Am recitit azi cartea asta.
Un agent secret sovietic din anii 70, după câțive ani de ”lucru” într-o brigadă secretă de persecutare a credincioșilor s-a pocăit. În carte a apucat să-și descrie viața înainte de a fi ucis la 22 de ani de către KGB drept răzbunare.
Dati click pe imagine pt link.
Mărturisesc că acum 20 de ani când am citit-o prima dată, n-am crezut-o. Prea mulți agenți secreți, poliție secretă, persecuții secrete. Nu se vedeau, n-am auzit de ele, nu le cred, mi-am zis, e o nouă carte de literatură, stil american, să facă bani din orice subiect. Am crezut că e ficțiune.
Totuși după ce am cunoscut mai bine editorii cărții (Stephanus), Biblia, istoria, propriul meu trecut și mai ales binecuvântatul prezent mi-a folosit să dau jumătate din ziua de azi să recitesc această carte. Ce bine mi-a prins.
Citate:
”În timpul unei conferinţe de informare despre credincioşi, ţinută de Azarov, acesta insistase asupra faptului că totul trebuia făcut în secret. Marele public nu trebuia în nici un caz pus la curent, ceea ce mă intriga. Atunci când spărgeam bande de beţivani scandalagii, nu ne păsa şi nu erau probleme. Îl întrebai aşadar motivul acestei atitudini, iar el îmi răspunse:
—Vezi tu, Kurdakov, anumite persoane ne-ar putea interpreta greşit acţiunea şi raţiunea ei de a fi. Sunt oameni care nu-şi dau seama de pericolul pe care aceşti credincioşi îl reprezintă pentru societatea noastră. Sunt, de asemenea, duşmani ai ţării noastre, agenţi ai imperialismului, care ar vrea într-adevăr să împrăştie zvonul că noi îi persecutăm pe credincioşi. Trebuie aşadar să evităm cu orice preţ să fie martori, mai ales oameni care să încerce să facă fotografii cu ceea ce se întâmplă. Nu putem permite unor duşmani ai ţării noastre să spună lumii că noi îi persecutăm pe credincioşi şi că nu acordăm libertate religioasă, nu-i aşa? spuse el râzând.
Este perfect logic, gândii. Îi promisei lui Nikiforov că vom aştepta să nu mai fie nimeni pe stradă înainte de a trece la acţiune.” pag 142
”— Dar, tovarăşe Nikiforov, protestai eu, oamenii ăştia nu au opus rezistenţă. Această descindere a poliţiei nu are nimic în comun cu cele precedente. Oamenii ăştia sunt deosebiţi. Uneori trebuie utilizate alte tehnici!
— Alte tehnici! ţipă el. Oameni deosebiţi! Am să vă spun eu despre aceşti “oameni deosebiţi”! Sunt duşmanii Statului, vicleni şi periculoşi! Sunteţi trimişi să-i atacaţi pentru a proteja Statul şi aproape că au reuşit să vă convertească!
Începu atunci să ne descrie răutatea şi perfidia lor. După el, însuşi faptul că ne păreau inofensivi şi că prezentau argumente pentru a-şi apăra dreptul, era dovada duplicităţii lor, a răutăţii şi a vicleniei lor. Nu ne dădeam seama? Se lăsă să cadă în fotoliul lui, vădit epuizat de propria-i diatribă.
După o clipă, forţele părură să-i revină. Se ridică dintr-un salt şi-şi continuă discursul.
— N-am să reuşesc niciodată să vă fac să înţelegeţi, tolomacilor, că ne sunt cei mai răi duşmani? Sunt cei mai periculoşi criminali pe lângă care trecem. Sunt ca şerpii. Rămân bine ascunşi până ce sunt gata să atace, iar atunci va fi prea târziu! Prefer să fie puşi în libertate 100 de asasini decât să scape o jumătate de duzina din aceşti otrăvitori ai poporului! Ştim că pe asasini îi putem aresta oricând. Dar nu se ştie niciodată la ce să te aştepţi de la oamenii aceştia. Îşi împrăştie propaganda mortală peste tot şi muncesc fără întrerupere, fără ca noi să ştim. Iar voi, ţipă el, voi îi menajaţi!
Discursul lui nu se mai sfârşea.
— Iată lipitorile care sug sângele poporului rus, urlă el. Trebuie să sfărâmăm şi să distrugem elementele astea nocive. Mai nutriţi acum vreo urmă de simpatie pentru ei?
Începurăm atunci cu toţii să vedem lucrurile sub un unghi diferit. Jena dovedită de oamenii mei se transformă curând în furie că ne lăsaserăm traşi pe sfoară de credincioşi. Nimănui nu i-ar place aşa ceva. Ne cerurăm aşadar scuze lui Nikiforov şi mormăirăm că nu înţeleserăm bine.” pag 147
”Când eram convocaţi cu puţin înainte de un raid, puteau fi aproape siguri că un spion fusese la treabă în interiorul adunărilor secrete. Reţeaua de spionaj concepută şi condusă de Nikiforov era eficace. Mă întrebam: „De ce o fac spionii ăştia?” Ştiam că nu erau îndemnaţi de considerente de ordin ideologic. Nu o făceau pentru că erau comunişti. Lucrau pentru bani, ca noi. “O rublă poate schimba o inimă” se spunea. Existau de altfel mult mai multe ruble disponibile pentru această muncă decât mi-aş fi imaginat eu vreodată. Spionii care lucrau printre credincioşi erau foarte bine plătiţi. Câştigau chiar mai bine decât noi. Şi asta pentru un motiv solid. Adeseori erau bătuţi împreună cu creştinii, deoarece identitatea lor nu ne era niciodată făcută cunoscută. Pentru a nu fi reperaţi, spionii trebuiau să asiste la reuniunile credincioşilor şi, dacă avea vreunul ghinion să se afle printre ei în timpul unui raid de-al nostru, încasa lovituri la fel ca şi credincioşii. Era motivul pentru care erau plătiţi mai mult. Fără spioni, nu am fi putut face mare lucru.
Se părea că spionii nu reuşeau niciodată să pătrundă în organele superioare ale bisericii secrete. Mulţumită lor reuşeam numai să aflăm cine făcea parte din biserica clandestină şi unde se aflau locurile de cult ale diferitelor comunităţi. Dar nu aveam nevoie să ştiu mai mult. Restul ne revenea nouă.” pag 171
”— Este vorba, deci, de religiozniki.
Voia să se asigure că înţelesese toată lumea.
— Creştinii, continuă el, care au pus pe picioare un program de acţiune care ameninţă realizările poporului sovietic, îi ajută activ pe duşmanii ţării noastre. Acţionează ca spioni ai imperialismului şi încearcă să reducă la neant sau să întârzie realizările Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Se lăsase în acel moment cu totul furat de propriile cuvinte. Vedeam clar că se simţea profund îngrijorat de ceea ce spunea.
— Sunt cu atât mai periculoşi cu cât nu au aerul de a fi. Asasinii şi hoţii acţionează deschis. Tipii ăştia au o atitudine insidioasă, sunt prudenţi şi abili. Cât ai bate din palme, au săpat la temelia tuturor realizărilor noastre, obţinute cu atâtea eforturi, au otrăvit oamenii şi fac ravagii.
— Iată, aşadar, motivul pentru care aţi fost aleşi să constituiţi o brigadă specială de operaţiuni a poliţiei – sunteţi destinaţi să formaţi o echipă pentru a-i contracara pe aceşti duşmani. Vi s-a permis să acumulaţi o experienţă practică; acum trebuie să vă puneţi serios pe treabă. Unitatea voastră face parte dintr-o vastă reţea de echipe ce sunt în curs de a fi create în toată ţara. Este timpul să punem capăt intrigilor acestor duşmani.
Trebuie să întreprindem o acţiune directa? Iată care este munca voastră. Veţi primi instrucţiunile pentru operaţii direct de la Biroul Politic al PCUS şi de la tovarăşul Brejnev. Ordinele noastre provenind de la Moscova ne vor parveni la Gorkom, iar noi le vom transmite la tovarăşul Nikiforov, care va fi, ca şi până acum, superiorul vostru imediat. Veţi fi plătiţi din fondurile speciale destinate anume luptei contra influenţelor nefaste ale religiei asupra vieţii sovietice.
Ascultam cu stupoare. Din ziua în care-i văzusem pe credincioşi în număr de circa 2.000, la Inskaia lângă Novosibirsk, îmi pusesem întrebări în legătură cu ei. Ştiam, desigur, că nu exista Dumnezeu şi că religia era opiumul poporului. Îmi dădeam seama că nu era loc pentru religie în viaţa modernă a Uniunii Sovietice. O ştiam ca unul care se afla în cunoştinţă de cauză: o predasem eu însuşi în numeroase rânduri în timpul conferinţelor pe care le ţinusem prin şcoli, la Universitate sau la adunările Uniunii Tineretului Comunist. Ceea ce mă uimi fu că religia şi credincioşii erau atât de puternici încât ţara noastră era din cauza lor ameninţată în mod deosebit şi că măsuri de o asemenea severitate trebuiau luate în privinţa lor. Este clar, îmi spusei, că se îmulţesc şi se propagă precum o boală contagioasă. Este clar că trebuie să fie arestaţi şi suprimaţi din societatea noastră.
— Uitaţi-vă aici, spuse Azarov, arătând o serie de afişe pe care erau fotografii ale unor persoane căutate de poliţie. Alături de cele ale unor criminali, era şi fotografia unui om căutat pentru “activitatea sa împotriva poporului”.
— Acest om, afirmă Azarov, a otrăvit copii cu drogul credinţelor religioase. Organizează studii biblice secrete. Când va fi arestat, va fi condamnat la 7 ani de închisoare.
Eram mulţumit de indemnizaţia pe care deja o primeam, dar în acelaşi timp îmi spuneam că existau puţine puncte comune între preocupările mele ca activist comunist şi intervenţiile noastre împotriva asasinilor, hoţilor şi a altor criminali. Dar acum, că urma să avem a face cu duşmanii Partidului, avea să fie cu totul altceva; acţiunea noastră va fi mult mai adecvată şi directă. Dezbătusem adesea aceste probleme în conferinţele mele. Acum mă puteam ocupa de ele concret şi, mai mult ca sigur, intervenţiile mele vor fi bine remunerate. Veştile acestea erau formidabile.
Cam în acel moment, Anatoli “cel galant” puse următoarea întrebare:
— Tovarăşe Azarov, spuneţi că oamenii aceştia sunt mult mai răi decât asasinii de care ne-am ocupat. În ce sens?
— Tovarăşe Litovcenko, spuse Azarov, asasinii omoară câteva persoane, apoi sunt arestaţi. Dar credincioşii ăştia omoară sufletul şi spiritul poporului nostru sovietic, iar credinţele lor otrăvitoare se împrăştie şi ating mii de persoane. De doi ani încoace problema credincioşilor religioşi s-a agravat considerabil în ţara noastră. În loc de a deveni mai puţini şi de a-şi înceta lupta contra Statului, şi-au împrăştiat otrava lor în toată ţara şi au reuşit să atragă mulţi oameni şi să câştige mulţi aderenţi. Peste tot pe unde pot, corup spiritul tineretului nostru sovietic. În cele din urmă, Partidul nostru se vede acum obligat să acţioneze. Am primit un ordin special, provenind de sus, de la Moscova, să trecem la acţiune în lupta noastră contra acestor religiozniki: Voi, tinerilor, faceţi parte din programul prevăzut. Toate organizaţiile angajate în acest război împotriva credinţelor religioase au fost regrupate sub controlul Biroului Central al Partidului. A fost constituit un organism de coordonare pentru conducerea planurilor de acţiune contra celor religioşi şi a credinţelor lor superstiţioase. Am făcut apel la toate talentele şi la cei mai buni profesori ai noştri ca să studieze această problemă sub aspect teoretic. În paralel, un nou organism, dotat cu calculatoare puternice, a fost creat pentru a stabili dosarele tuturor credincioşilor, în scopul de a-i identifica şi a nu-i pierde din vedere pe aceşti duşmani de printre noi. O secţiune a caietului nostru va fi rezervată notării numelor şi datelor referitoare la creştinii aflaţi printre noi. Aceste rapoarte vor fi trimise la Moscova şi datele lor vor fi introduse în calculatoare. Vom putea astfel să nu-i scăpăm din ochi pe aceşti duşmani perfizi şi periculoşi.
O altă ramură a acestui departament a fost organizată la Moscova pentru a studia învăţăturile acestor credincioşi şi a-i putea astfel ataca mai bine şi a-i distruge. Cei mai buni intelectuali ai noştri le studiază acolo literatura, Biblia inclusiv, pentru a descoperi cele mai bune mijloace de a lupta împotriva credinţelor lor religioase. Este întrucâtva o adevărată şcoală biblică, unde totul este prevăzut.
Auzind expresia “şcoală biblică”, mă gândii imediat la Diaconul de la Barisevo, care voia să meargă la o şcoală biblică.
Dar mă îndoiam că a lui corespundea celei pe care o descria tovarăşul Azarov. Mă concentrai din nou asupra cuvintelor sale. Tovarăşul Azarov vorbea fără să mai termine.
Privindu-i pe ceilalţi, văzui că erau la fel de fascinaţi ca şi mine. Nu ne dăduserăm niciodată seama de marea ameninţare pe care o reprezentau credincioşii pentru modul nostru de viaţă. Acum însă, eram la curent. Şi ascultam descrierea unui program de acţiune dinamică, ce era în curs de a se pune pe picioare pentru a ne apăra patria, care contribuia la a ne convinge de vitalitatea şi de vigoarea Partidului Comunist. La bază se aflau oameni care ştiau ce fac. Mulţumită lor, Partidul Comunist făcea progrese. Nu-şi încrucişau braţele aşteptând ca duşmanul să ne distrugă din interior. Eram entuziasmaţi de scopurile acţiunii şi ascultam cu admiraţie enumerarea eforturilor enorme care erau în curs. Şi să spui că făceam parte din toate astea! Începui să fiu mândru de Partidul Comunist. În fine, vom acţiona, mă gândeam. Duşmanul ne adusese pur şi simplu la capătul răbdărilor. Noi, poporul sovietic, aveam să-i arătăm ce putem. Partidul Comunist are răbdare, dar când este scos din răbdări, ştie să acţioneze. Iar eu mă găseam în chiar inima acestei campanii.
Azarov ne vorbi de un alt detaşament al poliţiei a cărei specialitate era să vegheze ca frontierele noastre să fie de netrecut pentru Biblii şi altă literatură introdusă prin contrabandă în ţară. Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre asemenea activităţi. Azarov continuă:
— Tinerilor, voi trebuie să puneţi mâna pe toată literatura religioasă pe care puteţi. O vom examina şi apoi o vom prezenta Moscovei. Ei vor studia scrierile astea pentru a descoperi din ce ţară provin şi cum au pătruns prin contrabandă. Când o vom descoperi, vom face ca lucrul să înceteze rapid.
— Suprimaţi şefii, spuse Azarov, şi mişcarea se va prăbuşi. Faceţi să dispară capii, creierele de la originea organizării secrete a credincioşilor. Prin urmare, discipolii lor dezamăgiţi şi deziluzionaţi vor reveni în mod natural la calea cea dreaptă.
La sfârşitul discursului lui Azarov, credincioşii erau pentru noi nişte oameni răi, vicleni şi perfizi care se întâlneau în mod secret la diverşi particulari pentru a pune la cale răsturnarea guvernului nostru şi pentru a otrăvi copiii. Singura noastră dorinţă era de a ne pune imediat pe treabă, de a le da o lecţie şi de a-i termina.
Discursul lui Azarov fu urmat, timp de două săptămâni, de o serie de alte expozee identice. Eram puşi la curent cu metodele şi tehnicile utilizate de credincioşi. În timpul unei asemenea conferinţe, întrebai de ce termenul “persoane religioase” sau “creştin” nu era utilizat în locul celui de “credincios”.
Azarov răspunse:
— E o întrebare bună, Kurdakov. Dă-mi voie să-ţi răspund. Tovarăşul Lenin, nu ne-a învăţat el în urmă cu mult timp că nu tebuie să ne temem de religie şi de credinţă? Acolo stă pericolul. Putem reduce la neant religia şi închide bisericile. Gândeşte-te puţin la Kamceatka. Ce se întâmplă? Se găsesc aici biserici? Bineînţeles că nu! Le interzicem. Nu există nici măcar un singur lăcaş de cult în toată Kamceatka. Biserica nu este o ameninţare. Religia nu este o ameninţare. Credincioşii, ei sunt adevărata ameninţare.” pag 135
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Vestea Bună 