viața lui vor ajunge să citească. Totuși, în timp ce el nu gândea apocaliptic despre prezentul său, el a văzut o perioadă intens apocaliptică concentrată la sfârșitul veacului. Implicit în acest proiect escatologic se poate, de asemenea, vedea radicalismul religios inerent al lui Newton. Susținând că adevărata Evanghelie nu va fi predicată pe scară largă până la sfârșit, el marginalizează Reforma și se îndepărtează
de protestantismul de masă din zilele sale. Această credință chiar îl conduce pe Newton să citească
Romani 11 în mod diferit: vremea în care „tot Israelul va fi salvat ”nu era momentul în care iudeii
convertiți vor fi adăugați credincioșilor dintre Neamuri. Mai degrabă, pentru Newton, acest lucru se referea la momentul de la sfârșit când tot Israelul – Evrei și Neamuri deopotrivă – se vor converti
împreună la adevăratul creştinism. Spre deosebire de mulți alți creștini, Newton a refuzat să plaseze lipsa de credință a evreilor peste necredința creștină a Neamurilor. Mai mult, lumea profetică a lui Newton a fost una foarte privată. Spre deosebire de atâția alții din vremea lui, nu există context politic direct pentru credința sa în întoarcerea evreilor, nicio discuție despre interese comerciale și nicio dovadă a implicării în eforturi pentru a converti evreii din vremea lui.
Este dificil să estimăm impactul scrierilor publicate de Newton despre întoarcerea evreilor. În timp ce ar fi greșit să susținem că influența sa a fost mare, protestanții conservatori l-au văzut totuși ca pe o autoritate profetică importantă și studii recente au demonstrat că ale sale Observations publicate – care includ o secțiune detaliată despre întoarcerea evreilor – a fost o sursă de căpătâi pentru exegeții fundamentaliști din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Și, deși nu este prea lungă, secțiunea sa despre întoarcerea evreilor din Observations este una dintre cele mai complete și detaliate dezvoltări a vederilor sale cu privire la acest subiect. Nici nu trebuie să trecem cu vederea influența (deși probabil mai important) secundară pe care el a exercitat-o prin discipoli în teologie ca Whiston, care a publicat mai multe lucrări care se ocupă de Restaurarea evreiască. În ambele cazuri, exegeza lui Newton s-a unit cu o tradiție profetică care a ajutat la crearea în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea a climatelor religioase și politice care au pavat calea pentru reașezarea evreilor în Palestina – mult dorita viziune a Restaurării. Newton ar fi fost de acord.


%d blogeri au apreciat: