Lepra casei (3)

31 Iulie 2015

Tot am amânat să scriu această postare…e prea dură, e prea evidentă pilda.
Plus că duminica trecută am vorbit la adunare despre acest subiect și am și pus pe blog înregistrarea.

Dar astăzi am fost obligat să scriu.
Socrul meu (cu care am rămas în casă după plecarea soției și a restului familiei la rude) care are 84 de ani, (aproape orb, aproape surd) a vrut să-și încălzească sarmale la microunde. Vederea nu-l ajută așa că a pus o grămadă de minute acolo. A avut și o scăpare de memorie și a uitat că le-a pus. S-a spart nu numai farfuria cu sarmale ci și cea plată de sticlă care se rotește, pereții aparatului au devenit maro-caramel și…s-a umplut casa de mirosul fumului.

Cum să scot mirosul din casă?

Spray-uri, farfurii cu oțet, așa zice Google. Nu a ajutat nimic.
M-am refugiat într-un dormitor de la etaj, al copiilor și scriu de aici.
Dar în timp ce căutam prin  beci o oală mare să pun niște apă cu oțet la fiert, m-am gândit iarăși la ”s-a umplut casa de mirosul mirului”. Iată la ce e bună o casă, ca să țină mirosul, mireasma…mireasma lui Cristos, cunoștința. Sau în cazul meu mirosul greu, duhoarea, casa ține laolaltă un miros anume.

Lepra casei ne vorbește despre păcatul comunității, al adunării. Să citim textul: Levitic 14:33-56

Sunt două simboluri aici la care vreau să ne gândim: tencuiala și zidul.

Tencuiala este un simbol al uniformizării, al obiceiului, al aprobării răului general de către învățătorii falși. Să citim Ezechiel 13, citiți voi tot, eu citez doar 13:10: ”poporul meu zidește un zid și ei îl tencuiesc cu ipsos” sau Ezechiel 22:28 ”proorocii lor au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înșelătoare, proorocii mincinoase….”

Zidul este un simbol al comunității al, casei, adunării, ca în toată Biblia. ”și noi toți ca niște pietre vii, suntem zidiți împreună…”

Lepra se întinde prin tencuială, adică păcatul pornit din dreptul unor pietre (oameni) se întinde prin tencuială (obiceiuri) și cuprinde toată casa. Tratamentul este:   ”Să pună să răzăluiască toată partea din lăuntru a casei, şi tencuiala răzăluită să se arunce afară din cetate, într-un loc necurat. Să ia alte pietre şi să le pună în locul celor dintîi; şi să se ia altă tencuială ca să se tencuiască din nou casa. Dacă rana se va întoarce şi va izbucni din nou în casă, după ce au scos pietrele, după ce au răzăluit şi tencuit din nou casa, preotul să se întoarcă în ea. Şi dacă vede că rana s-a întins în casă, este o lepră învechită în casă: casa este necurată.”

Adică răzăluirea, abandonarea proorociilor mincinoase, a învățăturilor false și învățătorilor falși, a obiceiurilor ce ”s-au întins” de la aceștia, scoaterea lor din zid (dați afară!) a celor câtorva pietre cu rana, retencuire cu tencuială nouă (învățătură curată) și mai așteptat. Dacă lepra e veche va izbucni din pietrele rămase, adică dacă păcatul a cuprins toată adunarea, degeaba schimbi învățătorii, își vor da alții tot ca ăia dintâi. Dacă  a fost vorba de ceva local și trecător, tratamentul a avut efect, casa e curată. Dacă nu, casa trebuie dărâmată.

Lepra casei, analiza și tratarea ei ne vorbesc despre păcatul comunitar, despre infectarea prin participare.

Deci, pe lângă ereziile de gândire și de vorbire (reprezentat în Biblie de lepra nedureroasă a pielii și a cărnii), mai avem ereziile de practică personală, de fapte personale (lepra hainei) și ereziile de practică și amestec comunitar (lepra casei). Aici am văzut cum păcatul din câteva pietre se întinde prin tencuială la tot zidul, la toată casa.

Capitolul se încheie cu tratamentul casei declarate curate, cu jertfa de ispășire, adică în limbaj duhovnicesc, cu pocăința.
Să tratăm cu aceiași seriozitate și comunitatea în care suntem, ”casa” noastră, nu cumva are lepră? Sau pata care se întinde oare e lepră sau nu? Trebuie cercetat. Dacă e doar o pată de ceva(orice nelegiuire este păcat dar nu toate păcatele duc la moarte), se face răzuirea, înlocuirea pietrelor, retencuirea și ispășirea. Dacă e lepră se dărâmă casa și nu se mai face ispășire pentru nimic.

Dumnezeu a lăsat în Cuvântul Său învățături pentru orice situație, nu ne-a ajuns nici o ispită acum care să nu aibă un corespondent în Vechiul Testament, iar în Vechiul Testament avem și ”mijlocul ca să ieșim din ea, ca s-o putem răbda”: Deci nu este viața evenimentelor prin care trecem un drum nedefinit, ci un parcurs marcat dinainte, cu fapte pregătite mai dinainte (nu în mod mistic ci prin descrierea lor în faptele proorocilor din vechime), fapte de la care suntem îndemnați să învățăm prin imitație și pildă.

Slăvit să fie Domnul!


Lepra hainei (2)

24 Iulie 2015

După ce am scris în postarea trecută despre lepra pielii și a trupului, ca fiind o boală ce dă lipsă de durere, acum voi scrie despre lepra hainei.

Dacă lepra în corp nu este simțită de bolnav, lepra în haine este absolut ignorată. Dacă nu ar fi porunca.

Dar să vedem mai întâi tâlcul, simbolul lucrurilor:

-lepra semnifică păcatul
hainele semnifică faptele cuiva

Deci lepra hainei semnifică păcatul din faptele cuiva, păcatul personal, dar cu fapta.

Lepra pe piele sau rana vie de lepră semnifică păcatul cu gândul și cu vorba.
Lepra hainei semnifică păcatul cu fapta (personal, hainele sunt lucruri personale).
Lepra casei reprezintă păcatul comunității, al adunării.(va urma)

Citiți vă rog Levitic 13

Câteva lucruri vreau să arăt legate de păcatul cu fapta (lepra hainei):

1. Nu orice pată de pe o haină este lepră, trebuiește cercetat. Cercetarea este treabă preoțească. Cum se face?
”Preotul să cerceteze rana, şi să închidă şapte zile lucrul cu rana.” Cercetarea se face cu așteptare, nu se dă verdict imediat. Se așteaptă șapte zile și se cercetează iar, dacă e dubiu, se mai așteaptă șapte zile. Preoți suntem toți credincioții, ”suntem o preoție sfântă”, nu e vorba de cler, nici aici, nici în toată Biblia.
2.  ”Vin la voi pentru a treia oară” le spune Pavel Corintenilor, celor cu fapte pline de ”lepră”. ”Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori”. A treia oară, doi sau trei martori, ne vorbesc despre slujba de cercetare repetată, pentru siguranță.
Dacă fapta acuzată e păcat, se va agrava, dacă se face palidă, dacă omul se pocăiește, nu e păcat.
3.Dacă se dovedește a fi lepră haina trebuia arsă. Adică fapta aceea trebuie arătată în primul rând persoanei care o face. Chiar la Diotref vedem că ”îi vom arăta faptele pe care le face”. După ce dai afară lucrurile lui Tobia din casa Domnului el nu va mai folosi camera.

Comentatorii biblici nu consideră că la haine este vorba de lepra umană, (boala Hansen) ci de o vătămare asemănătoare leprei, specifică textilelor, deși e posibil să fie chiar lepră.

Indiferent de substanța bolii, pentru noi e important simbolul: faptele cuiva (hainele) pot fi leproase. N-ai de unde știi după bănuieli, trebuie cercetat. Cercetarea cere timp. Poate între timp omul chiar se pocăiește, caz în care trebuie declarat curat. Nu orice pată e lepră, nu orice abatere e păcat.
Nu cei care se ceartă sunt urâți de Domnul, ci cei care stârnesc certuri între frați.
Nu se poate să nu vină prilejuri de poticnire, dar vai de acela prin care vin.

Câtă nevoie este astăzi de cercetarea leprei hainei, a faptelor. În general s-a răspândit scuza nătângă că nu poți fi ”legalist” pentru fratele tău, că ”mântuirea este personală” și că nu te poți băga în ciorba altuia. Și așa, treptat, oameni înșelători au strecurat pe furiși erezii de practică, au eliminat îmbrăcămintea decentă, că e ”legalistă”, au acuzat pe cei ce se opun purtării bijuteriilor de către creștini, și tot așa, cu scuze neghioabe, lepra s-a răspândit în garderobele de haine (fapte) ale creștinilor. Câte haine de acestea trebuiesc arse cu bucurie și purtate doar cele fără lepră. Unele (fapte) au pete de slavă deșartă, altele lepră de modă trecătoare, altele lepră de evidențiere a deșteptăciunii cuiva cu scopul de a face câștig mârșav, și așa mai departe. A fi creștin nu înseamnă a purta o salopetă cenușie de fapte standard admise, ci a purta și a ne face slujba de jertfă îmbrăcați în haine curate, fără lepră. Că trebuie să fie albe, curate, unse și parfumate am scris în altă parte.


Rana și durerea (1)

23 Iulie 2015

”Cînd vor fi în ţară foametea, ciuma, rugina în grîu, şi mălura, lăcustele de un soi sau altul, cînd vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău, în ţara lui, în cetăţile lui, cînd vor fi urgii sau boli de vreun fel:  dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni şi cereri, şi fiecare îşi va cunoaşte rana şi durerea şi va întinde mînile spre casa aceasta,  ascultă-l din ceruri,….” 2 Cronici 6:28-30a

Scopul disciplinării părintești a Tatălui din ceruri este ca să ne sensibilizeze, să ne facă simțitori față de lucrurile care nu le știm.

Există o axiomă logică: nimeni nu știe ce nu știe. Fiecare om se scaldă fericit în lumina interiorului picăturii cunoașterii lui și ignoră ceea ce este înafara picăturii.

Dar lucrurile care le doresc oamenii sunt înafara ”picăturii”, ei nu le cunosc. Cum poți să faci pe cineva să dorească ceea ce el nici nu cunoaște, nici nu vrea?
Iată o întrebare grea. Cum să faci sensibil pe un insensibil?

Ca să răspundă la această întrebare Dumnezeu a lăsat în Biblie Pilda Leprei.
Problema leprei este nu doar că dă răni, ci că aceste răni nu dor. Lepra nu doare. Lepra produce insensibilitate.
Un doctor indian a instruit bolnavii săi să-și ia o pisică lângă ei, pentru că șoarecii le mâncau mădularele devenite fără simțiri. Dar să cităm:

”Înainte ca Sadan să plece, am revăzut toate pericolele pe care putea să le întâmpine. Din moment ce organismul său nu mai avea un sistem de avertizare prin durere, orice obiect ascuțit sau fierbinte putea să îi facă rău. Deoarece în spitalul și în atelierul nostru învățase să își poarte singur de grijă, acum era încrezător în sine. A luat trenul spre Madras și s-a intors acasă.

Duminică seara, după o cină bogată servităcu familia, Sadan s-a dus în fosta sa cameră, unde nu mai dormise de patru ani. S-a întins pe patul de pe podea și a adormit în pace și mulțumire. Era în sfârșit acasă, pe deplin acceptat din nou de ceilalți.

A doua zi dimineața, când s-a trezit și s-a examinat, așa cum fusese învățat să facă la spital, s-a înfiorat. O bucată a părții din spate a degetului arătător era sfârtecată.

Știa cine era vinovatul, deoarece văzuse multe răni de felul acesta la alți pacienți. Dovezile erau clare: trădătoarele picături de sânge, urmele în praf, bucata decimată de tendon și carne, care fuseseră reconstruite cu atâta grjă cu câteva luni înainte. Un șobolan îl vizitase în timpul nopții și îi rosese degetul.

S-a gândit imediat la ce va zice medicul său. A fost în agonie toată ziua. Se gândea să se întoarcă la sanatoriul mai devreme, însă în cele din urmă s-a hotărât să își țină promisiunea și să stea tot weekendul. A căutat în zadar o capcană de șobolani, care să îl apere în acea ultimă noapte, dar magazinele erau închise cu ocazia unei sărbători.

A decis că trebuie să stea treaz, pentru a se păzi de alte răni. (Mai târziu, pentru a preveni astfel de tragedii, am încercat să păstrăm această lege la spital: toți pacienții externați trebuie să ia cu ei acasă o pisică, pentru a-i păzi de șobolani în timpul nopții.)

Toată acea noapte de duminică Sadan a stat în pat cu picioarele unul peste altul, rezemat de perete, citind dintr-o carte de contabilitate, la lumina unei lămpi de petrol. Pe la ora 4 dimineața, scena a devenit plictisitoare, ochii i s-au îngreuiat și nu a mai putut să se lupte cu somnul. Cartea i-a căzut pe genunchi, iar mâna i-a alunecat într-o parte pe sticla fierbinte a felinarului de vânt.

Când s-a trezit a doua zi dimineața, a văzut îndată că o bucată mare de piele de pe mâna dreaptă era arsă. A început să tremure în pat, disperarea crescându-i ca o tumoare înăuntru, privindu-și mâinile, una roasă de șobolan, celalaltă topită până la tendoane. Învățase care sunt pericolele și greutățile pe care le aduce lepra, de fapt îi învățase pe alții care sunt acestea. Acum era devastat de priveliștea mâinilor sale vătămate. S-a gândit din nou: „Cum aș putea să dau ochii cu doctorul meu, care a muncit atât la mâinile acestea?“

Sadan s-a întors în acea zi la sanatoriul, cu ambele mâini bandajate. Când ne-am întâlnit și am început să îi desfac bandajele, a început să plângă. Trebuie să recunosc că și eu am plâns cu el. În timp ce îmi povestea nefericirea, a spus:
– Mă simt ca și când mi-am pierdut toată libertatea.
Apoi a urmat o întrebare pe care n-am putut s-o uit:
– Cum pot să fiu liber fără durere?” (sursa)

Dumnezeu ne-a lăsat între împrejurări apăsătoare tocmai pentru a împărtăși durerea Lui, ” Suntem întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtorare; nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutaţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu distruşi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus,” 2 Corinteni 4

Fără durere rămânem nesimțitori față de durerea Tatălui, față de ”necazul lui Iosif”. Gândiți-vă cum ar fi trupul nostru fără terminații nervoase ce semnalizează durerea? Am păți ca leprosul din India.

      Învățătura cu care rămânem azi este dacă analizăm felul cum preoții din vechime tratau lepra. Ei analizau foarte bine bolnavul. Să citim din Levitic 13.

Scrie de mai multe ori: ”preotul să-l cerceteze…”

Tâlc: cercetarea rănii, adică descoperirea păcatului care nu doare, de care omul râde este o treabă preoțească, este treaba noastră ”eu îmi împlinesc slujba de jertfă în Evanghelia lui Hristos,” zice Pavel. Ca preoție sfântă este în sarcina noastră să definim păcatul, să-i arătăm rana, chiar dacă păcatul nu doare.

Dumnezeu este cel ce trimite foamete, ciumă, lăcuste, urgii și boli, ca să sensibilizeze pe oameni ca să ”facă cereri în Casa aceasta” și ”să-și cunoască ”rana și durerea””. Treaba noastră de preoți este să fim lucrători cu El la a arăta ”rana și durerea” celor ce nu simt nici pe una, nici pe alta. 

    Un doctor de data aceasta român arăta alaltăieri: un ”Ce să facem?” zis de el, ”pe dos și invers”, un semn al neputinței, al legăturii, al robiei celor insensibili. Cum să reacționezi dacă n-ai stimuli? Groaznic. Vine noaptea, vine somnul, dar vine și șoarecele  și-ți roade carnea, iar tu nu poți să faci nimic.

Așa e și cu rana și durerea păcatului ce-i ține pe oameni.
Nu poți să fi liber fără durere.
Iar dacă nu te doare pe tine, crede-l pe fratele tău care plânge pentru tine.
Dacă nu-l doare pe el, plângi tu pentru El.

Cum s-a pierdut simțirea? Cum a ajuns omul nesimțit? S-a împietrit ”prin înșelăciunea păcatului.”

Am scris aici cum: https://vesteabuna.wordpress.com/2013/04/30/simtirea-spirituala/.


Sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn

20 Iulie 2015

”Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi!  Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn.“ 1 Petru 3:14-15a

Pare a nu se potrivi boala cu leacul, cum adică să sfințim pe Hristos în inimă atunci când avem de suferit?
Pare, dar pentru cine cunoaște tâlcul duhovnicesc al Vechiului Testament, simbolistica ce o poartă fiecare din lucrurile Vechii Închinări nu pare deloc, e o potrivire foarte bună.
Cum înțelegem ”sfințiți în inimile voastre pe Cristos ca Domn”? E un fel de hotărâre nătângă a inimii de a vizualiza un Hristos mistic, o stare de extaz ca a celui ce vede ochii icoanei sau urechile statuii? Oare asta să însemne a-L ”sfinți” pe Hristos în inimă?

Nu cred.

Eu cred că textul scris de Petru are o parlelă perfectă în Vechiul testament: s-o citim: 2 Cronici 6

”Cînd vrăjmaşul va împresura pe poporul Tău, în ţara lui, în cetăţile lui, cînd vor fi urgii sau boli de vreun fel:  dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni şi cereri, şi fiecare îşi va cunoaşte rana şi durerea şi va întinde mînile spre casa aceasta,  ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, şi iartă-l; răsplăteşte fiecăruia după căile lui, Tu care cunoşti inima fiecăruia, – căci numai Tu cunoşti inima copiilor oamenilor,” și așa e tot capitolul 6.

Să ținem cont că nu pentru miei, leviți și pântece  a scris Domnul Vechiul Testament, ci pentru învățarea Căilor Mântuirii de către fiecare din noi astăzi au ”pățit” evreii atunci atâtea năpaste. Vechiul Testament este un model didactic, ca la școală, de citit des, de învățat bine și de aplicat după nevoie.

Dar hai să vedem simbolistica:

Țara Canaanului de atunci reprezintă ”Țara” promisiunilor lui Dumnezeu de astăzi pentru noi, o ”țară” care atârnă de ceruri, de roua cerului, de Har, (nu de trudă ca Egiptul de Nil).

Casa Domnului de atunci ne reprezintă pe noi, credicioșii, noi suntem Casa Lui, îndeosebi pentru că acea casă nu avea geamuri.
Casa Domnului (Cortul sau mai târziu Templul) este un simbol pentru lăuntrurile noastre, pentru inimile noastre, atât personal (”un om”) cât și ”de obște” (”tot poporul”).

Leviții, seminția aleasă să slujească Casa reprezintă adunarea.

Marele Preot, cel care conducea Casa și slujea înăuntru (nevăzut pentru cei de afară) reprezintă pe Domnul Isus Cristos, Marele Preot al mărturisirii noastre care ia rugăciunile (tămâia) și împreună cu cărbunii jertfei rostirii noastre (starea noastră mărturisită înaintea lui….(”fiecare își va cunoaște rana și durerea”…) ) le duce pe altarul de aur a prezentării înaintea Tatălui (pe cel ce mă va mărturisi îl voi mărturisi și eu). De aceea eu ca levit trebuie să am ochii ațintiți asupra Marelui Preot, dacă el duce tămâia înseamnă că eu mi-am adus bine jertfa, dacă nu ceva n-a fost bine la mărturisirea mea (rostirea, jertfa mea) adică nu m-am pocăit bine, nu mi-am mărturisit starea cum trebuie înaintea Lui, nu am ajuns să-mi ”cunosc rana și durerea”.
În ce condiții ne cunoaștem noi cel mai bine ”rana și durerea”? Atunci când suntem înconjurați de …..

Vrășmașii: amoniții(artiștii), moabiții(pofticioșii), madianiții(certăreții), amaleciții(lingușitorii), canaaniții(negustorii),   reprezintă pe împotrivitori, pe cei ce asediează cetatea cea mică, au fiecare corespondent în lumea de astăzi. Cum scăpăm de ei?

Sfințind pe Hristos. Cum?

Să ”traducem” textul citind un exemplu de cum au procedat evreii pe vremea lui Iosafat când au fost atacați de amoniți: (citiți 2 Cronici 20): Iosafat a vestit un post, s-a strâns poporul la templu și au pus la probă ce se rugase Solomon: ”Doamne, Tu ai zis că dacă facem așa, scăpăm. Acum suntem atacați, fă ceva.” Și un prooroc (Iahaziel) a ieșit și i-a încurajat  spunând de două ori ”nu vă temeți și nu vă înspăimântați” (Petru parcă citează de aici) și au plecat la luptă cântând iar dușmanii s-au ucis între ei. Sfârșitul e pilduitor: ” Iosafat şi poporul său s-au dus să ia prăzile; au găsit printre trupuri multe bogăţii şi lucruri scumpe, şi au luat atît de multe că n-au putut să le ducă pe toate. Trei zile au prădat, căci era multă pradă.  A patra zi, s-au strîns în valea Beraca (Binecuvîntare), unde au binecuvîntat pe Domnul; de aceea au numit locul acesta valea Beraca, nume care i-a rămas pînă în ziua de azi.  Toţi oamenii din Iuda şi din Ierusalim, în frunte cu Iosafat, au plecat veseli şi s-au întors la Ierusalim, căci Domnul îi umpluse de bucurie, izbăvindu-i de vrăjmaşii lor.”

Concluzie: contextul este conflictul, văzut sau nu. Pentru noi nu contează dacă e văzut sau nu, că oricum a sfinți pe Hristos se face în inimă, nu pe estradă, nu la teatru. ”Dumnezeu căruia îi slujesc în duhul meu” (Romani 1:9) spune Pavel. Dumnezeu știe cui slujim în duhul, ce pasiuni ne animă, dacă avem în inimile noastre pizmă, sau gelozie, sau pofte diverse, sau hobbyuri, sau dacă avem pasiunea arzătoare să slujim smeriți și drept în Casa lui, înăuntrul nostru. Prigoana vine ca să aducă prada, binecuvântarea, ne bucurăm în avans, fiecare atac pregătește o pradă. Ferice de noi.  Expresia ”în duhul meu” este echivalentul expresiei ”casa aceasta” din Vechiul Testament. În duhul să se ducă lupta (agonia) noastră, lupta în rugăciune a noastră unii pentru alții.

Deci cum sfințim pe Hristos în inimă?

(Dar mai întâi când? Atunci când avem de suferit pentru neprihănire.)

Cum procedăm?

Nu scriem memorii, nu arătăm altora cât suntem de prigoniți, am mirosi a fum. Nu, noi în primul rând trebuie să ne cunoaștem că rana și durerea care ne-a făcut să ne înghesuie vrășmașii, nu e o pedeapsă, ăsta e drumul, drumul crucii. Când suntem încolțiți mergem înăuntrul nostru, în inimă (Casa Aceasta) și ne ducem mărturisirea înaintea Marelui Preot al mărturisirii noastre, ne rugăm. L-am mărturisit pe El înaintea oamenilor și avem necazuri, bun, acum mergem și-i mărturisim pe oameni înaintea Lui și El ia mărturisirea noastră (tămâia, rugăciunea) și o duce înainteaTatălui, apoi Tatăl declanșează ostilitățile, slobozește îngerii. Fără această procedură, fără să cerem așa, nu se întâmplă nimic.

Un om care nu s-a pocăit vrea doar avantajele casei, pentru sine, e ca un hoț într-o firmă, nu se implică ca un angajat, nu slujește după rânduieli.

Un om pocăit va căuta să arate și altora prada (binecuvântarea) ca leproșii.

Dumnezeu ne strâmtorează prin vrășmași ca să ne facă părtași sfințeniei Lui: ”în grea cumpănă, trântiți jos, prigoniți, nu vedem nici o ieșire…” de ce așa? ” Fiul a trecut pe-acolo, de dragul lumii întregi, ca nici noi să nu batem ”robii”, ci să-i învățăm, să nu vorbim cu aroganță, ci strâmtorați , împărtășind durerea celor ce ne ascultă, ca să ne rugăm pentru oameni cu dragostea Tatălui, după rânduiala Tatălui cu durerea Tatălui.

O poveste: sâmbătă seara ne-am întâlnit cu niște rude, credincioși. Povești, politică, ”nemții ăștia, nu-i suport” mi-a spus unul. I-am răspuns cu o poveste creată ad-hoc: ”Era un om care avea trei copilași la masă, îi privea cu drag, se jucau frumos, se iubeau ca frații, erau o familie fericită. Dar copii au crescut și s-au înmulțit, au început să se urască și omul care a trăit mult, i-a văzut cu durere pe nepoții nepoților lui cum se ucideau unii pe alții. Pe om îl chema Noe iar noi suntem nepoții.”
Ruda mea m-a ascultat tăcut și a înțeles că nu e bine să urâm alte nații.
Dar câtă durere este pentru Dumnezeu din cer care privește creația lui care suferă din cauza păcatului, cu câtă înțelepciune trebuie să ne poarte El ca să ne arătăm și noi blânzi unii cu alții, ca El.
Slăvit să fie Domnul.


8000 de zile

19 Iulie 2015

De când am început să număr (cu ajutorul aplicație Day’s left=zile rămase) au mai trecut 1000 de zile.

Parcă a fost ieri.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Citez din postarea veche:

Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” Psalmul 90:12
Cred că versetul se referă la zilele viitoare, la cele care ne-au rămas, nu la cele trecute.
Ce folos să numeri zilele trecute?

Dar cele viitoare? Oare are rost să le numeri? Dacă tot nu știi de le vei trăi sau nu?
Sigur se referă la cele viitoare: Psalmul 102:24: ”…nu mă lua la jumătatea zilelor mele…

Cât de multe ne zunt zilele ce le avem de numărat?
Foarte simplu de calculat, e scris: ”Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani;”

Psalmul 90:10


Osteneala dragostei. Pilda stupului

17 Iulie 2015

Acum vreo trei săptămâni am fost prin Banat, pe la frați, pe la rude..
Pe Timotei l-am găsit în prisacă, veghea stupii.
Mi-a dat o mască de stupar și am stat de vorbă ca la un ceas. Fiind și eu crescut printre stupi, la un moment dat am recunoscut un trântor lângă un stup, se mișca anevoie.

”-Ce-i cu trântorul ăla? Întreb.
-A fost dat afară din stup și nu-l lasă să intre.
-Și?
-Va muri de foame.
-Să vezi, îmi zice Timotei, cum 2-3 albine țin o turmă de 100 de trântori și nu-i lasă la miere, îi scot afară și-i omoară, trântorii n-au ac.”

Câtă înțelepciune!
M-am gândit la osteneala albinei, la înțelepciunea ei. Cel ce i-a dat înțelepciune să adune, i-a dat și să-și păzească roadele. Și nouă ne-a poruncit: ”întreabă animalele și te vor învăța”, ca noi să învățăm și de la albine.

Plecând de la Timotei meditam, parcă îmi suna în urechi: ”Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.” 2 Ioan 3 ”Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta să nu-l primiți.” Ca și în stup, dacă nu aduce polen, dacă nu face miere, afară cu el.

albina

Ca în Judecători când cu Amaleciții: după ce semăna Israel, tăbărau Amaleciții ca trântorii. Dar numai după ce semăna Israel tăbărau, îi lăsau să semene liniștiți, împreună la cules, dar nu la muncă.

Cum recunoști trântorii? Nu ies la muncă, ei doar ”se zidesc” mâncând mierea strânsă de alții, De atâta consum au devenit chiar experți și critică pe bietele albine care au mierea mai puțin gustoasă ca a altora, sau aduc mai puțin polen. Nu-i vezi vorbind cu un necredincios, ”eu nu știu frate să intru în vorbă, n-am daru’ ăsta”, dar darul de a-i merge gurița toată ziua despre politică, fotbal sau afaceri îl are. Sau de a critica pe cei ce învață.

Dragostea de Dumnezeu se arată prin osteneala ei. Te jertfești pentru cine iubești, așa cum Domnul Isus s-a jertfit pentru noi. Stărui, plângi, îndemni, mustri, insiști, aduni, păzești, te doare pentru mersul stupului.

Iar dacă trebuie, scoți trântorul afară și-l ții departe de miere. (Desigur, dacă ești între albinele ce păzesc trântorii afară, probabil ”n-ai dragoste”.)

Dacă nu-ți pasă de stup, dacă nimănui nu-i pasă, stupul poate ajunge bezmetic. Îmi amintesc de când eram copil, ce greu era pentru bunicul să vindece un stup bezmetic.
Dar să cităm de pe blogul unui apicultor, avem ce învăța, parcă despre adunări se vorbește, matca noastră este Domnul Isus.


Ce este o familie de albine bezmetica ?   

O familie bezmetica este o familie care a ramas fara matca si la care au aparut matci false si depun oua de trantori.
Cum se bezmeticeste o familie de albine ?

O famile de albine se bezmeticeste atunci cand ramanand fara matca si fara puiet , ajunge in imposibilitatea de a-si creea o matca in mod normal. In aceasta situatie o parte din albinele lucratoare , vor consuma hrana destinata puietului produsa de albinele doici , li se vor dezvolta ovarele .

Aceste matci false vor depune haotic oua nefecundate , din care vor ecloza numai trantori.

Cum va evolua o familie de albine bezmetica ?

Perioada de viata a matcilor false este limitata , si dupa o perioada scurta de timp  ouale vor fi tot mai putine , iar in final vor disparea total .

In disperarea lor albinele vor construii botci peste puietul de trantori , botci din care nu va rezulta nimic.

Albinele  lucratore vor fi tot mai putine , trantorii vor fi tot mai numerosi .

In final , cu o populatie de albine foarte foarte mica , familia va cadea prada furtisagului , iar dupa o vreme fagurii vor fi distrusi de  moliile de ceara (gaselnita ) .

Cum poate fi indreptata si recuperata o astfel de familie ?

Exista mai multe metode , toate tizand ca in final familia respectiva sa accepte o matca fecundata , sau sa-si creeze o matca care sa se fecundeze .

Cea mai sigura metoda de indreptare a  familiei respective presupune  unirea ei cu o alta familie de putere mica adica cu un roi. Pentru aceasta se aseaza pe locul bezmeticului o alta cutie in care este roiul cu matca fecundata .Intrucat in prima faza matca roiului este vulnerabila , pentru protectia ei se introduce intr-o colivie cu dop de serbet , de unde urmeaza sa fie eliberata de albine in urmatoarele 24 ore. Se uniformizeaza mirosurile celor doua familii folosind ,tuica , ceapa , otet , sau parfum .Se aseaza stupul cu familia bezmetica deasupra stupului in care este roiul . Dupa 72h albinele care au mai ramas in stupul bezmetic se scutura undeva mai departe ,iar ramele care pot fi recuperate se introduc in celalat stup
Daca pentru indreptare nu este disponibil un roi se poate incerca redresarea prin introducerea unei matci fecundate.Pentru ca o matca sa fie acceptată  familia   trebuie  adusa in situatia ca albinele sa elimine matcile false si sa accepte matca fecundata .”

Concluzie:
Adunările bune, sănătoase sunt acele adunări unde este un număr corespunzător de albine lucrătoare și un număr mic de trântori. Cum zice poezia:
”Ceas de ceas, ceas de ceas, n-au albinele popas,
Toate zboară şi zoresc, în cămară toate cresc,
Numai trântorul haihui strică mierea în jurul lui.
Tu zoreşti? Tu zoreşti?
Eşti albină sau ce eşti?” (CI)
Cei ce lucrează și se ostenesc (albinele lucrătoare) trebuie să fie prețuiți, nu criticați. ”Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe ceice se ostenesc între voi, cari vă cîrmuiesc în Domnul, şi cari vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.” 1 Tes 5:12-13 Criteriul după care voi prețui sau voi ignora pe cineva va fi osteneala dragostei lui.

stup
Mătcile false și trântorii nu trebuie hrăniți, iar această treabă o fac tot un număr de albine lucrătoare. Multe adunări prețuiesc mătcile false și trântorii și disprețuiesc pe cei care se ostenesc cu Cuvântul.
    Adunările bezmetice sunt acele adunări unde este dată afară Matca cea bună (Domnul Isus) și își pun singure mătci false care depun doar ouă de trântori. O matcă falsă va naște doar trântori, deci un Hristos fals, un învățător fals  va naște doar leneși, nu lucrători care se ostenesc.

Am scris iarăși mult, prea mult și pentru cei ce citesc toată ziua. Mulți creștini n-au citit nici ”Capra cu trei iezi” ca să se prindă când ”Asta nu-i mămuca!” ci un lup, darmite să ia pildă de la stup. Dar insistăm, pentru că toate imaginile Creației ascund în ele o înțelepciune a Creatorului, pentru noi desfășurată.

Mărit să fie Domnul!


7 ani de blog

16 Iulie 2015

”Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor.” Matei 10:27

Un acoperiș de casă de pe care vorbesc, așa consider eu acest blog.

Iată sunt 7 ani, mi-a amintit azi wordpressul de la prima postare.

7 ani de blog

7 ani ca 7 zile.
Am început prin anul 2000, pe mirc, apoi pe baptistnet.ro(forum), apoi pe masarotunda, masarotunda2, frateledan.wordpress.com (inchis ca urmare a unei influențări ”pozitive”) și iată de 7 ani Vestea Bună.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot.
Mă bucur de prietenii pe care mi i-am făcut, mă rog pentru dușmanii care mi-i câștig.

De ce scriu totuși?

E slujba mea, fiecare avem o slujbă dacă suntem robi în casa lui Dumnezeu. Poate a ta deocamdată e să citești, dacă tot ai ajuns cu cititul până aici, (sau poate scrii și tu, bine faci) nu contează. Unii citesc și se hrănesc cu această hrană. Dacă cuiva nu-i place ce strig eu de pe acoperișul casei mele, să treacă mai departe, de pe fiecare acoperiș de casă strigă cineva, de ce l-ar deranja tocmai strigătul meu? Dar dacă totuși eu scriu aici niște adevăruri, eu socotesc că înaintea lui Dumnezeu îmi fac slujba care mi-a dat-o, El socotește că bine fac, iar mai departe puțin contează ce socotesc alții.

7 ani e mult?
Întrebați-l pe un bolnav căruia i-a spus doctorul ceva de 7 luni!
Eu știu cum e, la 28 de ani fiind bolnav grav, am cerut lui Dumnezeu doar încă 12 ani. Atunci credeam că 40 e mult. Am depășit, trăiesc ilegal, poate de aceea am vreme să scriu. E frumos când faci ceva cu risipă de vreme, eu nu socotesc că a sta să periez fiecare frază e risipă. Nu, e o bucurie, e jertfa mea, o aduc cu grijă, o aduc după rânduială.

1600 de postări.

Vă mulțumesc celor care citiți, sper că vă folosește, Dumnezeu să vă binecuvinteze.

Un sfat celor ce nu aveți blog: faceți-vă și voi.

Dacă nu știți cum, învățați, de exemplu de aici: https://youtu.be/VxYfE8l8kHM

Nu e mare lucru, dacă greșești nu pierzi nimic.

Că desigur: ”fiecare din voi să-și arate…. faptele făcute cu blândețea înțelepciunii.”


%d blogeri au apreciat asta: