Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

17 octombrie 2021




Oare pe drept a fost el negat? Hristos și evreii (8.) V.F. Marținkovschi

Să ne amintim povestea respingerii Lui.
În învăţătura Sa, duşmanii Săi vedeau lucruri noi şi abatere de la lege. Minunile Sale erau atribuite puterii răului.
Citim în Evanghelie că poporul simplu şi neprefăcut «se mira de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui», iar fariseii ambiţioşi «L-au vândut din pizmă».

«Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au trimis niște aprozi să-L prindă…)

Şi mai departe: «Aprozii s-au întors la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Aprozii au răspuns: niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” Ioan 7:32, 45-46

Poporul, slujitorii, copiii, pescarii din Galileea — cei care se aflau mai aproape de natură şi de viaţa truditoare reală, oamenii care nu erau stricaţi de cărturărie şi fățărnicie — pătrundeau cu inima frumuseţea învăţăturii Sale.

În faţa înţelepciunii Sale dumnezeieșşti se închinau şi aşa cărturari ca Nicodim şi Pavel, care nu aveau conştiinţa sugrumată de pedantism şi îngâmfare.

Evreii din zilele noastre, pe cât ştiu eu, justifică neacceptarea lui Hristos prin următoarele argumente:

  1. Hristos a călcat legea, de exemplu porunca cu privire la ziua de sâmbătă. ,

Dar să privim obiectiv: El s-a abătut de la lege, sau cărturarii care-L judecau?

Dar El Însuşi spunea: « Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc (grec. plerosai, germ. erfullen).

Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile.

Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor, dar oricine le va păzi, şi va învăţa şi pe alţii să le păzcască, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor».!

Respectarea literei, a ritualurilor, manifestată în executarea formală a legii, nu salvează omul; anume aceasta i-a şi împedicat pe iudei să vadă adevărata neprihănire a lui Hristos.

Ei reproşau ucenicilor lui Hristos că aceştia nu postesc. Ei se indignau că Isus vindeca în ziua Sabatului. lar El le-a zis: «Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi? Dar ei -tăceau».?

De aceea tăceau, fiindcă în inima lor ei recunoşteau dreptatea lui Hristos. Căci şi ei cunoşteau cap. 58 din Isaia, unde se vorbeşte atât de înălțător, cu adevărat în spiritul Noului Testament, şi despre post, şi despre Sabat ca manifestare a principalei, unicei porunci despre iubire:

«lată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile… şi slava Domnului te va însoţi… Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, amenințările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime…».

Într-un cuvânt, în înţelegerea proorocească a Vechiului Testament, ca şi în Noul Testament, postul este o autolimitare în numele iubirii, nu doar o asceză a stomacului, ci şi a egoismului, înfrânarea nu numai a lăcomiei, ci şi a setei de înavuţire, a mândriei, înlăturarea oricărei exploatări a aproapelui.

Ce minunate erau în vechiul creştinism, dar şi în zilele noastre în timpul foametei din Rusia Sovietică, aşa-numitele «posturi ale iubirii», când credincioşii nu mâncau o zi întreagă, pentru ca hrana astfel economisită sau echivalentul ei să fie dată fraţilor înfometați!

Tot aici la Isaia se spune şi despre Sabat în același sens evanghelic înălțător:

«Dacă îi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mca cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălțimile ţării…».

Vindecarea într-o zi de Sabat a unei femei bolnave ce suferea de optsprezece ani, fiind gârbovă, a stârnit indignarea fruntaşului sinagogii. Dar Domnul i-a spus: «Făţărnicilor, oare în ziua Sabatului nu-şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi-l duce de-l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată în ziua Sabatului? Pe când vorbea El astfel, toţi protivnicii Lui au rămas ruşinaţi, şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate pe care le făcea El».

Într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu, şi ucenicii Lui, pe când megeau, au început să rupă spice. Asta a stârnit proteste şi reproşuri din partea fariseilor. Dar EI le-a amintit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el, cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-este îngăduit să le mănânce decât preoţii, şi le-a dat şi celor ce erau cu el. Apoi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat»

  • Anume Fiul Omului, ca Desăvârşit, poate domni peste legi, căci EI face totul nu din bunul Său chef, ci din necesitate reală sau pentru dreptatea supremă.

Pe când fariseismul, cu înţelegerea sa literală şi formală a poruncilor a ajuns la noţiuni complet denaturate: eu au scos la lumină, de exemplu, cunoscutul tratat din Talmud (Beţ), în care se examinează la modul serios chestiunea dacă se poate mânca oul pe care găina l-a ouat în zi de Sabat. Este curios faptul că, pentru a ocoli interdicţia de a muta sâmbăta lucrurile dintr-o casă în alta, unii evrei din orașele din partea apuseană a Rusiei fixează două prăjini de o parte şi de alta a străzii, iar sârma ce le uneşte trebuie să însemne că întreaga stradă reprezintă o singură casă.

În Cuvântarea de pe munte, Hristos n-a anulat legile lui Moisc, astfel El n-a înlăturat porunca «să nu ucizi», ci a aprofundat sensul ei prin aceea că a oprit pe oameni să se mânie pe fratele lor.

În general vorbind, Noul Testament față de Vechiul Testament este ca răsăntul soarelui faţă de zorile zilei: acelaşi soare străluceşte aici şi acolo, însă el arată oamenilor un grad diferit de luminozitate. Aici şi acolo este unul şi acelaşi Dumnezeu, dar este diferită închipuirea oamenilor despre El, şi diferită este profunzimea înţelegerii voinţei Sale.

O studentă din Praga mi-a spus nu demult: «Mă închin în faţa Noului Testament, dar Vechiul Testament…. El seamănă atât de puțin cu Evanghelia».

De fapt, Noul Testament are atâta comun cu Vechiul Testament cât are roza cu rădăcinile ei. Rădăcinile-i sunt aspre şi sure, ele trăiesc în sânul întunecat al pământului, dar ele hrănesc o floare minunată. Tot astfel din întunecimea Dumnezeiască a revelaţiilor lui Moise a înflorit roza frumos mirositoare a Testamentului Nou. Tot aşa, o intelectuală evreică din Tel-Aviv, simpatizantă a Evangheliei, mi-a spus nu demult: «Vechiul Testament este temelia, iar Noul Testament este casa construită pe această temelie. De trăit putem trăi numai în casă». La Varşovia, un inginer evreu cunoscut mi-a spus: «Când voi, creştinii, veţi găsi Evanghelia în Vechiul Testament , iar noi, evreii, vom găsi Vechiul Testament în Evanghelie, atunci ne vom înţelege unii pe alţii». |

Şi chiar aşa este. Însuşi Hristos şi apostolii recunoșteau că Vechiul Testament este de inspiraţie dumnezeiască.

«Cum priviţi Vechiul Testament ?», a întrebat-o pastorul pe o bătrânică evlavioasă. «Ca Isus», a răspuns ea simplu. Un astfel de răspuns este cea mai bună ripostă falsului liberalism al unor creştini din vremea noastră, care prin speculaţiile lor vor să fie mai presus de Însuşi Învățătorul.

  1. Mai departe evreii se referă la învăţătura creştină despre Sfânta Treime, care, chipurile, ar contrazice revelaţia Vechiului Testament despre aceea că Dumnezeu este unic.

Trebuie totuşi să fim de acord că unele încercări nereușite de a exprima în cuvinte omeneşti marea taină a Dumnezeirii pot trezi nedumeriri: asta arată.o dată în plus cât de riscant este pentru om «să pătrundă cu mintea trupească în ceea ce nu a văzut». Deja intenţia ca atare de a pătrunde transcendentul cu logica celor cinci simţuri este sortită eșecului din punct de vedere filozofic (în lumina teoriei cunoaşterii).

Un lucru e clar: Hristos învaţă despre acelaşi Dumnezeu Unic» în Care credeau Moise şi proorocii. La întrebarea unui învățător al Legii care este cea mai mare poruncă din Lege, El a repetat cunoscutul:

«Ascultă, Israel: Domnul, Dumnezeul tău este Dumnezeul tău», și prin aceasta a confirmat învăţătura lui Moise despre monoteism. În originalul ebraic se spune anume “1 «ehad» — unic (unul în sensul unităţii, care poate fi şi în pluritate), şi nu — singurul, numai unul, smguratic. .

Nu este vorba despre o unitate aritmetică, ci despre una etică şi metafizică. El este unul în toate manifestările sale, şi în trecut, şi în prezent, şi în viitor, şi în istorie, şi în natură, şi în toate ipostazele și manifestările fiinţei Sale.

Tot astfel, la omul sufleteşte sănătos, integru şi raţiunea şi voinţa, şi simţurile formează un tot unic, ele sunt întrunite de ceea ce noi numim «personalitate, «eu», «unitatea spiritului».

«Dumnezeu nu este o unitate sterilă, ci Treime creatoare».

Şi în Vechiul Testament Dumnezeu se numeşte în ebraica veche printr-un cuvânt care are forma de plural: «Elohim» (divinități). Chiar la începutul cărții Geneza se spune: «La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul»; este caracteristic faptul că verbui «a făcut» este aici totuşi la forma singular. Toate ipostazele Divinităţii au participat la creare (facere), dar a creat (făcut) totuşi El, Dumnezeul Unic, după un plan și un chip unic. Mai departe se spune:

«Să facem omul după chipul şi asemănarea Noastră».

Chipul lui Dumnezeu e unul, dar el întruchipează diversitatea Divină. Aceste trei ispostaze principale ale lui Dumnezeu — Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt pomenite în cărțile Vechiului Testament sub diferite denumiri: Dumnezeu-Elohim, Duhul lui Dumnezeu IDR PT, iar Fiul, ca întrupare a lui Dumnezeu, Dumnezeul văzut, perceptibil, slava lui Dumnezeu (Şehina) 99″) uncori aşa se şi numeşte cu acelaşi nume, de exemplu în psalmul 2 (vers. 7): «Domnul Mi-a zis: Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut»

«Daţi cinste Fiului ca să nu Se mânie». În capitolul 63 la Isaia (vers. 9 şi 10) de asemenea sunt amintite cele trei ipostaze: Dumnezeu, Îngerul care este înaintea Feţei Lui și Duhul Lui cel sfânt. Tot despre acest Înger care este înaintea Feţei Lui se vorbeşte și în Exod 23,,,: «lată, Eu trimet un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care L-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă de glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.

Scriitorul rus Sergheienko mi-a spus odată că trinitatea este formula a tot ce există: «Luaţi, spunea el, acest creion: „el cuprinde o anumită idee, materia care o întrupează şi puterea care a întrupat-o». | |

  1. «Dar se poate întrupa Dumnezeu în om? Cum se poate încadra infinitul în finit?» întreabă mai departe evreii, având în vedere învăţătura despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu. «Oare Dumnezeul Nevăzut poate avea chip văzut? Şi cum poate Dumnezeu să aibă Fiu?» Dar tocmai această relaţie este exprimată în amintitul psalm 2, unde Dumnezeu spune despre Mesia: «Tu eşti Fiul Meu».

Tocmai pentru că Dumnezeu e nevăzut, El trebuia să Se întrupeze, ca să devină vizibil şi accesibil. lată ce se spune despre Hristos în Evanghehe: «Cuvântul (Dumnezeu) S-a făcut trup…, şi noi am privit slava Lui…5. «Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut» (loanl1, ,,). |

Şi tot despre întruparea lui Dumnezeu se spune la proorocul Isaia în cap. 9:

«Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»,

Locul acesta de asemenea este mesianic conform vechiului Targum al lui Jonatan.

Un cunoscut de-al meu, un tânăr evreu, citind locul acesta, s-a oprit în nedumerire. Şi e de înţeles; el a întâlnit aici acelaşi fapt de nepătruns care s-a realizat în Noul Testament — întruparea eternului în temporal, a Părintelui veşniciilor în Pruncul din Betleem. «Dar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu», îşi zicea prietenul meu: «Cum să nu cred în El? Totuşi este atât de neînțeles, asta este cu neputinţă». Dar iată a început să citească mai departe:

«lată ce va face râvna Domnului oştirilor (vers. 7). Şi deodată întunericul din sufletul lui a fost destrămat de lumina credinţei, a acelei credinţe care este atât de cunoscută adevăratului Israelit: «Râvna Domnului oştirilor…». A!… Atunci totul e posibil. Dacă apare acea Forţă creatoare atotputernică, aceea Care a creat universul, Care a trecut cândva poporul evreu peste mare şi pustiu, atunci totul este cu putinţă. Şi el s-a pătruns de credinţă, apoi a devenit martor al lui Hristos în faţa altora. –

Aici se adevereşte Cuvântul lui Dumnezeu, spus prin Isaia în cap. 55, care de asemenea prooroceşte despre Mesia:

«Gândunile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Melc, zice Domnul. Cu cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre». Dumnezeu, ca să ne fie accesibil, a devenit om; Hristos deci este Dumnezeu, ca să zicem aşa, tradus în limba omenească. Şi ca întotdeauna, minunea şi aici se produce «nu pe lângă, nu împotriva, ci pe de asupra naturii» (non contra, non praeter, sed supra naturam). Mai pe scurt, în toată învăţătura lui Hristos nu veţi găsi nici un fel de contradicții nici cu raţiunea omului în general, nici cu ideile şi legile Vechiului Testament în particular: Noul Testament nu este împotriva, ci este superior şi unuia şi altuia.

În definitiv, singura contradicţie pe care o găsim la citirea Bibliei este contradicţia dintre ea şi om, creată de păcatul acestuia din urmă. Tocmai ea a şi generat protestul cărturarilor şi fariseilor împotriva lui Hristos; dar în mândria lor oarbă ei n-au observat că de-acum de mult mergeau împotriva poruncilor curate ale Vechiului Testament, adaptându-l la slăbiciunile și poftele lor omeneşti şi înlocuind porunca Domnului cu datine aşezate de oameni.! Învățătura lui Hristos într-adevăr contrazice această interpretare talmudică a Torei, şi Tora nu mai puţin contrazice aceste datini aşezate de oameni.

Ca să nu-și recunoască nedreptatea, cărturarii şi fariseii au început să-l învinuiască pe Hristos de neadevăr,; chiar şi despre puterea lui Dumnezeu care se arăta în minunile săvârşite de EI, ei ziceau că vine de la duhul rău?, căzând astfel în păcatul de neiertat al hulirii Duhului Sfânt. Ei spuneau despre El: «Ai drac în Tine», dar cu adevărat că ei se aflau în puterea întunericului. Căci petele de pe soare uneori nu sunt decât pete pe ochelarii noştri.

Pe când Hristos stătea înaintea lor cu conştiinţa Sa Dumpezeiesc de curată şi le zicea:

«Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu mă credeţi?»

Când păgânul Pilat L-a scos pe Hristos în faţa mulțimii întărâtate, care cerea răstignirea Lui după mărturia mincinoasă a cărturarilor şi fariseilor, acesta a spus despre El:«Să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El. Isus a ieşit deci afară purtând cununa de spini şi haima de purpură. «lată omul!» ie-a zis Pilat.

Şi Pilat, şi tâlharul răstignit alătun de El pe cruce, şi ostaşul roman care stătea de strajă au recunoscut nevinovăția şi sfinţenia Lui. Conştiinţa poporului era de partea Sa: ea îl întâmpina cu strigăte de «Osana» când Isus intra în Ierusalim călare pe asin, aşa cum prorocise Zaharia (9,). După moartea Sa pe cruce, «tot norodul care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept» (Luc. 23,):

Aşadar, EI a fost osândit pe nedrept, Pentru a atrage poporul

de partea lor, acuzatorii au strecurat în mulţime zvonuri false despre falsitatea învățăturilor Lui, la judecata marelui preot au fost aduși martori mincinoşi, în faţa lui Pilat au făcut aluzie la pericolul pe care |-ar fi prezentat «noul împărab», iar unora le-au insuflat teama pentru patrie («vor veni romanii şi ne vor subjuga»).







Casa nelegiuirii

15 octombrie 2021

…„Unde duc ele efa?” El mi-a răspuns: „Se duc să-i zidească o casă în ţara Şinear…” Zaharia 5:10-11

Domnul Isus a fost un dușman înverșunat al datinii bătrânilor.
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii din vremea Lui desființaseră Cuvântul lui Dumnezeu.
El le-a mai zis: „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră.” Marcu 7:9
Datina bătrânilor a fost motivul pentru care iudeii l-au persecutat pe Domnul Isus, că n-o ține.

Datina bătrânilor a fost instituționalizată sub forma singogii și a membralității în sinagogă în cele 5 secole de robie care au precedat venirea Domnului Isus în lume. Teama de a nu fi exclus din sinagogă îi ținea pe oameni legați de datină. Oare azi nu este la fel?

Să analizăm puțin, din cel mai curat izvor, din Cuvântul lui Dumnezeu această instituție a „clădirii sfinte”, cum a apărut, ca și consecință a ce, cum s-a dezvoltat și cum ne afectează pe cei ce trăim azi în Împărăția lui Dumnezeu.

Cititorii superficiali ai Cuvântului lui Dumnezeu, când citesc că Domnul Isus mergea la templu, că apostolii mergeau la sinagogi, înțeleg că Domnul și apostolii aprobau sistemul, clădirile. Oare chiar așa este? Sau cu totul dimpotrivă!
Un cititor presupun sincer, chiar m-a întrebat pe Fb: „Și totuși, Domnul Isus mergea la templu ,și căutat fiind de părinți le-a răspuns ” sunt în casa tatălui „. Vă rog un răspuns.
Redau aici mai pe larg ce i-am răspuns.

În Israelul de pe timpul Domnului Isus, existau alături de templele păgâne, două tipuri de clădiri religioase evreiești: templul și sinagogile.
Templul era unul singur: în Ierusalim, sinagogi erau peste tot și chiar de multe nuanțe, cum sunt azi cultele și sectele.
Templul a fost zidit, de fapt rezidit la porunca lui Dumnezeu dată prin profeții Hagai și Zaharia, și darea poruncii pentru rezidire de către împăratul Medo-persan a reprezentat un marker cronologic exact legat de venirea lui Mesia, moment ușor de calculat, din profeția lui Daniel, moment pe care evreii religioși l-au ratat și din acest motiv au fost acuzați de Domnul Isus.
Zaharia și Hagai au profețit despre cel de-al doilea templu, o fereastră de timp îngăduită de Dumnezeu unui număr mic din cei „ai lui Avraam” pentru a reconstrui Templul Domnului și a permite împlinirea profețiilor pentru venirea „Mântuitorului lumii”. Acel număr mic de evrei care s-au întors totuși din robie ca să zidească templul sunt evreii simbolizați în cartea Ieremia de coșul cu smochine bune, evrei care nu s-au aclimatizat în Babilon și la cel mai mic semn de permisiune, s-au reîntors în țara lor, s-o rezidească. Cu ceilalți evrei, care au rămas în Babilon, s-a împlinit tot cuvântul lui Dumnezeu din pilda coșului cu smochine rele.
Acești evrei care nu au vrut să se întoarcă din Babilon au zidit „casa nelegiuirii” și sunt baza diasporei evreiești până astăzi.
Dar să nu divaghez, e destul pentru explicație să menționez că templul unic era construit la porunca lui Dumnezeu.
Cu sinagogile e altă poveste.
În Zaharia 5 apare imaginea blestemului și a nelegiuirii, nelegiuirea fiind simbolizată de o efă, dusă de două femei în țara Șinear pentru a-i zidi o casă. Citiți Zaharia 5 pentru a înțelege mai departe.
Cele două femei care duc nelegiuirea în țara Șinear (Babilon) sunt cele două case ale lui Israel care au fost duse în robie și au construit în Babilon o casă efei, adică o casă nelegiuirii. Vedem profeția cu cele două „surori” din Ieremia 3; Iuda și Israel.
În țara Șinear, adică în robia Babiloniană s-a dezvoltat „casa nelegiuirii”.
„Casa” aceasta rămasă până astăzi este „datina bătrânilor”, datină propagată prin sistemul sinagogilor, un sistem de educație falsă, sistem care nu a fost agreat de Domnul Isus deloc. „Voi să nu vă numiți Rabbi” ne-a spus clar.
Rețineți episodul din Nazaret, când Domnul Isus a fost scos afară nu numai din sinagogă, ci chiar din cetate, ca să fie aruncat de pe munte, în prăpastie, afară din cetate.
Sau mențiunea Domnului Isus: „Păziţi-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor.
Sinagogile nu erau văzute de Domnul ca sinagogile Mele, ci „sinagogile lor” ale oamenilor, nu erau ale lui Dumnezeu, adică nu au fost în planul lui Dumnezeu.
Să ne întoarcem la templu: rețineți că templul a fost dărâmat la 37 de ani după răstignirea și învierea Domnului Isus.
Această nimicire a templului și împrăștiere a poporului a fost profețită și de profeți, și de Domnul Isus.
Așa că, faptul că Domnul Isus mergea la templu nu trebuie luat ca exemplu.
Templul de atunci reprezenta în chip fizic adevăratul templu din ceruri, care este alcătuit din ființe, nu din pietre.
Chiar Domnul Isus a zis: „Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” lucru de care l-a acuzat mulțimea batojocorindu-L în timp de era răstignit: „„Tu, care strici Templul şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!” Matei 27:40
Până la urmă templul de pietre a fost dărâmat și deocamdată altul pe acel loc nu se poate zidi și pe alt loc nu e voie.
Creștinii evrei din primul secol, în primii ani după învierea Domnului Isus, continuau să meargă la templu, dar acest lucru nu a fost se pare agreat de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus poruncise ca să meargă în toată lumea să propovăduiască evanghelia, nu să stea în Ierusalim după rusalii.
După prigonirea cu ocazia morții lui Ștefan, s-au împrăștiat și n-au mai mers la templu, apoi în anul 70 templul a fost dărâmat, nu mai era nevoie de el.

De ce e important pentru noi ca creștini să înțelegem această lucrare falsă: „casa nelegiuirii”?
Pentru că sistemul educațional de tip sinagogă s-a transferat în creștinism prin acea „iudaizare” atât de condamnată de apostoli.
Un Vechi Testament care condamnă templele zidite peste tot, Dumnezeul unic care critică orice formă de idolatrie și o privește cu gelozie, Hristosul trimis de Dumnezeu, Isus, care a înfierat datina bătrânilor, locurile dintâi și ierarhizarea, apostolii care peste tot au scos oamenii din sinagogi după ce au crezut, nu i-au lăsat acolo, un Nou Testament plin de exemple de creștini fără temple și clădiri dedicate, multele exemple de adunări fără pastor, comitet, niciuna cu cor și industrie muzicală sau de alt fel, toate acestea nu reprezintă nimic pentru cine vrea să meargă după felul nelegiuit transmis istoric din modelul iudaic al sinagogii.

Tu, dragul meu, care ai ajuns cu cititul până aici, din ce categorie vrei să faci parte, cu cine te identifici?
Ești ca Noe sau ca cei din vremea lui?
Ești ca Lot sau ca cei din Sodoma?
Ești ca Ilie, prigonitul sau ca cei 850 de proroci de la masa Izabelei?
Ești ca Isaia, ca Daniel, ca Ieremia, ca Ezechiel, ai luat tu de modele pe prorocii Domnului sau îi disprețuiești și pe ei și prorociile lor? Crezi tu în proroci cititorule?
Dacă ai fi fost la Ierusalim pe vremea răstignirii, oare ai fi strigat și tu ca mulțimea, poate împreună cu cei din sinagoga ta?
Sau pe vremea uciderii lui Ștefan, poate dacă n-ai fi aruncat piatra, ai fi păzit hainele celor ce plini de elan, aveau nevoie de libertate de mișcare, să țintească bine!
Sinagogile de pe vremea apostolilor aveau diferite nume și nimeni nu era deranjat de această babilonie: „Unii din sinagoga numită a Izbăviţilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan.” FA 6:9 Cam cum sunt astăzi cultele, după învățătură și după geografie.
Caută să ai Certificat de rob bun, citește cartea Domnului și învață și pe alții din ea!
Cu tot dragul și din toată inima!
Puzderia de case ale nelegiuirii să nu te facă să crezi că în acestea se face lucrul Domnului.
Cercetează ce se face în casa în care ești, nu cumva este o „casă a nelegiuirii”?
Iudaismul fals a produs un creștinism fals, am tratat acest subiect în cele 5 postări despre Ieșirea din sinagogă.











Rostul animalelor

5 octombrie 2021
Despre înțelepciunea lui Dumnezeu pusă în creație, cu scopul perpetuării unui limbaj fără cuvinte, un limbaj al eticii și dragostei Lui. O analiză Biblică.

Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti.Iov 12:7-8

M-am întrebat citind Isaia 56, la felul cum în limbaj profetic, Dumnezeu compară pe „bătrânii” lui Israel cu niște câini muți „care nu pot să latre„, adică nu semnalizează atunci când vine primejdia asupra turmei și din cauza asta turma piere.
Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură…toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.” Isaia 56:11
Ce verdict dur!
Imaginea este preluată de apostol atunci când același Duh Sfânt L-a inspirat să scrie:
Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.
și tot acolo face legătură cu alt avertisment: „…feriți-vă de câinii aceia!„.
Voi reveni la acest subiect la sfârșitul postării!

Pentru a denumi viclenia, Dumnezeu a creat vulpea iar pentru a descrie blândețea, a creat oaia și mielul.
Pentru invidie și lingușitorie a creat câinele sau lupul îmblânzit.
Pentru a ilustra puterea, Dumnezeu a creat boul, pentru viteză calul, pentru încăpățânare măgarul, pentru nesimțire struțul, pentru maternitate barza.
Pentru șiretenie avem șarpele, pentru puritate avem hermina, pentru hărnicie și colaborare avem furnicile, pentru grație avem cocorul și lebăda.
Pentru necurăție avem porcul, pentru ucidere scorpionul, pentru moarte vulturii și corbii, pentru pustiire lăcustele și bufnița, pentru imitație, papagalul și pentru iscodire cârtița.
Iată câte exemple doar din lumea animală, sunt mult mai multe, exemple care ne arată dragostea de Tată a lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate aceste felurite animale (și plante) Dumnezeu își arată înțelepciunea Sa.

Revin aici cu explicație mai detaliată la pilda câinilor din Isaia 56 pentru că are mare legătură cu antisemitismul nostru contemporan și cu înțelegerea marii taine a lepădării temporare a evreilor în favoarea celorlalte popoare și cu restaurarea lor apropiată..
Citez din Isaia 56 și explic verset cu verset:
v. 9: „Veniţi, toate fiarele de pe câmp, veniţi de mâncaţi, toate fiarele din pădure! …” după v.8 unde profetul vede peste veacuri timpurile de acum, v.9 descrie timpurile de atunci1, când fiarele de pe câmp, adică popoarele cuceritoare, asirienii și babilonienii sunt invitate „să mănânce„, adică să cucerească țara lui Israel. Lucru care de altfel s-a întâmplat și este bine documentat, biblic, istoric, arheologic.
v. 10: „Toţi păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toţi sunt nişte câini muţi, care nu pot să latre; aiurează, stau tolăniţi şi le place să doarmă.” Aici imaginea este cea unei turme cu paznici orbi, care nu văd pericolul. (Citind cartea Ieremia, cu detaliile dialogurilor din anturajul regelui iudeu din timpul asediului Ierusalimului, vedem că exact așa a fost). Iar cei care fi trebuit să fie paznici sunt prefigurați în câini de turmă care nu-și fac slujba. Acești paznici, bătrânii lui Israel au fost înfierați și de Domnul Isus ca fiind cauza rătăcirii întregului popor și a necredinței lor în Isus ca Unsul (Mesia, Hristosul, tradus corect).
Tot acești bătrâni sunt acuzați și la Filipi ca deviatori.
(În Isaia 56 avem și răspunsul din titlul postării: rostul animalelor este să ne fie pilde din care să învățăm.)
v. 11: „Totuşi sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea lor, fiecare umblă după folosul lui, fără abatere.
Un verset trist. Să ne gândim că Pavel aplică aceste pilde scriind cu lacrimi, având durere pentru „frații lui, rudele lui după trup„, pentru iudei. Scria plângând. Iar această orbire este veche, de pe vremea lui Isaia, avea 500 de ani, acum are 2500. Așa trebuie să înțelegem versetele din Filipeni: după ce în Filipeni 2:21, citează pe Isaia: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos.„, în Filipeni 3:2 accentuează despărțirea între cei ce înțelegeau taina Adunării, de cei care voiau să întoarcă pe ucenici spre lege și datina bătrânilor: „Păziţi-vă de câinii aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi.
Avea dragoste însoțită de durere pentru rudele lui iudei, avea dragoste însoțită de grijă pentru ce ce au crezut dintre neamuri. Era în el dragostea lui Dumnezeu, dragoste din Dumnezeu.
Ce atitudine plină de tandrețe și câte deosebire, față de atitudinea flegmatică și disprețuitoare a calviniștilor de azi față de sufletele oamenilor, chiar față de cei pierduți și împietriți de Dumnezeu cum erau și sunt evreii.
Aș aminti nu doar pe calviniști, ci și pe antisemiții politici și religioși de azi și de ieri. Unul a fost „Seducătorul domn Nae”…Ionescu, ideologul legionarilor, (cum a vrut să-i coafeze biografia o autoare în cartea cu titlul din ghilimele). Neînțelegerea dragostei lui Dumnezeu l-a făcut pe acest Nae să scrie în prefața cărții evreului Mihail Sebastian că „Iehuda patet”, adică Iuda suferă, că….așa îi e dat, suferă pentru că „Dumnezeu l-a făcut să sufere”. Acest argument le-a fost destul sălbaticilor legionari, (și chiar statului român de atunci acaparat de Antonescu, cu toții inoculați cu virusul superiorătății de rasă), să dezlănțuie acele cumplite pogromuri în numele unui Hristos păgân, pogromuri care au lăsat o pată rușinoasă pe istoria neamului în limba căruia vă scriu. Iată un motiv pentru care este important să înțelegem bine Cuvântul lui Dumnezeu, ne vom umple cu dragostea Lui.
Pentru că nu s-a auzit de învierea vreunui animal, este rândul plantelor să prefigureze învierea unui popor. Măslinul din Romani 11 este legământul avraamic, iar ramurile tăiate și realtoite, înverzite, ne vorbesc de ceea ce se petrece sub ochii noștri și a scris și profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.” 56:8 (Așa că am arătat pe scurt și rostul plantelor.)
Tu ce ești?
Oaie sau lup?
Miel sau câine?
Ce caracter ai, nu față de oameni, ci față de Tatăl ce stă cu mâna întinsă să te binecuvinteze?
Să nu fi dintre cei despre care scrie Isaia: „Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui!” 65:2
Absolut toți oamenii sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu, dacă despre idolatrii din Listra scrie că „
…nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.” FA 14:17 atunci cu siguranță absolut toți oamenii beneficiează de aceste „mâini întinse” ale bunătății și dragostei Lui.
Încă ceva, Dumnezeu ne-a creat înțelepți și așteaptă să fim înțelepți și să-i înțelegem înțelepciunea pusă în creație. În postarea anterioară am arătat un lucru foarte important, observat bine de matematicianul și savantul Isaac Newton: „…În timp ce alți exponenți creștini au avut tendința să accentueze respingerea evreiască a persoanei lui Mesia și a implicării lor în crucificarea Sa ca fiind cauza directă a respingerii lor, Newton s-a axat pe incapacitatea lor de a înțelege prorocia. Această noțiune a necesității priceperii este foarte tipică pentru un om…”.
Incapacitatea de a înțelege profeția sau mai bine zis dorința de a nu înțelege logica și cronologia creației este o respingere a mâinilor întinse ale Dumnezeului iubitor, Dumnezeu care ne-a dat animalele nu doar pentru tubul digestiv, ci și pentru atenționare juridică și exemplu moral. Dumnezeu se așteaptă să înțelegem aceste pilde „zoologice” pentru că ne-a creat suficienți de inteligenți să le putem înțelege.

Note:
1. Nu e singurul loc în profeții, în care sunt prezentate mai întâi evenimentele îndepărtate în timp și abia apoi cele apropiate, imediat următoare. E ca și cum se prezintă un plan: mai întâi cadrul, apoi detaliul, mai întâi scopul, apoi mijlocul.











Nu există cult creștin

28 septembrie 2021

ştim că în lume un idol este tot una cu nimic. Căci chiar dacă ar fi aşa-numiţii „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi, pentru noi, nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Dar nu toţi au cunoştinţa aceasta....” 1 Corinteni 8:4-7

  1. Ce este cultul și de ce se bucură acest termen de o atât de înaltă, dar nemeritată stimă?

    Iată 3 definiții ale cultului, din dex:
    omagiu care se aduce divinității prin acte religioase;
    manifestare a sentimentului religios prin rugăciuni și prin acte rituale;
    totalitatea ritualurilor unei religii
    Mai sunt definiții, aplicate la persoane sau lucruri: -sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva sau de ceva.
    În toate definițiile observăm că din cult face parte actul religios sau ritualul, deci cultul conține ritual.

    2. Dar oare se potrivește acest termen creștinilor, adunării creștine biblice, așa cum o găsim descrisă în Noul Testament?
    Sau, putem oare să înghesuim formidabila revelație divină care este Scriptura, materializarea ei invizibilă prin Adunare și efervescența unei trăiri creștine personale angajante într-un atât de searbăd, strâmt și netrebnic vas: cuvântul „cult”?
    Răspunsul va fi un NU categoric și voi arăta aici că un creștin angajat și dedicat Domnului Isus trebuie să se descotorosească discret sau nu de această mreajă a nelegiuirii, de această închisoare socială, numită pompos „cult”.

    3. Cu ce gând s-au format „cultele” și de către cine?
    Nicidecum de către Domnul Isus sau de către apostoli. Nu găsim în tot Noul Testament nici un element care să dea de bănuit că primii creștini au avut „locașuri de cult” sau au săvâșit „ritualuri”, acte de cult. Botezurile întâlnite în Noul Testament s-au făcut toate în case particulare sau în râuri și lacuri (probabil și în mare), dar nicăieri în case de cult. Cina Domnului se lua într-un cadru asemănător sărbătorii pascale, sărbătoare prin excelență familială, trebuia sărbătorită acasă. De fapt tot creștinismul este familial, nu instituțional. Relațiile de familie sunt integrate armonios an această ierarhie: „...Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Hristos.” 1 Corinteni 11:3 Creștinismul dintâi care se suprapunea cu Adunarea, nefiind încă falsificat, era o mișcare a sufletelor, o fierbere de minți, o revelație a unui Plan istoric ascuns până atunci, o redirecționarea a dorințelor tuturor celor ce deveneau credincioși în Hristos (Unsul). Față de creștinismul dintâi, noi trăim într-un „creștinism” foarte strâmb, format începând cu secolul întâi, după plecarea apostolilor, de către „alți apostoli” probabil „nespus de aleși” (deja sunt menționați în Noul Testament) prin preluarea de elemente DE CULT păgâne din religiile din jur.

    4. Cum s-au format așa-zisele „culte creștine”?
    Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată să facă din Adunarea Lui un „cult”, oamenii înșelători nu s-au sfiit și nu au avut scrupule din a falsifica orice, chiar pe credincioșii lui Dumnezeu să-i transforme în „clienți” ai tarabelor din bazarurile lor religioase. Pentru asta e bun cultul, cu acest gând în minte au pornit cei ce cu dragoste falsă i-au vârât pe toți în „culte” în toate veacurile, sau au încercat.
    Acest proces de alunecare spre „cult”, după cum am spus, a început imediat după apostoli și a continuat repetat în fiecare generație. Mai mult, dacă la un moment dat în istorie au avut loc reforme și reîntoarceri la creștinismul biblic, „oameni răi și înșelători” nu s-au intimidat și au continuat procesul de retransformare a „credinței” în rutină cultică, cu scopul ascuns de a face profit din asta. Acest reîntoarcere se poate observa ușor de către orice cercetător onest al istoriei Adunării de-a lungul veacurilor.

    5. „Actul de cult” este „elementul principal de identitate” al cultului. Ortodoxul de exemplu nu va considera valabile actele de cult catolice sau protestante. Apoi fiecare cult are personal desemnat, slujitor cultic, sau deservent, adică acei oameni care au voie să efectueze „acte de cult”. De aceea în cadrul de gândire cultic, identitatea este strict legată de actele de cult și de slujitorii „acreditați” sau ordinați sau hirotonisiți, după caz. Principiul este același: o identitate falsă caută să se păstreze prin perpetuarea unor elemente de identitate false.

    Concluzii necesare celor ce doresc să practice un creștinism biblic:
    1. A fi creștin nu este o chestiune de „cult”, ci de credință în Biblie, în Cuvântul lui Dumnezeu.
    Aceste două concepte, „cultul” ca ritual sec și credința ca atitudine, ca încredere, trebuie separate unul de altul.
    2. Botezul și cina Domnului sunt simboluri, pot fi efectuate de orice creștin matur, nu sunt „acte de cult”.
    (Despre Cina Domnului se poate observa în Noul Testament în două locuri că se lua în familie, acasă. Era o sărbătoare mai mult de casă, asemănătoare sărbătorii pascale.)
    3. Locul de întâlnire al credincioșilor nu trebuie să fie mare și nici să fie public, ci privat, adunarea să fie găzduită în casele credincioșilor, după modelul Nou Testamental.
    Teama și acuzele nefondate de conspiraționism ale dușmanilor creștinilor angajați au făcut de-a lungul istoriei ca mulți creștini să plece urechea la aceste discreditări și să aplece gâtul în jugul unor înregistrări de persoane juridice (culte) absolut necesare atunci când pretinzi „loc public”.
    4. Un lucrător creștin care dorește să lucreze pentru Domnul cu timp integral poate beneficia de ajutorul material sporadic al celor pe care-i învață, dar fără să facă din acest lucru un mod de viață.
    Nu există boi care mănâncă întotdeauna grâu, ci doar când treieră grâul. În restul timpului mănâncă iarbă. Pentru toți creștinii, întotdeauna se aplică regula apostolică: „Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.
    5. Nici un creștin normal, cu minim de bun simț și cu temele făcute legate de unicitatea lui Dumnezeu și a Adunării Lui, nu poate fi de acord cu pleiada de „culte” creștine și de ierarhii avându-și fiecare capul și patrimoniul propriu. Este un singur Dumnezeu, un singur Domn, o singură credință, un singur botez și o singură Adunare, nu două.

    Pentru că nu pot să vorbesc despre nimic, nici despre nimicuri, nu ați găsit des în postările mele nume de culte, decât poate ca exemple.
    Socotesc că Domnul are o singură Adunare.
    În Numele Lui singur vă scriu.
    În Adunarea lui, unică sunt membru.

    Lucrarea mea din partea lui Dumnezeu pentru ceilalți creștini o pot face în felul acesta fără spirit partinic.




ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR (1)

23 septembrie 2021

„….Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică.…” Din epitaful lui Isaac Newton.

Matematicianul, fizicianul, savantul Isaac Newton a fost, citez „….un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola Scriptura.” (wiki)
„Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”. (wiki)
Am tradus (cu ajutorul un prieten care are mai mult timp decât mine) un articol de pe saitul profesorului Snobelen, sait amintit în postarea anterioară.

S. SNOBELEN
7. „MISTERUL ACESTEI RESTAURĂRI A TUTUROR LUCRURILOR”:

ISAAC NEWTON DESPRE ÎNTOARCEREA EVREILOR

Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” (Romani 11:25-7)

Într-unul din manuscrisele sale de la începutul secolului al XVIII-lea, la rubrica „Despre Ziua Judecății & Lumea care va veni,” Isaac Newton declară că „misterul restaurării tuturor lucrurilor se găsește în Proroci.” La aceasta adaugă: „ceea ce mă uimește mult este că atât de puțini creștini ai vremurilor noastre îl pot găsi acolo.” Ce era acest „mister” profetic care putea fi descoperit doar de un număr atât de mic al contemporanilor săi? El continuă explicația astfel:

Pentru că ei nu înțeleg că întoarcerea finală a evreilor din robie & cucerirea națiunilor de către ei <cele patru monarhii> crearea unui regat just & înfloritor la sfârșitul zilei judecății este acest mister. Dacă ar înțelege aceasta, ei le-ar găsi în toți prorocii care scriu despre zilele din urmă, de exemplu în ultimele capitol din Isaia unde prorocul unește noul cer & noul pământ cu distrugerea națiunilor ticăloase , sfârșitul plânsului & al tuturor necazurilor, întoarcerea evreilor din robie & întemeierea lor a unui regat înfloritor și veșnic.”

Newton sprijinește apoi exprimarea acestei credințe profetice prin scrierea unui mic compendiu de texte ajutătoare din prorocii evrei. În această lucrare voi detalia despre credința lui Newton în întoarcerea evreilor în tărâmul lui Israel. Acest subiect a rămas pentru multă vreme un aspect puțin cercetat al gândirii profetice al lui Newton, dar publicarea în 1991 a majorității manuscriselor lui teologice permit acum o analiză adâncă a gândirii sale legat de această temă. Utilitatea acestei lucrări se va manifesta, sper eu, în două feluri diferite. În primul rând și în general, îl folosesc pe Newton ca metodă de introducere în cultura perioadei sale a interpretării profetice – în special legat de credința Restaurării evreilor. În al doilea rând și mai specific, întoarcerea evreilor a fost pentru Newton una din temele centrale ale prorociilor și acest studio demonstrează și fervoarea credinței sale în acest eveniment apocaliptic și cum a devenit o parte integrală a schemei sale profetice în general. În plus față de a evidenția ce avea Newton în comun cu exegeza contemporană, de asemenea voi arăta că s-a îndepărtat de trendurile standard în două locuri cruciale. Și mai mult, voi analiza înțelegerea lui Newton a cauzelor divine ale robiei evreilor și modul în care le-a legat de repetarea modelelor de apostazie atât printer evrei, cât și creștini. Alte considerații cruciale pe care le explorez sunt atitudinile lui Newton față de poporul evreu, necredința lor în Isus ca Mesia și locul lor esențial în istoria mântuirii. În cele din urmă, reconstruiesc axa cronologică profetică a lui Newton în ceea ce privește robia evreiască și Restaurarea în Israel. Aici întâlnim unul dintre cele mai distinctive aspecte ale credinței lui Newton în întoarcerea evreilor: locația sa temporală în istorie. 

Așteptările secolului al XVII-lea legate de convertirea și întoarcerea evreilor

Două dinamici au convers în Marea Britanie din secolul al XVII-lea pentru a produce o așteptare mărită în rândul multor creștini cu privire la convertirea și întoarcerea evreilor. Prima a fost o creștere a exegezei profetice literale și (pre)milenariste. Această tendință s-a extins pe tot spectrul social de la cercetători precum Joseph Mede din Cambridge la sectele radicale ale războiului civil englez. Cu acest nou curent hermeneutic a venit, de asemenea, o abordare mai literală a bibliei profeții referitoare la Restaurarea evreilor. Și această Restaurare a fost văzută ca mult mai mult decât simpla dovadă a activității providențiale a lui Dumnezeu în istorie. Pentru mulți exegeți profetici, pasaje precum Romani 11 și Matei 24 învățau că convertirea și întoarcerea evreilor era o necesitate preliminară pentru finalizarea „vremurilor neamurilor” – perioada în care harul este extins la neevrei – și de aici sfârșitul acestei epoci și începutul Mileniului. Astfel, acest semn special a fost un marker apocaliptic esențial pentru mulți milenariști, așa cum este și astăzi.

Anterior secolului al XVII – lea, teologii protestanți (inclusiv Philipp Melanchthon și Ioan Calvin) au urmat interpretarea augustiniană din Romani 11, care susținea că evreii vor fi convertiți și mântuiți ca indivizi,  dar niciodată ca națiune. Referințele profetice la Israel erau interpretat ca un Israel „spiritual”, adică creștinii. Cu toate acestea, la trecerea în secolul al XVII-lea, unii exegeți au început să accepte prima dată eventuala convertire a poporului evreu la creștinism și apoi chiar Restaurarea lor către țara Israelului. Emblematică pentru această nouă hermeneutică este opera lui Sir Henry Finch din 1621 Marea restaurare a lumii sau chemare a evreilor, în care el a argumentat împotriva interpretărilor alegorice ale Israelului și a legat întoarcerea și chemarea evreilor cu mântuirea neamurilor. Deși el niciodată nu a scris pe larg despre Restaurarea evreiască, faimosul Mede a adăugat și numele său autoritar exegeților care au acceptat această interpretare. După cum vom vedea, și Newton, se va alinia la această școală exegetică. Asta nu înseamnă că toți protestanții au acceptat această poziție. După cum a arătat Nabil Matar,perioada de la mijlocul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost martora unor dezacorduri puternice între exegeții restauratori și anti-restauratori. Nici paradigma premilenară, care susține că Hristos se întoarce la începutul Mileniului pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu, nu atrage sprijin universal. Mulți dintre savanții mai ortodocși și conservatori rămas la amilenarismul augustinian și variantele sale.

Al doilea factor care a crescut așteptarea au fost discuțiile din jurul reprimirii evreilor în Anglia în timpul Commonwealth-ului din anii 1650. Pentru mulți creștini și chiar pentru unii evrei, reprimirea evreilor în Anglia a fost o etapă necesară pentru întoarcerea lor în Israel, întrucât așa ar fi fost completată împrăștierea lor către toate națiunile. Dar nu toți au fost de acord și discuții despre statutul evreilor din Anglia și despre statutul lor în profeție a continuat până la controversatul Proiect de lege de naturalizare din 1753 și nu numai. Deși drumul spre reprimire (și mai târziu, naturalizare) al evreilor a fost puternic colorat de mercantilism și motivații politice, această dinamică convergea totuși cu cea speranțele profetice de a crea un climat de așteptare generală în Marea Britanie pe la mijlocul secolului al XVII-lea – lumea tinereții lui Newton.

NEWTON ȘI EVREII

Newton avea un interes profund pentru chestiunile evreiești. Numai biblioteca sa furnizează dovezi suficiente în acest sens. Newton a deținut câteva din lucrările lui Maimonide, și a făcut numeroase referiri la acestea în manuscrisele sale. De asemenea, el avea și Kabbala denudata a lui Christian Knorr von Rosenroth (1677-84), în care au fost găsite multe semne de folosire intensă, împreună cu o ediție a filozofului evreu din primul secol Philon. Scrierile sale au dezvăluit că a folosit Talmudul, învățătura aceasta accesând-o prin Maimonide și alte surse din biblioteca sa. Deși nu a dobândit niciodată o cunoaștere prea complexă a limbii, Newton a învățat o brumă de ebraică și a achiziționat o serie de lexicoane și gramatici ebraice. De asemenea, deținea și folosea și o Biblie ebraică. Mare atenție este dată în scrierile lui Newton studiilor despre Templul evreiesc și ritualurile sale. Fascinația sa pentru aceste lucruri a fost motivată în mare parte de importanța înțelegerii atât a complexității ritualului evreiesc, cât și a proiectării Templului pentru interpretarea prorociei. De asemenea, Newton deținea și o serie de lucrări legat de aceste subiecte. O mărturie suplimentară a cercetărilor sale asupra Templului există în dovezile fizice ale Bibliei sale octavo, ale cărei pagini sunt foarte murdărite în secțiunea care detaliază prorocia Templului lui Ezechiel. 

Acest studiu a dat deja roade. Mai mulți cercetători au indicat spre însușirea lui Newton de elemente ale teologiei evreiești. John Maynard Keynes l-a caracterizat într-un mod celebru pe Newton ca „monoteist iudaic al școlii lui Maimonide”. În timp ce aș argumenta că alte tradiții teologice – cum ar fi socinianismul – au fost în egală măsură sau chiar mai importante în modelarea vederii sale despre Unicul Dumnezeu, trei studii importante despre Newton și Maimonide ajută la deslușirea caracterizării lui Keynes. La aceasta putem adăuga monografia recentă a lui Matthew Goldish, care prezintă o tratare amănunțită al implicării lui Newton în teologia evreiască.

Pe de altă parte, lipsa relativă din biblioteca lui Newton de comentarii profetice și alte cărți generale despre profeție – să nu mai vorbim de lucrări specific dedicate revenirii evreilor – este izbitoare. Se pare că odată ce elși-a obținut bazele profetice din lucrările clasice ale lui Mede (și într-o versiune mai mică Henry More), el a continuat în mare parte pe cont propriu. Fostul discipol al lui Newton, William Whiston, într-o recenzie publicată a Observațiilor celui dintâi, a făcut un comentariu similar. În timp ce referirile directe la alți expozanți profetici sunt rare în lucrările lui Newton, este clar, așa cum vom vedea, că el a avut dezacorduri puternice cu multe tendințe exegetice contemporane. De asemenea, în ciuda interesului dovedit pentru teologia, ritualul și istoria evreiască, încă nu am găsit vreo dovadă care să sugereze că Newton a căutat sau a avut contacte semnificative cu evrei, chiar dacă acest lucru nu era neobișnuit pentru protestanți milenariști și intelectualii din această perioadă. Asocierea lui Newton cu evreii – asemănătoare cu atâtea lucruri ale vieții sale, inclusiv teologia lui, scrierile lui apocaliptice și chiar într-o mare măsură filozofia sa naturală – a fost o chestiune intens privată.

Primul lucru pe care îl putem spune despre studiile profetice private ale lui Newton este acela îl plasează ca un exponent al tradiției exegetice premilenariste. Newton a fost un exponent al hermeneuticii profetice literale prin excelență. În al doilea rând, a fost un exponent al Restaurării la fel de înflăcărat. În al treilea rând, este clar că Newton a lucrat la interpretarea sa despre întoarcerea evreilor de-a lungul întregii sale perioade active de studiu profetic. Cele mai vechi exemple provin din primul său tratat apocaliptic din anii 1670` și continuă după aceea până la sfârșitul vieții sale. În al patrulea rând, Newton nu dedică vreun singur tratat exclusiv întoarcerii evreilor, ci mai degrabă scrie expoziții pe această temă în manuscrisele sale, variind de la comentarii mici și adesea repetate până la expuneri detaliate de mai multe foliouri în lungime – o dinamică care a făcut o cercetare extinsă a scrierilor sale esențială. În cele din urmă, Newton credea că profețiile referitoare la întoarcerea evreilor abundă în Scriptură – în special în prorocii evrei. În consecință, în mai multe locuri din manuscrisele sale, el scrie liste lungi de referințe biblice la prorocii referitoare la întoarcerea evreilor. El afirmă într-un manuscris de la sfârșitul secolului al XVII-lea că atât convertirea cât și întoarcerea evreilor este descrisă în „aproape toți profeții” și declară cu și mai multă încredere într-o scriere ulterioară  că astfel de previziuni au avut loc în „toți vechii proroci. ” Ocazional, el extinde gama de profeții dincolo de canonul protestant pentru a include scrieri apocrife precum Tobit și chiar scrieri pseudoapocrife ca Oracolele sibiline. Pentru Newton, cu atât mai mare era numărul profețiilor referitoare la întoarcerea evreilor, cu atât mai puternic era cazul Providenței. Ne vom întoarce acum pentru a examina natura credinței sale în Restaurarea evreiască.

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC ȘI STATUTUL SPECIAL AL EVREILOR

Newton credea că evreii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, unic printre națiuni și beneficiari speciali ai harului divin, referindu-se la ei ca „poporul (lui Dumnezeu) evreu” Nu numai că a crezut că evreii ca națiune erau chemați și aleși, dar le-a extins unicitatea pentru a include centralitatea rolului lor în prorocie. Comentând despre prorocia lui Olivet despre Hristos din Matei 24, Newton declară că „această generație (națiunea evreilor nu va trece până când toate aceste lucruri se împlinesc vers. 34 pentru că împlinirea lor depinde {sic} de poporul evreu. ” Rolul evreilor ca prizonieri ai Romei în 70 d.Hr., de asemenea, a contribuit la fixarea identificării Babilonului apocaliptic drept Roma, din moment ce romanii au fost cei care „au asediat Ierusalimului, au ars Templul și i-au luat în robie pe Evrei, așa cum vechiul Babilon o făcuse înainte ”. Într-un alt loc, Newton subliniază că evreii, împreună cu răpitorii lor și națiunile de pe teritoriul cele patru monarhii, au fost subiectul principal al prorociei Vechiului Testament, în timp ce națiunile prin care a fost propovăduită Evanghelia erau subiectul Noului Testament. El a văzut, de asemenea, dovezi ale locului special al evreilor în continuarea existenței lor ca popor distinct din timpul robiei lor. Căci, deși „Dumnezeu i-a respins din a fi poporul sau împărăția lui și i-a împrăștiat în toate țările ca în ziua de astăzi, astfel încât în ​​prezent nu sunt un corp politic sau un popor, ci doar o rasă servilă de oameni împrăștiată și fără niciun guvern al lor „, totuși era de asemenea adevărat că” într-un mod minunat continuă în mod numeros și distinct de toate celelalte națiuni: acest lucru nu se poate spune despre orice altă națiune aflată în robie, și, prin urmare, este opera providenței.”Pentru Newton, supraviețuirea poporului evreu nu a fost decât un miracol.

Newton și-a bazat convingerea despre statutul unic al evreilor, în special pe Legământul avraamic, care confirmă poziția specială și binecuvântată  a lui Avraam și a seminței lui (Geneza 12: 1 ^ 3), precum și făgăduința făcută lui despre țara Canaanului (Geneza 13: 14-17). După ce i-a spus să cerceteze țara, Dumnezeu îi spune lui Avraam: „căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac” (Geneza 13:15). Spre deosebire de expozanții anti-Restaurare precum Pierre Allix, care a susținut că legămintele lui Dumnezeu cu evreii erau condiționate, Newton era convins că Legământul era veșnic. Caracterizând Legământului drept profeție, el se referă la „promisiunea făcută lui Avraam de a da țara Canaan (această țară pe care a privit-o și pe care a străbătut-o) lui și seminței lui pentru totdeauna Geneza 13.16 pentru a o stăpâni veșnic printr-un legământ veșnic cu sămânța sa în generațiile sale cap. 17: 7- 8. ” În tratatul său de istorie a Bisericii, el a întocmit o listă de referințe ale Vechiului și Noului Testament legate de Legământul avraamic sub titlul „Despre promisiunea făcută lui Avraam și ale sale sămânțe. ” În mod similar, în manuscrisul intitulat „Profeții despre Hristos a doua venire a lui Hristos „, a scris o serie de versete referitoare la acest Legământ, inclusiv ambele pasaje care subliniază promisiunea lui Dumnezeu către Avraam de a „ moșteni Palestina „și cele care subliniază natura veșnică și irevocabilă a acestei moşteniri. După cum reiese din juxtapunerea versurilor,din glosele selectate de către el și sublinierea cuvintelor și a frazelor cheie, Newton a crezut că legămintele vor fi îndeplinite în viitor.

„DUBLA ÎNTOARCERE”: APLICAȚIA VIITOARE A RESTAURĂRII

Nu lipsesc prorociile Vechiului Testament care prezic întoarcerea evreilor din exil. Dar, din moment ce majoritatea acestor profeții sunt de dinaintea captivității babiloniene, din care mulți evrei s-au întors, a fost necesară pentru exegeții profetici care au acceptat o Restaurare în zilele din urmă pentru a oferi justificare pentru o a doua aplicare a previziunilor. Acest lucru a fost deosebit de pertinent pentru un un apărător pasionat al prorociiei argumentului ca Newton, din moment ce scepticii și chiar și mulți exegeți protestanți au insistat că aceste profeții fie le-au găsit completări în secolele al VI-lea – V-lea î.Hr. sub Ezra și Neemia sau, acolo unde paralelele cu această perioadă nu sunt evidente, erau condiționate. Newton nu a fost în necunoștință de cauză privitor la acest lucru și, așa cum exemplifică următorul citat, uneori dialoghează cu această poziție în expunerile sale profetice. Strategia hermeneutica a lui Newton  de a lupta cu viziunea opusă merge în două direcții. Mai întâi, vrea să arate atât o diferență calitativă cât și cantitativă între prima revenire din exilul babilonian și a doua din dispersarea în spațiul roman. El abordează aceste chestiuni într-unul din manuscrisele sale anterioare despre Apocalipsă. După ce citează unele pasaje din prorocii ebraici, el conchide astfel:

„Nu este întoarcerea din robia babiloniană despre care se vorbește aici, pentru că apoi au fost curând smulși din țara lor din nou, dar după întoarcerea lor despre care s-a vorbit aici nu vor mai fi scoși afară. Nici ei nu au avut atunci rămășița Edomului și a tuturor păgânilor ca acum, și de aceea suntem aici pentru a înțelege împărăția universală și eternă a lui Dumnezeu și Hristos despre care vorbește Ioan și Daniel.”

Din moment ce evreii au fost duși din nou în captivitate în 70 d.Hr., și pentru că prorociile vechi testamentare vorbesc despre o întoarcere permanentă, Newton credea că previziunile cer o a doua aplicație. Mai mult, el observă că Israelul nu avea nici Țara edomiților, nici cele a celorlalte națiuni de la momentul primei lor întoarceri. Citând în general din Mica 4: 1-7, Newton preia din nou acest argument teritorial în același tratat:

În zilele din urmă, acest lucru va fi împlinit, iar după captivitatea vor reveni și vor deveni un popor puternic și vor domni peste popoare puternice aflate în depărtare, și  Domnul va domni pe muntele Sionului de atunci în veac și multe popoare vor primi legea neprihănirii din Ierusalim și își vor preschimba săbiile în brăzdare de plug și sulițele lor în cosoare  și niciun popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul; toate acestea neîmplinindu-se până acum.

Aici este clar că Newton vede revenirea în contextul Împărăției de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ – o împlinire mult mai extinsă ca orizont decât prima aplicație. Pe lângă acești factori, prorocii au  prezis o întoarcere care nu va fi însoțită de vreo altă apostazie. Această condiție, de asemenea, nu a fost îndeplinită odată cu prima revenire. În sfârșit, de asemenea, Newton credea că Romani 11 – în mod clar scris după prima întoarcere – vorbea despre o Restaurare în zilele din urmă. A doua strategie a lui Newton a fost să se îndrepte spre cuvintele unei profeții standard a Împărăției, scriind într-un loc după cum urmează: 

Și în acea zi va exista o rădăcină a lui Iese care va reprezenta un steag poporului, pe acesta neamurile îl v or căuta  (Rom 15. 12) și odihna lui va fi glorioasă. Și se va întâmpla în ziua aceea că Domnul se va pune în mișcare o a doua oară pentru a recupera rămășița poporului său care va fi împrăștiat, din Asiria și din Egipt.

După cum indică însuși Newton, aceste cuvinte, inclusiv cele pe care le-a subliniat, sunt din Isaia 11: 10- 11. Astfel, cu aprobarea autoritară a acestui pasaj biblic cheie, el se referă în altă parte la „dubla întoarcere” a Israelului în țara lor. Semnificativ, această parafrază din Isaia 11:11 a ajuns chiar în Observațiile sale publicate. Cu implicațiile și principiile fondării ale Legământului avraamic și cea de-a doua întoarcere bătută în cuie, Newton a putut apoi să construiască un edificiu profetic elaborat care detaliază cauzele, condițiile și împlinirea robiei și restaurarării evreiești.

IGNORAREA PROROCIEI: CAUZELE ROBIEI FINALE A EVREILOR

În mai multe puncte din scrierile sale, Newton explică cauzele finale ale robiei evreilor. Mai întâi, el a indicat spre că blestemele prorocite de Moise vor coborî asupra Israelului dacă nu îl vor asculta pe Dumnezeu. Aceste blesteme mozaice sunt detaliate în Deuteronomul 28 și includ invazia și robia străină. Pentru Newton, istoria evreilor a fost una a tiparelor repetate de apostazie și reformare, și încălcare și reînnoire a legământului. Când evreii s-au răzvrătit împotriva Dumnezeului lor, blestemele mozaice au fost dezlănțuite asupra lor. De două ori acest lucru a dus la împlinirea blestemului robiei: mai întâi sub babilonieni și apoi sub romani. Cu toate acestea, Dumnezeu le-a dat evreilor un avertisment cuprinzător printr-o serie de proroci, dintre care Hristosul a fost ultimul. Evreilor li s-a dat astfel ultima ocazie cu venirea lui Hristos și lovitura finală a venit când ei au respins predicarea Lui:

Dar când această doctrină a fost predicată poporului evreu cam pentru șapte ani și nu au primit-o, ci l-au respins pe Împăratul lor, Îngerul legământului, Dumnezeu a început să-i respingă de la a fi poporul Său și să numească Neamurile fără a-i oblige să împlinească Legea lui Moise și la scurt timp după aceea a făcut ca închinarea evreiască să înceteze și evreii să fie împrăștiați în toate țările.

Aceasta, desigur, a fost o poziție creștină comună și se repetă în scrierile lui Newton, inclusiv Observațiile sale publicate. De asemenea, nu este deosebit de unică referirea lui Newton la eșecul evreilor „de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul lor și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, să fie drepți și miloși, blânzi, umili și mulțumiți cu starea lor actuală. ” Două dinamici ale relatării lui Newton sunt totuși mai puțin standard. Prima este absența unei concentrări puternice asupra implicării evreilor în crucificare. A doua este emfaza aproape exclusivă profetică pusă de Newton asupra naturii eșecului evreiesc.

În foliourile de la început ale primului său tratat despre Apocalipsa, Newton scrie clar că din cauză că evreii nu au reușit să înțeleagă prorociile mesianice Dumnezeu le-a dus judecata. Cea mai dură declarație a acestei credințe îl face să concluzioneze: „într-un cuvânt, a fost ignoranța evreilor legată de aceste prorocii ce i-a determinat să-și respingă Hristosul, drept consecință să nu fie doar robiți de romani, ci să suporte pedepse veșnice. Luca 19. 42, 44. ” În timp ce sentimentul de judecată exprimat în această sentință pare să se fi înmuiat mai târziu, poziția fundamentală prin care el credea că principalul defect al evreilor a fost un eșec în a înțelege profeția nu s-a înmuiat. Acest lipsa de înțelegere profetică a avut, de asemenea, repercusiuni practice negative, și chiar a condus, susținea Newton, la răscoala zeloților evrei din timpul Războaiele evreiești. Comentând asupra așteptării mesianice generale generată de Prorocia lui Daniel despre cele Șaptezeci de săptămâni, a scris: „Această prorocie care a pus popoarele orientale în așteptare continuă a unui Eliberator pământesc ce trebuia să iasă din Iudeea, pe care evreii l-au înțeles despre Mesia cu acea încredere în stăpânire pământească pentru ca să se răzvrătească împotriva romanilor și să înceapă astfel războiul care le-a provocat distrugerea. ”Creștinii, pe de altă parte, știu că această prorocie se referea la Hristos. Din nou a fost o interpretare greșită a prorociei și de data aceasta rezultatele au fost și mai directe și imediate. Newton spune, de asemenea, că ei și-au adus propria distrugere asupra lor; astfel rezultatul a fost drept și nu au putut da vina pe Dumnezeu pentru acesta.

Dar Newton nu este mulțumit de simpla identificare a eșecului profetic al evreilor: el dorește să extragă și o lecție morală din ea. În primul rând, el subliniază că poporul lui Dumnezeu este poporul Său numai atât timp cât își îndeplinește legămintele. Și evreii, dar și creștinii au eșuat în acest lucru, prin urmare încălcarea legământului de către evrei este oglindită de încălcarea legământului între creștinii dintre neamuri. Newton are cel mai înalt grad de respect pentru legămintele divine și opinia cea mai scăzută pentru cei care le nesocotesc. Mai specific, Newton leagă încălcarea legămintelor cu eșecul la încercarea prorociei. Vorbind despre folosirea lui Hristos de parabolele dificile pentru a-i testa pe evrei, Newton își avertizează cititorul său: „Prin urmare ferește-te ca să nu cazi la acest test. Căci dacă o vei face, obscuritatea acestor scripturi {profetice} va fi o scuză la fel de nesemnificativă pentru tine așa cum obscuritatea din pildele Mântuitorului nostru i-a scuzat pe evrei ”. În plus, pedepsele îi așteptau pe creștinii care neglijau cuvântul sigur al prorociei: „cum știi tu că Biserica creștină nu va fi pedepsită chiar și în această lume la fel de sever ca oricând au fost evreii, dacă continuă neglijarea? Da, nu se vor ridica evreii în judecată împotriva voastră? „Newton adaugă putere acestor afirmații mai târziu în același manuscris, proclamând că „judecăți mai mari atârnă deasupra creștinilor pentru lipsa lor de pocăință decât au simțit vreodată evreii”. Newton, așadar, nu i-a scos în evidență pe creștini; creștinii care au eșuat în încercarea prorociei o vor păți și mai rău.

(va urma)


isaac-newton.org

19 septembrie 2021

Doar semnalez.
Isaac Newton a fost un creștin biblic înainte de a fi om de știință.
Grație unor împrejurări favorabile și internetului, manuscrisele lui, atât cele științifice, cât și cele teologice sunt cercetate și făcute accesibile.
Saitul isaac-newton.org este întreținut de cercetările profesorului de istoria științei și tehnologiei Stephen D. Snobelen, de la University of King’s College, Halifax, Nova Scotia, Canada.
Traduceți cu Google Translate.
Partea fascinantă este că prin alte proiecte, gen www.newtonproject.ox.ac.uk

avem acces la manuscrisele lui Newton în format traductibil de către Google Translate.
Accesați opiniile lui formate de cercetarea Bibliei despre reîntoarcerea evreilor în Israel și veți fi uimiți de cât de mult bine face cugetului să nu se lase antrenat de beția religioasă din jur, ci să cerceteze Biblia cu imparțialitate și dragoste de Dumnezeu, de Cel care a scris-o.
Isaac newton a fost un credincios biblic extrem de serios și adânc, baza concluziilor lui științifice a derivat din cercetarea Bibliei și din credința în Dumnezeu.
Opiniile lui despre profeții sunt absolut unice, mai ales ținând cont de epoca mustind de misticism în care a trăit.



Fără jertfă

15 septembrie 2021

Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.” Osea 3:4
Astăzi este Ziua Ispășirii și cu această imagine mi-a întipărit retina Times of Israel.

Fără circulație, cea mai sfântă zi a evreilor din toată lumea, dar îndeosebi în Israel este sărbătorită strict.
Nimeni nu conduce mașină, barcă, tren , autobuz, avion, nimic.
(Nu știu cum explică ei evreiește de ce biciclete au voie.)
Citez:
Toate zborurile în și dinspre aeroportul Ben Gurion au încetat la 13:35.
Aeroportul se va redeschide joi seară, cu sosiri începând cu 21:30, în timp ce plecările se vor relua la 23:30.
În această perioadă, spațiul aerian al Israelului este, de asemenea, închis pentru zboruri tranzit.
Trecerile de frontieră se închid, de asemenea, chiar după prânz și se vor redeschide joi la 22:00.
Pe măsură ce se apropia apusul soarelui, toate emisiunile locale de radio și televiziune au tăcut treptat.
Transportul public s-a oprit, de asemenea, cu autobuze și trenuri care își opresc rutele până după sărbătoare. 
Autobuzele interurbane vor reporni treptat de la ora 20:00, în timp ce transportul interurban va reporni de la ora 21:30 joi.

(sursa: https://www.timesofisrael.com/israel-shuts-down-for-yom-kippur-but-forces-on-high-alert/)
Pentru evreii religioși și tradiționali, perioada de 25 de ore de post și rugăciune trebuia să înceapă la 18:09 la Ierusalim și 18:26 la Tel Aviv.
Se va încheia joi la 19:19, respectiv 19:21.
În Vechiul Testament este numită Ziua Ispășirii, în ebraică Yom Kippur, dar cât de deosebit se sărbătorește față de cum a fost scris.
Trebuia să fie un miel, un Mare Preot, să aibă loc jertfirea, strânsul sângelui în vas, să nu ajungă în pământ, stropirea sângelui, cort sau templu în primul rând, perdea, trecerea dincolo de perdea cu acel sânge. Multe amănunte, toate semnificative.
Toate aceste lucruri nu se mai fac de 2000 de ani.
De ce nu se mai fac? Din două motive, pentru două feluri de întrebători.
Pentru cei fără ochi ai credinței, pentru care justiția și profețiile lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, desigur este o întâmplare că templul a fost dărâmat de romani în anul 70, că pe locul lui s-a construit o moschee mai târziu, (moschee a cărei demolare ar declanșa o urgie mondială) și faptul că evreii sunt acum, de Ziua ispășirii, fără miel pentru jertfa de ispășire, fără jertfă deci, este o pură întâmplare.
Cei care au ochi ai credinței, toate aceste lucruri le regăsesc în profețiile extraordinar de clare și de amănunțite ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Să cităm tot Osea 3, e dureros, dar și frumos:
Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi care iubesc turtele de stafide!”  Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz.  Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  Căci copiii lui Israel vor rămâne multă vreme fără împărat, fără căpetenie, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi.  După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Să explicăm: femeia preacurvă este Israelul istoric idolatru (cel de acum 2000 de ani), iubit totuși de Dumnezeu în acea MULTĂ VREME de atunci încoace, vreme profețită de Osea prin exemplul personal. (Acum înțelegem că acea vreme a ținut peste 2000 de ani.)
Căsătoria lui Osea cu femeia preacurvă a reprezentat profetic istoria iubirii lui Dumnezeu față de un popor preacurvar, adică închinător la idoli.
Ei au abandonat templul, jertfele și altarele Domnului și au ales, în ordine:
-împărați și căpetenii (nu a fost inițiativă divină alegerea de împărat)
-jertfe la idoli
-chipuri de idoli
-efod
-terafimi
Iată câte motive de mânie i-au provocat lui Dumnezeu.
Deci atunci când profetul scrie că vor rămânea fără jertfe, este vorba de jertfele idolatre pe care le făceau cu drag, căci jertfele cele adevărate și aprobate, le abandonaseră voluntar cu mult înainte.
Într-un fel, Dumnezeu le zice prin profet: „pentru că nu vreți să-Mi slujiți Mie, nici idolilor nu veți sluji în țara mea.”
Ce imitație tristă a zilei ispășirii din vechime fac ei acum.
O zi a ispășirii fără jertfă de ispășire.
Dacă ei ar înțelege că Domnul Isus este jertfa de ispășire pentru păcate, n-ar mai ține zile.
(Dar oare creștinii n-ar trebui să înțeleagă acest simplu adevăr?)
(Ziua ispășirii în Israel e cam ca și Cina Domnului la martorii lui Iehova: se zice, dar nu se face.)
Faptul că ei nu înțeleg evanghelia(Vestea Bună), dovedește împietrirea lor, orbirea lor, întunericul lor.
Dar acest lucru este „o bogăție pentru neamuri„.
A trebuit ca Dumnezeu să-i orbească „multă vreme” pe evrei, ca să-și arate îndurarea față de cei mulți adunați dintre toate popoarele lumii.
Adevărata și ultima zi a ispășirii a fost atunci când Domnul Isus s-a adus pe sine însuși jettfă, (și ca Mare Preot, și ca Miel de jertfă) pe dealul Golgotei.
De atunci, simbolul fiind împlinit, nu ar mai avea sens să se facă jertfe de ispășire, iar Dumnezeu a avut grijă să împletească istoria, ca să nu se poată face.
Dar e și ceva frumos în text, ultimul verset:
După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă.
Vor tresări!
Am prieteni evrei creștini.

O soră în vârstă îmi spunea că atunci când a fost ea botezată, prin anii 60, erau doar 250 de evrei creștini.
Acum sunt peste 30000 de evrei care mărturisesc că cred în Isus că este Mesia, doar în Israel.
Trebuie să credem, o spun dușmanii lor.
O organizație evreiască, Beyneynu, estimează că sunt cel puțin 30000 de evrei creștini, peste 300 de congregații mesianice și peste 200 de saituri creștine în ebraică.
(https://www.youtube.com/watch?v=H-E_c0J5ero&t=43s) Dați copy/paste.
Cineva tresare la bunătatea lui Dumnezeu.
Chiar dacă o țară întreagă a înțepenit în niște obiceiuri expirate, (nici măcar avioane străine nu tranzitează peste Israel de Yom Kippur) un anumit număr din ei au beneficiat de stropirea sângelui Celui veșnic și au intrat în locul Preasfânt unde au primit iertare, căci e la liber, se ia cu năvală.
Acelora doar le-a folosit adevărata jertfă de ispășire.
Să nu închei fără o foarte importantă explicație a zilei ispășirii.
Ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” scrie la Romani.
Jertfa pentru păcat se ardea pe același altar cu jertfa de ispășire, cenușa era amestecată, moartea era la fel.
Viața era diferită.
Sângele jertfelor pentru păcat mergea în cea mai mare parte în pământ (la picioarele altarului) și simbolizează mărturisirea păcatelor de către cei păcătoși și așteptarea judecății celor necredincioși (sângele de sub altar, din pământ strigă răzbunare, ca cel al lui Abel, ziua răzbunării n-a venit încă), însă sângele jertfei de ispășire se aduna cu grijă, era numit sângele stropirii și simbolizează sângele lui Hristos „care vorbește mai bine decât (sângele lui) Abel.” Ce vorbește? Iertare.
Pentru ca să existe sânge, trebuie să fie moarte, iar moartea noastră împreună cu moartea Lui face mărturia comună a morții. Prin faptul că viața (sângele) nostru merge în pământ (în chip simbolic), reprezintă uitarea și așteptarea răzbunării divine, să nu ne răzbunăm noi. Prin faptul că ieșim de la jertfă stropiți, mărturisim (vorbim) ce spune sângele stropirii: iertare, mesajul iertării Domnului jertfit.
Dacă nu înțelegem aceste simbolistici și transferurile de vinovăție și iertare pe care le reprezintă, riscăm să credem tot felul de bazaconii mistice despre sângele lui Hristos, că e ca un curent sau ca o emoție.











Adunare 30 mai 2021

14 septembrie 2021

Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

9 septembrie 2021

Duminică seara am „navigat” pe net pe la mai multe biserici și am ascultat câteva predici sau frânturi de predici.
La unele am stat mai mult, la altele mai puțin.
Oricum, caut să nu treacă săptămâna fără să citesc o carte-două, să ascult 2-3 predici, să dau niște telefoane și să vorbesc cu câțiva oameni pe-ndelete și cu răbdare, asta legat de relaționarea cu oamenii.
Meditam privind, (mai ales că am văzut și un botez) că orice schimbare de „religie” are nevoie de un „marker” logic: un adevăr uitat și redescoperit, o practică greșită, corectată, în general în spatele fiecărei „modificări” religioase, la întrebarea „de ce”, răspunsul este logic, un adevăr biblic, rațional, explicat, cu capitol și verset, cu argument și aplicații.
Ne botezăm pentru că în Biblie învățătura botezului este foarte clară.
Nu ne închinăm la icoane și statui pentru că la un moment dat, orice cititor, chiar superficial al Bibliei, descoperă cât de mult urăște Dumnezeu idolatria. Etc. etc.
Am dat aceste două exemple, pentru că sunt clare și pentru că aceste două practici sunt markerii (semnele care fac să se deosebească) principali ai mișcărilor evanghelice de la reformă încoace.
La aceste lucruri mă gândeam duminică când am asistat la o biserica mai mult virtuală, la o nouă repriză de aprovizionare emoțională furnizată de un vestit personaj și de grupul lui.
Nici un metru pătrat din scena filmată, nici un minuțel de filmare nu era lipsit de material pentru croit emoție.
Din croitoria asta, omul iese îmbrăcat într-o manta emoțională suficientă cât să nu se destrame până duminica viitoare.
N-aș numi nici hrană, nici hrănire „pseudo-meniul” servit cu chitara, toba și limba de lemn.
Hrană este atunci când pleci setat, cu ceva ce ți-a dat de gândit, când îți petreci săptămâna de după citind, căutând, întrebând. Hrană este atunci când cugetul primește credința în Cuvânt și caută în Cuvânt câte un „de aceea” pentru fiecare „de ce”.
Dar „bucuria (și pacea) pe care o dă credința”? O fi Cuvântul acesta ceva insipid, să nu te bucure deloc? …îmi ziceam încercând să dau și un pic de dreptate simpaticului personaj căruia, în afară de câteva derapaje doctrinare, „colegii” nu prea au ce-i reproșa. Botează enoriașii bisericii lui virtuale, furnizează emoție, nu se axează tare pe doctrină, că scade numărul de vieweri. Dar toți fac la fel.
Cam pe-aici mi-a rămas pendulând metronomul întrebărilor mele: câtă emoție și câtă logică sunt permise și cum?
Are voie emoția să deschidă ușa credinței?
Acesta a fost unul din argumentele cu mare vervă debordate de soția unui prieten profesor de teologie și pastor, cu destui ani în urmă, stând cu ei la masă în casa noastră: că emoția este un fel de portăreasă a inimii, zâmbitoare și drăgălașă, care deschide ușa smeritei credințe să intre. „Omul are nevoie de emoție” îmi ziceau, când le spuneam despre cor și formații că nu-s din Biblie, ca și crucifixele și mătăniile.
Ei ziceau (mai ales ea) că fără emoție nu se poate, „c-așa-i făcut omu'”, cere emoție. M-am gândit mult la zisa ei, la corul bisericii lor, pe care trebuiau să-l privească aprobat.
„Bucuria și pacea pe care o dă credința”, îmi arăta că este o emoție a logicii, temnicerul s-a bucurat că a crezut în Dumnezeu. Deci adevărul provoacă emoție, clar.
Dar oare emoția poate provoca adevăr?
Oare cei cărora le-a plăcut formația și muzica, vor ajunge la un adevăr doctrinar pur mai târziu?
Portăreasa asta drăgălașă numită emoție va deschide ușa doar credinței sau va deschide ușa oricui, să nu se supere?
Are discernământ portăreasa asta?
Există o logică a emoțiilor?
Am văzut mai sus că logica, argumentul, descoperirea unui adevăr provoacă, produc bucurie, deci emoție.
La urma urmei, Dumnezeu este dragoste, dragostea este un sentiment.
Înseamnă oare că Dumnezeu este emoție, că o emoție poate fi socotită înfiorare divină.
(S-a mers mai departe și emoției i-a fost asociat momentul numit „naștere din nou” și iată că emoția asta ia o formă logică, emoția este „atingerea lui Dumnezeu”. Cred că divaghez. Să mă întorc.)
Există o logică a emoțiilor?
Nu prea. Emoția este căruță, nu cal.
Calul poate trage căruța, nu invers.
Credința poate da bucurie, încrederea poate da pace, invers nu se poate.
Cam ce am văzut duminică, dar nu numai, este căruță fără cal, emoție goală, produsă de chitare și tobe, nu de întrebări și răspunsuri.
Emoție fără adevăr, fără argument.
Reprezentația de tip Cântarea României, show, fără Cuvântul crucii, fără lepădarea de sine, fără teamă, fără analiza Planului Veșnic, fără acel duh al profeților care „căutau să vadă ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul luI hristos care era în ei……”.
Oare Domnul Isus când a plâns pentru cetate, că n-a cunoscut ceasul, nu cumva a fost un înfrânt? Timp de 3 ani, cu o trupă de 12, nu reușise, nu reușiseră să fie relevanți, să se facă înțeleși.
Nu cumva pentru că n-au avut chitară, sau că n-au stăpânit mijloacele emoționale. S-au că n-au avut microbuz, în sfârșit, lectică.
Sau treaba cu negustorii din templu?! Peste 2000 de ani, cei ce-și zic urmașii Lui, i-ar fi supus zeciuielii fără scrupule.
Sau și cu Irod, câtă lipsă de tact, s-ar fi putut înțelege cu el, mulți au făcut-o după…în Numele Lui.
A lăsat scris prin apostoli ca în biserica (Adunarea) Lui să ne învățăm unii pe alții prin cântări, dar nu a prevăzut să cântăm cântări de dragul și plăcerea melodiei, cântări care să nu învețe pe nimeni nimic.
E joi. De duminică au trecut 4 zile în care am clocit postarea asta. Imediat e vineri.
Mi-a venit în minte articolul lui Octavian Goga despre Tudor Popescu, când a fost Octavian Goga la biserica Cuibul cu Barză, oare a fost emoție acolo sau logică, ia să vedem ce zice poetul, (ministrul, omul politic)?
Am căutat articolul, citez: „Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i
primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală.
” (Voi da în primul comentariu tot citatul pentru cei ce au timp.)
Analize, ritm logic, argument, convingere.
Desigur toate îmbrăcate în verva și patosul derivat din însăși trăirea bucuriei descoperirii acestor adevăruri.
Ce se întâmplă când dispare logica, planul, argumentul, adevărul, justiția, teama?
Credeți că am însăilat termeni aiurea, ca să produc și eu „emoție” la sfârșit de postare? Nicidecum.
Dacă dispare teama, dispare justiția, dispare adevărul, dispare planul, dispare logica.
Dispare calul, rămâne căruța.
Cam ăsta e creștinismul emoțional, o căruță fără cal.
N-are cum altfel și nu merge decât în jos.
Căruță?
Caravane.












Rob bun și credincios, poezie, Milly King

9 septembrie 2021

1 Corinteni 3:7: „…așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic;
ci Dumnezeu, care face să crească!

De câte ori mărturisești pe Domnul
chemându-ți semenii la pocăință,
de sunt atei, pe Creator negându-L
și îți batjocoresc a ta credință,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, bunul Dumnezeu,
cu bucurie, îngerilor spune:
„Vedeţi ce plin de râvnă-i robul Meu?!”


Când spui că Isus a venit din ceruri
— să mântuiască lumea de păcat —
în chip de copilaș fără prihană,
dacă se mânie țipând sau chiar te bat,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeți ce îndrăzneţ e robul Meu?”

Vestind: „Plata păcatului e moartea.”
Că: „Oamenii sunt răi şi păcătoși”
Că: „Pentru toți Isus muri pe cruce.”
De-și râd de tot, ca niște ticăloşi,

să nu te întristezi măcar o clipă
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce credincios e robul Meu?”


Când fiind cuprins de-o bucurie sfântă
le strigi că-lsus din morți a înviat
și că şi noi vom învia odată!
Hulind, de spun că nu-i adevărat,

să nu te întristezi măcar o clipă,
căci despre tine, Bunul Dumnezeu,
cu bucurie îngerilor spune:
„Vedeţi ce răbdător e robul Meu?


Deci, fie vreme rea sau vreme bună,
gonit de toți, lovit, batjocorit,
amenințaţ de închisoare, moarte,
să nu te-ntrebi: „La ce a folosit!”

Tu trebuie să-ți împlineşti menirea,
iar despre tine, Bunul Dumnezeu,
va spune îngerilor, sus în ceruri:
Priviți cât de smerit e robul Meu!

Cântările Magdalenei, Versuri, Milly King Levy, pag 104


Poate cel mai bătrân predicator din lume… 106 ani

8 septembrie 2021

Stephen Kaung încă predică la vârsta asta.
A fost la Oradea în 2006, avea 91 de ani și era cel mai bătrân din sală și atunci.

Stephen Kaung

Colaborator cu Watchman Nee, Austin Sparks, Poul Madsen, a făcut parte cât a fost în China din acea mișcare care s-a răspândit apoi în toată China și a depășit originile modeste ale celor din Plymouth Brethren, cu care fuseseră în legături înainte.
A emigrat înainte de venirea comuniștilor la putere și a editat din America scrierile lui Watchman Nee.
Mișcarea creștină din China, zisă a „adunărilor de casă” a crescut însă până la un număr imposibil chiar de estimat.
Dumnezeu își împlinește în aceste zile promisiunea: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.”.
Și „neamul” chinezilor e cel mai mare, nu putea lipsi la apel.


Galileia, Galileia, țara amintirilor (poezie nepublicată de Milly King Levy)

8 septembrie 2021

Dintre grupul de poeți cu care a fost înconjurat Richard Wurmbrand în anii războiului și imediat după, alături de Ioanid, Dorz și Moldoveanu, Milly King Levy ocupă un loc aparte:
-în primul rând era evreică
-în al doilea rând era femeie, (a mai fost o poetă sub influența lui Wurmbrand: Tatiana Topciu)
-în al treilea rând și cel mai important, a plecat în Israel, a făcut Aliya,
A fost o creștină evreică care a compus în românește, una din cântările cunoscute compuse de ea este „Un cântec răsună în inima mea.”
Am găsit la anticariat cartea ei „Cântările Magdalenei” cu autograf și a fost surpriză să aflu că e o carte tipărită după plecarea ei în Israel. Alături de poeziile publicate în România, în volumul cumpărat de mine am găsit poezii compuse în Israel. După conținut, e clar că această poezie a fost scrisă după sosirea ei în „Țara Sfântă.”
Erau puțini creștini evrei atunci în Israel, câteva sute, astăzi se zice că sunt în jur de 30000 de evrei în Israel care cred în Isus, o spun dușmanii lor.

NUMAI TU NU ȘTII?

Ioan 14:28: „Ați auzit că v-am spus: Mă duc și mă voi întoarce la voi.”

Galileia, Galileia, ţara amintirilor,
Cât de minunată îmi apari, astăzi, privirilor!
Pe câmpiile’n culoarea dulce-a mozaicului
îți admir îmbelșugarea’n greutatea spicului.
În grădini, ce minunată-i feeria florilor.
ce se’ntrec în nuanțarea tuturor culorilor.
Iar cînd vântul jucăuş îşi cânta madrigalele,
portocali, smochini, migdali îşi ning, ușor, petalele.
Te’nfăşoară, ca’ntr-o vrajă, dulcele miroznelor,
pe când vântul îşi urmează şirul lung al poznelor.
Smulge-o floare’mpodobind, pe nesimţit, cosiţele.
Cât de mândre par atunci, ciobanilor, fetiţele!
Iar cînd cerul îşi aprinde, rând pe rând, făcliile,
Luna vraja şi-o aruncă, argintând câmpiile.
Chineretul fermecat, atunci, mângăie malurile
cu dantela-i fină care-i mărginește valurile.
Mai târziu — când astrul zilei — din adâncul beznelor
glorios apare’n toată strălucirea razelor,
Fiica Sionului stă plimbindu-şi trist privirile
înspre drumul prăfuit, tot aşteptându-şi Mirele.
Iar se face zi. Iar noapte. Anii trec ca clipele!
Paseri vin şi paseri pleacă scuturând aripile.
Însă ea stă neclintită şi păzeşte viile.
Anii, vai, s’au scurs de mult cu sutele… cu miile!
Însă El, nu s’a întors! Pustii sunt depărtările.
Zorii’s plini de dulci nădejdi, dar triste înserările.
Fără El totul e sterp. Tot sterpe-i par şi viile;
razele de soare reci şi triste bucuriile.
Iar când, tristă, fata-şi plimbă osteneala mânelor
peste harpa ei uitată — din adâncul strunelor —
cânt de jale se ridică pe-aripa zefirului.
Cântec repetat mereu, în aşteptarea Mirelui.


*

Cântecul s’a stins de mult în liniștea-asfinţitului,
Dar ea încă mai aşteaptă’ntoarcerea iubitului.
Și când vede că nu vine izbucneşte’n hohote
pe când lacrimile-i cad, pe harpă, în mici ropote.

*

“Galileia, Galileia ţara amintirilor,
în zadar îţi răspândești parfumul trandafirilor!
În zadar îţi oglindeşti în Chineret podoabele
și ciorchinilor din vii, le schimbi în aur boabele;
În zadar, pe sub palmieri, întinzi lungimea umbrelor
şi oferi Iordanul cu răcoarea dulce-a undelor!
Oare crezi — de dragul lor — se’nghesuie mulțimile?
Vin să vadă văile? Să urce înălțimile?
Vin să’nveţe graiul tău sau psalmodierea cântului?
Frumuseţi sunt mult mai mari pe tot globul pămîntului!
Stii de ce — fără sfârșit — e şirul pelerinilor
care urcă ne-obosit pe Muntele Măslinilor?
Știi de ce vin regi și învăţaţi de toate neamurile;
tineri și bătrîni ce-şi uită-aci, cu taţii, clanurile?
Stii de ce vin mii şi mii şi-un foc le arde inimile;
galbeni, negri, roșii, albi — rase de toate felurile?
Știi ce caută? Ce doresc? De ce scrutează zările
Și ascultă cu atenţie când străbat cărările?
Ce tot speră să audă pe întinsul drumurilor
când străbat cetăți şi sate; liniştea cătunurilor?
Cum! Nu știi? Nu ai ghicit? Toţi oamenii pământului
o ştiu! Doar singur tu n’o ştii? Doar tu,…. Patria Sfântului?
Galileia, Galieia, dorul călătorului
e s’audă iar, pe drumu-ţi, pașii-ÎNVAȚATORULUI…





Piatră pe piatră

6 septembrie 2021

Înregistrare Aleșd 16 mai 2021, seara


Hristos. Hristos și evreii (7.) V. F. Marținkovschi

30 august 2021

Dar să încetăm a compara proorocirile şi să vedem cum este înfăţişat Isus Hristos în Evanghelie.

Să ne adresăm nemijlocit Cărţii în care evreii-apostoli, «martori ai Cuvântului», ne înfăţişează Chipul Lui adevărat. Şi atunci vom vedea că El corespunde nu numai proorocirilor scrise, ci şi speranţelor tainice ale inimilor noastre şi cerinţelor rațiunii noastre. Oare nu va recunoaşte în El fiecare din noi idealul său? Urmăriţi în Evanghelie vorbele şi faptele Lui. Începeţi cu aceea cum într-o sâmbătă El şi-a declarat în sinagoga din Nazaret scopul venirii Sale. «I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare a Domnului. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, și a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit. Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui.1

Gândindu-ne bine la această «declaraţie» a lui Hristos, ne încredinţăm că ea răspunde dorințelor şi nevoilor celor mai sincere și mai adânci ale omului. Orice suflet viu este însetat de vestea cea bună de la Dumnezeu, care îi aduce omului tămăduirea inimii zdrobite, eliberarea din prizonieratul păcatului și lumina vieţii.

Oare nu suntem noi toți — și evrei și neevrei — victime ale unor decepţii amare, ale robiei spirituale şi orbirii morale?

Esenţa întrebării este dacă aceste cuvinte minunate ale Scripturii s-au împlinit într-adevăr în Isus Hristos. Evreii care le-au auzit atunci în sinagoga din Nazaret au recunoscut deschis faptul acesta, fiindcă vedeau faptele iubirii. Toate acestea le putem vedea și noi, mai întâi prin citirea Evangheliei, apoi prin primirea lăuntrică a lui Hristos. În anii mei de studenţie, când am trecut de la studiu la experienţă, m-am convins în fapt, din trăiri personale, că Hristos cu adevărat va da pacea, lumina şi „puterea, — atingând cu mâna Sa tămăduitoare rănile inimii, ochii nevăzători şi voinţa păcătoasă. Chipul Lui înmiresmat, ţesut din raze de lumină, înţelepciune şi iubire, respiră o frumuseţe desăvârşită. Oare nu despre El vorbea David în unul din psalmi: «Tu eşti cel mai minunat dintre toţi fiii oamenilor?»

Oare nu chipul Lui i-a inspirat pe poeti şi pictori, creatorii literaturii, picturii şi muzicii universale? lată ce scrie poetul Balmont despre El în zilele noastre:

O frumusețe singură-i pe lume de găsit –
A dragostei, mâhnirii, renunţării
Și suferințele durerii
Ale Hristosului pe cruce răstignit.

Să ne amintim faptele Lui, cum îi salva El pe cei amenințaţi de pieire, vindeca, învia, şi trupește şi spiritual.

Cum sub influenţa cuvintelor sale de inspirație Divină se renăşteau tâlharii şi femeile desfrânate, dobândind prin El o nouă viaţă, plină de curăţie, de sfinţenie şi iubire!

Şuvoaie de har se revărsau din ochii Lui, şi «cei ce se atingeau de El, se tămăduiau»).

În același timp, dragostea lui pentru Israel se manifestă îndeosebi de viu:

«Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel, spune El unei femei canaanene păgâne.

Trimiţându-i pe ucenicii Săi să propovăduiască, El le spune: «Întâi mergeţi la oile rătăcite ale casei lui Israel».

Numai de două ori se pomeneşte în Evanghelie despre lacrimile lui Hristos.

O dată a plâns când a aflat vestea morţii lui Lazăr.

A doua oară«când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) și a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.2

Sau să ne amintim cuvintele Lui pline de tristețe, cu care Şi-a încheiat mustrarea cărturarilor și fariseilor: «Ierusalime, lerusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut».3

Dar cum murea Hristos! Chiar şi în ceasul cel greu al morţii El îi căina pe cei ce L-au pironit pe cruce şi se ruga pentru vrăjmaşii Săi:

«lartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac».

După învierea din morţi, El le lasă poruncă apostolilor «să propăvăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăință şi iertarea păcatelor, începând din lerusalim».3

Toată tragedia negării lui Hristos de către propriul Său popor, pe care El l-a iubit chiar până la moartea pe cruce este

exprimată în câteva cuvinte ale apostolului Ioan: «A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit».

Evreii sunt ai Săi pentru Hristos, iar Hristos este al Său pentru evrei; acest adevăr simplu şi nestrămutat trebuie să şi-l restabilească fiecare evreu conştient care gândeşte.!5





1. Luca 4: 17-18
Isaia 61:1-2

2. Luca 19: 41-42

3. Matei 23:37-38

4. Luca 24:47

5. Compară cartea evreului german Constantin Brunner „Hristosul nostru”, (Unzer Christus) și cuvintele remarcabile din ea: „Die Juden mussen Jesum wieder zuruckwollen”. Evreii trebuie din nou să-l dorească pe Isus.


Calvinismul este rădăcina carismatismului

24 august 2021


Calvinismul are 5 puncte, dintre care punctul: „depravarea totală” este vinovat, cred eu, de „geneza” gândirii carismatice.
„Depravarea totală” spune că omul este „mort în păcat” și nu poate reacționa la evanghelie, dacă nu-l „trezește” duhul.
E fals.
Omul are cuget înainte de a auzi Cuvântul, cuget în care legea divină operează, rațiunea vede creația lui Dumnezeu și există în orice om „mort în păcat”, o luptă între cuget și gânduri.
Citiți: https://vesteabuna.wordpress.com/2017/09/17/este-ceva-bun-in-om-da-cugetul/
E o luptă internă a omului chiar fără să aibă cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu.
Despre această luptă calvinismul nu spune nimic.
Calvinismul nici măcar nu explică cum un om „total mort” dintr-o dată devine viu. Nu are cum deveni, așadar calvinismul atribuie intervenției miraculoase a lui Dumnezeu „momentul” convertirii.
Reducerea „procesului” conștiinței și a „sentimentului de vinovăției” și a efortului de neprihănire proprie, prezent în atâția oameni (mai ales religioși), la un „moment” al „străpungerii” duhului, este rădăcina calvină a practicii carismatice.
Carismatismul nu a apărut acum. Încă de pe vremea când în bisericile reformate (și apoi baptiste) s-a introdus corul, apoi „chemările” în sunet de orgă și apelul la „decizie instant”, toate s-au făcut pe baza teologică a calvinismului care are nevoie de moment.
Momente” s-au produs la Cluj, când cu Tacana Tahava, momente care au urmărit să facă mortul viu.
Știu că prietenii mei calviniști se vor supăra, dar să se supere pe ei înșiși, pentru că ei nu au o explicație logică a „convertirii” ca proces al cugetului, ci aruncă în cârca lui Dumnezeu „momentul”, momente.
Calvinismul este o formă de reducționism, prin abordarea simplistă a complexului proces al judecății lui Dumnezeu, al mărturiilor Lui, al stimulării cugetului omului spre pocăință prin mărturiile creației, al justificării omului.
https://vesteabuna.wordpress.com/2018/04/15/logica-este-o-proprietate-a-cugetului/
Când spui că „omul e mort”, ai dat cu buretele peste un întreg proces care precede „deschiderea Bibliei”, ca să fie citită sau deschiderea urechilor ca să asculte.
https://vesteabuna.wordpress.com/2019/05/22/crezi-tu-in-proroci-mortule-despre-logica-profetica/

Și dacă ștergi exact lanțul deductiv al cugetului care are de meditat la legile, principiile și judecățile divine, trebuie să pui ceva în loc.

Aici intervine rețeta carismatică, rețetă care nu are în sine „procese”, nici de conștiință, nici de analiză, ci stări și momente.
Se așteaptă străpungere instant, minune, intervenție miraculoasă.
E o poartă deschisă pentru impostori, ca cel din postarea cu Tacana Tahava.
Așa că să nu se supere avocații calvinismului, dar teologia lor sedează oamenii, oameni pe care îi vor strânge apoi în plasa lor carismaticii.
Culmea este că acești adormiți ai rațiunii se numesc pe ei înșiși, cum altfel decât „treziți”.
Ca orice treabă gata terminată a Diavolului.

(Această postare a fost inițial un comentariu la un articol despre :cum am scăpat de calvinism”. Un cititor s-a arătat intrigat de afirmația mea cum că: „Un al treilea lucru observat a fost că teologia calvină se împacă bine cu teologia carismatică, e chiar rădăcina ei.
Există un mecanism de idei, un lanț deductiv care conduce gândul calvinistului spre carismatism/misticism.
Una din verigile esențiale ale acestui lanț, poate prima este abandonarea logicii: că din moment ce alegerea mea de către Dumnezeu este deasupra logicii, hai să punem în căruța asta a minunilor toate aspectele educației, mai ales acela că Domnul trebuie să se atingă de inima copiilor noștri, nu să-i învățăm noi.
Am început să socotesc așadar teologia carismatică ca rod al rădăcinii calvine și pentru că nu-mi plăceau roadele, am început să-i smulg rădăcinile.”)


Evanghelia ca împlinire a prorocirilor Vechiului Testament. Hristos și evreii (6.) V. F. Marținkovschi

8 august 2021

A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Mai departe. De ce evreii nu acceptă Noul Testament, care este revelat în Evanghelie şi care mărturiseşte că Mesia deja a sosit. Oare de aceea că este «nou» şi ei îl resping sub pretextul fidelității faţă de primul Testament? Dar nu se spune oare la proorocul Ieremia:

«lată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israe] şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care L-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam dreptul de soț asupra lor, zice Domnul. Că iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu»1

Oare nu tocmai acest legământ nou l-a adus Isus din Nazaret?

Bineînţeles, rezolvarea acestei chestiuni cere de la un evreu maximum de independenţă interioară, lipsă de prejudecată şi libertate de opinia străină, tradiţională: numai studierea conştiincioasă a acestei chestiuni în lumina raţiunii şi conştiinţei, în lumina prorocirilor Bibliei va sugera un răspuns obiectiv, totodată trebuie să ai şi curaj moral ca să recunoşti şi să împărtăşeşti deschis aceea ce este adevărat.

Eu însumi m-am convins din experienţă personală ce înseamnă să crezi sau să nu crezi sub jugul obişnuinţei sau opiniei străine. În adolescenţă credeam în Hristos, fiindcă aşa m-au învăţat. În anii de studenţie credinţa aceasta s-a clătinat. Chiar chestiunea privind Personalitatea lui Hristos îmi devenise indiferentă şi «aşa cum i se cuvine unui student», am căzut la îndoială. Viaţa însă m-a făcut să revăd chestiunea şi în aceiași ani de studenţie, după studierea Evangheliei, am găsit un răspuns clar şi hotărât.

În același timp, această căutare m-a învăţat să recunosc şi să înţeleg dreptul omului care gândeşte de a avea îndoieli și să respect aceea ce V. Soloviov numea «necredinţă de bună credință». O astfel de necredinţă protestează nu împotriva adevărului, ci tocmai în numele adevărului se ridică împotriva denaturărilor lui.

Aşa și necredinţa evreilor deseori este doar rodul acelor idei denaturate despre creştinism pe care le crează exemplele proaste ale creştinilor.

Dar acum nu este vorba despre creştini, care pot fi foarte diferiţi, ci despre Hristos. Este EI oare adevăratul Mesia?

Să ne întoarcem la prooroci. Oare nu s-au împlinit prezicerile lor în viaţa lui Isus Hristos?

Profesorul Şiltov de la Universitatea din Harkov, în una din cărţile sale, enunţă următoarea idee: .

Dacă, în veacul al X-lea cineva ar fi prezis că la sfârşitul sec. al XVIII-lea se va naşte în insula Corsica un ofiţer, care va deveni împărat al Franţei, apoi va cuceri o jumătate de lume, în zăpezile Rusiei va pierde o jumătate din armata sa şi îşi va sfârşi zilele pe insula Sf. Elena, oare cine n-ar recunoaşte pe acest erou în personalitatea istorică a lui Napoleon Bonaparte?

Pe când despre Mesia s-a prezis cu mult mai mult, și numai nedorinţa de a crede poate să te orbească într-atât încât să pierzi capacitatea de a vedea faptele. A fost un moment în viaţa mea când şi eu m-am îndoit de existenţa istorică a lui Isus Hristos, dar nu de aceea că nu cunoşteam acest fapt (pe atunci studiam la universitate istoria), ci fiindcă vroiam ca acest fapt să nu fie: căci dacă acest fapt a fost, mă gândeam eu atunci, el mă obligă să recunosc Evanghelia şi toate cerinţele ei morale. Această îndoială deriva atunci la mine din necredinţa de rea credinţă.

Amintesc doar câteva din principalele proorociri despre Mesia, care s-au confirmat în viaţa lui Isus Hristos:

  1. Locul naşterii — Betleem (Mica 5,).

«Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până la vremuri străvechi, până în zilele Veșniciei».

Evanghelia de la Matei 2,: «…S-a născut Isus în Betleemul din Iudea». Vezi, de asemenea. Luca, 2,

  1. Vremea naşterii. Mesia trebuie să vină:

a) înainte ca ludea să-şi piardă independenţa politică:

Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo și de El vor asculta popoarele: (Gen. 49).

Vechiul Targum (adică traducerea arameică a Bibliei) al lui Onkelos raportează acest loc la Mesia. Isus a venit în zilele împăratului Irod, cu puţin înainte de căderea definitivă a independenţei politice a Iudeii, înainte ca «toiagul de domnie să fie fost depărtat din Iuda, înainte de dărâmarea Ierusalimului (a. 70) şi risipirea iudeilor în toate popoarele (v. Mat. 2,).

b) în zilele celui de-al doilea templu.

Îndemnându-l pe Zorobabel să zidească un al ‘doilea Templu, Dumnezeu spune, prin proorocul Hagai:

«Voi clătina toate neamurile, comorile tuturor neamurilor VOR veni, și voi umplea de slavă Casa aceasta, zice Domnul oştirilor. Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor, şi în locul acesta voi da pacea» (Hag. 2,,).

«Şi deodată va intra în Templul său Domnul pe care-l căutaţi; iată că vine, zice Domnul oştirilon». Așa se spune la proorocul Maleahi tot despre cel de-al doilea templu (3,)

Cel de-al doilea templu deja e dărâmat.

Cine dar, în afară de Isus, a venit în acest templu şi a înfăptuit toate semnele măreției amintite? Dacă nu Isus din Nazaret, atunci cine?

Să ne amintim şi de cunoscuta proorocire a lui Daniel (cap. 9-a).

„Tot îngerul Gavriil care-i vesteşte Fecioarei Maria nașterea de la ea a Mântuitorului (Luca 1,,), îi spune proorocului Daniel (a trăit de la 618 până în 530 î. Hr.):

«Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale cele sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinților. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cărmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de șasezeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, și anume în vreme de strâmtorare. După aceste şasezeci și două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop… El va face un legământ trainic cu mulți, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare, și pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustiește, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât». În traducerea rusă stă cuvântul «sed’mina» (nu «nedelea» — săptămână, care transmite exact cuvântul «şavium» ( AU) ) — de genul masculin, în timp ce săptămâna în ebraică de obicei are forma de gen feminin din originalul evreiesc).

Că «sed’mina» (rom. săptămâna) constituie șapte ani, se vede din Talmud, unde se vorbeşte despre vremea venirii lui Mesia (Talmudul babilonean, Sanhedrin, 97a).

O astfel de înţelegere răspunde acelor locuri din Biblie unde al şaptelea an, când pământul trebuie să se odihnească, corespunde cu a şaptea zi a săptămânii şi se numeşte anul sâmbetei sau pur și simplu sâmbăta (Ex. 23, „„ Lev. 25,.,).

De aceea şi cea mai nouă traducere în germană a Bibliei (Menga) transmite săptămâna («sed’mina») prin Wochenjahre.

În orice caz, «neclaritatea proorocirii este înlăturată prin împlinirea ei» în istorie, cum spune pe bună dreptate profesorul Hengstenberg de la Universitatea din Berlin, precum și prin compararea ei cu alte proorociri corespunzătoare din Biblie.

Şaptezeci de sed’mina alcătuiesc 490 de ani, adică circa cinci secole.

Dată fiind complexitatea şi deosebirile dintre vechile cronologii (datorită modurilor deosebite de calcul) şi înţelegerea unor amănunte ale acestei proorociri, există divergențe în calcularea momentelor cronologice ale împlinirii ei. Totuşi din aceste calcule, «nu există nici unul să dea rezultate care ar devia de la data proorocirii cu mai mult de zece ani» (Hengstenberg).

Lăsând la o parte detaliile2 calculelor, avem următoarele fapte istorice indiscutabile pentru ştiinţă. Daniel (care a trăit în sec. 6 î. de Hr.) prezice că peste cinci veacuri şi anume în cursul veacului al cincilea (peste 69 sed’mini — săptămâni, sau 483 de ani) de la darea poruncii privind refacerea Ierusalimului (a fost dată de împăratul persan Artaxerxe, care a domnit din a. 465 până în 425, adică în veacul al cincilea î. de Hr.) — va veni Mesia și se vor produce o serie de evenimente legate de venirea Sa.

Aşa s-a și întâmplat. A venit exact în timpul acesta, a fost dat morţii pe Golgota, şi cu această jertfă de răscumpărare au fost «încetate fărădelegile, ispăşite păcatele şi nelegiurile». După aceea, «cetatea şi Sfântul locaş au fost nimicite de poporul unui domn care a venit» (adică de armatele conducătorului roman de oşti Titus în a. 70 după Hr.), mulţi L-au primit pe Hristos în scurt timp («a făcut legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână — sed’mina»), a incetat jertfa şi darul de mâncare, şi «pe aripa urâciunilor idoleşti… a căzut prăpădul hotărât». Toate evenimentele acestea s-au produs după moartea lui Isus, fiind lăuntric legate de respingerea Lui.

Astfel istoria confirmă prorocirea lui Daniel cu privire la vremea venirii lui Mesia. Totodată, cu ea coincid şi alte preziceri corespunzătoare ale Bibliei, amintite de noi, în cartea Geneza şi la proorocii Hagai şi Maleahi.

  1. Mesia se va naşte din Fecioara. «De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel» (Is. 7):

a) Cuvântul «Fecioara» se află în traducerea siriană (Peshito, sec. 2 î. de Hr.), şi la leronim (Vulgata, sec. 4 după Hr.). Este caracteristic faptul că şi evreii care au tradus Biblia din ebraică în limba greacă la Alexandria, aşa-numiţii cei 70 de tălmăcitori (înţelepţi) — autorii LXX — Septuaginta în sec. II după Hr. — au tradus cuvântul ebraic «alma» map) prin cuvântul grecesc «partenos» (napOevoo) — ceea ce înseamnă «fecioară». Abia după venirea lui Isus Hristos evreii au început să conteste această traducere (comparaţi traducerea lui Acvila în sec. 2 d. Hr., unde «alma» = veav.o, femeie tânără).

b) Pe lângă considerentele filologice, proorocirea despre naşterea de la Fecioară e înţeleasă şi în mod logic: căci ce fel de «semn» putea fi în cazul unei naşteri obişnuite a Pruncului? .

c) Unora le vine greu ca din conţinutul acestui capitol (din context) să recunoască mesianismul acestei proorociri, atribuindu-i doar sensul istoric în legătură cu evenimentul cunoscut din timpul domniei împăratului Ahaz. Dar versetele 11—13 arată limpede că «semnul» este dat nu împăratului Ahaz, ci casei lui David, transferând semnul acestei proorociri din sfera personalului și temporalului în sfera mesianicului şi eternului (din punct de vedere gramatic — singularul versetelor precedente trece, în aceste versete, în plural).

d) Neprihănitul Mesia este o fiinţă supranaturală («minunat, cum e numit EI în vers. 6 cap. 9 din Isaia, în originalul ebraic («minune») — plai ). Şi este mult mai înţeleasă, după legea eredității, naşterea unei fiinţe supranaturale neprihănite pe cale supranaturală (din Duh şi Fecioara), decât pe cale obişnuită.

e) Fenomenul «naşterii feciorelnice» este cunoscut în ştiinţele naturii (partogenezis). Şi este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeul Atotputernic, care l-a făcut pe primul om din țărână, fără mijlocirea oricăror fiinţe, născătoare (adică fără participarea nu numai a tatălui, ci şi a mamei)? NA îT.T2 DZ în «Este oare ceva prea greu pentru Domnul?» (Gen. 18,,.).

  1. Diferite detalii din soarta lui Mesia, chiar şi faptul că El va fi vândut pentru 30 de arginţi sunt prezise de către prooroci.

«Şi Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginţi. Dar Domnul Mi-a zis: «Aruncă olarului preţul acesta scump, cu care M-au prețuit!» Şi am luat cei treizeci de arginţi, şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar» (Zah. 11, ,.); comp. Mat. 27, ș

«Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, şi a zis: «Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat). «Ce ne pasă nouă?», i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginţii în Templu, Și s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii și au zis: «Nu este îngăduit să-i punem în vistieriea Templului, fiindcă sunt preţ de sânge». Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia «Țarina olaruluw», ca loc pentru îngroparea străinilor. lată de ce țarina aceea se numeşte până în ziua de azi «Țarina sângelui».

  1. Proorocul Isaia, în cap. 53, descrie atât de amănunțit tabloul chinurilor lui Hristos cu 700 de ani înainte de întâmplarea lor, de parcă el însuşi ar fi stat atunci lângă crucea de pe Golgota. Şi pe baza aceasta noi, creştinii, îl considerăm pe Isaia un evanghelist al Vechiului Testament.

De caracterul uimitor, supranatural al cuvintelor sale este conștient și însuşi proorocul, când spune: «Doamne, cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? În zadar tâlcuitorii evrei de mai târziu, de-acuma în era creștină, au încercat să raporteze acest capitol la întreg poporul Israelului. Lucrul acesta vine în contradicție măcar şi cu vers. 8: «Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?» Şi mai departe cuvintele: «… nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui» (vers. 9) — nu pot fi spuse despre nici un popor în genere. De aceea ele nu sunt aplicabile la Israel, care în fiecare an, de Ziua Judecăţii, se căieşte de păcate. Tocmai pentru aceste păcate şi a murit Mesia: «pentru păcatele poporului Meu El a fost lovit de moarte».

Nu se pot spune despre Israel nici aceste cuvinte: «ca o oaie mută înaintea celor ce o tund», fiindcă Israelul, ca şi oricare alt popor asuprit, n-a suferit în tăcere. Să ne amintim măcar şi de răscoalele sângeroase ale lui Bar-Cochba. lată cât de lipsite de temei sunt explicaţiile iudeilor de mai târziu (cele apărute după Hr.).

Cât priveşte vechile interpretări iudaice, ele raportează „această prorocire (Is. 52,,., şi 53) la Mesia:

  1. Targumul lui Ionatan ben Uziel (în Biblia rabinilor. Varşovia, 1883). M>YTI IIRNP2
  2. Talmudul din Babilon, Sanhedrin, 98 b.
  3. «Zohar» (Cabbala), t. I, p. 181 a, b; t. III, p. 280a.
  4. lalcut Şimoni, t. II, p. 53.

Dacă citim cu atenţie Evanghelia, vom recunoaşte fără greutate în Isus Hristos chipul de suferind al «omului durerii», despre Care se vorbeşte la proorocul Isaia; vom găsi aceleaşi amănunte, ţel, caracter şi roade ale suferințelor Lui mesianice. Ţelul suferințelor Lui la Isaia este acelaşi ca şi în Evanghelie: «El suferințele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre… Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste EI, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor» (Is. 534%):

Isus Hristos spune despre Sine: «Fiul Omului a venit să-Și dea viaţa răscumpărare pentru mulţi» (Mr. 10,). «După cum a înălțat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 3,, ,,)

Isaia spune: «A fost chinuit şi asuprit, dar n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund».

Evanghelia povesteşte că martorii mincinoşi l-au clevetit pe Isus în faţa Sinedrionului. «Marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Isus tăcea» (Mat. 26,.,).

Mai târziu, adus la judecată înaintea lui Pilat «n-a răspuns nimic la învinuirile preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor. Atunci Pilat i-a zis: N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei? Isus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că se mira foarte mult dregătorul» (Mat. 27, ,,). |

«Şi a fost pus în numărul celor fără de lege», se spune la Isaia.

Şi într-adevăr, Isus a fost răstignit între doi tâlhari. Chiar şi un aşa amănunt ca îngroparea lui Isus în mormântul unui om bogat — Iosif din Arimatea, membru al Sinedrionului (Mat. 27 a confirmat proorocirea lui Isaia: «Groapa lui a fost pusă între cei răi, dar mormântul Lui la un loc cu cel bogat, fiindcă nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui». Şi mai departe — El a înviat din morţi şi a văzut «sămânță de urmaşi», un şuvoi de noi urmaşi, care nu încetează de mii de ani. Cu părere de rău, acest capitol nu se citeşte în sinagogă. Oare nu de aceea fiindcă el vorbeşte atât de clar despre Isus Hristos? Mi-amintesc că un cunoscut de-al meu — un tânăr evreu, într-o sâmbătă, fiind la sinogogă, a întrebat cu glas tare pe cei prezenţi: «Despre cine vorbeşte capitolul 53 din Isaia dacă nu despre Isus Hristos?». Întrebarea a stârnit, fireşte, o dispută aprinsă între cei ce l-au auzit.

  1. Ieremia 31:31-32

    2. Una din dificultăţile unor astfel de calcule o constituie chestiunea privind începutul perioadei indicate de Daniel, adică vremea când s-a dat porunca de restabilire a Ierusalimului (cap. 9,,), fiindcă ştim din Biblie despre două asemenea porunci ale lui Artaxerxe (Ezra 7, Neemia 2). Cunoscutul învățat Isaac Newton și alții socot începutul vremea când s-a dat prima poruncă, adică anul al șaptelea al domniei lui Artaxerxe, sau anul 457 î. de Hr.

Această metodă de calcul oferă o uimitoare corespundere a cifrelor istorice, şi anume: 457 ani din era de până la creştinism şi 33 de ani ai credinţei creştine alcătuiesc exact 490 de ani. După Daniel, Hristos trebuie să se arate deschis înaintea poporului ţinând o predică (după Evanghelie — având deja vârsta de 30 de ani) peste 69 de săptămâni (sed’mini), adică peste 483 de ani, socotind de la anul 457 î. de Hr. Asta ne aduce la anul 26 după

Hr. (483 minus 457) — timpul ieșirii lui Hristos în fața poporului şi la anul 4 după Hr. — vremea nașterii Lui. Deci, după Daniel, reiese că cronologia noastră creştină întârzie cu patru ani. Datele ştiinţifice de mai târziu au arătat, însă, că anume în cronologia erei creştine este o greşeală (a fost făcută în sec. VI de abatele învăţat Dionysius Exiguus) şi exact de 4 ani, adică Hristos s-a născut în realitate cu 4 ani mai înainte decât se socoate în general.


Groapa este în livada de vișini, recenzie

5 august 2021

Sunt cărți renumite despre holocaust, ca jurnalul Annei Frank sau Lista lui Shindler.
Renumele acestor cărți este legat fără îndoială de exploatarea turistică a unor locații fizice, cum sunt ascunzătoarea lui Anne din Amsterdam și Fabrica lui Shindler din Cracovia.
Nu mai puțin valoroase din punct de vedere al reușitei transmiterii emoțiilor și faptelor istorice sunt cu siguranță și alte cărți.
Aș aminti „Evrei, treceți Nistrul”, de Sonia Palty sau cartea doamnei Miriam Bercovici, „Jurnal de Ghetou”.
Pe lângă aceste cărți, care descriu holocaustul românesc, am mai găsit una, un jurnal excepțional de realist, scris tot acolo, în Transnistria (de fapt chiar dincolo de Bug), la fața locului, pe bucăți de hârtie stenografiate de către pictorul Arnold Dagani, deportat împreună cu soția lui Anișoara. Cartea se numește „Groapa este în livada de vișini” și descrie în mod jurnal chinurile deportării: smulgerea de acasă, convoaiele, cazările, epurările prin împușcarea celor slabi, foamea, frigul, jaful și permanenta frică. Apoi, evadarea lor reușită.
Citind-o, ca creștin cunoscător al profețiilor, mi-am amintit: „ Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. 67 În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28
Socotesc că suferințele lor sunt mărturii ale pedepsei lui Dumnezeu, împliniri ale blestemelor, pentru învățarea celorlalte popoare.
Isaia explică logica pedepsei: „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” Isaia 26:9, iar atitudinea lui Isaia față de aceste judecăți este: „Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu” tot acolo scrie.
Faptul că aceste atrocități s-au petrecut în mijlocul Europei, printre celelalte neamuri nu este întâmplător, este pentru ca „locuitorii lumii să învețe dreptatea.”
Dau o porțiune mai lungă din jurnal și apoi voi mai comenta puțin:
„18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

………………………………………………………………………..

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghetoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

„Vânat liber”, așa spuneau despre ei înșiși deportații.
Prima carte în care am citit descrisă frica a fost Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar el nu a fost deportat, a trăit în frică chiar în București.
Apoi aceste cărți.
Dar ce zic evreii creștini despre aceste frici?
Cei cu care am vorbit eu au ocolit cu grijă acest subiect și am înțeles de ce.
Subiectul e sensibil și poate alimenta antisemitismul creștin și l-a alimentat.
Atunci când zici că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei, înseamnă că suferința lor este de înțeles. Iehuda patet (Iuda suferă) a scris Nae Ionescu în prefața romanului lui Mihail Sebastian „De 2000 de ani” iar Mihail a răspuns umilirii acceptând publicarea cărții cu această prefață. Nu se putea o mai mare înfrângere pentru filozoful Nae Ionescu.
Istoria l-a contrazis pe Nae.
Iată ce scrie el: „Iuda suferă. De ce?Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.” O teorie antisemită clasică. Răspunsul Bibliei din profeți este că evreii suferă dinainte de venirea lui Mesia, ei au fost risipiți cu 600 de ani înainte, pentru că nu au ascultat de Moise și de profeți, nu doar pentru că L-au răstignit pe Domnul.
Și pentru ca gâgâiala filozofului să fie completă, acesta și-a dat cu părerea și despre sionism, deși Mihail Sebastian nu era sionist deloc:” Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.” A mai scris prostii Nae, tot acolo, nu le redau.
La puțini ani după ce Nae Ionescu a scris această prefață, „evenimentul care nu se va întâmpla niciodată” s-a întâmplat, evreii și-au făcut stat și apoi au cucerit Ierusalimul.
Așa că nici măcar creștinii nu amintesc suferința evreilor ca pedeapsă, pentru că ideea se amestecă cu justificarea antisemitismului și puțini pot vedea diferența.
Suferința este o constantă a tuturor oamenilor, nu doar a unei etnii.
Dar cel înțelept suferă mai mult.
Și cel ce iubește suferă mai mult.
Iar dacă iubim pe Dumnezeu și pe oameni, dacă căpătăm înțelepciunea Lui, vom suferi suferința Lui, agonia Lui.
Pentru noi toți urmează o groapă undeva, poate nu la un an după căsătorie și poate nu într-o livadă.
Și pentru cei mai mulți nu de glonțul semenului, ci de boala sau bătrânețea ce ne par normale.
Dar cauza morții e aceeași: păcatul, și nu groapa e spaima cea mare, ci învierea de după.
Fiorii care însoțesc citirea unei astfel de cărți nu trebuie să-i simțim doar empatizând cu evreii deportați peste Bug, nici cu cei deportați „doar” peste Nistru, sau cu cei ce și-au trăit fricile nedeportați, ci cu umanitatea pe de-a-ntregul.
Și eu, și tu suntem deportați în lagărul numit lume, închiși de lanțuri de pofte și nevoi, păziți de gardieni numiți opinie publică sau minciuni convenționale.
Bucuria pe care o retrăim însoțind pe Arnold și pe Anișoara în evadarea lor de la Gaisin este ca bucuria pe care ar trebui să o aibă fiecare om care evadează din lume, la „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”.
Există două viziuni despre viitor, viziuni diametral opuse, amândouă cu puternice rădăcini în trecut:
-una, cea umanistă, progresistă, evoluționistă, ce socotește trecutul ca miliarde de ani și viitorul îl „vede” indefinit cronologic, dar bine definit tehnologic, progresăm deci trăim.
-alta, cea biblică, realistă, creaționistă, morală, etică, ce socotește trecutul scurt, de 6000 de ani și viitorul și mai scurt, „neamurile se ostenesc pentru foc„.
Ca creștini, zicem că trăim în a doua, dar ne comportăm ca-n prima.
Și încă un gând.
Am meditat de câteva luni încoace la un proverb biblic: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept
Proverbe 13:20
Cum putem umbla cu înțelepții?
Hai să-i socotim pe 3 dintre ei: Noe, Daniel și Iov.
Toți au trăit în trecut, dar faptele și vorbele lor sunt înregistrate, sunt scrise.
Cei mai mulți dintre înțelepți au trăit în trecut, au murit și au lăsat cărți. Înțelepții de astăzi, nu-i știm sau nu-s pe-aproape, tot la cărți rămânem.
Umblăm cu înțelepții citind cărțile lor.
Iar unii din cei mai înțelepți oameni au fost profeții biblici.
Profeți care au prevestit aceste urgii pe care le trăim astăzi.



Adunare 25 aprilie 2021

4 august 2021

Israel – popor ales. Hristos și evreii (5.) V. F. Marținkovschi

4 august 2021

Poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic.

Dar poporului evreu îi fusese dată o anumită, o mare misiune, pentru ea a fost.el «ales».
Fiecare popor are o vocaţie a sa deosebită, fiecare este chemat să-şi spună omenirii cuvântul .

Şi nu are oare fiecare om o sfântă chemare personală a sa, deosebită — de a descoperi adevărul lui Dumnezeu prin darurile pe care numai el le are?

Gogol şi Dostoievski credeau într-un astfel de „mesianism” al poporului rus: şi va veni un timp când în chinuri şi suferințe se va naşte, spre bucuria lumii, acest «cuvânt rusesc» deosebit, o revelaţie deosebită asupra vieţii. .

Mickiewicz era şi el însufleţit de credinţa mistică în vocaţia deosebită a poporului polonez.

Pe când evreii sunt un popor în esenţă recunoscut, «ales». Şi aici, ca întotdeauna, noblesse oblige; dar odată cu abaierea de la îndatoriri se pierde şi demnitatea ce-i era proprie.

După cum am mai spus, poporului evreu i-a fost încredinţată măreaţa misiune de a vesti tuturor popoarelor credinţa în Dumnezeul unic. Dar asta nu e totul: credinţa într-un singur Dumnezeu o propovăduiau încă așa gânditori greci ca Socrate şi Platon, deşi nu atât de clar ca Biblia.

Esenţa caracterului ales al evreilor a constituit-o descoperirea lui Dumnezeu Însuşi pe pământ, revelaţia despre calea spre comunicarea nemijlocită cu Dumnezeul viu în persoana întrupării Lui —Mesia.

Toate religiile lumii, într-un grad diferit de intensitate şi profunzime, aspiră spre Dumnezeu, căutând acces la El. Dar fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă pentru om.

Setea de a găsi calea spre El o au toate popoarele: tocmai ea a şi creat nevoia de un Mântuitor, Care urmează să vină și să transforme omul, apropiindu-l de Dumnezeire. Această credinţă în Mijlocitor şi Ispăşitor poate fi găsită în speranţele confuze ale legendelor şi ritualurilor din vechime, în misteriile greceşti, în învăţătura lui Zoroastru şi altor înţelepţi ai Orientului (din mijlocul lor au venit cei «Trei magi» pentru a i se închina lui Isus Hristos, când s-a născut la Betleem).

Însuşi faptul venirii lui Mesia trebuia să aibă loc în mijlocul poporului evreu.

«Materialismul sacru» ce-i este caracteristic, capacitatea de a realiza principiul spintual şi de a spiritualiza materia constituiau acea trăsătură, în virtutea căreia, după părerea lui V. Soloviov, Dumnezeu a binevoit să se întrupeze anume în mijlocul acestui popor.

Veacuri întregi a durat pregătirea acestuia pentru primirea lui Mesia. Despre el proroceau sfintele slujbe din Templu, însăşi construcţia lui şi obiectele sfinte (chiar şi veşmintele preoţeşti1— despre el «vorbeau în Lege Moise şi proorocii».

Aşadar, cuvântul despre Dumnezeu şi Mântuitorul trimis de El — aceasta este misiunea sfântă dată poporului evreu.

Rămâne oare poporul evreu credincios acestei misiuni?

Nu cumva abaterea de la ea este izvorul principal al suferinţelor lui?

Şi într-adevăr, păstrează oare evreii din zilele noastre acea credinţă fierbinte în Dumnezeu, care a făcut să iasă din pieptul lui Isaia rugăciunea:

«O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorf, s-ar topi munții înaintea Ta ca de un foc…»2

Cu părere. de rău însă, în ce priveşte intelectualitatea evreiască, tineretul studios evreiesc, nu s-ar putea da un răspuns pozitiv în sensul acesta.

Am vizitat odată, la Praga, căminul studenţilor evrei de acolo; în timpul unei discuţii pe o temă religioasă i-am întrebat pe studenţi: «Cine dintre voi crede în Dumnezeu?».

— «Fiecare are dumnezeul său», a răspuns evaziv unul din ei.

— «Acesta nu este un răspuns la întrebarea mea. Cine dintre voi crede, conform Bibliei, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacov, în Dumnezeul Care ne-a creat, nu în dumnezeul pe care l-am creat noi?»

— «Într-un aşa Dumnezeu nimeni din noi nu crede…»

‘«În aşa caz, eu sunt aici printre voi singurul evreu», am spus eu râzând, «fiindcă eu cred în Dumnezeu după Biblie, în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov. Şi de acum încolo voi încerca să vă convertesc nu la confesiunea creştină, ci, mai întâi, la cea iudaică».

Ateismul a devenit, pare-se, chiar o trăsătură tipică a studenţimii evreieşti.

Fireşte, nu voi generaliza această constatare, deoarece cunosc şi alte fapte din viaţa poporului evreu.

Dacă în 1922 tineretul evreu a organizat la Odesa, de Ziua Judecăţii o procesiune antireligioasă prin faţa sinagogilor cu strigăte profanatoare: «Weg mit Gott!»,(afară cu Dumnezeu! n.n.) dreptatea cere să amintesc şi faptul că acest apel a rămas fără răspuns din partea credincioşilor.

La cunoscuta dispută antireligioasă cu Lunacearski, care a avut loc la Moscova, în 1921, alături de noi, oponenții din partea creştinilor, s-a pronunţat în apărarea nobilă şi îndrăzneaţă a credinţei în Dumnezeu rabinul Ia. I. Maze, de care am amintit mai sus.

Dar cu toate acestea, eu l-aş ruga pe fiecare evreu conştient să răspundă la întrebarea: crede el în Dumnezeu și numai în El Unul cu toată credinţa vie? Căci dacă religia nu este la noi pe primul loc, atunci ea nu este deloc, cum pe bună dreptate spune Reskin: Doar Biblia ne învaţă întâi de toate despre monoteismul moral şi cel etic.

Și orice preferinţă a exteriorului faţă de interior şi a materialului faţă de spiritual nu este oare închinare la idoli?

În acest caz, neîndoios este că orice evreu care şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu a încetat de a mai fi evreu.

1. Vezi Cartea „Lumină din umbra harurilor viitoare. de I.V. Karghel
2. Isaia 64


Afaceri cu suflete de copii – carte online

3 august 2021

Ceea ce „hotărăște” naționalitatea unui popor este limba, spunea doctorul Max Nordau, acum mai bine de 100 de ani, atunci când încă imperiile Austriac, Otoman și Rus căutau să se salveze de răbufnirea internă a dorinței de afirmare a spiritului național al popoarelor oprimate.

De atunci au trecut ani și războaie iar spusele lui Max Nordau s-au adeverit.
Forța unei națiuni este dată de câștigătorul războiului limbii, de câți ajung să vorbească acea limbă. Și cum.
Iar muniția acestui război este literatura, textul scris, ideile purtate pe pagini, care fac să înflorească mințile, să le pasioneze și să le scoată din starea de consumator de materie în cea de formator de idei, astfel încât materia să rămână ceea ce-i este dat: farfurie, nu mâncare, haină, nu trup.
Literatura hrănește o limbă și-i face viguroși intelectual pe vorbitorii ei.
Lipsa literaturii, a preocupării pentru citit, folosirea hârtiei mai mult pentru ștergerea celor două capete ale tubului digestiv decât pentru aducerea de cuvinte sub ochi și trimiterea de cuvinte din minte, e semnul degradării unei limbi și a slăbirii vitalității națiunii ce-o vorbește.
După planul profetic, noi trăim epoca înfrunzirii copacilor și a smochinului, adică epoca înfrunzirii națiunilor (toți copacii), printre care și evreii (smochinul).
Iar această înfrunzire a națiunii cum se face? Limba hrănește națiunea și literatura hrănește limba.
După urgia comunistă, anii imediat de după revoluție au fost mai puțini productivi în literatură.
Chiar dacă a fost o abundență de informație, acea informație a fost haotică și puțin s-a scris exact despre acel timp.
Oamenii erau puși pe căpătuială, nu pe scris în anii 90.
Ceea ce vă propun astăzi spre citire este o carte care descrie tocmai acele vremuri.
Anii 90 au fost ani în care românii nu știau nimic despre capitalism și funcționarea lui, nici despre valorile care se schimbă în „lumea liberă”.
Cartea „Afaceri cu suflete de copii” a medicului Maria G. umple puțin acest gol, lipsa de literatură din anii 90.
Și pentru cei ce au trăit acele vremuri, cartea va trezi amintiri duioase, înaintea înțelegerii durerii provocate de întreaga mașinărie de făcut bani inventată de un vânzător de oameni.
Pentru că acest lucru îl dezvăluie cartea: ițele unei afaceri cu copii, bine mascate sub activitatea filantropică a câtorva fundații, fundații conduse cu mână de fier atât în România, cât și în Statele Unite de către un singur om.
Ceea ce nu scrie cartea este că acest lucru nu s-ar fi putut petrece dacă omul n-ar fi avut legături bine unse cu structurile dinainte, dar scrierea cărții a fost un strigăt care a ajuns sus de tot și a făcut ca în scurt timp, adopțiile internaționale să fie oprite prin lege.
Citiți cartea, meditați asupra ei și faceți așa încât să câștigați un simț al analizei oamenilor, sau al cercetării duhurilor, „căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși„.
După scrierea cărții, autoarea și soțul au fost contactați și convocați de oameni sus-puși, relații ale „generosului filantrop”.
Ca explicație, soțul a replicat calm: „cartea este un roman”.


Vă îndemn să citiți cartea, s-o recomandați și altora și să faceți în situații asemănătoare, la fel ca „autorii” cărții: să umblați după cugetul bun și după „cum este scris”, în orice situație.
Descărcați cartea de aici:
doc, https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.doc
sau pdf: Afaceri cu suflete de copii
Link pdf: https://vesteabuna.files.wordpress.com/2021/08/afaceri-cu-suflete-de-copii.pdf
(Pentru utilizatorii de wordpress: am observat că sunt probleme la descărcarea cărții pe telefon în aplicația WordPress, deschideți în Chrome, sau altceva.)
Publicată cu permisiune.


Decăderea spirituală a poporului evreu. Hristos și evreii (4.) V. F. Marținkovschi

2 august 2021

Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Ce fel de suferinţă este aceasta pe care o îndură poporul evreu?

Să mă ferească Domnul de orice condamnare din partea mea a acestui popor şi să-mi ajute să ating cu grijă şi compasiune rănile lui de veacuri!

Dar în acelaşi timp, în numele adevăratei iubiri faţă de om, trebuie să am curajul să vorbesc adevărul, să spun lucrurilor pe nume, încercând să stabilesc diagnoza bolii în mod just şi profund. Căci ce înseamnă iubirea fără adevăr? Şi care este preţul adevărului fără iubire? lar pe acestea două poate să le îmbine ca adevărat numai înţelepciunea Divină.

Pe de altă parte, îi voi ruga pe cititorii mei evrei să mă asculte cu răbdare și curaj.

Evreii şi-au pierdut măreţia lor şi demnitatea lor morală… Chiar şi ei recunosc asta. Theodor Herzl recunoaşte în carnetul său de note neajunsurile morale ale poporului său «Die Juden weisen moralische Defekte auf» (Theodor Herzl Tagebucher, Berlin, 1922). Ei trec printr-o reală decădere spirituală şi sărăcire morală. Şi tocmai asta e cel mai rău în soarta lor. Ei au pierdut chipul măreț al poporului lui Dumnezeu, căruia i-a fost încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu, care are «înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele…» (Rom. 9,).

Vechiul eroism al evreilor s-a preschimbat în timiditate şi laşitate, credinţa în valori spirituale invizibile a degradat în prețuirea valorilor materiale vizibile, palpabile.

Marele nostru filozof rus Vladimir Soloviov a fost un prieten al poporului evreu, şi el şi-a exprimat simpatia sa față de acesta într-o serie de lucrări («Talmudul şi literatura modernă despre el, «Israelul Noului. Testament», «Necrolog pentru Iosif Davidovici Rabinovici» ş.a.).

În articolul «Creştinismul şi problema evreiască», una din lucrările sale cele mai semnificative în acest sens, sunt amintite trei trăsături de mare valoare proprii geniului poporului evreu, şi anume:

1) credinţa intensă în Dumnezeul Viu,

2) puterea sentimentului personal (conştiinţa profundă de sine ca personalitate liberă) şi

3) aşa-numitul materialism sacru, în virtutea căruia evreul tinde spre sacralizarea materiei, spre imprimarea principiului religios tuturor relaţiilor pământeşti reale (personale, econo-mice, familiale, sociale), aşa cum se vede asta din numeroasele prescripţii, reguli şi ritualuri expuse, de exemplu, în cartea «Leviticul».

Dar fără legătura vie cu Dumnezeul viu, aceste trei trăsături au degradat în contrariile lor spirituale: credinţa în Dumnezeul viu s-a transformat în autoadorare, puterea sentimentului personal s-a denaturat, devenind vanitate bolnăvicioasă — egocentrism (de aceea evreului îi place să vorbească așa de mult despre sine!), iar materialismul sacru s-a transformat în patima deloc sfântă pentru înavuțire.

«Fiii proorocilor şi legământului» au degradat în negustori şi afacerişti de bursă.

Apostolul Pavel a fost un evreu tipic: cu setea nestinsă de a-l proslăvi pe Dumnezeul său el mergea din ţară în ţară, purtând vestea cea bună despre Mesia iudeilor şi elinilor, până când sabia ostaşului roman n-a curmat această energie nobilă.

Evreul de azi merge şi el din ţară în ţară, dar el nu poartă nici o veste bună, nici o misiune — doar tragica întrebare despre sine însuşi tăinuiesc buzele arse şi privirea bolnavă a acestui peregrin.«jidovul rătăcitor» — Ahasverus.

El nu are ce spune oamenilor: el tace şi suferă în tăcere. Şi mai rău este că tace şi Dumnezeul lui Israel. De multe, multe veacuri durează această tăcere a lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu (Șehina), care se afla în templu, l-a părăsit. «I-cabod» «s-a îndepărtat slava de Israel» — în aceasta constă esenţa profundă a tragediei evreieşti.


Nu moartea este cel mai îngrozitor lucru, ci învierea fără Dumnezeu

31 iulie 2021

Atunci va fi uluiala lor.” Mica 7:4

Discutam azi „la foișor” cu o cunoștință, martor al lui Iehova.
Om educat, relativ bogat și nu foarte atașat de principiile „organizației”, destul de destupat cât să nu fie dogmatic și să poți purta cu el un dialog fără anateme.
Meditasem de câteva zile la Luca 16 și n-am spus la prea mulți.
Lui i s-a potrivit textul, căci martorii nu cred în pedeapsa lui Dumnezeu.
Dar s-o iau cu începutul.
Foișorul este un loc de recreere, la firmă, acoperit, înconjurat cu iederă și copaci, cu 6 scaune și o măsuță, destul de larg să stea de vorbă 6 oameni.
Acolo am povestit cu martorul meu.
Luca 16 ne descrie mijlocirea păcătoșilor.
Chiar așa, în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
Adică, dogmele Bisericilor tradiționale susțin că sfinții mijlocesc pentru oamenii vii și că trebuie plătit la biserică pentru morți.
Parcă se susține și că tu ca viu te poți ruga pentru sufletul celui mort și că cel mort, mai ales dacă a fost sfânt, se roagă pentru tine.
Problema este nu avem argument biblic pentru această inovație teologică.
E posibil ca singurul picior al acestei mese să fie cel financiar, că totul se face taxat.
Dar să revin.
… în Biblie nu scrie nimic despre mijlocirea sfinților, dar scrie totuși despre mijlocirea morților.
A murit şi bogatul şi l-au îngropat. 23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui 24 şi a strigat: ‘Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta’. 25 ‘Fiule’, i-a răspuns Avraam, ‘adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. 26 Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.’ 27 Bogatul a zis: ‘Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu, 28 căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin’.
Vedem deci o mijlocire a celor morți pentru cei vii. Bogatul mort mijlocea la Avraam pentru frații săi vii, să trimită pe Lazăr „să le adeverească aceste lucruri„.
Toată problema cu această mijlocire este că nu a fost acceptată.

Avraam a răspuns: ‘Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei’. 30 ‘Nu, părinte Avraame’, a zis el, ‘ci, dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi’. 31 Şi Avraam i-a răspuns: ‘Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi’.”
Așa că răspunsul pe care ar trebui să i-l dăm unuia care crede în mijlocire este dat de Avraam, să creadă Scripturile cei ce trăiesc, atât timp cât trăiesc…”ca să nu vină în acest loc de chin„.
Nu să dea bani „pentru suflet” cuiva.
În satul în care am crescut erau mai bine de un sfert din sat martori ai lui Iehova, cunosc subtilitățile doctrinei lor, așa că am atins discret cu omul meu, coarda aceasta a pedepsei morale, a exemplului pedepsei evreilor, am povestit mult.
Am discutat despre teologia înlocuirii, prezentă și la martori, ca la toți, despre profeția celor 2300 de ani, despre Ezechiel 38, munții lui Israel, despre Ieremia 16, pescari și vânători, lucrurile se legau logic, așa că m-a ascultat cu interes.
M-am întors la coarda „pedepsei” de la Luca 16 și am ciupit să sune mai tare, am amintit de Felix și de Pavel care l-a îngrozit.
Omul asculta.
A răbufnit: „moartea este cel mai îngrozitor lucru!”
„Nu-i adevărat, învierea este, trezirea dincolo în chin, regretul tardiv va fi uluiala lor, va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”…am replicat.
Totuși nu își putea imagina un Dumnezeu care este dragoste, să pedepsească.
Dacă scoatem din Biblie perspectiva pedepsei trebuie să scoatem potopul, Babelul, Sodoma și Gomora, paștele și urgiile Egiptului, nimicirea Canaaniților, robia asiriană și babiloniană, nimicirea Babilonului, zdrobirea perșilor, războaiele punice, nimicirea Ierusalimului și împrăștierea evreilor în lume de 2000 de ani.
Dacă scoatem pedeapsa și logica pedepsei din Biblie rămânem fără Biblie, rămânem cu o coajă de poveste lipsită de logică, de argument și de putere.
De fapt rămânem cu teologia care se vestește astăzi, o teologie fără frică de Dumnezeu, că de-ar fi cu frică nu ar vinde-o nimeni.
Am încheiat discuția cu prietenul meu ciupind și mai tare coarda cea mai subțire, cea a identității și i-am spus că nu putem să nu ne uităm la evrei, numiți „martorii lui Dumnezeu” în Isaia 43:10, la pedeapsa lor de-a lungul istoriei și la vindecarea lor de acum.
Am vorbit că s-a-ntrebat.
Dar pentru cine nu-ntreabă….înseamnă că nu i-a pictat nimeni vis(ualiz)area asta!


Vânătorii trimiși…

21 iulie 2021

…trebuie să aibă drumuri.
Am învățat la istorie că a fost o epocă a popoarelor migratoare, acum…vreo 1000 de ani.
Cam fals.
Migrații sunt și acum.
Dimineață stăteam la ghișeu să-mi schimb permisul, în fața mea, o familie. Doamna de la ghișeu întreabă: „Ce-i cu permisul ăsta așa de expirat?” Am fost mulți ani în Canada. A zâmbit doamna, au zâmbit ei, și-au făcut poze și în 3 minute au plecat. Repatriere. Migrații.
Migrează românii, au migrat nemții din România, evreii din România.
Aceste migrații sunt profețite.
Mai ales cele ale evreilor. (Migrațiile românilor sunt pustiiri.)
Azi, președintele Belarusului, (alături de cel al Rusiei și al Turciei, aflați cu toții în dezacord sever cu lumea vestică) a promis și el că va da drumul emigranților spre Europa prin țara lui.
Voi i-ați chemat. Descurcați-vă!” vezi sursa.
Șahul acesta numit geopolitic arată așa acum: americanii pleacă din Afganistan, talibanii recuceresc țara și întreaga infrastructură politică fost pro-americană va trebui să emigreze: milioane de polițiști, militari și familiile celor din aparatul de stat vor fugi. Unde?
Unde este scris, să facă un lucru profețit de Dumnezeu: „Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui, şi, după aceea, voi trimite o mulţime de vânători şi-i vor vâna pe toţi munţii şi pe toate dealurile şi în crăpăturile stâncilor.” Ieremia 16:16
Scriu demult pe acest blog că acești emigranți care au luat drumul spre vestul Europei fac un lucru demult scris despre ei.
Ce a scris Ieremia.
Rusia și Belarus nu vor împiedica aceste migrații, le vor favoriza.
Ei nu știu că împlinesc un plan. „Dar el nu judecă așa!” a zis profetul despre o altă situație identică, când un popor a fost pus să pedepsească pe un alt popor pentru păcat, dar cel ce pedepsea „nu judeca așa”.
Nici afganii, nici rușii și nici chiar americanii nu știu că mișcările lor de trupe sau migrațiile împlinesc un Plan demult scris. Aceste amănunte le știu doar cei ce se apleacă cu seriozitate și credință asupra textului profetic și-l înțeleg.
Valul de migranți sporește antisemitismul din vestul Europei.
Ca urmare evreii vor pleca în Israel, după cum este scris în tot Vechiul Testament și după cum vedem că se întâmplă.
Ieri am citit Ieremia 30.
Parcă descrie vremea de acum.
Este acolo un verset care demult m-a pus pe gânduri: „Totuşi toţi cei ce te mănâncă vor fi mâncaţi şi toţi vrăjmaşii tăi, toţi, vor merge în robie; cei ce te jefuiesc vor fi jefuiţi şi voi da pradă pe toţi cei ce te pradă.” V16 Cine? Nemții, românii, rușii?
Am cumpărat și am citit pe nerăsuflate aseară cartea „Groapa este în livada de vișini” de Arnold Dagani, jurnal de Transnistria al pictorului cernăuțean Arnold Korn (ebreizat Dagani). Sonia Palty, doamna Bercovici și alții au scris despre jaful, chinul și uciderile din Transnistria „românească”. Despre români și ruși pot spune că au plătit și au împlinit versetul. Vină mare!
Dar ce-am gândit și n-am spus tare a fost despre nemți.
Nu vedeam nici o urgie acolo, deși am fost de zeci de ori în Germania.
Am rude multe și prieteni.
Poate de aia n-am zis.
Și pentru că e o țară dezvoltată, perfectă, nici urmă de urgie acolo.
Când am văzut inundațiile de săptămâna trecută am zis la niște prieteni duminică seara la o înghețată în grădină, după o zi toridă.
Am îndrăznit.
Se făcea noapte povestind cu prietenii mei (tovarăși de blogherit, de wordpress) când am văzut spre Apahida fulgere mici pe cer. Se apropiau. Mi-am smuls niște vișine să plec și vântul s-a pornit într-un minut-două.
Când am pornit mașina, deja ploua.
La 3 minute bătea gheața și n-am mai văzut nimic. Cunoșteam bine drumul, m-am ascuns sub podul hingherilor, unde era deja plin de mașini, inclusiv o mașină de poliție.
În Cluj a fost prăpăd.
Am plecat spre serviciu, slavă Domnului, ochiul ciclonului nu trecuse pe-acolo, acasă, doar o creangă de piersic bătrân s-a rupt.
Ce mare ești Doamne!
Acoperișul liceului unde au absolvit fetele noastre a fost dat jos. La un kilometru de noi.
Duminică la amiază după adunare am ascultat predica luI Aurel Gheorghe, din Apocalipsa.
Mi-a plăcut o specificare cum că „iată eu vin curând” se poate traduce: iată eu vin în mod rapid.
Venirea Domnului va fi într-o succesiune rapidă de evenimente profețite.
Și a mai scris Ieremia: „Mânia aprinsă a Domnului nu se va potoli până ce va împlini şi va înfăptui gândurile inimii Lui. Veţi înţelege în totul lucrul acesta în cursul vremurilor.” 30:24
Înțelegem tot mai bine.
Urgiile profețite, catastrofe naturale, epidemii, migrații, inundații, incendii, toate sunt pe noi, „alocurea” unele!
Dar cu ce-am început? Cu drumurile vânătorilor. Tocmai nu pricepeam de ce-i Lukașenko supărat pe UE.
Ca să permită împlinirea profeției.
Vânătorii trimiși trebuie să aibă drumuri.
Înțelegem tot mai „în totul’.



13 ani de blog

18 iulie 2021

Mulțumesc lui Dumnezeu.
Chiar dacă ultimele luni au fost cu activitate mai restrânsă pe blog (promit să revin în forță), fiecare zi de 16 iulie îmi trezește amintiri: wordpress mă anunță că blogul Vestea Bună s-a născut acum …n ani.
În ultimele luni mi-am dat mai mult timp unei campanii de „citit” cărți, istorie, documentare, comentarii.
Multe nu s-au schimbat: numele blogului, stilul, frecvența postărilor, abordarea și atitudinea, s-a schimbat lumea, oamenii, m-am schimbat eu, împrejurările s-au schimbat.
Acum 13 ani eram părinți de adolescenți, îmi trăiau părinții, socrii, acum mi-au murit părinții, socrul, copii s-au căsătorit toți și suntem bunici de 3 nepoți.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru voi, cei ce mă urmăriți, mulțumesc că am putut să vă fiu de folos cu peregrinarea mea pe pășunile cuvintelor.
Vă mulțumesc și vouă de însoțire.
cu drag




Adunare 20 iunie 2021

18 iulie 2021

Calea împăraților care au să vină de la răsărit.

8 iulie 2021

Poziționarea Chinei împotriva Israelului (opinie)

Apocalipsa 16:12 „Al șaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Și apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din răsărit.
Zilele trecute s-a petrecut un lucru care mai completează încă o mică piesă la tabloului final al evenimentelor profetice.
A avut loc poziționarea Chinei împotriva Israelului. (Pentru original aici: https://www.jpost.com/opinion/why-has-china-turned-on-israel-opinion-672959)
În scenariul evenimentelor finale schițat de Duhul sfânt prin apostolul Ioan în cartea „Descoperirea”(Apocalipsa), împărații din răsărit au un rol în pedepsirea pământului. Așa cum în vechime, Dumnezeu i-a folosit pe babilonieni și pe asirieni pentru a-și duce la îndeplinire judecățile, tot așa și în viitor vedem profețite împărății și împărați care vor intra pentru un „joc” dinainte stabilit de Dumnezeu.
Până acum China nu a exprimat nici un punct de vedere legat de „conflictul” din Israel.
Această tăcere a fost însoțită de o creștere economică constantă în ultimele decenii a împărăției de la răsărit, care acum este capabilă să recruteze 200 de milioane de soldați. Pentru că aceasta este cifra profetică, un număr uriaș de oameni, pe care numai o singură țară poate să îi recruteze. Lucrurile sunt legate și de Mesopotamia (râul Eufrat), unde prin legăturile cu Iranul, China are un cap de pod puternic.

Apocalipsa 9:16 „Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.” (adică 200.000.000, 200 de milioane)

Iar Iranul este cel mai mare dușman al statului Israel. De asemenea dezvoltarea autostrăzilor care probabil vor trece munții spre a ajunge din China la marea Mediterană, îndeplinește un scop profetic. Prima dată am auzit că această interpretare de la Cristian Moisescu și dacă ascultați tot ce a vorbit veți găsi și voi.
Merită ascultat tot. (Partea 1, Partea 2)
Câteodată mă gândesc cât de puțini oameni cred aceste lucruri și îmi vine în minte versetul din Isaia: „Învelește această mărturie, pecetluiește această descoperire între ucenicii mei„. Isaia 8:16 Una din cele mai mari bogății pe care le avem cu noi este cunoașterea și înțelegerea acestor taine.
Tainele rămân taine până când sunt explicate.
După aceea nu mai sunt taine.
Taina împietririi evreilor, o taină atât de mare încât milioane de oameni prin neînțelegerea ei au alunecat în calvinism, este pe cale să se reveleze. Sfârșitul oricărei taine înseamnă începutul clarificării. Cu cât vedem mai multe evenimente că se potrivesc unui tablou profetic, ne obligă cugetul să eliminăm alte explicații.
Participarea împăraților de la răsărit la războiul armaghedonului este sigură, detaliile sunt mai puțin clare. Eu nu fac aici nici speculație, nici nu sunt dogmatic pe tema. Dar atunci când un eveniment de azi se potrivește cu o profeție de ieri, pentru a explica un eveniment de mâine, sunt prea multe detalii ca să acordăm hazardului vreun rol în scenă.
Mai mult, teoria probabilităților obligă cugetul la concluzii.
Dacă ar fi o singură profeție împlinită în Biblie am putea acorda coincidenței o șansă și cugetului o pernă. Dar atât de multe profeții împlinite duc spre zero probabilitatea ca să fie hazard, și acordă 100% credit planului Dumnezeu, pentru oricine se apleacă cu credință și răbdare asupra vechiului text biblic, divin, inspirat de Dumnezeu.
Aceste avertismente ne salvează și pe noi, pentru că ne țin mintea trează și conectată la profeții și știri.
Ar trebui de asemenea, și rugăciunea mea pentru Dumnezeu este, atât pentru mine cât și pentru alții, ca vederea acestor evenimente care îndeplinesc profețiile divine să producă în noi o mai sigură dedicare și predare a timpului și trăirii noastre în angajament și iubire față de Comandantul suprem.
Noi zidim viitorul la care să visăm și ne zidim viitorul la care lucrăm, crezând în împlinirea lui, studiind Planul dintre coperțile cele vechi.
Noi „clădim deasupra” peste fundația apostolilor, dar ne ducem de câte ori trebuie la Proiect, la Plan, să nu zidim strâmb, să nu greșim.


Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?

2 iulie 2021

Reîntors la pescuit, ocupația lui de bază, după învierea lui Isus din morți, Petru atrage după el și o parte din ucenici: „Mă duc să prind pește. Mergem și noi cu tine.”
Știm cum n-au prins nimic toată noaptea iar dimineața, la Cuvântul lui Isus, au prins captura vieții.
Ne putem imagina gândurile lui Petru (care credea că de acum Isus va fi cu ei și vor avea în continuu astfel de pescuiri), bucuria lui privind mreaja plină de pește, mândria că mreaja a rezistat, ce vor vorbi oamenii din Capernaum despre atâția pești, câștigul ce-l va avea după ce-i va vinde. Cam ce ne gândim și noi atunci când „ne rodește țarina”.
Traducerea este evident corectabilă.
Sunt 3 variante de înțelegere a textului:
1. Mă iubești tu mai mult decât mă iubesc aceștia?
2. Mă iubești tu mai mult decât pe aceștia?
3. Mă iubești tu mai mult decât aceste lucruri?
Din context, dar și din analiză, cea corectă este ultima variantă.

Această ultimă întrebare ne-o pune peste 2000 de ani Domnul Isus fiecăruia dintre noi
, atunci când avem pentru ce mulțumi și răspunsul nostru ar trebui să fie să ne întoarcem spre Dăruitor cu iubire și ascultare.

Pentru că după cele 3 întrebări spuse lui Petru, Domnul Isus nu i-a spus: „Du-te și vinde peștele, să-ți acoperi costurile drumurilor la Ierusalim, de când cu răstignirea mea, de exemplu”….cum a spus Elisei la înmulțirea untdelemnului, nici nu știm ce-a făcut Petru cu peștele, ci Domnul l-a supus examenului conștiinței în fața mrejei pline de pești:

Ce sau pe cine iubești mai mult?
Aceste lucruri (care tot Eu ți le-am dat, spune Dumnezeu) sau pe Mine?
Te ocupi toată ziua de ce ți-am dat eu sau te ocupi de Cuvântul Meu și de „oile Mele”?
Și în fața acestei întrebări i-a trasat a doua oară țelul vieții: „paște oile Mele!„. Adică „Eu te-am chemat de la pescuit să te fac pescar de oameni, și acum trebuie să te mai chem odată, pentru că tu Petru iubești pescuitul!”

Cât de mult semănăm noi cu Petru, cum iubim rutina zilnică prin care primim de fapt ce ne-a hărăzit Dumnezeu, ce Tatăl știe că avem nevoie. Dar întrebarea rămâne: iubim mai mult aceste lucruri sau pe Domnul?
Ne întreabă și pe noi Domnul lângă „mreaja” noastră câteodată plină: „Mă iubești tu mai mult decât mreaja cu pești”, decât meseria ta, decât școala ta, decât casa sau mașina ta, decât familia ta, decât pasiunea ta și chiar mai mult: decât viața ta?

Petru era un om cu inima împărțită până la Rusalii, a răspuns chemării lui Isus și a părăsit pescuitul, dar în inima lui era dragostea de meseria Lui. Așa suntem și noi.

Dovada că iubim pe Domnul este că-i iubim pe oameni, că-i iubim pe toți oamenii, nu doar pe cei din „barca noastră”.
Dar ocupația de zi cu zi, rutinarea vieții are nevoie de sirena avertizoare a întrebării cugetului: mă iubești tu mai mult decât iubești aceste lucruri?

Închei cu o analiză a textului, nu pentru frica de „inchiziție”, ci pentru corectitudine.
Dr J. Harold Greenlee, doctor în Greacă Biblică și patristică la Harvard University, a scris un articol pe temă:
https://www.sil.org/system/files/reapdata/17/00/45/170045653181104208428365630695750061511/siljot2005_2_02.pdf

Din grabă nu traduc, dau print screen doar:


Nu este singura explicație pe temă, dacă dați căutare pe Google cu textul „do you love me more than these” veți găsi multe articole cu același răspuns.

Să rămânem cu gândul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă a paște turma altuia, a-i sluji pe oameni, chiar pe cei ce nu sunt (încă) ai lui Dumnezeu, a te face tuturor totul pentru a mântui pe unii din ei (rog pe calviniști să nu citească), a face ce nu-ți place.

„Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” înseamnă că Domnul vrea să se folosească și de ce ți-a dat El.
Iar vestirea morții lui Petru sună neplăcut pentru oricine se iubește pe sine: „altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.”
Dar doar aceste lucruri se răsplătesc: pașterea oilor, proslăvirea lui Dumnezeu prin viață adică, dar și „a te lăsa dus” unde nu voiești, pe tine care ai mers totdeauna unde ai vrut, adică proslăvirea prin moarte.
Vă las cu o imagine de acum 4 ani a locului probabil, din apropiere de Capernaum, unde s-a petrecut pescuirea, imagine pe care am avut-o în minte când am recitit textul și când am scris postarea.


Varianta audio a acestui mesaj, dela minutul 15:10 înainte:





Regele pomanagiilor

20 iunie 2021

…sau „un nou cult în România”

Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. 11 Căci, fraţilor, am aflat despre voi, de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 13 Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” 1 Corinteni 1:10-13

Mi-a spus un coleg într-o dimineață.la lucru: „Ai auzit? Cutare, și cutare,…și cutare vor să fac un cult nou.”
Parcă era alianța de la Zohelet:…” la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.
Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,

…” asta e poezia.
Seamănă.
Despre acest clip probabil e vorba.
De multă vreme urmăresc mișcările plevei de mulțimi atrase și înghesuite de vânturile de învățături prin colțuri de „hambare” cu identități cu nume exotice.
Zic dânșii că au nevoie de 21000 de semnături ca să devină cult.
Evenimentul este propus cu aer triumfal, ca „salvator”…pentru „vremurile grele” care vor veni.
N-am prea priceput din clip și nu ni s-a spus, nici despre ce fel de „vremuri grele” vor veni, nici cum ne-ar putea salva mântuitorul cult (Domnul e scos discret pe făraș din problemă, semn că pe mercenarii noilor înjghebări îi înrolează în chestiune altcineva și altceva, decât Domnul de sus.)
Cultul nu ne pregătește de răpire, nici nu e înaintea lui Dumnezeu, sau a îngerilor, nu pentru „arătarea și împărăția Sa” cum scriau apostolii cei adevărați.

Este o febră care vine și trece…cu înființările,…..și iar vine,….a fost cu partidele, partidul pocăiților, alianța nuștiucare, dar asta cu cultul cel nou (scuzați cucufonia) e gravă.

Nu erau destule partide, culte și secte, mai trebuia unul.
Ziceau ei în clip un lucru aparent frumos, că ar fi câteva sute de biserici independente în România, adică biserici care nu aparțin unui cult din cele mari. Dar au asociații majoritatea, cred că sunt puține biserici fără nici o formă legală de asociere, nu ar avea dreptul la „loc public”, doar la loc privat, unde se intră cu invitație.

Citisem recent o carte de Israel Zangwill: „Regele pomanagiilor” și fără să vreau am făcut asocierea.

De când cu primirea banilor de la stat, conducătorul de cult, pe lângă că primește personal un salariu gras, are parte și de privilegiul de a împărți cota de „subvenții” sau cum le-o zice, alocate fiecărui cult de către guvern.
Pomana.
Pâinea și cuțitul.

Cultul ăsta nu va fi altceva, după cum îmi miroase mie, decât încă o pâine și încă un cuțit…și încă un cuțitar.
Nu, nu e Pâinea care s-a pogorât din cer, cea din cer e Una, astea-s multe.

Că foarte mulți „slujitori” și-au dezvoltat abilitatea de a atrage sponsori și a se asigura financiar știam, dar din câți cunosc, majoritatea și-au păstrat aparența de boi care treieră grâul.
Ei zic că au dreptul.
Dar cum s-or fi numind în pildă banii primiți de la stat?
Secară, porumb?
Au dreptul boii să mănânce secară când treieră grâul?
Iată întrebări la care apostolul n-a răspuns, pentru că de la creație toți boii pasc iarbă, și doar la treierat mănâncă grâu, grâu de-acolo de unde treieră, nu din altă parte.
Iar apostolului nu i-a trecut prin minte că vreodată statul te va îmbia cu bani.

Cu ce gând te îmbie statul cu bani, cu gând curat?
După mai bine de 100 de ani de când evanghelia a făcut breșă în monopolul „bisericilor naționale” în estul Europei, întreținerea unor cozi de topor pe ascuns între evanghelici a fost preocuparea constantă a fiecărui guvern, de orice culoare politică, în timp ce lozincăraia temei libertății religioase era zdrăngănită tot pe culori politice variabile, dar constant neschimbată și neîntreruptă.
Știm bine asta.
Și cum poți mai bine să ungi mecanismul, decât cu obedienți plătiți de tine?
Așa că și noul cult va fi o nouă gașcă de pomanagii cu rege.
Una în plus.
Ce să răspundem izvodirilor acestor „minți bătrâne și dibace” vorba poetului?
Să lăsăm ce-a scris apostolul la capăt de capitol:

Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, 31 pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă să se laude în Domnul”.” 1 Corinteni 1:30-31


Explicație: Dumnezeu nu a lăsat scris în Biblie că Fiul său sau apostolii Săi vor înființa o nouă religie, nici măcar cea corectă.
Noi creștinii nu suntem religia lui Dumnezeu, nici religia adevărată sau o religie printre altele.
Toți credincioșii în Hristos adevărați suntem copii ai lui Dumnezeu și popor al lui Dumnezeu, nu religie.
Și nici cult.
Așa este scris, nu este altă Biblie.
Care tată s-ar bucura când copiii lui ar face „bisericuțe” unii contra altora?
Mai ales atunci când ar renunța la numele lui de tată și și-ar da alte nume?
Degradarea de care se plâng mulți „slujitori” e și din cauza acestei „schele” (cultul) care te obligă să trăiești forțat într-un cadru care dă impresia de schelet, dă impresia de viață, de imaginea „religioasă” a adunării, o religie printre altele, un cult printre altele. (Să nu scriu despre ierarhii paralele că lungesc postarea.)
Dar nu așa se construiește identitatea creștină, pentru că creștinii nu sunt religie, creștinii nu sunt cult, creștinii sunt copiii lui Dumnezeu, sunt poporul lui Dumnezeu.
Trebuie reconstruită demnitatea de copii a lui Dumnezeu, de familie divină, de popor ales, nu construind culte noi, religii noi, aberații noi, jalnice, ci tocmai așa cum profesorul la tablă, șterge discret cu buretele tentativa greșită a elevului pentru a face loc rezolvării corecte, să ștergem aceste denumiri rușinoase și identități forțate și păcătoase ca să fim, schimbând pilda, „o plămădeală nouă, fără aluat”.
Acest lucru se poate face doar la nivel individual, asumându-ne fiecare conștient nu doar o etichetă goală, ci întreaga plinătate de conținut a identității de copil al lui Dumnezeu, de parte din unicul popor al lui Dumnezeu.
Împărțirea în culte și perpetuarea acestor stări este cea mai rușinoasă stare pentru cine vrea să placă Domnului.

Ca români, avem exemple demne de creștini care au refuzat etichetele și „codițele”, trei din ei sunt foarte cunoscuți, dar nu sunt singurii: Moldoveanu, Ioanid și Moisescu.
Așa că pilde bune avem.
De ce să le urmăm pe cele rele?


Suferințele poporului evreu. Hristos și evreii (3.) V. F Marținkovschi

20 iunie 2021

Să ne amintim lanţul nesfărşit de prigoniri, persecutii, înjosiri la care a fost sortit acest popor.

Ierusalimul a fost asediat de patruzeci de ori.

Poporul, izgonit din ţara sa, a fost risipit pe întreaga față a pământului.

Să urmărim peregrinările neîntrerupte ale evreilor în căutarea unui adăpost mai bun, aceste strămutări nesfârşite din Palestina în Spania, din Spania în Olanda şi Germania, din Germania în Rusia.

Astăzi (anul 1932 n.n.) aceşti exilați se găsesc şi în China, și în Abisinia; potrivit revistei evreieşti «Ha-Olam», evreii trăiesc în prezent în 48 de țări.

În Europa, evreii erau închişi în ghetouri, o parte îngrădită a orașului; dincolo de porţile de lanţuri ale ghetoului nici un evreu nu avea dreptul să iasă după ora opt seara.

A fost o vreme, în evul mediu, când fiecare evreu trebuia să poarte pe spate un cerc galben, ca semn al originii și ostracizării lor,

Asta însă n-a fost numai o izolare exterioară — de ea era legat un ghetou moral și mai greu — disprețul moral, al cărui jug evreii îl poartă şi până acum.

Dar convertirea cu forţa la creştinism cu ajutorul inchiziţiei?1

Dar pogromurile? Îţi îngheaţă sângele în vine numai când citeşti paginile sângeroase din istoria Chişinăului, Belostokului, Odesei. Vânătoarea unor bieţi săraci, goana după ei pe acoperişurile şi prin podurile caselor, schingiuirea sălbatică a femeilor şi copiilor… Aceste fapte reale nu sunt oare o ruşine de neşters pentru așa-zisa civilizaţie a noastră?

Ciudat este că evreii au fost supuşi celor mai mari prigoniri din partea reprezentanţilor creştinismului şi mahomedanismului, adică a celor două religii mondiale care își trag rădăcinile din iudaism. Mahomed nu numai că a preluat adeile sale religioase din Vechiul Testament, dar şi prin sânge el, ca și poporul său, era înrudit cu evreii, trăgându-se din Ismail, fiul lui Avraam şi Agar.

La început, împreună cu iudeii el recunoștea Ierusalimul drept loc ‘sfânt, către care trebuia să se întoarcă cu fața în tmpul rugăciunii (kibla). Mai târziu însă, el și-a ales Mecca drept loc sfânt, explicând asta prin aceea că Dumnezeu i-a îndepărtat de la sine pe iudei și cetatea lor.

Când a luat Medina, Mahomed a poruncit să fie masacraţi toți evreii de parte bărbătească (600 de oameni).

Da, evreii beau din cupa cea mare a suferinţei, beau până în ziua de azi. Care este cauza acestei sorți grele?

Se ştie că suferinţa este de două feluri: pentru dreptate şi pentru încălcarea dreptăţii.

1. Imnul «Kol-Nidrei» (toate făgăduințele»), cunoscut prin zguduitoarea sa tristeţe, executat de cantor în Ziua Ispășirii (lom-Kipur), a apărut în timpul acestei nevoite abateri de la credința părinţilor: în această rugăciune evreii îl imploră pe Dumnezeu să considere nevalabile «toate făgăduințele» ce li s-au smuls prin ameninţări când au fost convertiți cu forţa la creştinism.

urmează: Decăderea spirituală a poporului evreu.


Meritele culturale ale poporului evreu. Hristos și evreii (2.) V. Marținkovschi

15 iunie 2021



Citește prima parte: Problema evreiască. (1.)


Tot ce avem mai valoros în viaţa noastră, a oamenilor de cultură, am dobândit prin poporul evreu. Credinţa curată în Dumnezeul unic, aşa-numitul monoteism, i-a fost dată acestui popor şi, prin el, întregii omeniri. Și tocmai de această credinţă – are nevoie sufletul omului contemporan. Unitatea omenirii depinde de măsura în care popoare aparte cred în Unicul. Nu în zadar doctorul Kerjenţev, chinuit de căutările adevărului unic (în povestirea lui Andreiev „Gândul”), exclamă într-un moment de mare tristeţe arzătoare: «Eu aş sfâşia acest pământ blestemat care are atât de mulţi dumnezei, şi nu un veşnic Dumnezeu unic!»

Este cu adevărat acesta un strigăt al sufletului, ieşit din pieptul omului de azi suferind de moarte din cauza nesfârşitelor divizări în partide, religii şi secte ce se vrăjmăşesc între ele; căci sănătatea spirituală, tăria şi integritatea personalităţii sunt determinate de credinţa în Dumnezeul unic.

Personalitatea sănătoasă, puternică este creată de aşa-numitul monoteism, dominaţia unei singure idei măreţe în suflet. Cu decăderea sau pierderea acestei credinţe, mai devreme sau mai târziu survine inevitabil dedublarea, zbaterea spirituală şi degradarea personalităţii.

De aceea, de credinţa în Unul Dumnezeu, moştenită de la evrei, întotdeauna vom avea nevoie nu numai datorită valorii ei filozofice, ci şi din necesitatea unităţii interioare a fiecărui om viu care gândeşte.

Figura puternică a lui Moise ca prooroc, conducător şi legislator nu şi-a pierdut forţa de atracţie şi influenţa (fie şi numai în sfera legilor sociale) până în prezent.

Proorocii evrei îndeobşte sunt oameni cu inspiraţie şi o gândire de zbor vulturesc, ei ne deschid idealurile unei viitoare existenţe spirituale universale, când «în cerurile noi şi pe pământul nou» se vor înfăptui până la sfârşit dragostea şi adevărul, când «din săbii se vor făuri fiare de plug», şi se va sfârşi puterea întunericului, căci «pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr».

Fie ca oamenii zilelor noastre, obosiţi cu sufletul, deprimaţi de triumful vizibil al răului, să se atingă din nou de aceste izvoare necesare de apă vie care răzbesc din chemările proorocului Isaia: «Voi, cei însetaţi, mergeţi cu toţii către ape…» şi ei îşi vor ridica din nou aripile căzute. Şi în ochii lor din nou se va aprinde focul de la şuvoaiele de lumină ce se revarsă din aceste înălţimi cereşti fără fund, văzute cu ochi de prooroc.

A trăi înseamnă a crea, iar a crea înseamnă a crede.

Şi dacă credinţa care a pălălăit cândva în inima ta tinerească a început să se stingă, dacă ţi-a slăbit curajul de a o împărtăşi deschis şi cu îndrăzneală, priveşte chipurile viguroase ale atleţilor credinţei, cum a fost, de pildă, Daniel, care nu s-a temut să fie aruncat pentru credinţa sa în Dumnezeul cel Viu într-o groapă cu lei.

Tineri şi tinere din zilele noastre, de la care astăzi se cere mai mult ca oricând o credinţă îndrăzneață, fierbinte — priviţi mai atent chipurile celor trei adolescenţi evrei aruncaţi în cuptorul aprins din porunca împăratului Nebucadneţar pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeul unic; aprindeţi-vă deci făclia, care poate de-acuma e gata să se stingă, de la credinţa lor ce s-a dovedit a fi mai fierbinte ca focul…

În mijlocul vechilor evrei vom găsi eroi ai credinţei, prooroci şi conducători…

Dar Biblia însăşi?… Nu este ea oare cel mai mare monument al literaturii şi al culturii noastre în genere?

Literatura clasică universală nu este oare doar un comentariu la această carte, care oglindeşte idealurile ei universale eterne în condiţiile diferitelor epoci şi ţări?

Cunoscutul istoric al literaturii universale Scherr n-a găsit o mai mare laudă pentru Shakeaspeare decât calificând opera lui genială drept o «Biblie laică».

După cum spunea marele savant fizician Boyle, «comparate» cu Biblia, toate cărțile scrise de oameni, chiar şi cele mai bune, nu sunt decât nişte planete care împrumută «toată lumina şi strălucirea lor de la soare».

Ne sunt deci înţelese versurile lui Byron:

Ferice de cel ce Biblia citind,
Profundu-i sens l-a înţeles.
Mai bine însă, o muritorule, să nu te fi născut
Decât divinele-i cuvinte, trufas să le respingi
.

Dar tot ce ni s-a arătat mai măreț şi mai sfânt pe pământ este Domnul Isus Hristos, «Lumina lumii, Mântuitorul omenirii.

Trupeşte, însă, el se trage tot din evrei.

Anume în acest popor Dumnezeu a binevoit să se întrupeze.

Tot din mijlocul acestui popor au ieşit primii creştini, apostolii, care au adus lumii vestea bună a mântuirii.

Să nu uităm că Evanghelia — care deschide calea spre . înfăptuirea tuturor speranţelor, idealurilor, viselor şi înaltelor noastre năzuinţe — este o carte evreiască.

Aşadar, încă de pe acum s-a împlinit în bună măsură marea făgăduință pe care a făcut-o Dumnezeu evreilor în persoana lui Avraam.

«Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine„. Geneza 12:2-3

Da, evreii din trecut sunt un mare popor.

A fost oare vreun alt popor pe pământ pe care Însuşi Dumnezeu să-l călăuzească nemijlocit prin pustiurile acestei lumi, arătându-i-se noaptea într-un stâlp de foc, iar ziua într-un stâlp de nor?

Asta însă a fost în trecut… Pe atunci soarta evreilor purta aureola unei măreţii şi puteri spirituale excepţionale.
Dar acum?

Urmează: 3. Suferințele poporului evreu


Hristos și evreii. Carte în serial. Vladimir F. Marținkovschi, 1932 (1.) Despre autor, Problema evreiască

14 iunie 2021

Vladimir Filimonowicz Marcynkowski , (rus Владимир Филимонович Марцинковский, născut în 1884 în satul Derman din guvernarea Volyn, decedat la 9 septembrie 1971 la Haifa) – activist creștin rus, scriitor de emigrație și jurnalist.

În 1902, a absolvit un gimnaziu din Grodno, iar în 1907, facultatea de istorie și filologie de la Universitatea din Sankt Petersburg. …. A activat în Asociația Religioasă și Filosofică din W. Sołowiow. Apoi a devenit profesor la o gimnaziu din Grodno. În 1913 a venit la Moscova, ….În calitate de reprezentant al organizației, din 1914 a vizitat universități din Rusia, inițierea înființării unor grupuri de studenți care se ocupă de studii biblice și științe bisericești. A vizitat închisorile, predicând Cuvântul lui Dumnezeu printre deținuți. A susținut prelegeri și prelegeri în fabrici și fabrici industriale. ….. În anii 1917-1918, ca invitat, a participat la deliberările Sfatului Bisericii Ortodoxe Ruse. Din toamna anului 1919, a fost profesor de etică la Universitatea din Samara. El și-a continuat activitățile religioase. Mai mult, a participat la discuții publice cu activiști anti-biserici. A fost arestat de mai multe ori de către Cheka. În aprilie 1923, după ce a fost reținut la Odessa, a fost trimis înapoi în Germania. A participat la numeroase prelegeri și prelegeri pe teme religioase la universități și biserici din diferite țări europene. De asemenea, s-a ocupat de traducerile Bibliei în ucraineană și rusă. Apoi a venit în Polonia, unde s-a stabilit la Vilnius. A scris articole pentru revistele locale cu emigranți ruși. După ceva timp, s-a mutat la Praga, unde a co-organizat primul congres RSChD. Din 1930, a locuit în Palestina. A organizat mai multe comunități religioase compuse din evrei și arabi. A fost autorul unor lucrări științifice despre relația dintre creștinism și iudaism. După formarea Israelului în 1948, și-a asumat cetățenia. ….
Am luat această mică prezentare a autorului de pe net și am găsit și o poză:

Problema evreiască

Acum vreo zece ani am ţinut o prelegere pe această temă la Moscova, la Muzeul Politehnic1. Înainte de a vorbi public despre problema evreiască îl vizitasem pe rabinul Moscovei Iacov Isaievici Maze, cunoscut prin învăţătura sa înaltă şi autoritatea spirituală de care se bucura în rândurile evreilor. Vroiam să-mi verific ideile mele principale privind destinele poporului evreu într-o discuție personală, intimă cu unul dintre conducătorii lui de frunte.

Ia. I. Maze m-a primit cu multă căldură şi a arătat mult interes pentru concluziile mele. Am citit împreună din Vechiul Testament câteva proorociri despre Mesia. Deşi el nu împărtăşea credinţa mea în Isus Hristos ca Mesia Israelului, totuşi aveam multe puncte comune: credinţa în Dumnezeu, în Mesia (pentru el unul care va să vină) şi compasiunea pentru soarta grea a naţiei evreieşti. Acest din urmă lucru, desigur, l-a făcut deosebit de binevoitor faţă de mine.
M-a rugat să vin oricând la el, ca să citim împreună Evanghelia, această «mare carte a vieţii», după spusele sale. La despărţire, petrecându-mă spre ieşire, a zis: «Binecuvântat să fiţi de Cel în numele Căruia…» «lucraţi”, a vrut probabil să spună, dar l-a întrerupt clopoţelul de la intrare: îi veniseră nişte vizitatori2.

În spiritul acelei memorabile discuții prietenești aș dori să propun gândurile expuse mai jos cititorului evreu și oricărui alt cititor.
În Talmud este o zicere: „Când stau doi și cuvintele Torei (adică Cele Cinci Cărți ale lui moise) se găsesc în mijlocul lor, atunci Șhekina (adică lumina lui Dumnezeu) se află între ei”.

Oare nu ne amintesc aceste cuvinte cunoscuta zicere a lui Hristos: «Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor». Sunt sigur că noi, creştinii şi iudeii, ne vom înţelege mai bine unii pe alţii dacă în convorbirea noastră ne vom conduce de aceste sentinţe.

Gândurile expuse mai jos le adresez şi evreilor, şi creştinilor3, urmărind să clarific acel element comun prin care Biblia îi îndrumă pe evrei şi Evanghelia pe creştini.

Materialul pe tema dată s-a adunat în mod firesc pe parcursul muncii mele de mai mulţi ani.

Am trăit şaptesprezece ani în fosta parte apuseană a Rusiei, la Grodno (1897-1913); am avut multe cunoştinţe printre evrei şi ca gimnazist, şi mai târziu, ca învăţător de literatură la gimnaziu (de stat şi particular).

Am văzut viaţa covârşită de muncă şi sărăcie a micilor comercianţi şi meşteşugari evrei, am venit în contact cu intelectualitatea evreiască, am cunoscut idealurile tineretului evreu, cu năzuinţele lui entuziaste şi mintea lui iscoditoare.

Mai târziu, lucrând în mijlocul tineretului: studios din școala superioară în calitate de lector pe problemele eticii şi religiei, am putut cunoaşte căutările spirituale ale studentului evreu.

În 1921, din cauza prelegerilor mele pe teme religioase, am nimerit în închisoarea Taganka din Moscova şi acolo am avut posibilitatea să iau cunoștință de limba ebraică datorită tovarășilor mei evrei de detenţie.

Ca fiziolog, am încercat cea mai mare desfătare învățând această limbă originală, sfântă şi pentru noi creștinii — limba proorocilor.

Probabil, chiar împrejurările de ordin exterior ale vieţii mele m-au îndreptat spre problema evreiască.

Nu în zadar V. S. Soloviov susţine că însăşi istoria a pus povara acestei probleme pe seama Rusiei şi Poloniei, stabilind cu traiul în aceste ţări masa cea mai mare, relativ vorbind, a poporului evreu. |

Dar oare numai o asemenea condiţie exterioară trebuie să constituie motivul interesului pentru tema dată?

Oare nu sunt legate toate popoarele prin interese indisolubile şi suferinţe comune? Nu împărtăşim noi oare tot amarul şi bucuria unul altuia?

Oare n-a avut dreptate Dostoievski spunând că «fiecare este vinovat pentru toți ceilalți»?

Dar mai există pentru acest interes încă un motiv ce va fi înţeles îndeosebi de cei pentru care învățăturile lui Hristos sunt poruncile absolute ale lui Dumnezeu: oare nu le spunea El apostolilor cu deosebită insistenţă ca ei să meargă «mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel»? După învierea Sa, El a poruncit ucenicilor Săi să-l fie «martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului» (E. Ap.1,).

Şi nu cade oare asta în sarcina noastră, a tuturor creștinilor, căci noi toţi se cuvine să fim martori ai lui Hristos în această lume? În sfârşit, chiar simplul sentiment al recunoştinţei îl determină pe orice om inteligent, care gândeşte, să-i privească pe evrei cu atenţie deosebită şi compasiune.

1. În URSS prelegerea a fost ţinută, de asemenea, la Samara (universitate), apoi în Cehoslovacia — la Praga (Casa studenţilor), în Germania (Berlin, Frankfurt-pe Main), în Franţa (Paris), Polonia (Varşovia, Belostok, Grodno, Luţk, Rovno, Ostrog, Brest-Litovsk ş.a.), în România (Bucureşti, Chişinău, Galaţi, Reni) şi, în sfârşit, în 1932 la Ierusalim. După prelegere, de obicei, avea loc un liber: schimb de opinii, sau răspundeam la întrebările ce mi se puneau.

2. Despre această vizită, precum şi despre participarea lui Maze împreună cu mine ca oponent în apărarea credinţei în Dumnezeu la cunoscuta «dispută antireligioasăy» a lui Lunacearski la Moscova — vezi cartea mea «Notiţele unui credincios» (din istoria mişcării religioase în Rusia sovietică). Praga, 1920, 320 p.

3. Împărțirea în «creştini» şi «evrei» o fac doar într-un sens general, adică iau evreii ca pe un popor întreg, căci numai ca un întreg național evreii pot fi opuși creştinilor, unii evrei aparte se pot găsi printre creştini, ştiut fiind că în toate timpurile, începând de la apostoli, au existat evrei-creștini convinşi.



Urmează: 2. Meritele culturale ale poporului evreu.

De acealși autor: Sensul suferinței.


Crima uitării…crimelor

10 iunie 2021
Despre necesitatea păstrării memoriei trecutului pentru asigurarea unei baze solide în educație.

Adu-ţi aminte de zilele din vechime, socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni, întreabă pe tatăl tău, şi te va învăţa, pe bătrânii tăi, şi îţi vor spune.” Deut 32:7

Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt...” Deut 25:7

În prefața unei cărți despre holocaustul românesc (deportarea în Transnistria) se menționa că a uita ororile care li s-au întâmplat celor ce au fost uciși ar însemna a-i mai ucide odată, a adăuga o crimă în plus alături de cea a criminalilor, căci ucigașii chiar pe asta au mizat, că nu va ști nimeni, că nu-și va aminti nimeni, că se va uita.

Dar să citez: „Acoperirea cu vălul uitării de către noi, a acelor ani negri, dar mai ales contestarea crimelor făptuite însemnează uciderea, încă odată, a atâtor milioane de evrei căsăpiți,...” M. Rudich, prefață la cartea Evrei, treceți Nistrul, de Sonia Palty.

Am meditat mult la adevărul acestei fraze și la cât de bine se potrivește cu îndemnurile Tatălui de sus: să nu uiți, să-ți aduci aminte, să exersezi „gimnastica” acestui exercițiu mental: păstrarea vie a memoriei trecutului.

Mai ales în ce privește urmările păcatului.

Să nu uiți:….”Ce a făcut Amalec”,… „că ai fost rob în Egipt…”, „că în vremea aceea erați fără Dumnezeu în lume..”.etc.

Criminalii și tatăl lor, diavolul, mizează pe uitare, pe ștergerea amintirilor și astfel pe anularea vinovăției și a pedepsei. Vor ajuta ei înșiși la uitare prin minciună, prin denaturare, prin negare și prin …tăcere.
Tăcerea e cea mai eficientă unealtă a uitării.
Datorită „tăcerii” am bătut timp de 20 de ani Cernăuțiul cu pasul, cu troleibuzul, cu mașina, cu taxiul fără să știu absolut nimic despre tragedia celor 60000 de evrei uciși de români, (de „neamurile” mele) în anii 40 prin masca „deportării” în Transnistria. De fapt această deportare a fost o operațiune paravan pentru uciderea deportaților prin felurite mijloace: frig, foame, boli, extenuare fizică prin marșuri lungi cu împușcarea celor rămași în urmă, (ca și Amalec), cazare în condiții ce provocau boli, lipsă de medicamente și condiții de igienă, etc, etc. .
Tăcerea cărților de istorie, tăcerea mass-mediei de atunci, tăcerea martorilor, sunt tot crime care ajută pe criminali să rămână nepedepsiți și pe alții ca ei să facă alte crime.
Am în minte executarea de către autoritățile române în iarna lui 1941 a peste 40000 de evrei doar în lagărul de la Bogdanovca și alte crime, nenumărate. La Bogdanovca execuția s-a făcut în loturi de câteva mii de evrei pe zi, evrei care erau duși la marginea unui râpe și împușcați de echipe de criminali care se tot schimbau, că oboseau. Apoi cadavrele au fost scoase din gropi și li s-a dat foc, timp de luni de zile.

Cum privim aceste atrocități?
Cu ce gânduri?
Avem mai multe variante:

1. Darwinistic, evoluționist, ne place să zicem că ororile țin de trecut, că lumea a evoluat de atunci, că de-acum am intrat într-o altă epocă, ce nu va mai permite repetarea unor astfel de tragedii. Gravă eroare.

2. Putem să vrem să uităm, și aceasta este cea mai seducătoare variantă, să nu ne implicăm, să stăm deoparte, să trecem înainte pe alături, ca levitul și preotul din pildă. Imoral.

3. Profetic, vedem cum toate războaiele și pustiirile sunt profețite, fiind urmări ale păcatului. Doar punctul de vedere profetic ne asigură claritate de înțelegere a istoriei, iar această înțelegere are nevoie de memorie, de aducere aminte în primul rând și de meditație, de analiză, în al doilea rând. Starea cea bună.

Dar alt tâlc vreau eu să scot din această durere a uitării: crima păcatului, uciderea și moartea aduse de înșelăciunea seducătoare a șarpelui cel v,echi sunt tot crime și pot fi tot la fel de eficient acoperite de uitare ca și crimele naziste sau staliniste. Totul e să nu vorbești despre ele, să nu le amintești, să le lași neamendate.
Păcatul va face alte crime și va înșela alți semeni, cu complicitatea ucigașă a noastră, a celor care știm.
E cântec de jale ce scriu eu, dar tăcerea înseamnă aprobare, rareori opoziție.

Crima uitării…păcatului înseamnă aprobare și acord. Consimți să fie, e ok că a fost.
Și păcatul domnește în lume nestingherit și fără opoziție.
Păcatul este tot crimă, este ucidere, minciuna este tot crimă, falsitatea, mascarea, promovarea falsului și ascunderea realității sunt tot crime.
Minciuna ucide suflete, sedează conștiințe care ar trebui să rămâne treze, adoarme străjeri și cucerește cetăți întregi care altădată erau apărate de străjeri vigilenți.
Ca să facă uitat adevărul, minciuna are nevoie să pară ea însăși adevăr, făcând astfel ca adevărul propriu-zis să fie uitat, să nu vorbească nimeni despre el, să vorbească despre altceva.
Și această uitare este tot o crimă, înfăptuită paradoxal în numele unul adevăr, bietul de el, denaturat.

A nu vorbi despre păcat, a nu arăta urmările lui, a trece nepăsător pe lângă păcat este tot crimă.
Păcatul duce la moarte, păcatul este cauza morții.
Minciuna manifestată în toate formele ei este un fel de holocaust al adevărului, nerostirea adevărului este ajutor dat minciunii, adică ajutor dat crimei, tăcerea este vinovată.
Când știm că păcatul duce la moarte, că toată lumea zace în cel rău, simpla rostire a voii Celui Bun, simpla afirmare a Adevărului este o declarație de război, deși adesea războiul e mai mult un atac de gherilă.
Sfiala noastră, a creștinilor, intimidarea noastră în fața pseudoadevărurilor, dă apă la moară perpetuării minciunii.
Recâștigarea victoriei după această tragică înfrângere se face prin păstrarea vie a memoriei, a trecutului, un fir care începe de la creaționism și duce prin împărați și profeți, tot firul biblic, până la noi. Pe acest drum vom întâlni fapte și istorii răstălmăcite pe care trebuie să le punem la loc, cronologii abuzate și lăudate pe care trebuie să le negăm și să „tragem” în loc ceasul biblic, al cronologiei biblice adevărate.
Să construim „trupul” memoriei care va hrăni creierul, pe scheletul adevărului istoric, biblic, tragic, așa cum e el, nu cum ar vrea filosofii să fie, sau cum ni-l promit politicienii, reclamele comerciale, bancherii sau…popii.
Trebuie să mizăm pe trecut, istoria e adevăr … uitarea este o crimă!



America s-a terminat, mă mut în Israel (articol preluat de pe Times of Israel)

6 iunie 2021

„Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică…” Rea Bochner

Nu știu dacă este posibil un alt Holocaust în SUA, dar după ce am văzut în ultima vreme, cred că la un moment dat evreii nu vor mai fi bineveniți aici.” Rea Bochner

Articol preluat de pe Times of Israel. (sursa)

Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește la virgulă și punct. Acum 5 ani plecam în America să văd cum e o Americă din care evreii n-au plecat și n-au de gând să plece. Am spus tuturor prietenilor mei atunci că evreii vor pleca din America. Unii au zâmbit, alții, puțini mi-au cerut detalii. I-am dus la profeții. Profeții ăștia și profețiile lor, cam limbă străină pentru cei mai mulți „bisericiști” (mergători la biserici).
(Bisericismul exclude în mod organic, ca pe un puroi, învățăturile despre răpirea iminentă, judecata viitoare, mânia lui Dumnezeu și semnele apropierii acestor zile. Unul din semne e întoarcerea Israelului înapoi după 2500 de ani de împrăștiere. De ce bisericismul nu propagă aceste învățături? Pentru că clericul semidoct, (la acest nivel s-a transformat identitatea evaghelică, încât credința a trecut din fiecare inimă, în mâinile a câțiva, vai de ei) preocupat de venitul lui religios va evita în limbaj orice aluzie care ar putea canaliza energiile enoriașului spre altceva decât donațiile la clădire/pastor.)
Între timp ne-au expirat vizele, pașapoartele (în Israel am mers cu pașaport temporar). Am făcut pașapoarte noi dar a venit pandemia și a trebuit s-o luăm de la capăt.
Alaltăieri ne-au venit noile vize.
Și probabil vom în ajunge într-o altă Americă, o Americă în care e posibil un alt fel de Kristallnacht.
Cam cu aceste gânduri în cap mi-am privit vizele gândindu-mă că acum doi an a fost operată soția, anul trecut eu, după o lungă boală de o vară și o slăbiciune inexplicabilă. Acum suntem amândoi bine cu sănătatea, avem și energie, să mai vină încă odată primăvara oare?
Vom mai ajunge oare în State?
Ce vom găsi?
Se poate oare schimba atât de repede o țară ca America, încât antisemitismul să fie posibil acolo?
Autoarea articolului de mai jos spune că da și aduce argumente.

Eu caut conecții.
Conecții între amănuntele scrise de către profeți despre acest proces al emigrării evreilor și evenimentele de la știri.
Cel mai spectaculos eveniment este cel desigur văzut ca imposibil de cei mai mulți: plecarea evreilor din America.
Orice om normal zice că nu vor pleca.
Dar Dumnezeu are alte planuri.

Să citim articolul (traducere Google Translate)

„Săptămâna trecută, l-am urmărit pe John Oliver, una dintre cele mai cunoscute gazde de știri de comedie din America, preluând conflictul israeliano-palestinian. L-am urmărit de multe ori înainte (episodul Joe Exotic este favorit) și sunt fan. Dar calomnia lui împotriva Israelului ca autor al crimelor de război sau denaturarea conflictului israeliano-palestinian m-au îngrozit.

Pentru că atunci mi-am dat seama că tot ce învățasem despre istoria evreiască era adevărat. 

Nu sunt expert în acest subiect, dar după 15 ani de auto-studiu, am tras câteva concluzii:

Existența de peste 3.000 de ani a poporului evreu este în esență o mulțime de pogromuri, expulzări, violuri, mutilări, arderi pe rug în public, convertiri forțate, vandalizare de proprietăți, demonizare în presă, instanțe de cangur și cel mai mare genocid sistematizat din istorie a omenirii. Sigur, am avut perioade pașnice, dar au fost pauze comerciale, nu programul programat în mod regulat.

Secvența se repetă în mod constant: violența și discriminarea îi împing pe evrei dintr-o societate într-una mai „iluminată” în care ne integrăm, ne asimilăm și avansăm în toate aspectele. Le adoptăm limbajul, obiceiurile și credințele până la punctul în care mulți dintre noi ne identificăm mai întâi cu cultura respectivă și apoi cu identitățile noastre evreiești, în al doilea rând. Dar la primul semn de instabilitate, de obicei după o criză financiară sau civilă, țara gazdă se îndreaptă spre evreii lor. Uneori este un proces rapid, alteori este mai lent, mai subtil și mai insidios. Dar se întâmplă inevitabil. În cele din urmă, chiar și cei mai asimilați evrei devin dușmani – și procesul începe din nou.

Odată am crezut că America este diferită. Din nou, la fel și evreii din Germania înainte de 1933. Pe atunci, era imposibil să credem că o astfel de societate progresistă, care producea minți precum Goethe, Kant și Mendelssohn, ar putea îmbrățișa antisemitismul – cel mai primitiv și neoriginal din idei. Această neîncredere a ținut atât de mulți evrei în Europa până când a fost prea târziu pentru a pleca.

Nu știu dacă cred că este posibil un alt Holocaust în America în 2021. Dar după ce am văzut în ultimele săptămâni, cred că la un moment dat evreii din Statele Unite nu vor mai fi bineveniți aici . Chiar dacă democrația noastră (foarte) fragilă reușește să își respecte principiile de bază ale libertății pentru toți cetățenii, este aproape irelevantă; Americanii nu mai privesc către guvernul lor ceea ce este adevărat și corect. Se uită la Facebook, la Instagram, la Bella Hadid și Jimmy Fallon. Suntem guvernați de opinia publică, iar opinia americană a Israelului – și, la rândul său, evreii – se întunecă pe zi ce trece.  

Această concluzie a urmat câțiva ani. În 2017, când neo-naziștii cu torțe tiki au mărșăluit pe Charlottesville, am început să bănuiesc că ceva a început. Cu atât mai mult după împușcăturile din Pittsburgh și Poway. Diverse povești despre nedreptăți antisemite din campusurile universitare și de pe rețelele de socializare mi-au stârnit îngrijorarea. Apoi, în ultimele săptămâni, am urmărit violența antisemită, alimentată de tensiunea din Israel, perpetuată în spațiile publice din New York și Los Angeles – urmată de o tăcere răsunătoare. Toți acei luptători ai justiției gata să iasă pe stradă în numele justiției rasiale – așa cum ar fi trebuit – au fost liniștiți în mod îngrozitor când victimele erau evrei. 

Și apoi John Oliver, o sursă de știri satirice pentru milioane de americani, a spus Americii de masă că Israelul este ticălosul. Ceea ce înseamnă că America de masă – dintre care mulți, mulți dintre aceștia egalează Israelul cu evreii – îl vor crede. 

Am fost devastat să realizez acest lucru, doar că am fost devastat să văd cum militanții înarmați asaltau clădirea Capitolului și să realizez că America pe care o cunosc de 39 de ani s-a terminat. De data aceasta, mi-am dat seama că America se va termina în curând pentru evrei. 

Pe măsură ce valul s-a îndreptat către evreii din Ierusalim, Roma, Medina, Spania, Bavaria, Paris, Napoli, Portugalia, Nürnberg, Haiti, Tennessee, Mississippi, Kentucky, Polonia, Rusia, Germania și aproape toate țările arabe de pe planetă, așa că acum se întoarce pentru evreii din Statele Unite. 

Nu voi aștepta să văd ce va urma. În această vară, eu și familia mea ne vom muta în Israel.

Trebuie spus că această decizie a fost luată înainte de conflictul recent și chiar înainte de COVID. Dar dacă aș avea vreo idee persistentă că libertatea și comoditatea Americii și legăturile pe care le avem aici au fost suficiente pentru a rămâne, ele au fost puse la odihnă. Mă duc acum, în timp ce am de ales, în loc de atunci când nu va fi de ales. 

Presupun că asta mă deosebește de acei evrei care au fost atrași și alungați cu valurile istoriei: nu aveau unde să meargă. 

Dar eu am. 

Israelul cu siguranță nu este perfect. Are burtica intunecata, trecutul tulburat, viitorul neclar, la fel ca Statele Unite. Dar este singurul loc din lume unde mă simt în siguranță să trăiesc ca evreu. Este singurul loc în care protecția mea este primordială. Este răspunsul la această inevitabilă schimbare de inimă pe care fiecare cultură gazdă o are despre evreii săi. Herzl o știa, la fel și Ben-Gurion și Weizmann și Meir. Știau că pentru evreii de oriunde, dar în Israel, era doar o chestiune de timp.

Și acum, timpul meu a trecut. „

Până aici a fost articolul preluat din Times of Israel.

Comentariu:
Bine, bine, va zice cineva, neobișnuit cu această talangă continuă de profeții/evenimente împlinite/semne/Israel/aliyah, ce ne privește pe noi creștinii ce se întâmplă cu evreii?
Ne privește foarte mult, sau ar trebui. Dacă nu ne privește e bai mare.
Identitatea noastră creștină se formează ca un trup viguros în jurul acestui schelet de învățătură sau devine ca o un melc amorf fără acest schelet.
Singură această învățătură a sfârșitului istoriei, a condamnării umanității ca întreg și a fiecărui om ca individ, sau a salvării lui, pune în lumină vina morală și întoarce sufletul de la conformism spre neliniște, de la nepăsare spre vinovăție, de la apatie la frământare și produce acea emulație necesară analizei de sine, pocăinței și angajamentului credinței.
Tot ghemul logic se pornește de la întrebarea simplă pe care i-a pus-o Pavel lui Agripa: Crezi tu în proroci? împărate Agripa, știu că crezi!
Crezi tu în proroci, împărate „cititorule” sau ai vrea să trăiești fără sentințele lor?
Citești pe proroci?
Crezi că dacă eviți să te gândești la ceva ce sigur va fi, poți evita acel eveniment?
Evanghelia a fost vestită mai dinainte de proroci, această evanghelie cuprinde nu numai salvarea popoarelor, ci și răscumpărarea finală a poporului evreu, apropierea lor de Hristos.
Pentru noi ca persoane particulare care nu suntem evrei, dar și pentru evrei, ne rămâne calea cea nouă și vie a apropierii prin credință de scaunul de domnie din ceruri, de tronul îndurării, de Domnul Isus Hristos, Salvatorul fiecărui suflet care se apropie prin El de Dumnezeu.





Ne vaccinăm? Un punct de vedere biblic.

10 mai 2021

Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie.”
Ieremia 33:6

Am de mult în cap aceste gânduri pentru că nu odată în ultimele luni mai ales am fost întrebat:
-v-ați vaccinat?
-e bine să ne vaccinăm?
-ne bagă cipul?
-ne omoară „ăștia”? Ne controlează?
Astă seară m-a sunat un frate din Republica Moldova pe același subiect.
I-am spus că nu m-am vaccinat pentru că nu mă tem, pentru că cred că am trecut prin boală (de un an n-am mai fost nici răcit, decât vag) și socotesc că nu ar trebui să mă înghesui ca fricosul să-mi caut primul salvarea.
I-am mai spus că sunt cu totul de acord cu vaccinarea, cu vaccinul, mai ales după dovedirea eficienței în Israel și Marea Britanie și acum se pare că și la noi.
Socotesc că vaccinul este un leac, un mijloc care aduce vindecare.
Iar vindecarea este o imagine biblică a mântuirii.
Doctorul este o imagine a Mântuitorului.
Medicamentul, leacul alinător (din Galaad), alături de doctor este tot o imagine a Mântuirii și a Mântuitorului.
Cei bolnavi au trebuință de doctor” spune Domnul Isus.
Doctorul nu este ceva rău în Biblie, Luca era doctor, iar Pavel îl numește „doctorul preaiubit„, erau colegi în lucrare.
Peste tot în Biblie, leacul, vindecarea și doctorul au conotații pozitive, într-un singur loc un împărat este acuzat că a căutat salvare „la doctori”, dar se pare că era vorba de vraci acolo.
Dumnezeu avea nevoie de această imagine a leacului pentru a înțelege mântuirea Lui.
Păcatul este asemănat cu o boală cumplită: lepra, cu atrofierea terminațiilor nervoase, cu pierderea simțirii.
O imagine fidelă a păcatului.
Ar trebui creștinii să se teamă de vaccin?
Vaccinul este un medicament, ca o injecție și ca orice alt vaccin.
Mecanismul de acțiune al vaccinului urmărește stimularea producerii de anticorpi, anticorpi care se vor lupta ulterior cu virusul real în caz de infectare.
Să detaliez: vaccinul este o componentă asemănătoare virusului, care la administrare provoacă răspuns imunitar în organism, adică organismul produce anticorpi capabili să anihileze ulterior virusul adevărat.
Ca să lămuresc pe cei ce nu prea înțeleg acești termeni, mi-a venit în minte imaginea câinilor de turmă.
Câinii sunt tot un fel de lupi, dar domesticiți.
Ciobanii iau puii de câine ciobănesc, îi cresc, îi hrănesc și îi țin lângă turmă.
Câinii nu sunt oi și nu sunt turmă.
Nu-i tunzi, nu-i mulgi și nu-ți fac miei, aparent mănâncă degeaba.
Cam așa e și vaccinarea, ca și când își cumpără ciobanul cățeluși.
Dacă-l întrebi: „ești de acord cu cățelușii?” va râde, știe el ce știe, într-o zi cățelușii ăștia vor fugări toți lupii din jur și turma se va coborî toamna de la munte în număr deplin.
Cine „nu este de acord cu cățelușii” e posibil să nu fie atacat de lupi tot anul și să-i scape oile, dar e puțin probabil.
Mai mult ca sigur va pierde mult mai multe oi ucise de lupi, decât l-ar costa hrănirea unui număr suficient de câini.
Cam aceste lucruri i le-am spus fratelui din Moldova și multora care m-au întrebat, iar acum le-am scris ca să pot da link la cine-ntreabă.
Cei ce-mi cunosc postările mele dinainte despre urgii și despre faptul că Dumnezeu a trimis pandemia probabil m-ar întreba dacă eu cred că omul se poate lupta cu ceva trimis de Dumnezeu, cu îngerii lui Dumnezeu.
Găsim în Biblie astfel de situații și dialoguri între oameni și îngeri, Iacov, Balaam, etc.
Problema pe care mi-o pun eu față de vaccin este nu că e rău, ci că s-ar putea să nu fie destul de bun, să trebuiască repetat periodic, nu se știe încă.
Noi să nu uităm că așteptăm din ceruri o împărăție veșnică, ai cărei ambasadori suntem.
Urgiile, războaiele și pustiirile sunt profețite, să nu avem în cap imaginea unui viitor roz al unei omeniri evoluate, care trăiește în pace, ci ceea ce a scris Daniel: „este hotărât că războiul va ține până la sfârșit și împreună cu el și pustiirile„.





Pâinea minciunii

8 mai 2021

Pâinea minciunii este dulce omului, dar mai pe urmă gura îi este plină de pietriș.” Proverbe 20:17

Sunt multe „pâini”, adică moduri de a-ți câștiga traiul, descrise în Biblie:
-pâinea care-mi trebuie
-pâinea lenevirii
-pâinea minciunii
-pâinea întristării
-pâinea celor mari
-pâinea luată pe ascuns
-pâinea celui pizmaș
-pâinea spurcată
-pâinea de jale
-etc.
Dar mai avem și pâinea care s-a coborât din cer sau pâine cea frântă, adică Domnul Isus Hristos și moștenirea Lui.
Azi ne vom ocupa cu treburi mai terestre, cu descrierea unui mod de trai atât de tentant, dar atât de obișnuit în zilele noastre: minciuna.
Vom analiza traiul din minciună în cele trei aspecte ale lumii: aspectul economic, aspectul politic și aspectul religios.
E bine să punem întotdeauna în paralel aceste 3 aspecte ale lumii și chiar în această ordine.
Aspectul economic trebuie să fie primul. Conform piramidei lui Maslow, nevoile primare sunt dominante în orice om și ispita de a minți (sau de a fura) vine aproape justificat pentru a-ți acoperi nevoile de bază, hrana, îmbrăcămintea, adăpostul.
Aspectele politic și religios ale lumii vin imediat ca urmare a nevoii omului de identitate, de protecție de grup și de atașament.
Sunt tot nevoi și acestea.
Dar divaghez puțin.
Cu cât un om îl cunoaște mai bine pe Dumnezeu și Planul Lui, nevoia de atașament sau de apartenență este tot mai mică, fiind înlocuită cu „mângâierile lui Dumnezeu” și pentru cei total alipiți de Domnul, cu protecția Lui specială.
Îi vedem pe Ilie sau pe Elisei, și pe toți profeții beneficiind de asistența îngerilor, de oștiri numeroase delegate pentru a-i proteja, încât singurătatea sau izolarea, chiar expulzarea nu erau privite de aceștia ca și catastrofe.
Pentru un creștin alipit de Domnul, izolarea nu este o tragedie.
Chiar mai mult, semnul că cineva nu este bine cu Domnul este frica de a nu fi respins de oameni.
Dacă s-ar avea bine cu Domnul, n-ar avea-o.
Gata divagarea.
Pâinea minciunii, pâinea dulce se coace la aceeași brutărie de sfaturi cu pâinea lenevirii sau cu pâinea luată pe ascuns.
Să analizăm un pic pâinea minciunii.
De ce să tragi, să muncești, să plătești taxe când poți să minți?
Făina minciunii, frământată cu relații false, cu pile, cu dorința de a plăcea celor ce te pot favoriza, vor coace un limbaj mincinos, dulce și mieros.
Pentru cei care conduc afaceri, pâinea minciunii este vânzarea la negru, salarii la negru și întregul sistem de argumente „evlavioase” pentru neplata taxelor, argumente care ca și o turmă uriașă de hipopotami intimidează mielul blând al rostirii Cuvântului lui Dumnezeu care ne spune „cui datorați birul, dați-i birul”.
Totul se face pentru a obține și păstra clienți, vânzări și profit.
Făina minciunii coace o pâine dulce.
Dar „mai pe urmă” zice Dumnezeu că gura aceluia care a rostit mâncat/minciuna este plină de pietriș.
Iar cu pietriș nu te poți hrăni.
În domeniul politic minciuna trebuie să aducă voturi, votantul este unitatea de măsură în politică, dacă ești votat, ești ales și ajungi la „borcanul cu miere”. Pentru că foarte puțini sunt acei ce se bagă în politică animați de dorința de a realiza binele obștesc, de a se sacrifica (nu disperați, sunt și din aceea, binecuvântat este orașul sau țara care are astfel de aleși) pentru alții, cei mai mulți vor urmări postul.
Și vor minți cât vor putea de mult în campania electorală, numai pentru a fi aleși.
Dacă în comerț se caută clienți și în lumea politică se caută votanți, în lumea religioasă se caută adepți.
Enoriașul sau adeptul este sursa de câștig a celui ce trăiește din religie.
Am avut de câteva zile în minte aceste gânduri, dar aseară am ascultat predica lui Aurel G. despre profeții mincinoși și m-am pus azi pe scris.
Lucrătorul religios plătit de enoriași este în cele mai multe cazuri obligat să mintă pentru a-și păstra venitul.
Va lăuda pe cei răi care-l plătesc și va disprețui pe cei care, chiar dacă sunt plăcuți lui Dumnezeu, nu-i plătesc acestuia „taxe religioase”.
Este o pâine a minciunii să primești salariu de pastor sau de preot și să ai grijă tot timpul ca ceea ce vorbești să nu supere, să nu îndepărteze enoriași, adică venit.
Pâinea minciunii place, este dulce, dar pietrele minciunii sunt învelite în aluatul dulceag, care după ce se topește, gura rămâne plină de pietre, de împietriri, de minciuni,care vor fi aruncate când va vorbi gura.
Feriți-vă de pâinea minciunii, n-o coaceți, n-o mâncați, n-o dați și n-o primiți!
Aș vrea să rămâneți cu un gând din postarea mea: nu ascultați pe cei ce vă vorbesc pe bani, indiferent din ce domeniu, comercial, politic sau religios.
Adevăratele sfaturi se dau gratis și n-au ascultători mulți.
Adevărații iubitori de oameni fac ce făcea apostolul Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine.  În toate privinţele v-am dat o pildă…” Fapte 20:33-35




Adunare 18 Aprilie 2021

29 aprilie 2021

Lumina „sfântă” de la Ierusalim: o simplă reacție de autoaprindere a fosforului

24 aprilie 2021

Una din marile rușini ale țării mele este și trimiterea anuală a unui avion în Israel, de paște, să aducă „lumina sfântă”.
Probabil avionul va fi trimis și anul acesta.
Un profesor grec demontează șmecheria în cadrul unei emisiuni la o televiziune din Grecia.
Mulțumim pentru subtitrări.


Turma moștenirii Tale, care locuiește singură în pădurea din mijlocul Carmelului

18 aprilie 2021

Paşte-Ţi poporul cu toiagul Tău, paşte turma moştenirii Tale, care locuieşte singură în pădurea din mijlocul Carmelului…” Mica 7:14
Acum 4 ani când am fost în Israel, exact pe vremea aceasta, am urcat de mai multe ori pe Carmel.
Chiar acolo am dormit două nopți, la prietenul nostru din Haifa.
Din apartamentul lui de pe muntele Carmel se vedea Marea Mediterană.

Carmelul înaintează în mare, așa scrie și profetul: „Pe viaţa Mea, zice Împăratul al cărui Nume este Domnul oştirilor, ca Taborul printre munţi, cum înaintează Carmelul în mare, aşa va veni.” Ieremia 46:18
Taborul este un țugui de munte în mijlocul unei câmpii aproape de Nazaret, iar Carmelul este o peninsulă care „intră” în mare.

Pe vremea Împăraților, zona Carmel făcea parte din cele 10 seminții care au urmat calea lui Ieroboam, locul unde au profețit Ilie și Elisei, în împărăția care s-a îndepărtat de Domnul, dar totuși locul despre care Domnul îi spune lui Ilie: „mai am în Israel 7000 de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”
Unde erau acești 7000?
Cu siguranță erau ascunși.
Obadia a ascuns 100 din ei în două peșteri, pe vremea când Izabela a omorât cu sabia pe prorocii Domnului.
Cercetând cărțile istorice și profeții avem o imagine completă asupra acelei vremi, leviții și-au părăsit moșiile, cetățile, chiar cetățile de scăpare și au „emigrat” în împărăția lui Iuda.
Dar nu scrie că au emigrat toți.
Fiii prorocilor sunt mai mult ca sigur acei leviți care au rămas.
Cred că despre aceștia scrie la Evrei 11:38 :”…au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
Prin munți!
Turma care locuia singură în pădurea din mijlocul Carmelului era probabil o colonie de proroci refugiați, urmași ai leviților, pribegi din cauza Izabelei și a religiei sprijinite de statul idolatru.
Aceast grup de refugiați, numit „turmă” este o imagine a Adunării.
Și această turmă este „păscută” adică hrănită de Domnul, nu profețiii care se hrăneau la masa Izabelei.
Carmelul era departe de „centru”, de Samaria, de capitala unde domneau tiranii, dușmanii lui Dumnezeu, Ahab și Izabela.
Mi-am amintit citind că, după primele două zile în Israel, când am dormit la prietenul nostru din Haifa, tot pe Carmel, (pe strada Obadia) am plecat la Elat, cu mașina închiriată, apoi ne-am întors la Ierusalim, era vineri seara și dimineața de sâmbătă, am predat mașina la centrul de închirieri și ne-am unit cu grupul adunat de pe 3 avioane din țară și…am plecat direct iar pe Carmel.
Locul este și acum împădurit. Aceste poze le-am făcut atunci.

Sunt acolo câteva sate de druzi, exact în mijlocul Carmelului, loc bun de refugiu, druzii au reușit de secole să-și păstreze nația și religia în mijlocul unei mări de arabi.
Era sâmbătă, zi liberă în Israel și druzii erau ieșiți la iarbă verde cu familiile. Prin pădure.

Probabil acolo era și reședința lui Ilie, pentru că spune Cuvântul că Ilie a zis lui Ahab: „Strânge acum pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal şi pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei.” 2 Împărați 18:19
Deci reședința lui Ilie era „pe muntele Carmel„.
Mai mult, și reședința lui Elisei și Ghehazi era tot pe Muntele Carmel.
Ea (sunamita) a plecat deci şi s-a dus la omul lui Dumnezeu pe muntele Carmel.” 2 Împărați 4:25
Pribegia prin munți, turma care locuiește singură în pădurea din mijlocul Carmelului este o imagine pentru noi.
Atunci când trendul general este adaptarea la idolatrie, îndepărtarea de Cuvântul lui Dumnezeu, mai este o cale, calea pribegiei, calea celor care „nu au vrut să primească eliberarea” condiționată de trădarea Domnului și au fost chinuiți.
În timp ce turma de proroci ai lui Baal mâncau la masa Izabelei, turma din mijlocul Carmelului este păscută de Domnul.
Cât de mult s-a adeverit acest lucru în timpul comunismului.
Cei ce au făcut cocesii, compromisuri și au cedat la învățătură s-au lumificat și nu au mai fost în stare să învețe, iar cei ce au pribegit prin închisori sau exil au continuat lucrarea Domnului, ei fiind turma „păscută de Domnul.”
Persecuția nu s-a încheiat și nu se va încheia până la răpire.
Și acum este o persecuție nevăzută împotriva celor dedicați lui Dumnezeu, împotriva celor ce doresc să trăiască cu angajament în Hristos. Mare taină.
În loc să caute pripășirea pe lângă Izabelele și Ahabii lumii, fiecare creștin conștient, când se vede condiționat în slujirea Domnului de concesii, trebuie să știe că Domnul ne-a lăsat în Scripturi modele și martori, exemple și înaintași.
Turma din mijlocul Carmelelui, leviții, care probabil emigraseră din Basan și Galaad sunt o pildă pentru noi.
Da, pribegi, da, prin munți, da, fără sprijin de la Ahab, mai mult, urmăriți cu sabia, dar erau singurii numiți Turma moștenirii Domnului, cei hrăniți de Domnul.
Tu dintre care vrei să faci parte, dintre cei aprobați de Izabela sau dintre cei hrăniți de Domnul?
Cam despre acest subiect am vorbit duminica trecută.



Ferice de noi dacă lumea (inclusiv cea religioasă) nu ne poate asimila.

17 aprilie 2021
Fragment dintr-o scrisoare a sorei Domnica Iovin către sora Lidia C.

Noi nu suntem purtători ai niciunui mandat oficial din partea oamenilor şi nu reprezentăm nici o firmă. Ceea ce avem este harul și adevărul, împuternicirea din partea lui Dumnezeu (fără pretenția de a fi recunoscută de oameni) şi mireasma Domnului Hristos. Suntem sincer convinşi de nevrednicia noastră, de aceea preţuim tot mai mult harul care ne îmbracă, izvorul de sus şi plinătatea Celui ce plineşte totul în toți.

Decepţia cu care ai revenit din ţară era de așteptat. Ar fi fost ceva anormal şi un indiciu suspect, dacă ai fi venit mulțumită. Ferice de noi dacă lumea (inclusiv cea religioasă) nu ne poate asimila. Ba încă, pe măsură ce se apropie – şi încă vertiginos – venirea Domnului, atât aria exterioară cât şi cea interioară – duhovnicească – se va restrânge tot mai mult.

Suflete sincere şi prețioase ca aurul curat, sunt peste tot, în toate sistemele, dar sistemele ca atare s-au depravat mai mult ca oricând, odată cu cei ce s-au alipit numai de ele şi nu de Domnul. „Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Săi„!!

În ultima vreme am parcurs cu citirea ultimele capitole din Evanghelia după Matei, privitoare la suferinţele şi moartea Domnului Isus Hristos. Acoperit de disprețul şi batjocura căpeteniilor lumii, cât şi a mulțimii suprainstigate, Domnul nostru a strălucit de demnitate divină, de calm și pace cerească, de sfinţenie şi puritate şi de autoritate regească în plină lepădare.

Acoperit şi încărcat de păcatele noastre, a strălucit în supunere şi ascultare de Tatăl, a înmiresmat cerul şi pământul cu frângerea şi zdrobirea fiinţei Sale și, ca Mare Preot al lui Dumnezeu, S-a adus jertfă pe Sine Însuşi.

Bătut, umilit, batjocorit, scuipat, dezbrăcat şi răstignit a suferit cu răbdare, a murit cu credinţa în înviere, a disprețuit rușinea şi S-a uitat la bucuria care-i era pusă înainte. Şi bucuria aceea am fost noi, rodul suferințelor şi morţii Sale şi pecetea vieţii Sale biruitoare!

Din pomul cunoștinței binelui și răului, oamenii I-au făcut crucea. Iudeii I-au dat osânda de moarte, Neamurile L-au executat. Iudeii L-au declarat hulitor şi L-au renegat ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mesia şi Împărat al lor. Romanii I-au dat spinii, trestia și purpura, cuiele și lancea. Împărăţia de fier a lumii, Roma (cea de a 4-a parte metalică a chipului din cartea-Daniel) L-a recunoscut ca împărat bun de încoronat cu spini și partea fieroasă: cuiele şi lancea, I-a dat-o cu generozitate.

Dintre toți participanţii fervenţi la omorârea Domnului Isus, au „strălucit” în perseverenţă marii preoți. Iuda s-a sinucis – până şi el – mărturisind, cu o căință fără pocăință, că a vândut sânge nevinovat. Pilat și Irod nu I-au găsit nici o vină, dar marii preoţi au mers până la capăt cu ceea ce au început.

Cutremurul spiritual din univers care a însoţit drama din istoria creaţiunii, l-a făcut pe Pilat să intre și să iasă de trei ori din sala de judecată, până să poată . – în sfârşit – delibera sentinţa! De trei ori a oferit alegerea între Baraba și Isus. De 4 ori, în diferite forme, s-a pronunţat cu privire la nevinovăția Domnului Isus. Crima a făcut-o din ticăloşie și laşitate. Dacă a „excelat” Pilat în ceva, a fost în calitatea de a fi pus în faţa lumii cea mai mare cumpănă a alegerii: „Pe care voiţi să vi-l slobozesc?”… De atunci și până astăzi, cumpăna e tot acolo unde a pus-o Pilat. Încă mulţi nu ştiu ce să aleagă, iar alţii aleg pe Baraba. E ceasul cumpenei şi lumea e în cumpănă. Suntem și noi, dovediţi ca unii care nu întotdeauna știm „să deosebim lucrurile alese„… (Filip. 1:9-10). Rămânem adesea în cele comune și, pentru că seamănă prea bine unele cu altele, nu ştim care sunt cele alese. Se pare că alegerea între păcat şi moralitate se mai face cumva (astăzi), dar când în cumpănă apare: „pe care din amândoi voiţi să vi-l slobozesc? „, omul vechi, firea pământească şi lucrările ei atât cele rele cât şi cele bune, nu se deosebesc vizibil de firea nouă și preţul răstignirii împreună cu Domnul Hristos nu e pus, pentrucă nu se cunoaşte.

Ce să mai zicem, când Pilat strigă: „… dar CE SĂ FAC CU ISUS, CARE SE NUMEŞTE HRISTOS”? „Isus” pot fi mulţi, „Isus Hristos” e Unul Singur! “”Hristoşi mincinoși sunt mulți, Unul Singur este Cel adevărat: „Cel răstignit”! La cumpăna aceasta cei mai mulţi și foarte mulţi se angajează să facă ceva cu Isus, „pentru EI”, „cu ajutorul Lui”, lucrarea Lui”… dar prea puţini Îl lasă pe El să facă El ceva cu ei, în ei, prin ei!

La procesul intentat de marii preoţi, Domnul nu S-a ocupat de martorii mincinoşi. Nu S-a apărat. Dar la conjurarea legală care 1 S-a făcut (cap. 26:63) a răspuns din plin! … Tot soborul: “căutau” formula de moarte, dar „n-au găsit nici una“. A trebuit Dumnezeu să le-o dea, pentru că Dumnezeu n-a permis ca Fiul Său să moară sub o acuză falsă, inventată de oameni! El a murit pentru ceea ce era cu adevărat: Fiul lui Dumnezeu, Hristosul, Fiul Omului!!

Dacă această sublimă realitate, era hulă şi osândă de moarte în ochii marilor preoți, aceasta era slava Lui Dumnezeu odihnindu-Se peste Fiul Său preaiubit!

Ba mai mult” – este mărturia dumnezeiască a Fiului! Cu aceasta şi de aici începe harul! Tot ce este şi face harul, tot ce a adus harul este „mai mult“ decât tot ce a fost şi ar putea fi! Mai mult decât ce este harul în Domnul Hristos, pentru noi, nu există, şi mai puţin nu se poate! (In cap. 5 din epistola către Romani se vede din plin frumuseţea harului; de 7 ori se repetă acest dumnezeiesc “ba mai mult”!) Fiul lui Dumnezeu și Hristos – Mesia, întruchipat în Fiul Omului a fost pricina de scandal, de poticnire a înţelepţilor religioşi; nebunia lui Dumnezeu aceea care este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lumii. În cea mai puţină cu putinţă de exprimat, în vorbire, Domnul a spus toată realitatea divină a persoanei şi lucrării Sale: “”…veţi vedea pe Fiul Omului șezând”, „şi venind„! Glorificat la dreapta măririi dumnezeieşti, ca Cel ce a fost mort, dar este viu în vecii vecilor, va veni pe pământul pe care a suferit şi a murit, cu slavă și cu putere fără sfârşit!

Şi dacă în faţa lumii religioase, Domnul Isus Hristos a primit cea mai gravă acuză asupra Sa, dar cea mai înaltă slavă dumnezeiască în ochii Tatălui, tot așa, în faţa lui Pilat, lumea politică, El a spus: „Da, sunt Împăratul Judeilor”! Acest lucru era cel mai grav ce putea fi în faţa Romei.

„Legat”, „dus” şi “dat” în mâna dregătorului Pilat din Pont, Domnul Isus a împlinit începutul proorociei de a fi pus în numărul celor fărădelege! „Răufăcător” a fost socotit şi numărat Domnul nostru, Care a fost Singurul Bun și a făcut singurul bine! Între cei doi tâlhari, răstignit la mijloc, a însemnat a fi fost cel mai mare răufăcător dintre ei şi dintre toţi!

Dar, îngropat la un loc cu cel bogat “a fost partea cealaltă, onoarea funerară pe care I-a pregătit-o Tatăl şi, nu numai atât, ci mai ales, în vederea celor mai potrivite condiții pentru arătarea slavei învierii. Dintr-un „mormânt nou”, „în care n-a mai fost pus nimeni”, “săpat în stâncă”, cu intrarea acoperită cu o piatră prăvălită şi sigilată, păzit de străjerii Romei, ferecat din toate părțile (stânca din 3 părţi şi piatra dintr-o parte) Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului a ieşit biruitor asupra morţii. (Piatra n-a fost dată la o parte de înger ca să-l facă Domnului loc de ieşire, ci ca să poată fi văzut mormântul gol, de toți martorii învierii Lui!).

Şi, dacă Irod și Pilat s-au împrietenit din vrajba în care au fost, cu prilejul procesului Domnului Isus, la îngroparea Sa, s-au împrietenit Iosif din Arimatea – bogatul, cu Nicodim – fariseul şi s-au dat pe faţă ca ucenici ai Săi.

Preoţii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu – Hristosul – Mesia – Fiul Omului; Romanii au răstignit pe Împăratul ludeilor. Acolo am fost și noi toţi, de partea lor, încadraţi, mai ales, între Neamuri! Binecuvântat să fie Cel ce a deschis izvorul nesecat al harului, pentru Iudei şi pentru noi, Neamurile! A Lui să fie slava în veci!

Împreună cu fr. M. salutăm cu dragoste întreaga familie. Numărul nostru de telefon este: ___________________
Te îmbrățișez cu dragostea care ne-a fost turnată prin Duhul Sfânt şi te sărut

Cu o sărutare sfântă! A ta, soră, D.

sursa: Lidia C. Pelerinajul meu spiritual, O colecție de scrisori, editura Multimedia Arad, 2002, pag. 67-69


Ascultați pedeapsa și pe Cel ce o trimite! Sau „cel puțin șapte lucruri pe care ni le spune Covidul?”

9 aprilie 2021

Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul...” Mica 3:11
Urmărirea câștigului material din religie sau simonia, cum este numită, este alături de sectarism (și ridicolele etichete despre care am scris într-o postare anterioară), o altă mare rușine a creștinismului apostat.
Puțini, foarte puțini din cei ce proclamă Cuvântul lui Dumnezeu pot spune astăzi ca apostolul Pavel: „N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.” FA 20:33, iar dacă totuși ar fi unii care „se bizuie pe Domnul”, dar „nu lucrează nimic„, tot nu seamănă cu apostolul care a scris mai departe: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele….” Textul mai adaugă: „….şi ale celor ce erau cu mine.A lucrat ca să asigure nevoile grupului cu care umbla. Nu a așteptat ca aceia sau alții să-i dea lui.
(Dacă vorbiri în limbi autentice n-am găsit dragii mei de 11 ani pe net, cred totuși că astfel de oameni care să refuze să ia vreun ban pe „Cuvânt” se găsesc destui, că de nu, țara asta ar geme și mai greu de mânia Domnului.)
Dar lumea geme totuși sub pandemie!

Nu cumva pandemia asta strigă ceva?
Nu cumva covidul este o pedeapsă?
Nu cumva pedeapsa asta a trimis-o Dumnezeu?
Nu cumva Dumnezeu vrea să ne spună tuturor ceva prin această pedeapsă?
Să fim atât de nebuni să nu vedem că Cel ce a creat ADN-ul și a organizat furnicile, Cel ce a proiectat aripa libelulei și cohlea să fi fost luat prin surprindere de Covid? Nici pomeneală, pandemia este pedeapsa Lui și această pedeapsă trebuie ascultată.
Cel ce a trimis pedeapsa trebuie ascultat.
Vă propun pentru înțelegere să aplicați șablonul apostolic: „Şi aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu ….” 1 Corinteni 10:8
Să nu socotim că acest text se aplică doar bisericii(Adunării), Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor și El dorește ca toți să vină la pocăință, chiar și cei din Ninivele, Sodomele și Gomorele veacului 21.
Așa că lumii întregi îi spune Cel ce trimite pedepse, prin pana apostolului:
să nu poftim după lucruri rele
-să nu fiți închinători la idoli
-să nu curvim
-să nu ispitim pe Domnul
-să nu cârtiți

Și nu spune numai atât, spune mult mai multe. Voi lua din Biblie și mai ales din cartea profetului Mica câteva motive pentru care Dumnezeu trimite pedeapsa.

1. Pandemia este globală, ca și potopul. De mult n-a mai fost o urgie mondială. Poate de la potop. Despre potop, Cel ce trimite pedepsele scrie în cartea Lui că „a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi„. Un astfel de fapt ne spune pedeapsa, că a venit ca răzbunare divină pentru nelegiuiri generale.

2. Gândirea la rău este păcat, și numai gândirea, ce să mai zicem de înfăptuire! Cel ce trimite pedepse a lăsat scris de ce le trimite: „Vai de cei ce cugetă nelegiuirea şi făuresc rele în aşternutul lor; când se crapă de ziuă o înfăptuiesc, dacă le stă în putere. Dacă poftesc ogoare, pun mâna pe ele, dacă doresc case, le răpesc; asupresc pe om şi casa lui, pe om şi moştenirea lui. De aceea, aşa vorbeşte Domnul: „Iată, Eu am de gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni,…” Mica 2:1-3 Observați vă rog că relele sunt plănuite în imaginație mai întâi, apoi la ziuă sunt înfăptuite. Motiv de pedeapsă.

3. Interzicerea celor ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu curat este un motiv de pedeapsă, punerea pumnului în gură. „„Nu prorociţi!” zic ei. „Să nu se prorocească asemenea lucruri. Căci altminteri ocările nu mai încetează!” Mica 2:6
Îmi amintesc de interzicerea, exact în anul 2019, anul apariției covidului, a lui Aurel Gheorghe din bisericile evanghelice. Nu prorociți! (Până la urmă tot au reușit să-i oprească analizele profetice, prin „influențare pozitivă” probabil). Cauze de pedeapsă toate. Amos 2:12 ”Iar voi aţi dat Nazireilor să bea vin, şi proorocilor le-aţi poruncit: «Nu proorociţi!»Am comentat atunci și am revăzut comentariul, am scris atunci trolilor care au năvălit aici pe blog:” Nu vă jucați cu Dumnezeu că nimeni n-a câștigat din jocul ăsta!”

4. Injustiția socială este un motiv de pedeapsă. „Ascultaţi, căpetenii ale lui Iacov şi mai-mari ai casei lui Israel! Nu este datoria voastră să cunoaşteţi dreptatea? Şi totuşi voi urâţi binele şi iubiţi răul,…” Mica 3:1-2. „Din pricina aceasta, va veni noaptea peste voi..” (6) Păcat și pedeapsă.

5. Mituirea judecătorilor, administrația coruptă, religia plătită, sunt motive de pedeapsă. „Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prorocesc pe bani...” Mica 3:11 Aceștia sunt cauza distrugerii: „ De aceea, din pricina voastră, Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre...” (12) Aici ar fi multe de adăugat. Industria religioasă nu are de-a face doar cu sumele de bani cheltuite aiurea și cu șarlatanii care sugativează aceste fluxuri financiare, ci mai degrabă cu muntele de nepăsare care umbrește ca o prăpastie adevărul divin și-l face pe om să se simtă ocrotit de acest univers de religie, de predicărie, de cântărie, dar fără să fie el implicat mai mult decât un spectator care plătește o taxă la un spectacol.

6. Violența, minciuna în comerț, înșelătoria sunt motive de pedeapsă. Pentru că bogaţii lui sunt plini de silnicie, locuitorii lui spun minciuni şi limba lor este numai înşelătorie în gura lor, de aceea, şi Eu te voi lovi cu suferinţa, te voi pustii pentru păcatele tale. ” 6:12-13 Pustiirea este o plată a păcatului.

7. Răspândirea și generalizarea răului până la dispariția celor drepți aduce pedeapsa lui Dumnezeu.S-a dus omul de bine din ţară şi nu mai este niciun om cinstit printre oameni; toţi stau la pândă ca să verse sânge, fiecare întinde o cursă fratelui său. Mâinile lor sunt îndreptate să facă rău: cârmuitorul cere daruri, judecătorul cere plată, cel mare îşi arată pe faţă ce doreşte cu lăcomie, şi astfel merg mână-n mână Cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiş de spini. Ziua vestită de toţi prorocii Tăi, pedeapsa Ta se apropie” 7:2-4


Am mai putea adăuga la cauze ale pedepsei:
-alungarea lui Dumnezeu din școli, din manuale,
– alungarea creaționismului din programa școlară
– răspândirea homosexualității și acceptarea la nivel social general
– persecutarea la scară aproape mondială a celor ce urmăreau educația creștină, a celor ce făceau homeschooling, a familiei creștine
– continuarea idolatriei religioase, pelerinaje, moaște,
– spectacole, concerte, meciuri, chefuri, evenimente: „poporul s-a sculat să joace” cu scopul distracției, uitând și neglijând pe Dumnezeu
Cam acesta este mesajul pedepsei, cam acesta este mesajul Celui ce-o trimite!

Când îngerul morții nu poate fi oprit, trebuie să ne punem aceste întrebări, trebuie să ascultăm răspunsul.

Ce trebuie să facă cei ce ascultă pe Cel ce trimite pedeapsa?
În primul rând să se ferească de a participa la răul care aduce pedeapsa, sub toate formele lui.
Dacă ești într-o poziție de autoritate, să nu folosești silnicia, violența.
Dacă împarți dreptatea, să nu primești mită, ci să fi drept.
Dacă vestești Cuvântul, să o faci de bună voie, ca Pavel, nu pentru plată.
Să nu te gândești la rău, nu numai să nu-l faci.
Să vestești tu însuți Voia celui ce trimite pedeapsa, să nu faci pe surdul la glasul pedepsei.
Să nu te faci, să nu vă faceți că nu înțelegi ce spune!
Ascultați pedeapsa!

(Urmează, cu voia lui Dumnezeu, tot din cartea Mica o cugetare despre „Turma din mijlocul Carmelului”,(7:14) o imagine a Adunării de astăzi, persecutată în acest veac rău.)


Chemați la „a rămâne dedesubt, a suporta”

6 aprilie 2021

„De multe ori, fără să caut intenționat, sfârșesc cu aceeași idee ca la început, un fel de rime îmbrăţișate, ca la ramurile în trei semicercuri ale sfeşnicului.
Uriaşii stâlpi dinaintea Templului, ale căror numiri arată tăria, suportau fațada.
Roata de jos a morii suportă pe cea de sus.
Cuvântul de care mulți fugim: răbdare, în greacă este compus aşa: a rămâne dedesubt, altfel zis, a suporta.
Ne-ar plăcea să fim doar stâlpi onorifici, de o artă falsă, artificială, care nu au nimic de susținut, nici măcar o traversă de fereastră.
Foarte rar predicatorii pomenesc versetul acesta: „Știţi că şefii națiunilor domină peste ele şi că cei mari uzează de autoritatea asupră-le; dar între voi să nu fie așa, ci oricine va vrea să devină mare printre voi va fi servul vostru”. Prin aşa cuptoare îi pregăteşte „Topitorul de inimi”!”

V.V. Moisescu, Cartea Iov, pag 159


Adunare 4 Aprilie 2021

6 aprilie 2021

La moartea lui Gabi Luncă

5 aprilie 2021

După ce a cântat mulți ani pentru lume, după întoarcerea la Dumnezeu a cântat doar muzică creștină.
Invitată uneori la televiziuni, nu s-a rușinat de Numele Domnului Isus, ci cu multă înțelepciune a îmbrăcat mesajul Veștii Bune în melodii lăutărești și a pătruns, vorba lui Traian Dorz, acolo unde „noi nu mai putem pătrunde”:

„Zburați cântări în patru zări
Pe dragoste și unde, pătrundeți voi
Pe unde noi nu mai putem pătrunde !
MĂRTURISIȚI pentru Hristos
Convingeți conștiința, că totul este-n veci frumos
Când biruie Credința.” (T. Dorz)

Prezint aici doua astfel de cântări:



Vă rog stimați cititori ai acestor rânduri, DACĂ VREȚI SĂ COMENTAȚI PE FACEBOOK, să țineți cont că după învățăturile lui Dumnezeu din Biblie, „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata„, deci după moarte nu mai vine vreo iertare, indulgență, sau slujbă care să-l ierte pe omul păcătos.
Această încredințare a avut-o și Gabi Luncă, de aceea s-a împăcat cu Dumnezeu atât timp cât a trăit.
Sunt convins că și-ar fi dorit ca cei ce-i ascultă cântările, să asculte nu numai melodia frumoasă, nu doar vocea inconfundabilă, ci și cuvintele, care îndeamnă pe fiecare ascultător la pocăință față de Dumnezeu.
De aceea vă rog, nu scrieți la comentarii: „Dumnezeu s-o ierte!”
A iertat-o.


Adunare 28 Martie 2021

4 aprilie 2021

Ridicolul etichetelor și gloria comunicării

2 aprilie 2021

…între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 1 Corinteni 1:11-12

…sunt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.” 2 Timotei 2:9

Nu este un lucru mai rușinos și mai ridicol pentru creștinătate decât sectarismul.
De la cele mari și istorice, (căci nu cunosc secte mai virulente și mai tupeiste în Europa decât bisericile autocefale), până la cele mici, fiecare grupușor își are ierarhia Lui, piramida lui cu papa propriu din vârf și respectivele anateme care se rostesc și se distribuie ca săgețile și tirurile pe un front de luptă neînțeles de privitori.
Dar mai sunt și alianțe, părute fericite, când cei „ai lui Pavel” se înțeleg cu „cei ai lui Apolo”, (dar fără să renunțe niciunul la eticheta lui), formează o „alianță” și par mari în ochii lor.
Rușinea e doar mai mare.
De fapt există stări rușinoase de plâns, dar există și rușini ridicole, de tot râsul, când rușinea vine din multă îngâmfare amestecată cu prostie din belșug, nu știi care pe care se laudă.
Să dau un exemplu, trebuia să fie o postare: „iubită biserică”, dar o pun aici ca paragraf, e destul („de rușinos/ridicol”).
Sunt ani buni de când pe meleagurile virtuale, un pastor vestit pe nume IȚ a trecut cu arme și bagaje de la baptiști la penticostali. El zicea că la carismatici, nuanțe. (Nu comentez că omul era securist din tinerețe, dificil de dovedit, greu de lămurit.)
Dacă cunoști istoria României, nu te miri, era la modă la boieri trădarea, treceai de partea celuilalt.

Ca răspuns la „trădare”, un alt vajnic pastor baptist din Bihor (dinspre Cluj, zona mea) a scris un articol, alt pastor din America a scris ceva de profeții lui Baal, revistele românești și blogul unui cunoscut profesor au găzduit postarea.
Vuia netul, „ce mai freamăt, ce mai zbucium”….
Nu trec mulți ani, poate doi-trei, când cunoscutul profesor a venit la una din cele mai mari biserici penticostale din orașul meu. El baptist.
Pe șustache, pe tăcute, fără anunțuri la rve sau altfel.
Doar că eu, având obiceiul ca seara să ascult o predică, două pe la biserici, pe net, navigam de la una la alta să găsesc ceva vrednic și dau de om.
M-am frecat la ochi, nu-mi venea să cred. Între „prorocii lui Baal”!
Își marca schimbările de „puncte” ale prezentării (și de instrumente muzicale) cu expresia „iubită biserică”.
Stop, stop, mi-am zis, ori ești „iubită biserică”, ori sunt „prorocii lui Baal”? Dar mi-am zis numai mie și poate la doi-trei, acum vouă. Întrebând, am aflat cam care e tariful (sau era înainte de covid), al unei predici, nu mai conta eticheta.
Ridicol.
Cum pot niște bancnote să transforme „prorocii lui Baal” în „iubită biserică”?

Cât de ridicole par etichetele.
Gata cu exemplul.

Ce facem cu ridicolul?
Nu cred că profetic avem ce face.
Babilonul religios este copia Babilonului politic, urmarea dorinței oamenilor de a se uni „în diversitate”.
Chiar după Babel și după apariția translatorilor, visul Uniunilor e visat de multe minți fierbinți.
Unde e ridicolul în toată treaba? În etichetă.
De fapt în lipsa acelei descrieri a ingredientelor, acel tabel de nutrienți prezent pe orice produs alimentar.
Cele mai multe etichete religioase nu descriu decât nutrientul diferit, chichița prin care se deosebesc de ceilalți și numai despre asta vorbesc, cu pancarta asta defilează. Restul poate fi apă chioară, nimeni nu-ntreabă.
Am meditat la etichete mult și v-am scris și vouă din Betleem, după ce vizitasem En Ghedi, pe undeva între Muntele Ispitirii și izvorul lui Elisei, pe la jumătatea postării).
Citez:”Eu urăsc etichetele.
Nu ceea ce este în spate, mai ales pe oameni, pe oameni îi iubesc pe toți, mai ușor sau mai greu, dar etichetele le urăsc aproape pe toate cu o ură sinceră.
Mai ales cele care le simt că vor unii să le lipească pe mine. Sau pe care le văd pe alți oameni. Unii le poartă cu mândrie inconștientă.
Mă declar întotdeauna doar creștin când sunt întrebat.
”De care?” …se insistă.
Sau: ”unde mergi la biserică?”
Eticheta ”creștin” nu place nimănui, unii cred că așa ceva nici nu există.
”Trebuie să fi de vreun fel, dar nu vrei să spui.”
Pe cei ce insistă să mă întrebe, îi bag în ceață și mai tare, le răspund ce-mi trece prin cap atunci fără să caut să-i conving de ceva
Știu eu ce are el în cap?
Pe ce zidesc o convingere?
Este timp? 
Am aflat aici în Israel că pe lângă termenul de convertire (la religia evreiască) sau de trecere la starea de evreu practicant, ei mai au și termenul de desconvertire, pentru asta folosesc ceva de genul: reîntoarcere la întrebări.
Cum ar fi că cei convertiți au certitudini, iar cei neconvertiți au doar întrebări.
Cât privește etichetele sau eticheta mea, prefer să îi las pe oameni la întrebări (confuzii) sincere, decât la convingeri proaste.
O confuzie mică adăugată unei confuzii mari, nu e nici o catastrofă.
Căci ce poate spune o etichetă, sau ce este o etichetă?
O etichetă este un cuvânt pus din lene a minții, pentru a condensa în câteva litere un buchet de prejudecăți.
Și iată că am dat o pildă, și am și pus definiție la etichetă, definiția este mai bună decât eticheta, iar pilda mai bună decât definiția.
Domnul Isus a folosit etichete mai deloc, definiții puține și pilde din greu
.”
Așa că etichetele și etichetații vor rămâne, n-avem ce face, Babilonul va fi nimicit de arătarea Domnului Isus, nu de o postare pe blog.
Dar ce faci tu, care ai citit totuși postarea de pe blog?
Vei mai rămâne etichetat? Vei rămâne în Babilon?
Căci mai este o cale, un biblică, cea necunoscută de lume, cea îngustă, cea disprețuită.
Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus...” Coloseni 3:17
Să nu faci nimic în alt nume, sub altă etichetă, decât în Numele Domnului Isus.
Nu să lipești, nu să cumperi, ci să dezlipești, să renunți la altă etichetă.
Sau pare simplu.
Când cineva vrea să placă lui Dumnezeu, va căuta să se conformeze cu ce scrie în cartea Lui.
Iar acolo nu scrie de alt nume, decât numele de creștin, numele Domnului Isus:
-să slăvească pe Dumnezeu în numele acesta
Desigur îmi veți vorbi despre comunitate, despre nevoia de a fi împreună, despre legalizare, despre săli și vă va duce mintea la industrii. Pe mine să nu mă luați cu voi în drumul minții voastre. Comunitate da, industrie ba. Mă uit în Noul Testament și nu văd un dinar cheltuit pe o cărămidă, nu văd o drahmă dată ca salariu la vreun pastor.
Oamenii nu au nevoie de etichete, nici Dumnezeu, dar clădirile au nevoie de proprietari persoane juridice, iar ierarhiilor le trebuie cod fiscal și cont bancar. Deci etichete.
De aceea țin acest blog gratuit, nu că n-am 10 euro pe an sau 30 să cumpăr un Plan și să profesionalizez aspectul, chiar mă și pricep, dar vreau să dau și un exemplu de cum se poate vesti Cuvântul fără bani și fără plată ca și în cântarea 634 din Cântările Evangheliei.
Mai demult era mai greu, ca să poți sluji altora, ca să poți fi ascultat trebuia să mergi într-o sală unde stăteau mai mulți oameni ….și tot așa. Aceste săli aveau șefi, care te lăsau sau nu.
Când respinșii erau destul de tari, făceau alte săli, cu alte etichete și tot așa…dintr-o neputință.
Cunosc un sat în ardeal care are 7 biserici și nu sunt nici maghiari, nici nemți în sat, șapte confesiuni românești, de fapt șapte etichete.
O istorie de 2000 de ani a umplut o geografie a pământului cu milioane și milioane de „biserici”, de săli, toate etichetate, toate cu pretenții, dar Dumnezeu nu de acești mastodonți are nevoie, nici de muzică profesionistă, nici de doctoranzi în teologie examinați de preoți catolici și ortodocși, brrrr! Dumnezeu are nevoie de suflete fierbinți care să ardă de dor să-L slujească sub comanda Fiului Său.
Duminică la adunare, am auzit o pildă cu un flautist din orchestra împăratului chinez. Bietul de el, nu știa să cânte, dar cumva a ajuns în orchestră și…mima. Până într-o zi când împăratul și-a arătata dorința de a-i asculta pe fiecare muzicant cântând solo. Atunci bietul „flautist” s-a sinucis.
Munca este în comun, dar judecata este separat, personală.
„Comunitatea”, de fapt „etichetatea” dă un anume confort, ca al flautistului din pildă.
Dar judecata nu se va face pe etichete, nu va fi cu orchestra, ci solo.
Nici nu va fi un rai baptist și unul penticostal.
Omul cu articolul (este și acum articolul pe blogul lui) putea să meargă la penticostali și chiar suna frumos „iubită biserică”, dar după ce rezolva problema etichetei, după ce ștergea articolul și-și cerea scuze. Fabulez.
Ridicole și rușinoase moșteniri.
Din fericire există gloria Cuvântului, Cuvânt care se rostogolește cu viteza luminii în ultimele două decenii.

Nu socotesc întâmplător faptul că pandemia a venit doar după ce tot omul de pe pământ ține în palmă un telefon deștept cu care poate vorbi aproape gratis cu cine vrea și poate asculta ce vrea. Chiar tu, prietene, poate ești unul din cei trei din patru oameni care-mi citești postările pe telefon, nu pe comp. Ține de gloria înțeleptului nostru tată, care și-a ținut îngerii răzbunători în cazarmă până toți oamenii au avut acces la ecran.
Revoluția tiparului de pe vremea lui Gutenberg va fi depășită în amploare de revoluția informatică, de trecerea Cuvântului de pe hârtie pe ecran și din tipografie în eter. Sau a depășit deja.
Vă scrie aceste lucruri un om care a fost urmărit ca un tâlhar și ca un hoț pentru 3-4 pagini fotocopiate, zeci de oameni m-au urmărit, și asta doar acum 32 de ani. De atunci, nu doar libertatea peste țările Europei de Est a venit, ci slobozirea Cuvântului din ghearele hârtiei, în zborul ca de lumină al razelor internetului.
Și nu numai din ghearele hârtiei, ci și din ghearele popilor și din cuștile etichetelor, din ridicolul etichetelor.
Gloria Cuvântului constă în puritatea Adevărului Său, în indestructibilitatea argumentului, a logicii din spate și a deducției pe care o generează.
Iar acest Cuvânt, fiind acum liber de milenarele cătușe ale clădirilor, are dreptul să lepede bulendrele uniformelor închisorilor în care a fost ținut.
Ce să facem „în Numele Domnului Isus”?
Să vestim Cuvântul Său.

Atât de mult mă bucur că am ascultat la vremea potrivită de cei mai bătrâni și mai înțelepți ca mine, care m-au învățat să rămân pe viață neînscris nici într-un cult și așa să-l slujesc pe Dumnezeu.
Dacă ar trăi ei acum să vadă cum canalele de Youtube și blogurile, paginile de Facebook au umplut lumea și puterea etichetelor e afectată grav.
Iar puterea Cuvântului se arată în Gloria cu care renaște precum pământul dă afară florile primăvara.
Falimentul etichetelor, dezbrăcarea de putere a domniilor ce poate să însemne decât glorificarea Cuvântului.
Nu-l scoateți pe Dumnezeu din ecuația aceasta în care vedem că distanțările sociale coincid cu posibilitățile de infinit de rapide apropieri virtuale. Doar un Dumnezeu plin de dragoste și de asprime, putea ca un tată bun să reseteze lumea copiilor Săi, ca să și-i apropie de El.
Socotiți o binecuvântare faptul că puteți vesti Cuvântul pe net și faceți-o!
Lăsați etichetele, vestiți în Numele Domnului Isus!
Și nu doar să le lăsați, lepădarea etichetelor să o faceți și ieșind în mod real de sub autoritatea ridicolă a celor care susțin aceste proiecte satanice, aceste șubrede invenții în numele cărora sug arginți.
Dacă Apostolul ar trăi astăzi și ar scrie o scrisoare, în primul capitol asta v-ar spune, ca mine: „…..între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!
Cuvântul glorios nu are nevoie deloc de etichetele zdrențăroase și etichetele nu au cum ajuta Cuvântul care le condamnă.
De partea cui rămâi tu dragul meu?





Adunare 21 Martie 2021

24 martie 2021

Adunare 14 Martie 2021

21 martie 2021

Cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu

18 martie 2021

Un documentar despre huteriții de acum din Canada:

„A-ți păsa sau a nu-ți păsa”.

Pentru cei care iată, de aproape 13 ani ați urmărit acest blog, cu siguranță ați dat de postările mele despre huteriți. Am tradus marea lor cronică timp de 2-3 ani, și am publicat-o aici.
În drumurile noastre prin Europa, ne-am abătut prin Slovacia de mai multe ori, la Velke Levare și Sobotiste, am vorbit cu urmași ai huteriților, am urmărit pe internet ceea ce au scris alții despre ei și lucru de căpetenie, am găsit pe net un articol care dovedea că ei au fost se pare modelul luat de Comenius atunci când a scris Didactica Magna și a extins învățământul general la lumea întreagă. (va urma)
Așa că dacă azi sunt în lume milioane de grădinițe, școli generale și licee cu învățământ obligatoriu, acest lucru se datorează preluării de către Comenius a modelului huterit. Școli și mai ales universități existau și înainte de Comenius, (chiar cuvintele Lyceum și Academia provin din greacă, erau numele unor grădini în care anumiți profesori au înființat școli) dar grădinițe și școli generale nu s-au pomenit până la Comenius. Ideea ca toți copiii să facă școală a fost atât de bizară până la 1670, doar copiii de nobili beneficiau de oareșicare educație dată de profesori particulari, dar această idee a educației generale învins (vorba cronicarului: birut-au gândul) la argumentele bine structurate ale lui Comenius din Didactica Magna, astfel încât astăzi toată lumea citește și scrie. Aceste idei Comenius le avea de la huteriți, huteriții fiind prima comunitate din lume unde de la începuturi, din anii 1500 învățământul a fost obligatoriu de la vârsta de 3 ani.
Da, huteriții au „inventat” grădinița de copii, acum 500 de ani.
Ei nu dețin proprietate privată, o consideră păcat, trăiesc în colonii de 100-150 de persoane, lucrează în comun, educă copiii pentru a sluji lui Dumnezeu. Afirmația: „cea mai bună educație este înțelepciunea lui Dumnezeu” am luat-o din acest documentar.
Evită în mod insistent egoismul, ca fiind păcat și cultivă ingăduința, predarea voinței, condiții necesare pentru viața în comun.
Au reușit să trăiască așa timp de 500 de ani.
Originea lor geografică este prin văile care se scurg din Alpi spre Italia, unde de sute de ani existau valdenzii, un fel de prereformați, creștini care refuzau autoritatea bisericii Romei și credeau Biblia. De acolo datorită persecuțiilor au emigrat spre nord.
Adunați prin anii 1500 în ceea ce azi este Cehia (Moravia de atunci) din toată Europa, au fugit pe la 1620 în timpul războiului de 30 de ani în Slovacia, apoi în Transilvania până pe la 1770, de unde au emigrat în Țara Românească unde au stat 3 ani, de acolo în Rusia până pe la 1870, din Rusia în Statele Unite până la 1918 și de 100 de ani sunt în Canada.
Asta a fost pe scurt istoria lor.
Activați traducerea automată pe Youtube.



Apărarea Evangheliei

13 martie 2021
Înregistrare din adunare 7 Martie 2021
Apologia, sau apărarea evangheliei înseamnă capacitatea de a explica tot Planul lui Dumnezeu

Vorbirea de duminica trecută are două părți: în prima parte am explicat puțin termenul și contextul, în partea a doua am exemplificat cu un text din Osea 12.
Introducere, despre apologie min 0:00
Text biblic 1 Petru 2:19-3:18a min 0:50
A fi creștin nu este o religie, ci o națiune min 3:50
Ca adunare să nu dorim să ne asemănăm cu statele, cu instituțiile min 5:39
O idee nu este adevărată dacă o rostește cineva care are prestigiu min 6:33
Nu trebuie să fim relevanți pentru cei din jur min 7:37
Ne face bine omului nostru lăuntric să suferim min 8:43
Noi avem la dispoziție asistența îngerilor min 9:33
Păcatul împietrește, nesimțește min 14:07
Să nu întoarceți rău pentru rău este teroare pentru firea pământească min 15:40
Este voia lui Dumnezeu să suferi pentru bine min 20:37
Apologia=a da un argument, o logică, un răspuns min 21:23
Nu prea vezi bătrâni fericiți, dar cine are nădejdea învierii este fericit min 22:52











Înregistrare adunare 28 februarie 2021

8 martie 2021

Carte sau film?

6 martie 2021

-Ai citit cartea asta?
-Am văzut filmul.
E un dialog des auzit, des purtat.
Recent am citit cartea „Lista lui Schindler”.
Schindler, neamțul „bun” care a salvat în jur de o mie de evrei din Cracovia, angajându-i la fabrica sa.
Cartea stătea la coadă pe raft, o răsfoisem, dar doar după ce am vizitat Cracovia de 4 ori, după ce într-o seară de toamnă târzie sub poarta pe sub care intrau trenurile în Auschwitz Birkenau am văzut și auzit un grup de evrei bocind,
cântând, nu știu, cu glasuri moderate, am înțeles realitatea tragică a legăturii dintre evreii de azi
și moartea strămoșilor lor și mi-am dorit să citesc cartea.
Și filmul este pe net, are peste 3 ore.
Când am fost la Cracovia am văzut semne spre „fabrica lui Schindler”, cunoșteam subiectul, dar n-am vrut să merg ca snobul să vizitez ceva despre ce n-am citit.
Acum am citit mai întâi cartea și apoi am privit și filmul.
Filmul e mult mai slab ca și cartea.
Și cam așa e întotdeauna.
(Oare nu putea Dumnezeu să ne lase un film, nu o carte?
Putea, că e înțelept:…așa pe un colț de cer să fie ca un ecran și acolo să se deruleze continuu filmul Lui.
Dar cred că și dacă ar fi așa, oamenii ar întoarce capul și nu s-ar uita la film, sigur ar decreta că numai bigoții privesc acel film și că trebuie să te uiți în altă parte. Așa e și cu cartea Lui.)
Odată că dacă n-ai citit cartea nu înțelegi filmul, apoi că filmul ia din carte poate10%.
Filmul nu conține gândurile oamenilor, nume, date, e greu să le vezi în film, ca regizor trebuie să inventezi dialoguri ca să verbalizezi gândurile. Asta strică la film, și la lungime și la originalitate, pui ce n-a fost.
Cartea Lista lui Schindler e carte-document, e mărturie.
Despre martorii lui Dumnezeu, despre evrei.
De ce nu ne-a lăsat Dumnezeu un film, ci o carte?
De ce a scris că „ferice de cine citește”?
De ce? Pentru că Dumnezeu se definește pe Sine: Cuvântul, nu imaginea.
Cu (filmul și cartea)Unortodox a fost la fel, deși mai întâi am văzut filmul pe Netflix și recent am citit cartea.
Iar cartea e mult mai bună ca filmul. Gândurile unei fete crescută în ramura hasidică a evreimii cu toate limitările și cu ciudățeniile ei.
Acum mai am o pereche carte-film: Dezinformarea, de Pacepa.
Cea mai ieftină armă, gheara de aramă a împărăției a patra: minciuna. Este și carte și film. Minciuna că armă de război.
  Mă întorc la închipuirea cu filmul pe cer. Că oamenii nu s-ar uita și dacă Dumnezeu ar derula un film pentru ei. Dar oare creația ce este? E mai mult decât un film, ne-a pus Dumnezeu de la naștere să trăim căldură și frig, durere și ușurare, iubiri și frici, emoții și liniști, îngrijorări și bucurii, slăbiciuni și tării, smeriri și îngâmfări, toate ca „imagini” ale Persoanei Sale, suntem copiile Lui, copiii Lui.
Toți oamenii.
Răzvrătiți și rebeli, înșelați și cu capul întors de la Tatăl, cu urechile surde, cu ochii orbi, atrași de jucăriile, scamatoriile și circul dușmanului Lui.
Nici realitatea vieții ca un teatru real în care trăim pe viu, nici admirarea istoriei și a prezentului ca un film pe care-l privim ca pe un ecran nu ne vor face să înțelegem pe Tatăl.
Trebuie să citim cartea Lui, s-o înțelegem, să-I înțelegem iubirea și asprimea Tatălui, motivele pentru care ne împinge și ne restrânge, ne copleșește cu iubire în tinerețe și pe cei ce nu se pocăiesc îi lasă să culeagă roada nesiguranței și disprețului pe care l-au semănat toată viața.
Dacă nu înțelegem gândurile Creatorului, degeaba privim filmul creației, degeaba trăim realitatea creației.
Niciun film nu poate face ce face o carte: să descrie în mod descriptiv gânduri, motivații, și mai ales justețea unei decizii.
De ce Dumnezeu este drept?
Cât este de atotcuprinzătoare dragostea Lui!
Voi da un singur exemplu: foarte mulți din cei cu care discut pe net și resping Biblia, afirmă că motivul respingerii lor este faptul că au găsit în Biblie un Dumnezeu crud, un Dumnezeu care poruncește unor împărați să distrugă cu desăvârșire cetăți cu mii de locuitori în ele sau țări întregi. Un Dumnezeu care este dragoste cum poate să facă așa ceva? se întreabă mulți.
N-au citit bine, n-au citit destul, n-au citit atent.
Ceea ce au observat ei este doar actul de justiție, nu cauza condamnării.
Ca și cum cineva ar nimeri în evul mediu la condamnarea la moarte a unor ucigași în piața centrală a unui oraș medieval european și privind execuția l-ar prinde mila de „bieții condamnați”.
Dacă nu știi câți oameni au omorât aceia, vezi doar o parte a „filmului”.
Toate „exterminările” din Biblie au fost acte de justiție.
Dumnezeu a pedepsit inechitatea socială și cauzele ei: idolatria, viața în pofte, traiul după plăceri.
Citiți bine cartea lui Dumnezeu, gândurile Lui, ca să înțelegeți bine Voia Lui.
Căci Dumnezeu „…are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”


O durere necurmată în inimă

27 februarie 2021
„Legătura de iubire,
Dându-mi drept la toți cei dragi,
(:Vreau să-i smulgi de la pieire
Și spre Tine să-i atragi:).” V.V Moisescu (cântarea „Nu pot crede că-ntâmplarea…”)

„... simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.” Romani 9:2-3
Pribegind zilele trecute pe net am dat de cântarea asta și am ascultat-o de câteva ori.
Cuvinte frumoase, doar că cei ce au publicat, au scris fără să verifice că textul este de Traian Dorz.
Nu „suna” a Dorz,… așa că „hai să verific”, mi-am zis.
M-am dus imediat la Indexul general al cântărilor fratelui Niculiță.
Era acolo în volumul 1 din Cântările Domnuluii:
Intuiția nu m-a înșelat, cântarea este de fratele Moisescu, nu de Dorz.
Și am căutat mai departe la Cântările Betaniei, unde am avut o surpriză, erau două cântări pe aceeași melodie, nr 58 și 59. Voi reveni mai jos.
Așa cum l-am cunoscut pe Cristi, un om care evita monotonia și rutina, șablonarea și lipsa de logică, și tatăl lui, V.V. Moisescu era la fel, un nonconfomist pe toate planurile.
O întâmplare auzită despre Moisescu: deși a fost doar creștin fără afiliere confesională, era invitat adesea prin adunările baptiste din Arad. Cunoscând idolatrizarea amvonului și a bisericii de către baptiști le-a dat un tratament.
Hai să divaghez.
Crescând într-o adunare mică baptistă la țară, fără amvon, (era o masă acolo, cu câțiva bărbați în jur și o mulțime de băbuțe), îmi amintesc de această idolatrie, dar n-am receptat-o așa atunci. (Încă o divagare, băbuțele erau multe văduve de război, căci noi am fost în Ardealul de Nord, pe granița Dictatului și statul maghiar a trimis la ucis pe front sute de mii de tineri români din Ardealul ocupat, 45 din ei nu s-au mai întors, dar astea le-am aflat mai târziu. Gata divagarea la divagare.) Timpul de adunare era împărțit pe vremea aceea în trei: ora de rugăciune, cu 4 îngenuncheri (bărbați, femei de două ori și copii), studiul biblic (sau ora duminicală) și serviciul divin. Acest serviciu zis divin (numit înainte de război „slujbă dumnezeiască”) era socotit cel mai sfânt timp. Bunicul (pastor) se ridica din locul lui și tot în locul lui, la colțul mesei, îngenunchea și se ruga în tăcere un minut-două, timp în care noi așteptam. Apoi citea Biblia cum se cuvine, cu toți ridicați și apoi ne așezam și rostea predica care încheia ziua și mai ales noi copiii ne bucuram când auzeam slobozitoarele cuvinte „Adunarea este liberă”. Desigur fără amvon și biserică, nici acest teatru nu ar fi fost posibil. Gata și divagarea.
Și acum tratamentul lui Moisescu: cunoscând sanctificarea amvonului de către baptiști, a urcat odată în acel „loc sfânt” cu pălăria pe cap și a predicat așa spre oroarea audienței.
Tot lui îi este atribuită și o replică tot într-o adunare baptistă, la sfârșitul programului, după ce pastorul a rostit „adunarea este liberă” a întrebat tare: „De ce n-ați lăsat-o liberă de la început?” cu referire desigur la felul biblic de a participa orice frate la slujire.
Cartea Cântările Betaniei este o mostră din acest nonconformism al ideilor lui Moisescu. Cel mai bine se vede în textul cântărilor Betaniei, să luăm cum am promis aceste două cântări.
Și pentru că îmi place să fac slujba de jertfă cu temeinicie, dau textele ambelor cântări, iar pentru că din 1938 până acum „tiparul” a ajuns gratuit, voi desfășura referințele biblice la note de subsol fără restricții de spațiu:

Cântarea 58:
PENTRU AI MEI

1) „Nu pot crede că-ntâmplarea
Rândui să fiu cu-ai mei1
Cum deci, ar putea uitarea
Să m-abată de la ei?

Ref1: O Isuse-n cartea vieții
cred c-ai scris și pe acei
cari acum din „locul morții”
mi i-ai dat să fie-ai mei.

2) Ref: De aceea chiar și-n ceruri
Vreau să fiu cu toți ai mei
căci de dor nespuse goluri
aș simți de n-ar fi ei.

3) Dacă voi sosi la tine
Neșt’ind soarta a lor mei
ți-i voi cere prin suspine
până vor sosi și ei2.

4) Legătura de iubire
dându-mi drept la toți cei dragi
vreau să-i smulgi de la pieire
și spre tine să-i atragi3.

5) Samân pentru-ai mei Cuvântul
cu nădejde chiar de plâng
căci cu chiot4 fi-va cântul5
când cu roadă am să-l strâng6.

6) Voi avea puteri în ceruri
lumi întregi să rânduesc
dar cu ce-aș putea de-a pururi
pe ai mei să-nlocuesc?7

7) Și cereasc-Apocalipsă
întrebând mi-ar arăta
că doar unul de-ar fi lipsă
ceru-ntreg l-ar aștepta.8



1 Ioan 17:24 „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu..
2 Luca 16:28 „căci am cinci fraţi şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin
Dacă bogatul necredincios se interesa de ai lui, cu atât mai degrabă noi.
3 Matei 8:5-6? „Pe când intra Isus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, care-L ruga şi-I zicea: „Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit.
4 Psalmul 89:15 „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
Psalmul 95:2 „Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!”
5. Iov 38:7 „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
6 Psalmul 126:4-5 „Doamne, adu înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi!  Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
7 Matei 16:26 „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?
Matei 2:18 „„Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau
8 Apocalipsa 6:11 „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

A doua cântare pe aceeași melodie
Cântarea 59 din Cântările Betaniei
se intitulează PENTRU AI TĂI, cu referire la faptul că trebuie să ne rugăm și să mijlocim atât pentru „ai noștri”, rude, prieteni, apropiați, cât și pentru „ai Domnului”, frații de credință.

1) Nu pot crede că-ntâmplarea
Rândui să fiu cu-ai Tăi
de aceea depărtarea
nu m-abate de la ei.

2) Ref: O, Isuse vreau de-acuma
să-Ți slujesc cu toți ai Tăi
căci din dor de Tine numa
uit de mine și de-ai mei.

3) Fi’nd trecut în Cartea Vieții
cu răscumpărații Tăi
depășesc ținutul morții
și-i primesc ca frați ai mei.

4) Legătura mântuirii
n-o socot că e-n zadar
căci în loc de golul firii
simt iubirea făr-hotar.

5) Samân pentru-ai mei Cuvântul
cu nădejde chiar de plâng
căci cu câtă slavă-i cântul
când în Numele-Ți se strâng.

6) Casa ce durează pururi
cu nimic n-o-nlocuesc
căci ea nu e doar în ceruri
ci de-aci s-o locuesc.

7) Scumpa Ta „descoperire”
întrebând-o mi-a răspuns
și de-atunci pân’ la răpire
Tu în totul Mi-ești de-ajuns.

Vă las cu înregistrarea de la care a plecat meditația și căutările mele,

O parte din urmașii lui Constantin și Victoria Dincă, (12 copii, 91 de nepoți, peste 220 de strănepoți, 5 stră-strănepoți) cântând cântarea care a fost „motto”-ul bunicilor lor.

Nașterea unui copil este sfârșitul unui proces de 9 luni de zile de „purtare” în pruncului în pântece.
Nașterea din nou este tot așa sfârșitul unui proces de purtare („vă port în inima mea” Filipeni 1:7) în inimă, de suferințe ale nașterii („Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!” Galateni 4:19), de eforturi, efortul părintelui ce dă naștere („Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” 1 Corinteni 4:15) Acest efort este lupta cea bună, luptă care se câștigă înainte de câmpul de luptă, la instrucție, instrucție zilnică: citirea și învățarea Cuvântului (ascultare de Comandant) și rugăciune (raport zilnic) și apoi sfat, îndemn, mustrare, etc. date altora, educația creștină propriu-zisă.
Trebuie să ne antrenăm atât pentru „ai noștri” cât și pentru „ai Domnului” prezenți sau viitori, simțire, durere, lacrimi, rugăciune, afecțiune.
Desigur, o variantă tâmpă și redusă a lucrurilor o oferă te(hn)ologia calvinistă a „momentului”, moment când când mortul devine viu, fără educație, fără mustrare de cuget, fără frământuri de conștiință și fără rugăciune de mijlocire, căci „dacă Dumnezeu alege?!” Cu alte cuvinte, nu mă rog, nu îi învăț, nu mă rog pentru ai mei, ci aștept că „Domnul să se atingă de inima lor”. Bătrânii Dincă, cei de la minutul 6:18 din clip n-au cunoscut teologia calvinistă și de aceea s-au rugat zilnic pentru copiii, nepoții și strănepoții lor. Au purtat această durere, acest plâns, aceste lacrimi până la moarte și la seceriș vor cânta.
Ca și fost calvinist, (port încă cicatricile și urmările acelor vremi) vă îndemn pe cai care încă cochetați cu acest lichior teologic, să vă treziți. Dacă mai cunoașteți astfel de bețivi, să-i îndemnați și pe ei să se trezească.
Întristați-vă și plângeți!







Înregistrare adunare 14 februarie 2021

19 februarie 2021

Protocolul ceresc

15 februarie 2021

Articol important, articol de referință. Am fost nevoit să fac un rezumat biblic (nu e complet desigur, departe de asta) al regulilor cerului, pentru ca cei „cerești” adică cei ce cred pe Cel ce s-a coborât din Cer și cred Cuvântul trimis de Cel ceresc să știe cum trebuie să se comporte „în cer”. Și chiar cei care nu știu și ajung să citească, să înțeleagă că orice autoritate vine de la Dumnezeu, care este sursa ordinii cosmosului.
Acest articol conține reguli de comportament în prezența lui Dumnezeu. Nu, nu în biserică, pentru că Dumnezeu nu locuiește în biserici și temple, El locuiește în cer și în inimile (sufletele, cugetele) celor cerești, adică în cei ce cred.
Sunt câteva reguli simple, de bun simț adunate în acest mărunt articol, din diferite locuri din Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar acest scurt articol și destul de tehnic, poate mai asemănător cu un paragraf de instrucție militară sau de protocol de stat decât cu o „învățătură creștină” cum se numește acest blog, se vrea o portiță deschisă spre cer, să lase o proiecție din splendoarea cerească peste mințile noastre, splendoare pe care înțelegând-o să ne potrivim sufletele pentru a ne conforma cerințelor cerului și a fi acceptați acolo.

1. Dumnezeu nu doarme niciodată.
2. Dumnezeu poate asculta miliarde de cugete în paralel, el nu are ca noi oamenii, un singur fir de gânduri succesive.
3. Dumnezeu nu este singur în cer, El este înconjurat de îngeri și chiar Fiul, Domnul Isus stă la dreapta Sa.
4. Îngerii par a fi extrem de numeroși, dar la un rang inferior nouă celor ce credem. Sunt numiți chiar slujitorii noștri. (Trebuie să stăruim asupra îngerilor ca să înțelegem protocolul ceresc, mare parte din acțiuni se petrec din pricina lor sau pentru ei. Chiar existența noastră ca creștini, suferințele și traumele prin care trecem au ca scop în parte și „educarea” domniilor și stăpânirilor din locurile cerești” adică a îngerilor.)
5. Există îngeri buni (ascultători) și îngeri răi (răzvrătiți). Există chiar o căpetenie a îngerilor răzvrătiți (Satan) care comunică în mod permis cu Dumnezeu și au autoritate (tot permisă) asupra noastră. Fără aceste explicații nu putem înțelege suferința, suferința profeților și a Domnului Isus, propășirea răului.
6. Noi oamenii putem aduce cereri înaintea lui Dumnezeu, respectând un anumit protocol și înșir aici câteva reguli (nu pretind că toate):
7. Numai cine cere capătă.
8. Atât cererile cât și îndemnurile sau învățătura se fac „înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor aleși” adică tot ce fac cei credincioși este „spectacol” pentru îngeri, ei se uită la noi.
9. Îngerii doresc să se uite la noi, o fac cu plăcere.
10. Îngerii învață de la noi, ajung să cunoască prin noi „înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu”.
11. De aici derivă o concluzie extrem de importantă a acestui articol: protocolul ceresc trebuie respectat nu pentru că Dumnezeu nu ne-ar iubi, ci tocmai pentru că cei ce-L iubesc pe El trebuie să-și dovedească dragostea respectând „protocolul” sălii tronului, protocol admirat de miliarde de îngeri.
12. Rugăciunile sunt poarta de intrare a oamenilor în cer și la rugăciune se referă expres „protocolul cerului”.
13. Fac încă o paranteză și mai adaug ceva: Dumnezeu este fericit. El stă în cer și coordonează de exemplu nașterea a aproximativ 50000 de oameni pe zi din care aproape 10000 de chinezi. Cam un om pe secundă vine în lume. Și toți vor beneficia de bunătatea lui Dumnezeu.
14. Din clipa nașterii, apoi de când zice „mama” sau „tata” bebelușul crește și aduce fericire celor ce-l cresc, iar când prima dată privește în sus și zice Tata, aduce fericire Celui ce I-a creat și pe el și pe părinții lui. Așa că protocolul ceresc nu este ceva lipsit de sentiment sau suspans.
15. Când zice prima dată „Tată”, când cheamă pe Domnul, atunci copilașul devenit adult deschide timid ușa cerului, la acest moment se referă acest articol.
16. Rugăciunea se face în ascuns, în particular, cu ușa încuiată. Parada, sinagoga, scaunul dintâi, colțul uliței, filacteriile late, fața sluțită și vorbele multe nu fac parte din protocolul cerului.
17. Datorită faptului că cerul este un loc activ, un loc al ascultării și judecății, rugăciunile urmează un traseu special și sunt ascultate nu doar de Dumnezeu, ci în același timp de Domnul Isus și de îngeri.
18. Îngerii de multe ori sunt trimiși să slujească celor ce se roagă sau celor pentru care se roagă unii, adică chiar să împletească împrejurări și să creeze condiții favorabile unor anumite evenimente sau să împiedice alte evenimente. Acest lucru ei îl fac la porunca și trimiterea lui Dumnezeu, iar în neștiința lor (ei sunt duhuri slujitoare, robi, nu fii, „robul nu știe ce face stăpânul„) ascultând și rugăciunea și porunca de a executa ceva, ei cu adevărat învață Înțelepciunea nespus de felurită a luI Dumnezeu.
19. Cel ce se roagă trebuie să fi înțeles relația de autoritate și subordonare din cer și să fi respectat și pe pământ relațiile de autoritate derivate din cer. De exemplu relația soț-soție. Sau iertat-vinovat.
20. Dacă nu-ți iubești soția, nu poți apela la dragostea de Tată a Celui ce vă este Tată la amândoi și rugăciunea ta va fi împiedicată, mai sunt piedici pentru rugăciune, e tot un fel de protocol, să nu fi nepregătit atunci când ceri, că nu vei primi.
21. Prima accesare a protocolului ceresc de către fiecare om este pocăința, acest moment este un prilej de mare bucurie în cer: „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” Luca 15:7 Desigur bucuria este atât a lui Dumnezeu, a Domnului Isus cât și a îngerilor aleși (buni).
Acum probabil înțelegem mai bine :”Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide.” Matei 7:7-8, așa e protocolul ceresc. Chiar dacă Dumnezeu știe mai bine dorințele și nevoile noastre, chiar dacă „nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și Tu Doamne îl și cunoști în totul…” nimeni nu capătă nimic fără să respecte protocolul.


Interfața cu Dumnezeu

15 februarie 2021

Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” Matei 23:13
Clericii+bisericile+slujbele sunt socotiți de majoritatea oamenilor „interfața cu Dumnezeu”, așa-i socotește lumea, dar oare așa este?
Dumnezeu ne spune în Biblie că interfața cu Dumnezeu e Cuvântului Lui: „fața Domnului”.
Să lămurim.
Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18
Acesta este subiectul postării de azi, al jertfei mele pentru voi: care este „fața Domnului”, interfața noastră cu Dumnezeu?
Clerul, popii/pastorii, bisericile, slujbele pe de o parte sau Cuvântul lui Dumnezeu/Biblia pe de altă parte?
Argumentul dintâi: cum explică Dumnezeu prin pilda lui Moise care își acoperea fața, că „fața lui Moise” este de fapt „cuvântul lui Moise”, deci fața interfața lui Dumnezeu este Cuvântul Său explicat și făcut înțeles?
” ....fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise din pricina strălucirii feţei lui, ….noi …..nu facem ca Moise care îşi punea o maramă peste faţă, pentru ca fiii lui Israel să nu-şi pironească ochii asupra sfârşitului a ceea ce era trecător. 14 Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această maramă rămâne neridicată, fiindcă marama este dată la o parte în Hristos. 15 Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor. 16 Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată. 17 Căci Domnul este Duhul, şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. 18 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.
Fața lui Moise/citirea lui Moise este citirea Vechiului Testament, slava Domnului/chipul Domnului este în mod evident citirea Noului Testament, asta înseamnă a privi slava Domnului. Cuvântul, Biblia este interfața noastră cu Dumnezeu. Mergem mai departe.
Cuvântul nu are nici o putere în nimeni dacă nu este cunoscut, meditat, analizat, lăsat să taie (căci e o sabie) ca și atunci când te dai la o operație să fi tăiat, să opereze, căci e viu, să fie înțeles. Mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu este o hrană a minții, a cugetului, este dat ca să te gândești toată ziua la el, să-ți umple viața, să nu mai vezi nimic mai prețios decât asta. Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia conține Planul lui Dumnezeu, plan care îl are în mijloc pe Hristos, pacea noastră care va uni toate lucrurile în sine la sfârșitul vremurilor.
În Cuvântul lui Dumnezeu sunt lucruri grele de înțeles. Iar când ceva trebuiește înțeles, se vor găsi destui „greoi la auzit” care nu vor înțelege sau vor căuta o cale mai ușoară. Aceștia vor căuta să simplifice, să ocolească greul, să evite efortul înțelegerii, mai ales a unor lucruri grele. Și așa apare ritualul, simplitatea, prostirea și clericul care înșeală și ia banii enoriașilor cu ele.
Să spui că cineva devine transformat instant, divinizat, îndumnezeit, prin atingerea altcuiva, sau prin atingerea unui obiect, prin semnul crucii, prin punerea mâinilor, prin prezența într-o clădire, prin purtarea unei haine sau prin plata unei taxe, fără nici o implicare a cugetului, a analizei, a meditației și a dorinței de îndreptare este un grad primitiv de prostire.
Iar a da și bani pentru ca cineva cu „puteri” să-ți facă asta: să-ți facă slujba, sau sfințirea, sfeștania, dedicarea, binecuvântarea, este un grad și mai jos de coborâre de la standardele divine, un întuneric mai gros, dovada înșelării totale.
Duminică (14 feb) am vorbit la adunare din Isaia 46, „Bel se prăbușește, Nebo cade (idoli babilonieni)” despre idolatrie, despre ducerea idolilor în spate, în timp ce Dumnezeu ne duce pe noi în spate. (O să pun înregistrarea cât pot de repede.)
Clericii și slujbele împreună cu templele au devenit idoli, locul unde se oprește privirea omului, locul de unde omul nu merge mai departe, de unde nu vede mai încolo. De ce să vadă? Lui i s-a făcut ritualul, e „transformat”, e „atins”, a trăit „experiența” așa că poate sta toată viața departe de drumul credinței, în parcarea voinței proprii. Cine socotește că clericii și slujbele sunt interfața, rămână cu siguranță cu banii luați și fără nimic, fără Dumnezeul pe care crede că-L cumpără.
Realitatea este cu totul alta: Dumnezeu vine la interfață cu noi nu prin slujbe, ci prin Cuvânt.
Și vine nu de acum, ci de 3000 de ani.
Acum nici nu mai vine, Cuvântul este complet, nu se mai poate adăuga nimic și trebuie citit, analizat, crezut, verificat atât cât este, pentru că este complet.
Cuvântul lui Dumnezeu este interfața cu noi oamenii, așa ni se descoperă El, iar o altă interfață este rugăciunea, așa ne deschidem noi înaintea Lui.
Interfața divină e lucrul la care se gândește fiecare om când își amintește de Dumnezeu. Expresia din Corinteni „noi toți privim slava Domnului” se referă la ceea ce citim, de exemplu, când citim prorocii din Vechiul Testament, ei „vesteau mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.
Să nu ne oprim la imaginea de fațadă a vreunei interfețe false, să nu ne hrănim cu satisfacția înșelătoare a unui ritual, (dimpotrivă, să le evităm în totalitate), ci să aprofundăm Cuvântul, să-l cunoaștem, căci „cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” Iacov 1:25

PS. După ce am început această postare (am scris-o în câteva zile, câte-un pic) am ascultat duminică seara puțin din programul unei biserici unde am auzit expresia „prezența lui Dumnezeu” și s-a cântat ceva legat de privirea „chipului Domnului”, dar contextul era evident mistic, nimeni nu se gândea la Biblie cântând.
Dacă cineva crede că scopul acestor postări este contradicția, se înșeală, este un scop mult mai nobil: iluminarea, discutarea, lămurirea, clarificarea prin punere în discuție. Dacă cineva nu este de acord, poate comenta negativ la subiect, dar cu argument.



„Dar țara lor este plină și de idoli…”, despre religia populară

6 februarie 2021

Dar ţara lor este plină şi de idoli, căci se închină înaintea lucrării mâinilor lor, înaintea lucrurilor făcute de degetele lor.” Isaia 2:8
Doamne-ajută.”, „Să ajute Dumnezeu pe toată lumea și să ne ferească de rău.„, „Dumnezeu să ne ajute pe noi, păcătoșii” și alte „rugăciuni” de acest fel sunt cele mai des postate comentarii la postările pe care le public pe cele două pagini de FB pe care le administrez: https://www.facebook.com/vesteabuna2017/ și https://www.facebook.com/Citeștebiblia-1755967537981921/.
De cele mai multe ori șterg aceste comentarii, dar unele, care au o anumită nuanță în plus, le las și mai intru în dialog cu câte un comentator pe care îl „simt” din ce scrie că are un cuget treaz sau împotrivitor.
Cei cu „Doamne-ajută” nu sunt nici treji, nici împotrivitori, sunt cum e mai rău: indiferenți, inerți.
Pe pagina FB Vestea Bună postez și promovez mai mult pentru credincioșii biblici (probabil mulți din voi, cei ce citiți blogul, așa ați ajuns aici), iar pe Citește Biblia pun și promovez  postări creaționiste și mesaje pentru „creștinii nebiblici”, (că nu-i pot numi necreștini), încercând să înclin cugetele spre credință. 
Mai ales pe această a doua pagină am comentat mult și am dialogat cu zeci sau sute de oameni, așa că mi s-a conturat o imagine „medie” a cugetului „comun”, a religiei „comune”, religie pe care-o are toată lumea și cu care toată lumea e mulțumită: s-o numim „religia populară” sau „creștinismul popular”.
Și pe omul care-o practică, să-l numim „creștinul popular” sau „românul religios”.
E țara mea, sunt rudele mele, colegii mei, împărtășim aceeași țară, aceeași climă, aceeași conducători, aceeași istorie, mergem la aceleași școli, lucrăm în aceleași firme, sau spitale, sau instituții, folosim aceleași drumuri și totuși cât de diferită ne este adesea viziunea. Pot scrie la persoana întâia plural.
Românul religios crede în Dumnezeu, în „Bunul Dumnezeu” un Dumnezeu despre care a auzit câte ceva, n-a citit nimic, că la Biserică i s-a zis că numai popa are dreptul să citească și să explice Biblia. „Bunul Dumnezeu” nu pedepsește, nu cere nimic, nu deranjează și nu este deranjat, stă la biserică în spatele lui popa probabil, pe-acolo de unde se-aude cântarea, din altar și ca să mergi la El scrii un acatist, îl trimiți lui popa și popa se roagă tarifat pentru „cauza” ta. Știu c-am amestecat limbajele, așa am vrut.
Românul religios crede în slujbe, în servicii clericale, în supranaturalul lor, în magia popească, cu tot teatrul și toată ridicola expunere de mișcări, veșminte, temple. Desigur dacă întrebi (nimeni n-o face), unii ți-ar explica că fiecare pas, fiecare colț de veșmânt are o explicație, dar nimeni nu-ntreabă și nimeni nu explică, că pe nimeni nu interesează. Dar absolut toți cred în efectul binefăcător al slujbelor. Trei momente: nașterea, căsătoria și înmormântarea nu se pot face fără „slujbă”, dar pentru cei mai religioși oferta e largă și gradată: sfeștania locuințelor și mașinilor, mai nou a firmelor, parastase, pelerinaje, etc. Peste tot se fac slujbe.
Religia populară nu pune accent pe argument, pe Biblie, pe logică. (Aici greșesc un pic, că tot logică e și să spui că nu pui accent pe logică.) E vorba mai degrabă de un refuz al aprofundării a orice pentru rămânerea în zona de confort mental care nu te angajează. Superficialitatea e voluntară, e voită: cât timp zici că nu știi și nu trebuie să știi, nimeni nu te va întreba de ce nu știi sau de ce nu faci ce trebuie. Și de aici, din superficialitate se deschide un sac larg de posibilități de fraudă morală, ca zestrea fetei babei. Și idolii încep să fie ciopliți, turnați, împodobiți.
Idolul templu. E plină România de sate prăpădite, fără canalizare, eventual cu un fir de asfalt îngust, mai nou fără oameni, dar aproape în fiecare sat este o catedrală, adesea iluminată arhitectural noaptea.Parcă e și concurs, dacă ortodocșii au avut biserică mare și acolo s-au înmulțit pocăiții, aceștia și-au făcut biserică mai mare. E cazul celebru din Benia, Suceava, unde un om a construit o catedrală în grădina casei părintești.
Captură de ecran din 2021.02.06 la 18.48.36












Idolul om. Persoană, om investit, cel mai adesea cleric, dar nu neapărat, se poate și „om cu puteri”, cu „daruri” depinde de mediu, de limbaj, „vasul”, părintele, pastorul,…prorocul. Când devine destul de puternic nu mai are nevoie nici de cult. (Chiar personajul cu catedrala de mai sus se pare că a fost exclus din cult pentru abateri (nu știu) și și-a revendicat catedrala, acum e în nume personal.) Cât de mult s-a ferit apostolul „ …întrucât mă priveşte pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele. Chiar dacă aş vrea să mă laud, n-aş fi nebun, căci aş spune adevărul, dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine sau ce aude de la mine.” 2 Corinteni 12, cei de astăzi nu se feresc deloc, dimpotrivă, le place să-i creadă lumea dotați și „vase”, să-i invite, pe față și prin față, să-i asculte și evident să-i plătească prin spate. Dacă se face altfel, rog să fiu informat.
Idolul cult. E cadrul, rama, mediul care păstrează idolii de mai sus. Nu insist asupra lui, dar insist asupra altui detaliu. Idolii populari nu sunt ortodocși și evanghelici, acestea sunt nuanțe. Atunci când trebuie să ne batem în temple, slujbe și popi, suntem români, suntem oameni, suntem păcătoși, nu ne ferim nici unii, nici alții ca să aibă cineva o părere mai înaltă despre noi, ba să aibă. Dăunăzi a umblat din ecran în ecran vestea dată de președintele unui cult că președintele țării dă o lege despre educație și președintele cultului cutare-mare și pastorul bisericii-mari nu e de acord și citez limbajul unui blogger:”Oare liderii evanghelici si credinciosii evanghelici nu ar trebuii sa fiarba de manie cand slugarnicul Iohannis, omul lui Merkel si al epavelor de la conducerea Europeana faciliteaza violarea mintala a copiilor romani prin asa zisa educatie sexuala de tip gender?” Nu cred că la acest tip de fierbere s-a referit apostolul când a zis: „în duh fiți fierbinți”. Cred că pentru președinte trebuie să ne rugăm și că în trupul acesta de cetățeni gemem apăsați, plini de dorința de a ne muta, nu de a face țara cortului nostru o tabără de beatitudine perpetuă.
Dar dac-a zis președintele cultului?
Sunt mari rușini: cultul, idolul, eticheta, templul, funcția. Rușini ale celor cu Biblia în mână, idoli scârboși de care nimeni nu se ferește, ba mai se și laudă cu ei. O țară plină.
Priviți un clip cu catedrala.

Biserica Benia, Suceava


Are Dumnezeu nevoie de așa ceva? Și e plină țara de astfel de temple.
Toate construite cică în numele unui Dumnezeu care a lăsat expres scris în cartea Lui că „nu locuiește în temple zidite de mâini„.
Tot ce este scris în Vechiul testament, îndeosebi în profeți, ca sentință împotriva idolatriei evreilor se poate aplica și idolatriei românilor, acestei religii populare, religie care nu îndreaptă ochii inimii spre Hristos, spre Planul Lui, spre Biblie, spre cuget, spre cercetare de sine, spre dreptate și pocăință, ci îndreaptă ochii trupești spre temple, apleacă urechile spre vorbitorii din ele, apleacă dragostea spre slujbe și slujirea spre „bisericism„, o palidă imitație a adevăratei evlavii (angajament). Cu astfel de măsuri nu se poate evalua decât idolatria, nu adevărata închinare, adevăratul creștinism, adevăratul angajament creștin.
Timotei, colucrător cu Pavel și cosemnatar a trei epistole: 2 Corinteni, Coloseni și Filimon, peste tot este numit „fratele Timotei”, nicio funcție.
Nu cumva trăim alt creștinism?
Nu cumva acest creștinism de locuri sfinte, de zile sfinte și de oameni sfinți e o formă, un fals în tot ansamblul lui?
Nu cumva în loc de cele 10 versete slogan din Noul Testament, ni s-ar potrivi mai bine scrierile profeților din Vechiul?
Nu cumva această pustiire a țării (plecarea tinerilor și golirea satelor, probabil în curând a orașelor) este o pedeapsă de același fel cu a evreilor din vechime?
Nu cumva corupția nu este o chestiune politică, nici de administrație de stat, ci una profund religioasă, legată intrinsec nu doar de popii rapaci de orice „cult”, nici de perpetuarea „tradițiilor” profitabile, ci de mine și de tine, cei ce poate îi hrănim sau poate nu vorbim destul împotriva lor?
Pentru că scopul Dumnezeului întrupat într-un copil culcat într-o iesle este și ca pe acest pământ cei numiți cu Numele lui să fie promotori ai eticii, justiției, dreptății și atenției pentru cel slab, bolnav, sărac și neputincios. Idolii slujesc ca mască iubirii de sine, egoismului și rapacității slujitorilor lor, de aceea sunt iubiți.
Iar țara noastră e plină de ei.
Vai de noi și de toate religiile noastre „românești” sau de import!


Ca niște șacali în mijlocul dărâmăturilor

31 ianuarie 2021

Înregistrare din adunare 31 ianuarie 2021.


Blogul ca jurnal

28 ianuarie 2021

Intră în al 14-lea an la vară.

La 14 ani am plecat din casa părintească. 14 ani, o lume, o eră.
În 2008, când am început blogul, trăiau tata, mama, mătuși, rude, frați și o grămadă de prieteni și da…de cititori.
De-atunci au tot plecat mulți și plecările lor împreună cu călătoriile noastre, căsătoriile copiilor (au plecat și ei de acasă), venirea nepoților (anul acesta ajungem cu voia lui Dumnezeu la 3) au împlântat jaloanele care îmi ușurează sortarea amintirilor. Pentru că eu sunt primul cititor al acestui blog.
Mai sunt evenimentele istorice, ca vulcanul din Islanda, despre care am scris, politice, economice sau religioase. Mă întorc câteodată la ele căutând pe blog ca pe un real jurnal.
„Oare ce-am scris atunci?”
Că se mai schimbă omul.
Judecățile de mai târziu nu sunt la fel, nu sunt proaspete, amintirile ruginesc.
„Jurnalul de Israel” este singurul jurnal-jurnal din blog, restul sunt tot jurnale, dar nu de călătorii prin țări, ci printre gânduri, printre oameni și fapte și răzgândiri.
Căci mai ales răzgândirile ți le amintești, ca și curbele la drumuri.
La Cluj avem curba morții.
Ce-ai văzut în stânga, după 100 de metri vezi în dreapta.
Da, mai am un fel de jaloane: trădătorii, momentul când i-am descoperit, tot un fel de moarte și plecarea lor din capul meu. Din cap i-am dat afară ușor, (sunt un călău și de gânduri) mai greu din relații, e greu să scoți otrava din ceai, dar … pot da lecții, sau învățăminte.
Uit, mai am jaloane: operațiile, ale mele, ale soției, venirea bolilor, un fel de mici morți bolile astea, tinda cimitirului. Mașina n-am schimbat-o de 10 ani și nu e jalon, că nu mă gândesc la ea.
Cărțile, alte jaloane, pofta de a le citi, de a mă lăsa cuprins de tăcuta înțelepciune a celui ce a scris demult, știind că peste 20 sau 200 de ani unul ca mine va gândi la fel ca el, dar cu un centimetru mai neștiutor, și grăuntele lui de lumină va lumina cotlonul meu de întuneric, într-o legătură ca cea chimică. Legătura asta scriitor-cititor e una din cele mai de seamă taine și forțe ale cuvântului. Mă gândesc la ea când ascult sau citesc profeții, când citesc istorii sau povețe, când scriu la rândul meu și vorbind apoi cu unul sau altul dintre cititorii mei, aceștia fac aluzie la penultimul paragraf al postării mele de acum două luni și atunci știu că n-am scris degeaba. E ca o cârdășie tăcută a unor negustori de înțelepciune pe o piață unde nu prea se caută marfa lor și amândoi știu asta.
Dar mă mângâi când citesc profeții biblici, nici „marfa” lor nu se caută.
Oare de ce evreii de azi nu dau nume de profeți copiilor lor?
Veți găsi evrei pe care-i cheamă Beniamin, Simon, Shmuel (Samuel), Saul, Avraam, Isaac, Cohen, Levi, Dan, Iuda, Mozes, Aaron, etc. dar nu veți găsi decât rareori evrei pe care să-i cheme Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Amos, Osea, Obadia, Mica, etc.
Păi, simplu.
Toți profeții (numiți de Domnul Isus robi, în pilda vierilor) au fost trimiși la vremea roadelor (perioada împăraților, apogeul țării căpătate în dar, a viei) să culeagă dreptate, cinste, ascultare, etc. N-au găsit, au fost omorâți chiar de „frații” lor, dar nu înainte de a-și lăsa cuvintele pline de reproș la adresa întregii nații răsvrătite.
Cum să dai la copilul tău numele unuia care numai de rău zice de tine?
Am răspuns.
Plecările cititorilor au fost tăcute, pur și simplu n-au mai comentat, n-au mai dat like, iar despre unii am aflat de pe net că au murit, despre unii după ani. E un jalon și ăsta, un jurnal.
Orice analiză a trecutului este ca o autopsie, desfaci, diseci, dar nu mai poți schimba nimic.
În anul întâi de facultate am fost cu soția (eram doar prieteni atunci) și cu o colegă de-a ei să vizităm sala de disecții. Nu erau opreliști. Pe o masă, după ce au dat un cearceaf la o parte, am văzut cadavrul, un țigan cu mustață, relativ tânăr. Cu o pensetă, colega soției a dat deoparte pielea de pe pieptul cadavrului, care era tare ca un carton, ca și cum ar deschide o cutie, apoi strat cu strat câțiva mușchi dinainte „feliați”.
Blogul e bun, e material de analiză, ai ce pune pe cântar, ai scris, citești, compari, tragi concluzii.
Câteodată mă gândesc că n-ar trebui să scriu, e treabă de îngeri, de slugi, nu de fii.
Ei oricum scriu cărți.
Dar alung repede ispita asta, scrisul e lucrul meu: „orice faceți cu cuvântul” apoi „cu fapta„.
Scrisul, îndemnul, povața, învățătura, explicația, argumentul, logica sunt hrana cugetului, jertfa „duhovnicească” (Doamne, ce cuvânt deteriorat) căutarea și răspunsul, „de aceea”-ul fiecărui „de ce” care ne-au fost date să le împerechem cu entuziasm.
Pentru că asta lipsește celor greoi la auzit, leneviți la ascultare și amorțiți la argument: entuziasmul căutării, adrenalina răspunsului, serotonina cunoașterii.
Citeam dăunăzi din Iov: „Dumnezeu … este puternic prin tăria priceperii Lui.” Iov 36:5
Oricine este puternic prin pricepere. Căutarea aceasta a înțelepciunii este secretul celor tari, celor ce rămân în picioare după ce vânturile au doborât pădurea.
Am fost acum 2-3 săptămâni cu soția la Beliș, prin Răcătău, să vă pun niște poze….
Avem o țară frumoasă.
Cu multe curbe strânse.
Și cu păduri doborâte de vânturi.
Că în pădure copacii se fură pe sărite, pe rărite.
Și când pădurea e rară de tot, o doboară vântul deodată.
Acum zece ani nu se vedea nimic de la Mărișel la Beliș, acum se vede tot:
Ziceam de cel ce rămâne în picioare.
Mai sunt jaloane în jurnal: vânturile, furtunile, smeririle.
Dar și minunile, ridicările, mângâierile.. (Despre astea nu scriu nimic, că și bucătarul mănâncă, și chelnerul, dar nimeni nu-i întreabă ce, clientul de la masă se gândește la ce se gătește și se pune pe masă.)
Eu mănânc cam din tot ce pun pe masă și de aceea blogul mi-e și jurnal.


Biserica: comunitate cu sau fără brand?

23 ianuarie 2021
Câteva gânduri la moartea lui Vasile Taloș

M-a ținut în brațe când eram mic, a fost prieten foarte bun cu fratele mamei mele, apoi l-am reîntâlnit în perioada armatei când cel mai mult mergeam la Iuliu Valaori la biserică. Mi-a adus cireșe în acea vară, prin anii 70, când a venit din Jibou cu un IMS la noi în sat. L-am urmărit și după ce am abandonat brandul și mai ales anul acesta am ascultat cu mare interes predica lui „Brand sau comunitate„.
Se simțea în vorbirea lui teama că vor pleca oamenii de la brandul de cult (aprobat și sprijinit de stat) la brandul de youtube (apărut și susținut de tehnologia IT).
Cum adică, tu, enoriaș la biserica din cartier, când sunt programe online la biserica ta, în loc să stai acolo, dai click la Genesis sau Cireșarii și la noi va fi cu una bucată viewer mai puțin și la respectivii cu una bucată viewer mai mult?
Invazia posibilităților online dă asaltul și vechile metode cedează intimidate.
Brandul de youtube bate brandul cultic, internetul bate amvonul.
Cred că asistăm la dizolvarea unui mod de comunicare, a unui mod de educare, a unui mod de viață și ia naștere sub ochii noștri, în acest sfârșit de eră profetică un nou fel de educație, un altfel de comunicare, de comunitate.
Dar la altă întrebare aș vrea să răspund eu: cât de biblice sunt cele două concepte care se luptă, brandul cultic și brandul de Youtube?
Nu sunt biblice nici un pic.
Pentru că ambele modele cad la examenul din 1 Corinteni 1: „fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apolo„, eu cireșar, eu baptist, eu genesis.
Nu importă legitimitatea celui din spatele etichetei, elanul sau munca lui, ci pur și simplu faptul că astfel de etichete nu sunt bune, nu sunt biblice, nu sunt eticheta bună.
Eticheta bună spune clar: „Orice faceți să faceți în Numele Domnului Isus.” Singurul brand sub care avem voie și nevoie să luptăm și să defilăm. (Deși cred că timpul defilării n-a venit, parcă astfel de defilări și parade se compară mai mult în likuri și număr de likuri, decât lupte. Care e pluralul de la Like? Lichele.??!! Divaghez.)
Noi, ca creștini nu ar trebui să ne abandonăm steagul, Stăpânul, numele, onoarea numelui, nici pentru Cultul fără de care părinții noștri nu aveau drept de sală, nici pentru Brandul fără de care canalul de youtube va fi vizitat doar de 20 de cunoscuți.
Dacă Daniel ar fi avut canal de Youtube, cam câte vizualizări ar fi strâns?
De la cine? De la robi sau de la babilonieni?
Sau poate ar fi fost aruncat mai repede la lei.
Nu mai trebuia pândă multă.
Aceste nume: baptist, penticostal, etc, sunt cele mai rușinoase aspecte ale creștinismului ultimelor secole.
Măcar dacă ar exista un angajament real în spatele lor, dar nimeni nu mai crede în ele, dar nici nu le dă jos.
Jalnic.
Iar atâta timp cât aceste țarcuri există, dracul tare se bucură.
Are unde-i închide pe oameni.
Domnul Isus de 2000 de ani scoate oile afară din staul, din staule, ca să fie o singură turmă.
Tânguiala pastorului că frații din biserici locale stau pe net la „branduri” și se simt parte din „prinții și prințesele” sau „cireșarii” e justă pentru el, dar varianta cult nu e opțiunea bună, ambele tipuri de branduri ar fi acuzate de apostol, pentru că pur și simplu nu țin cont de standardul biblic.

Acum va zice cineva:”dacă ne zicem toți creștini, cum ne deosebim, că toți își zic creștini?”
Am două răspunsuri:
1. Foarte puțini își zic doar creștini.
2. Chiar dacă toți și-ar zice creștini, numai o parte ar fi, nu ar însemna că cei ce sunt cu adevărat ar trebui să-și dea alt nume. Existența conținutului falsul nu justifică falsificarea etichetei.
Concluzii:
-ar trebui ca fiecare creștin biblic conștient, fiecare adunare să „lepede codița” cum zicea fratele Moldoveanu și să își dea doar numele de creștin, fără brand ridicol ca cel de Cireșarii” (Doamne ferește!) sau „prinți și prințese” sau numele istoric al cultului amenințat de dizolvare de către rețelele sociale.
-comunitățile cu alt brand decât cel al Domnului Isus sunt nebiblice, atât cele vechi, cultele, cât și cele noi de genul bisericax.com
-e posibil ca un creștin sau o adunare să aibă pagină web sau facebook, dar să nu fie brand și acest lucru este de dorit. Am întâlnit la unele adunări românești din diaspora, dar și la multe americane, și la politcienii americani tendința de a lepăda culoarea confesională. Acesta este un lucru bun, chiar dacă se petrece de multe ori doar la nivel declarativ, cel puțin jena de a te lăuda cu ceva nebiblic se ivește.
Cam, acestea au fost gândurile la moarte unui om cu inimă caldă, incontestabil sincer în faptele și acțiunile lui, chiar și în predica dinaintea morții.
Vasile Taloș a plecat, modelul lui de biserică: „în case” a rămas într-un București pe unde se plimbă mai mult desfrâul decât virtutea cum spunea Goga după ce a fost la adunare la Tudor Popescu, a mai rămas predica lui și a mai rămas întrebarea: spre ce ne împinge Dumnezeu cu Covidul?
Covidul și Video-callul au apărut cam deodată.
Covidul ne închide calea deplasării fizice, video-callul ne deschide calea comunicării față către față.
Eu cred că lucrurile merg în direcția bună.
Dumnezeu dorește să cumunicăm, dar sub brandul Lui.
„….s-o umplut internetul de spiritualitatea voastră” se plângea un comentator la o postare de la mine.
M-am bucurat, s-a împlinit visul lui Ioanid: „s-aud lumea-ntreagă vorbind, de Domnul pe uliți!”
Cum nu poți opri omul să dea click, acum și popa dă degeaba sfaturi: „nu mai puneți mâna pe cărțile sectarilor”, că de paginile web ale sectarilor e greu să scapi.
Nu audiență ar căuta Ieremia, Isaia sau Domnul Isus dacă ar trăi în epoca Youtube, ci să spună cuvintele Tatălui.
Astfel de țel ar trebui să avem și noi, să spunem și să facem ca profeții (robii), ca Fiul.
Slăvit să fie Domnul!


PS Port de multă vreme aceste gânduri în minte, dar teancul de cărți de pe masă nu mă lasă să scriu. Am citit o carte despre masacrul din Rwanda,brrr, înfiorător, apoi am început cartea Nadejedei Mandelștam, Fără Speranță, mărturii din timpul terorii staliniste. Și mai sunt cărți.
Dar din când în când îmi calc pe inimă, biruie gândul, vorba cronicarului și-mi dă ghes inima și mai scriu, cum am făcut și în această zi,


Degradarea etică a omenirii după potop

14 ianuarie 2021

Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși

14 ianuarie 2021

Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?’  Tot aşa , cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Matei 20:15-16
Cât am stat în spital, m-am gândit la multe lucruri, versete, teme și dileme.
Unul din principiile de înțelegere ale Cuvântului divin pleacă de la conștiența existenței tainelor, a secretelor din Planul lui Dumnezeu. Iar acolo unde există un secret, unii îl cunosc bine, alții mai puțin iar alții deloc.
Certuri și neînțelegeri apar între cei ce cunosc doar câte-un pic dintr-o taină. Dacă n-ar ști deloc, n-ar pune suflet, dacă ar ști de tot, nu s-ar certa. Dar pentru că unele secrete se cunosc progresiv, gradual, unii le știu mai bine, alții mai puțin și apar neînțelegeri.
De aceea acolo unde un verset nu se înțelege bine sau deloc, trebuie să plecăm de la tainele mari: oare nu e legat de vreuna, că poate de aia e sens ascuns?
Taine în Biblie sunt câteva:
-taina împietririi evreilor
-taina Adunării
-taina lui Hristos (Adunarea)
-taina lui Dumnezeu (Hristos)
-taina Împărăției lui Dumnezeu
-taina Voii Sale
-taina Evangheliei
-taina fărădelegii
-taina credinței
-taina evlaviei (angajamentului)
Unele taine (secrete) se suprapun cu altele, pentru că toate fac parte din Planul tainic al lui Dumnezeu, ținut ascuns, dar descoperit în Noul Testament.
Taina e taină pân-o înțelegi, apoi nu mai e.
Cum se înțelege acest verset din titlu, cine sunt cei chemați, cine cei aleși?
Cu riscul să fiu pus pe rug pentru ce scriu, (fără scuza că mai sunt sub efectul anesteziei și al Tramadolului, deși după operație am meditat la ce vă scriu acum) îndrăznesc să afirm că textul se referă la evrei și la neamuri în mod diferit.
Aleșii sunt (la începuturi) dintre evrei, un număr mic, ceilalți au fost împietriți, chemații sunt dintre neamuri.
Acești puțini nu sunt dintre cei mulți, (cum ar părea), ci sunt împreună cu cei mulți.
În Adunare am fost chemați să fim una, puținii dintre evrei și mulții dintre neamuri.
E implicată taina împietririi evreilor.
Ținând cont de profeții, de împietrirea profețită, cum am arătat la istoria fariseilor, atâta timp cât o (mare) parte din Israel a căzut într-o împietrire, e clar că ceilalți sunt „aleși’ pentru mântuire.
Dacă nu se înțelege că evreii sunt împietriții și cei ce cred (atât evrei cât și neamuri) sunt prin contrapunere „aleși”, se vor aplica aceste apelative altor grupuri și grupări, separate de criterii desigur false.
Chemarea evangheliei se adresează însă întregii lumi, iar cei chemați sunt mulți.
Sunt două pilde unde găsim această expresie: pilda lucrătorilor viei și pilda nunții fiului de împărat.
Într-una, cei mulți sunt cei chemați la ceasul al treilea, al șaselea, al nouălea și al unsprezecelea (cei de la urmă) și cei puțini sunt „cei tocmiți cu un leu” (cei dintâi), în alta cei mulți chemați sunt cei de la răspântii și cei puțini nici nu apar, apare unul dintre cei „împietriți” care a fost aruncat afară.
Mai tâziu, când taina a fost dezvăluită, când idolatri din Efes au devenit creștini, apelativul „aleși” a trecut și asupra lor.
Ideea cu care trebuie să rămânem este că Dumnezeu a ales dintre toate neamurile un popor. Creștinii nu sunt o religie, ei sunt o altă națiune, diferită de cele formate la Babel.
Chemarea și alegerea mai pot fi două faze ale aceluiași proces.
Dacă la Babel oamenii s-au împărțit pe familii care vorbeau diferit, la rusalii s-au unit din toate popoarele spre a forma un popor nou.
Această apartenență la acest „popor nou” nu este dată nici de etichete, nici de nume, ci de perseverarea în credința primului ales, Avraam. Dacă ești bărbat, prin credință crești și devii fiu al lui Avraam, dacă ești femeie, devii fiică a Sarei. „Devenim” prin credința lui Avraam, urmași ai lui Avraam, nu prin declarare.
Chemarea și alegerea se „întăresc”, adică se confirmă, prin fapte. „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” 2 Petru 1:10
(gânduri din spital, de luna trecută. Pentru că atunci am fost sub efectul analgezicelor de după operație, confirm acum, cu mintea mai limpede ce am scris atunci și nu am publicat)


Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți

10 ianuarie 2021
Articol scris de Michael Iovin, fiul fratelui Mia Iovin, în ziarul Micro-Magazin, din New-York, 1987, la moartea lui Costache Ioandi

„De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizontul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet,  a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:
El mi-e steag şi El mi-e soartă,
Eu îl port. Dar El mă poartă.
Cu cât vântu-I mai semeţ,
Cu-atât steagu-I mai măreţ.
Mic şi slab stegar sunt eu
Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:
„Dacă tu ai ochi să vadă,
dacă tu ai duh să creadă,
Iată steagul! Altul nu-i.
Pleacă fruntea-n faţa Lui!
Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.
Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:
„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumul Taine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:
„Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume
ce timp de două mii de ani
a’mbogăţit o lume;
Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;
Dar noi cu ce vom merge sus?
şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.
Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme. . .”


Păcatul nu este supranatural

9 ianuarie 2021
O pledoarie împotriva calvinismului

Păcatul e foarte natural.
E „natura” umană, cum se zice.
Firea noastră, pofta ei, a ochilor de carne, lăudăroșia vieții, lenea, curiozitatea morbidă, bârfa, certurile, toate sunt păcat, păcate.
Nu ni se cer revelații să păcătuim, nu facem slujbe și eforturi, ne vine.

Nici cugetul nu este supranatural, ne mustră.
Pe toți ne mustră, toți avem cuget.
Pe unii mai mult, pe alții mai puțin.
În orice om există o luptă între cuget și gânduri.
Gândurile tot mai deformate de filozofii care îndreptățesc, se luptă cu bietul cuget tot mai înnădușit de nelegiuire.
Nimic nu e supranatural până aici.

Nici Biblia nu e „supranaturală”, e o carte.
E în limba noastră, e text, sunt istorii, legislație, sentințe și da, multă profeție.
Istoria din Biblie se poate verifica, e confirmată de muzee, șantiere arheologice, texte antice și de bunul simț.
Legislația biblică stă la baza statelor, la fel sistemul punitiv.
Biblia se poate înțelege, de aceea a fost scrisă, să fie citită, gândită, înțeleasă.
Profețiile se pot verifica, mai ales că mare parte din ele s-au împlinit, unele cu date exacte.

Citirea Bibliei este iarăși un lucru natural, îl poate face oricine, sau ascultarea explicațiilor din Biblie.
Omul măcinat de păcat, de mustrările cugetului sau de greutatea religioasă poate dori să scape, și acesta este un lucru natural.
De unde începe oare supranaturalul?

Pentru că postarea a pornit de de aici, de la întrebarea:
de unde începe supranaturalul în mântuire? Ultimele zile am ascultat multe predici, întruna din ele un predicator spunea simplist că procesul mânturii este „o intervenție miraculoasă a lui Dumnezeu în viața omului.”
Măi să fie?
Nu zic, e o părere confortabilă, îți asigură o liniște netulburată: „înceapă Dumnezeu”!… să și termine, nu? Nu ai de ce te stresa de cel de lângă tine.
Dar e adevărat?
Omul păcătos nu are de făcut altceva decât să aștepte „supranaturalul” ca să vină ca vara trăznetul? (Și trăznetul vine după fulger și doar când înnorat.)
Și omul mântuit nu trebuie oare să-i poarte în inimă pe cei dragi, să-i „nască prin evanghelie”, ca Pavel pe Corinteni, să „sufere durerile nașterii” pentru cei păcătoși? Până „va lua Hristos chip în ei”?!
Afirmațiile astea cu supranaturalul necesar, scoase de teologi „care n-au ratat un prânz”, păstrează mințile într-un confort criminal.

Gândeam la asta dăunăzi, când întorcându-mă la lucru, mă aștepta fiul unui colaborator de la lucru, tatăl lui este un mare specialist în domeniul lui. Știam că e bolnav, tatăl. Leucemie, internat din nou la hematologie. Fiul a venit să mă roage dacă nu pot să donez sânge. Am mai donat, dar țineam minte ceva, am verificat la centrul de transfuzii pe net: „trebuie să nu fi avut intervenții chirurgicale în ultimele 6 luni”. Eu am avut luna trecută.
Dar am povestit un pic cu băiatul, am urat sănătate tatălui și…atât.

Mi-am dat seama cât de natural ar fi fost să-i spun în cei peste 10 ani de colaborare naturalețea istoriei creației, a evangheliei, speranța viitorului. Nu i-am spus, că aveam ideea că a fi moral și corect e suficient să-i stârnesc interesul, eventual aș fi vorbit mai multe dacă mă întreba el. Nu m-a întrebat nimic niciodată, era fericit că-i plătesc facturile la timp. Acum regret. Am avut vagi discuții, știa că sunt pocăit, avea rude pocăiți și cunoștea ceva din Biblie. Odată, am mers la el la firmă și se auzea Vocea Evangheliei. Dar nu e destul, acum regret. Poezia „Mi-ai fost vecin și cumsecade” îmi răsuna în urechi!. Mult rău mi-a făcut calvinismul.

Și mântuirea este naturală. „Cine va crede”. Ce să creadă? „Ce ni se vestise.” De profeți desigur. „Crezi tu în profeți?” Nu întrebi așa ceva pe un „mort” prietenii mei calviniști, îi conduci pe oameni prin judecăți și profeții, prin pedepse și răsplăți până la cheia mântuirii: predarea sufletului sub autoritatea Celui ce ce S-a smerit că a încins un prosop și apoi S-a lăsat răstignit de dușmanii săi. Textele ce se cer crezute se pot citi natural în Biblie și fără revelații „supranaturale”, sunt scrise în limba română. E descriere, narațiune, ce s-a și întâmplat și au scris apostolii, Biblia adică. Natural, simplu, pagină cu pagină, fără intervenții miraculoase, că nu se poate. Să ajungă omul să creadă în pedeapsă și răsplată, în curățire și albire așa cum n-are ce face și crede în păcatul „natural”, păcat de care nu se poate lăsa. „și se va boteza„….cum? în apă? când? după ce citește Biblia și crede. Totul e natural. Dar durează, ia timp, zi de zi, plâns, explicații, rugăciune și de la capăt, nu chemări mistice în acompaniament de orgă, la sfârșitul unei predici cu mai multă emoție decât pildă, profeție și logică, în ambianța unui templu fastuos.
Vestirea evangheliei este muncă de demolare, de dezmembrare. 10 ani din viață m-am ocupat (pe lângă serviciu) cu dezmembrări auto, ocazional. Nu e ușor, deși pare. Lucrurile nu-s făcute să se dezbine fără efort. Nici diavolul nu-și lasă prada ușor, trebuie unelte și efort. „Noi dărâmăm izvodirile minții” e un proces, nu un moment. Dar e natural.

Natural este să fie ajutat omul să înțeleagă. Să fi fost făcut să vrea, să fi plâns cineva lângă el, cum a plâns Pavel la Efes lângă fiecare, cum s-a purtat cu ei ca un tată cu copiii lui, sau ca o doică. Natural. Să sufere cineva durerile nașterii lui. Să-l „nască prin evanghelie„, dar pentru asta să-l poarte în inimă înainte o vreme, cum își poartă mama fătul în ea. Să ajungă omul „natural” este să-și dea singur seama cât e de tare și ne „natural” păcatul din el și cât de strâns îl ține legat. Natural este să vadă în Biblie că alții au scăpat, că se poate.

Și de pe-aici doar începe supranaturalul. Când i se prezintă fiecărui om calea deschisă spre cer, prin Cuvântul venit din cer, care descrie „cerul deschis”, calea nouă și vie, posibilitatea de a cere direct lui Isus izbăvire și mântuire.
Când pentru prima dată omul cade pe genunchi și cere cu credință eliberare de păcat, pacea și liniștea, bucuria și încrederea pe care le primește sunt primele lucruri supranaturale. Dar până aici e un drum lung al cugetului și nu avem în Scriptură exemple de scurtături.

S-a răspândit și am fost și eu entuziasmat de rețeta mântuirii instant, prin revelație. Nu scrie „să vă dea un duh de descoperire”? Și n-am prea plâns nici eu lângă mulți, nici n-am prea dădăcit. Am așteptat s-o facă Domnul, „să-i cerceteze”. „Doamne atinge-te de inima lor!”, am crezut rugăciunea asta. (Cred că e catolică, în Biblie nu este așa ceva.) Dar era comod. Doamne iartă-mă!

Calvinismul și carismatismul au în comun această „scurtătură” a pretenției de supranatural. Calvinul zice: Domnul lucrează în om, iar carismaticul îi prezintă omului o lucrare instantă falsă a Domnnului: emoția. Fără Biblie și fără credință, fără proroci, promisiuni sau pedepse.

Pentru cel ce vestește Cuvântul lui Dumnezeu din dragoste de oameni și de Dumnezeu și fără alte interese, sunt o mulțime de argumente naturale care pot conduce sufletul spre poarta supranaturală a revelației și iertării, spre a cere singur mântuirea sufletului său, spre a-i arăta cum să ceară de la Dumnezeu el însuși, nu altul pentru el. Natural, așa cum v-am scris și eu vouă azi, desigur, celor ce ați ajuns cu cititul până la sfârșit.






6000 de zile

8 ianuarie 2021

6000 de zile mai am până voi împlini 70 de ani. Dacă le apuc. Moise spune în Psalmul 90: „Învață-ne să ne (dez)numărăm bine zilele.” Și că anii vieții noastre se ridică la 70. Și că să luăm aminte la urgia Lui Dumnezeu.

Nu am mai scris versuri azi, le pun pe cele de la 7000:
Am schimbat doar o cifră.

Doar 6000 de zile mi-au rămas,
tot mai probabile și tot mai rele,
și tot mai diferite de acele
ce le-am trăit până-n acest popas…”

S-au dus de-acuma anii de putere
cu zilele de cântec și de vis,
m-așteaptă anii (după cum e scris)
în care nu găsesc nici o plăcere.

Se-ntunecă și soarele și luna
alți nori și vânturi crengile-mi îndoaie
îndată dup-abia trecuta ploaie,
iar stelele nu se mai văd niciuna.

Măcinătorii s-au împuținat,
privesc prin două rânduri de ferestre,
ecouri de cântări și de orchestre
le-aud înăbușit și-ndepărtat.

Urmează anii-aceia când pe drum
mă sperii și mă tem de-orice-nălțime,
cum scris-a Înțeleptul din vechime
pentru neînțelepții de acum.

Țărâna se întoarce în pământ
precum a fost și cum e programat,
iar Duhul către Domnul ce l-a dat
se-ntoarce, să se-mbrace-n alt veșmânt.

Prin Moise, în psalmul nouăzeci
lăsat e scris că viața noastră zboară;
deci timpul să-l privim ca o comoară
că anii nu prea trec de șaptezeci.

Nu ani, ci zile să dez-numărăm
luând aminte la a Lui urgie
și-n zilele puține ce-o să fie
o inimă-nțeleaptă căpătăm.”

La urgie mă gândeam în 2018, dar nu m-am putut gândi la pandemie. Nu sunt profet.
Ce repede au trecut 1000 de zile.
Pentru cei care nu știți, acum vreo zece ani am început să-mi dez-număr zilele.
Atunci am scris postarea de 9000 de zile și o poezie, era 24 octombrie 2012.
Am scris și o poezie atunci.
A fost apoi postarea de 8000 de zile, în 19 iulie 2015.
Apoi, în 14 aprilie 2018 a fost postarea de 7000 de zile.

Dacă tot suntem cu versuri, pun și versurile de la 9000:

9000 de zile poate mi-au rămas,
poate nici atâtea, poate numai una
poate astă-seară fac al morții pas
poate astă seară îmi primesc cununa.

9000 de trepte să le urc mai am
tot mai tare omul dinăuntru mi-este
și-mi întinerește Noul meu Adam
ce le pare astăzi altora poveste.

9000 de fire: petecitu-mi cort.
zilnic se desșiră unul câte unul,
tot mai greu îmi pare carnea să mi-o port
moștenirea vieții lui Adam străbunul

9000 de jertfe-n locul Cel Preasfânt
să le-aduc pe-al Slavei aurit altar,
să primesc cum scrie-n noul Legământ
zilnic, măsurate bogății de Har.

9000 de zile rele și pustii
mi-ar fi calendarul vieții care-mi vine,
de n-aș cere-ntr-una și de n-aș primi
Har și-nțelepciune felurite-n mine.

9000 de zile crucea să mi-o duc
și să simt plăcere-n chin și slăbiciune,
să mă socotească: ”bun de balamuc”
și să-mi socotească vorbele: ”nebune”!

9000 de zile! și dac-aș trăi
chiar mai multe încă fără crucea Lui,
dacă nu le-ar umple felul Lui de-a fi
aș trăi zadarnic, rătăcit, hai-hui!

9000 de zile să mai număr sânt
poate mai puține n-am de unde știi,
să le număr bine, să vestesc, să cânt
Harului de slavă, laudă a-I fii.

Mâine se împlinește o lună de la ultima intervenție chirurgicală pe care am avut-o, a treia din viață, și cu fiecare anestezie generală se mai duce câte-un snop de neuroni.
Anul acesta, cu covidul, am devenit tot mai conștient că e posibil să nu mai fie 70 anii vieții noastre. Cei ce au ieșit din Egipt au pierit în pustie înainte de a împlini 60 de ani, a fost probabil tot vreun covid și atunci, tăia bătrânețea de pe listă.
Dar nimic nu poate elimina învierea din Plan.
Slăvit să fie Domnul.


Prezentare de carte pe Youtube: Eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți, Fernand Legrand

7 ianuarie 2021

În punctul în care am ajuns acum trebuie să demistificăm anumite practici sau experienţe care în viaţa multora sunt un derapaj inconştient de la Scriptură. Iată mărturia depusă de părinţii lui pentru un tânăr creştin autentic: când fiul lor a coborât din camera lui după ce a fost înaintea lui Dumnezeu în vorbire în limbi, s-a putut vedea pe chipul lui că în el se petrecuse ceva. Era aproape cum a coborât Moise de pe munte transfigurat de prezenţa lui Dumnezeu.
De necombătut şi convingător, nu-i adevărat? Aşa pare să fie. Dar, ca să credem aceasta, ar trebui să trecem sub tăcere tot ce am spus despre scopul vorbirii în limbi. Ar trebui să lăsăm la o parte faptul că acesta nu era un semn pentru credincioşi, că practicarea acestui dar nu era acordată tuturor şi că nu se zice nicăieri că trebuie practicat acasă, cu atît mai mult cu cît folosirea lui s-a terminat. Acestea sunt trei lovituri date de Biblie, fără să le socotim pe celelalte pe care nu le pot reaminti fără a trebui să zic tot ceea ce am zis deja.
Toţi cei ce se miră respectuos de asemenea experienţe nu-şi dau seama că Scriptura este ignorată şi ei se află în plin subiectivism, religiile orientale oferind mai mult în privinţa aceasta. Cei care au avut privilegiul să citească cartea Combats (Lupte) a părintelui Chiniquy, acest preot canadian care s-a convertit după cincizeci de ani de stat în Biserica Catolică, vor face bine să-i recitească, dacă pot, mărturia.
El relatează că, în viaţa lui de preot, clipele cele mai binecuvîntate, mai înălţate, le-a petrecut în adorare în faţa ostiei. Atunci a atins el sublimul. El se simţea transportat, înălţat, transfigurat. După convertirea lui, acest „sublim“ provenit din doctrina transsubstanţierii i-a apărut ca o nelegiuire. Şi totuşi ce înălţare de suflet, ce exaltare, ce mărturie!
citat, pagina 67

Prezentare de carte pe Youtube: Eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toți

Un nou playlist pe canalul Youtube Vestea Bună: „Înștiințări profetice” Prima înregistrare: Criza imigranților(1). Cuvânt înainte.

3 ianuarie 2021


Voi trimite o mulțime de vânători…” spunea Dumnezeu profetului Ieremia acum aproape 2600 de ani, în Biblia care a început să se tipărească masiv doar acum 500 de ani, să fie citită de popoare care au început să fie alfabetizate acum 200 de ani și să fie tradusă spre aproape toate popoarele, doar de acum 100 de ani încoace.
Viteza împlinirii evenimentelor profetice ale istoriei crește exponențial și tot la fel ar trebui să crească și cunoștința noastră.
Ce cunoștință?
Cunoștință de Dumnezeu, de etica Lui, de dreptatea Lui, de Planul Lui și de cerințele Lui pentru noi.
Așa spunea mai târziu puțin de Ieremia, profetul Daniel, tot la dictarea lui Dumnezeu: în zilele din urmă „cunoștința va crește” și mai zicea că mulți vor citit profeția. Desigur, profețiile.
Numai cunoscând corect ce gândește Dumnezeu, ce vrea el să fim noi, ne vom putea alinia dorințelor Lui.
Identific în textul din Ieremia 16:16 exact acest proces de „exod” al evreilor spre Israel, exod început acum 120 de ani și numit sionism.
Pentru că ideea sionistă (ideea plecării spre Sion-Israel) este refuzată de majoritatea evreilor din diaspora, Dumnezeu, care scris aceste lucruri dinainte, folosește într-un fel forța pentru a-i sili să plece, la fel ca odinioară din Egipt.
Asta arăt prin acest scurt clip, că Dumnezeu îi ugărește pe evrei în Israel și prin imigranți.
Când am scris acele articole pe care le veți vedea în clip, nu știam nimic de covid, acum e mult mai clar.

Criza imigranților

Sunt de modă veche, dar nu mă las.
Revista mea la care am visat din adolescență, continuă. Visul meu.
Poate toate acele vise ar fi fost uitate și n-aș fi avut martori, dar băieții cu ochi albaștri au avut grijă să înregistreze. Cu siguranță și sunt și îngeri care fac același lucru acum.
Așa a fost scanat (visul) din una din scrisorile pe care i-am trimis-o soției atunci, (oricum le-au citit pe toate):

Din dorința mea de a face lucrul lui Dumnezeu, atunci am vrut să tipăresc o revistă.
Am reușit un pic, dar a venit revoluția.
Da, am lucrat și la prima revistă creștină de după revoluție, Alo se numea, în februarie 90 vindeam cu 3 lei bucata în fața la Librăria Universității, am dat 3000 de bucăți într-o singură zi, era coadă.
Acum blogul, canalul de Youtube și paginile de Facebook sunt „revistele mele”.
Cu „tentă” „strict religioasă”, cum corect au observat băieții cu ochii albaștri.


Voi încerca (nu promit) să păstrez un ritm al postărilor acestui playlist, cât și al prezentărilor de carte.
E necesar să treacă fiecare creștin de la faza de a gusta, de la superficialitate la aprofundare, la amănunțime, la „luare aminte și „băgare de seamă”.
Pe Youtube atrag atenția, pe blog stârnesc interesul și pe Facebook discut cu puținii cu adevărat interesați din mulții care scriu.
Slăvit să fie Domnul.
Socotesc un privilegiu nevisat ca să ajung după 32 de ani de la nivelul de adunat litere ca Gutenberg, la editare online text și video, publicare și promovare.
Pentru toate mulțumesc lui Dumnezeu care ne pregătește din timp pentru aceste vremuri.


Canalul de Youtube Vestea Bună

1 ianuarie 2021

Am avut timp liber și putere de lucru, așa că m-am ocupat câteva zile cu aranjarea canalului de Youtube Vestea Bună.

https://www.youtube.com/c/YoutubeVesteaBună


Am creat 8 Playlisturi (Liste de redare) pe subiecte:
-Pe urmele Apostolului Pavel prin Macedonia
-Pe urmele lui Alexandru cel Mare
-Pildele lui Dumnezeu
-Controverse
-Persecuții
-Urgii
-Profeții
-Mai mari ai noștri, probabil voi mai adăuga liste și cu siguranță voi adăuga videoclipuri la listele existente
Vă invit să parcurgeți listele și cu siguranță veți găsi mai ușor subiectele la care rezonați, fără să vă pierdeți în șirul cronologic de înregistrări.
Dați click pe Playlisturi și veți găsi această structurare.
Vă invit de asemenea să comentați la „Discuții” sau pe email: vesteabunamail@yahoo.com sau să vă abonați la canal.

După cum poate știți, răspund la comentarii și pe Facebook, pe cele două pagini:
https://www.facebook.com/vesteabuna2017/ (pentru creștini) și
https://www.facebook.com/Cite%C8%99tebiblia-1755967537981921 (pentru evanghelizare)
Consider că nu există niciun altfel de trezire decât trezirea minții, iar aceasta se face prin înștiințări.
„...caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări.” 2 Petru 3:1
Înștiințările se referă la mai multe aspecte, după 2 Petru 3 :
1. Cel mai important aspect este de a ne aduce aminte „de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci” și deasemenea de „porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.”
2 Aducerea aminte a promisiunii venirii Lui
3. Amintirea potopului
4. Conștiența unei pedepse a omenirii prin foc
5. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
6. Cerul și pământul cel nou.
7. Înțelegerea exactă a Scripturilor
8. Vigilența față de cei ce caută să ne abată de la acest traseu mental


Armele și averea diavolului, 18 oct 2020

28 decembrie 2020
Explicație la textul din Luca 11:21-22

Ce treabă are bradul cu Nașterea Domnului Hristos? Alin Loloș despre idolatria din luna Decembrie

24 decembrie 2020

Dacă tu îi spui copilului și despre Moș Crăciun și despre Domnul Isus, când va crește și va afla că nu există Moș Crăciun, va crede la fel și despre Domnul Isus! Nu amestecați adevărul cu minciuna!
Faptul tu faci brad de la an la an. arată că e un stil de viață devotat lumii și sigur ești atat de libertin încât faci compromis în multe.
Tu vrei să trăiești după ce este clar scris în Biblie sau după mersul lumii?
Scrie undeva că Hristos Domnul S-a născut pe 25 decembrie? Sau scrie că trebuie sărbătorit cu brad, cadouri sau lumini?
Hristos Domnul e adevărata Lumină care luminează pe toți care au fost născuți din El.
De ce asociază lumea bradul de crăciun cu nașterea Domnul Hristos Isus?
Bradul de crăciun cel împodobit trebuie asociat doar cu un Tomberon.

Alin Loloș despre idolatria crăciunului, 10 dec 2017

(Menționez că nu sunt de acord cu toate punctele de vedere ale lui Alin, mai ales cu calvinismului lui (boală trecătoare socotesc) și cu faptul că a ales să poarte un nume de genul „Al lui Pavel, al lui Apolo”…)


Adunare 11 octombrie 2020

20 decembrie 2020

Testul focului

19 decembrie 2020

Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie,  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.” 1 Corinteni 3:12-13
Trec aproape zilnic, când merg la lucru, pe lângă o casă neterminată.
Am trecut și azi-dimineață. Știu povestea casei de la un vecin. Cineva a construit-o fără autorizație prin anii 2000 și apoi legislația s-a înăsprit și n-a mai fost posibilă „trecerea în legalitate”.
Probabil casa va fi demolată și se va pierde toată munca acelor constructori, toată plata lor.
Cât efort: să pui cărămidă pe cărămidă, să faci cofraj, să întinzi fier, să torni beton, dar fără proiect, fără verificare, fără cadru legal, dar bani, efort și entuziasm, da.
Casa asta n-a trecut testul aprobării inspecției în construcții, poate.
Probabil are vicii ascunse.
Ce folos de atâta muncă, dacă nu a fost în cadru legal?
N-a trecut testul.
Și m-a dus gândul la tot Clujul, cum se vede seara de pe Feleac, atât de spectaculos.
Conform Cuvântului lui Dumnezeu, „pământul cu tot ce este pe el, va arde„. Și Clujul tot.
Și casele cu autorizație, și cele fără.
Ce metodă are Dumnezeu de testat lucrările? Focul.
Focul judecății, cuptorul mâniei.
Aurul, argintul și pietrele scumpe trec de foc.
Lemnul, paiele și trestia ard.
La sfârșitul vremurilor, Dumnezeu va testa lucrările prin foc.
Ce ispită avem acum să devenim vizibili, (relevanți se zice acum) să ne vadă lumea, să fim băgați în seamă, să influențăm pe cei din jur! Ispita se transformă în a începe să construiești cu cele mai vizibile materiale: lemn, fân, trestie. Se construiește repede, se vede de departe, te laudă toți nepricepuții.
Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, e ilegal.
Constructorul care știe că lucrarea lui va fi arsă pentru testare nu este interesat de volum.
Nici de cifre mari, nici de săli mari, nici de donații mari, nici de multe like-uri sau mulți urmăritori pe canalele de media, ci de cu totul altceva: cum să fie plăcut lui Dumnezeu.
Iar lui Dumnezeu nu-i place lemnul, nici fânul, nici trestia.
Să mergem puțin la simbolistică, ce înseamnă fiecare element:
1. Lemnul era materialul de bază pentru idoli,Taie un lemn din pădure; mâna meşterului îl lucrează cu securea; îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine. Dumnezeii aceştia sunt ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveţi…” Ieremia 10:3-5
Lemnarul întinde sfoara, face o trăsătură cu creionul, făţuieşte lemnul cu o rindea şi-i însemnează mărimea cu compasul; face un chip de om, un frumos chip omenesc, ca să locuiască într-o casă.” Isaia 44:13
Acestor idoli li se alocă puteri, au o vrajă asupra mulțimilor, lemnul reprezintă vrăjitoria religioasă, o cursă perfidă a sufletului.
Cercetează-te dragul meu: ești credincios sau religios? Ai credință în Cuvântul scris al Bibliei sau ești îmbătat de vrăjitoriile religioase? Ispita de a tăia lemne din pădure și de a construi cu ele e mare, să dau exemple:
a)-nu e destul să vestești Cuvântul cu simplitate, nu te bagă nimeni în seamă, ia să mergi la seminar, să iei titlu, să fi ordinat, să scrie înainte de numele tău: pastor, sau reverend, cum te privește lumea! Dar oare om nătâng, forța argumentului tău e mai mare dacă ai titluri? Sau dacă ești un nătărău și un încuiat religios, va schimba titlul sau ordinarea ceva? Dacă îți mai pui și o haină specială, un guler alb, vraja e totală.
b)-nu e destul să te aduni ca adunare în casa unui frate sau într-o sală simplă, obișnuită, care chiar poate fi folosită și la altceva în restul timpului. Nu, trebuie sală dedicată. Apoi sala se împodobește, i se pun semne și cruci, un mic turnuleț, apoi un turn mai mare și o cruce uriașă în vârf, un amvon grandios în mijlocul unei săli reci și respingătoare. Asta e vraja locului sfânt. A, am uitat de dedicare, ceremonia aia de sfințire a clădirii…care va arde. Mai sunt exemple.
2. Fânul reprezintă încrederea în oameni, în personalități, în nume și în mulțimi. Mă găndeam la nicolaiții din Efes, de ce erau eretici? Pentru că erau nicolaiți, și-au dat alt nume, ca „cei ai lui Pavel„, „cei ai lui Apolo„, secte și diviziuni. Ce reprezintă fânul? „….Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei, ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade când suflă vântul Domnului peste ea.” În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade…” Isaia 40:6-8
Fânul reprezintă oameni, mulțimi, grupuri, „căpițe”, identități folositoare celor ce le-au creat și le perpetuează.
Vizibile ca fârciturile.

Ce este o verighetă de aur, un inel sau un diamant pe lângă o fârcitură? Nimic.
Nici să nu povestim, n-ai ce arăta.
Când cineva stă în fruntea unei mari mulțimi care-l ascultă, autoritatea aceluia pare indiscutabilă.
Până la foc.
3. Trestia reprezintă autoritatea sau încrederea în autorități, în stăpâniri și domnii. Egiptul decăzut era numit o trestie: „…În cine dar ţi-ai pus încrederea…? Iată, ai pus-o în Egipt, ai luat în ajutor trestia aceea frântă,  care înţeapă şi străpunge mâna oricui se sprijină pe ea: aşa este Faraon, împăratul Egiptului…” 1 Împărați 18:21
Astăzi avem culte religioase, partide politice și corporații comerciale, autorități ademenitoare, toate oferă diferite ierarhii, posibilități de urcare socială pe diferite paliere: politice, economice și religioase. Și fiecare ademenit urcă fericit pe scara lui, cu viteze diferite, de 3, 5, 7 fuștei pe viață, care-cum, producându-și adrenalină din felul cum dă și capătă laudă de la sau la ceilalți alergători spre nimic. Ca în vestitul filmuleț:

Happines, evident, filmul e dinainte de covid

În această lume de lemne, paie și trestii, să vrei să ai doar un giuvaer, o comoară mică, invizibilă, te face un exclus. Dar doar giuvaerul va trece de foc, doar cei care trăiesc cu gândul să vrea să fie doar plăcuți lui Dumnezeu, nu oamenilor. Nu contează cât efort ai făcut pentru construcția de paie sau lemn, contează dacă trece de foc ceea ce ai construit, dacă nu este vrăjitorie religioasă, încredere în oameni sau propășire corporatistă. Am scris ca să vă ajut să puteți selecta țelurile pe care le urmăriți!
Cu gândurile acestea am ajuns la serviciu dimineață și cu multe altele, acum când simt că prind puteri să pot relua activ postările pe blog. Fac în mod normal 11 minute până la lucrul, dar de când cu pandemia și mai puțin. Apoi am primit pe mail rezultatul testului histopatologic de la operația de săptămâna trecută: colecistită cronică litiazică. Rezultatul explică multe din starea mea din ultimii ani, mai ales că acum, după operație mă simt mult, mult mai bine decât înainte, atât că mă mai trag un pic firele, dar starea dinainte a fost tare rea. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Aurul-credința, argintul-Cuvântul lui Dumnezeu și Pietrele Scumpe-relațiile cu creștini adevărați care învață pe alții, ar trebui să ne fie materialele de construcție ale templului ființei noastre.
Câteva întrebări pentru cuget:
Cu ce materiale zidești?
Ești pregătit de control?
Ești pregătit de testul focului?
Ești mulțumit că ești ca toată lumea și toată lumea este ca tine sau cauți să fi „plăcut lui Dumnezeu” tot mai mult?
Testul focului este foarte aproape. Semnul drumului lumii acesteia este „drum înfundat”:

Pentru noi, cei ce credem și așteptăm pe Domnul este ceva de genul:

…urmează plecarea.
Dacă cumva te vezi pe drumul greșit, construind cu materiale ilegale, la un proiect fără viitor, te îndemn să te pocăiești înaintea lui Dumnezeu, să-i ceri iertare, să-ți mărturisești neputința și greșeala, să intri în legalitate cu Dumnezeu, să cauți îndreptarea vieții tale, timpul pocăinței expiră.








Adunare 4 octombrie 2020

14 decembrie 2020

„Mie trebuie să-mi spui adevărul întreg! Sunt soția ta!”…la plecarea sorei Domnica

7 decembrie 2020

Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Psalmul 116:115


Am citit de atâtea ori și mi-a prins atât de bine istoria „dezconvertirii” unui proaspăt „convertit” din om obișnuit în informator al viclenei securități. Acest pasaj e absolut unic în istoria acelor ani de teroare: să-ți pui nu problema vieții, nu problema supraviețuirii familiei, să nu te gândești la avantajele copiilor, să te gândești să spui adevărul. Erau anii 50 după război. Cui îi păsa de adevăr într-o lume a mascaradei instituționalizate și a prefăcătoriei generale?
(Inițial am pus o poză care mai este pe acest site, cu ei amândoi în vârstă, dar apoi am luat un print screen cu poză cu ea tânără. Cred că Dumnezeu nu va învia bătrâni, adică nu va fi nimeni bătrân la înviere, cred că vom fi toți în plinătatea puterii, poate de aceea îi va zice „trup de slavă”. O țin minte pe sora Domnica mai mult pe pat unde a stat în ultimii nouă ani și unde am vizitat-o de fiecare dată când am fost în State. Dar cred că e drept să pun această poză, care probabil e de pe vremea războiului. Ziceam că o vedeam țintuită pe patul din care nu s-a dat jos nouă ani și în timp ce o ascultam vorbind cu prospețime, cu claritate, cu vigoare și cu o limbă română impecabilă aveam în minte acest verset: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11)
Verticalitatea acestei femei care și-a luat credința în serios, (credință ce i-a fost coloană vertebrală, nu un accesoriu ocazional) a inspirat generații întregi de oameni care au cunoscut-o.
În spatele oricărui om mare stă o femeie de caracter și acest lucru l-am văzut și eu în viața acestor doi oameni.
I-am cunoscut bine, începând de când fratele Mia l-a botezat pe cumnatul meu, prin 1994, apoi când a fost la noi și i-am fost șofer prin 1997, apoi în 2002 la prima mea vizită în America, apoi de fiecare dată când am mers pe-acolo.
Am trăit stranii ciudățenii în legătură cu ei. Cel mai ciudat lucru (care s-a repetat de fiecare dată când am încercat să mă apropii de câte unul din cei ce au fost închiși, Dorz, Moldoveanu, Mladin, Iovin) a fost faptul că imediat după ce i-am cunoscut, câte un „frate” sau „soră” care obligatoriu ne cunoșteau pe amândoi, îmi strecurau câte o informație negativă, o mică pată de pe biografia celui apreciat de mine. Așa a fost și cu ei. Vă spun o poveste pe care n-o știu mulți:
Prin anul 1996-97 am avut un vis ciudat cu 3 elemente distincte legate de o apă mare, de un pom fructifer de un soi pe care nu-l mai văzusem și de un dialog ciudat cu un om pe care nu-l cunoșteam. (Eu cred în vise, mai ales în ale altora, sau care implică mai mulți martori independenți, dacă se împlinesc fără ca ei să știe mai ales, sau fără să înțeleagă, în sfârșit. Nu cred în vorbiri în limbi și profeții acum, dar în vise fără trâmbițe înainte și în vindecări fără tam-tam cred.) Pe moment am uitat visul. Prin 1993 trecuse cumnatul meu „apa cea mare”. Prin 1998 cumnata mea cu familia ei trec și ei „apa cea mare” și ajung în America. Rămânem în țară doar eu cu soția, din familia ei, cu părinții. În 2002 ajung eu în SUA cu o viză de afaceri, la un târg în LA unde duminica vizitez mai mulți frați și unde la cineva acasă în San Bernardino, în mai puțin de 5 minute mă trezesc că trăiesc pe viu „dialogul din vis” și ca să fiu sigur evident m-am dus în grădină, unde am găsit „pomul fructifer”, era Papaya, era cel din vis. (Până atunci nu văzusem papaya, nici în magazine.) Mi-a fiert capul. Din acel moment am știut că sunt în America cu un scop, dar n-am știut scopul, am devenit însă foarte calm așteptând să vedem ce va mai fi. Am plecat din LA la Detroit după o săptămână, de unde colegii mei de „afaceri” să ia avionul spre Europa și eu spre Chicago, la neamuri, aveam viză pe o lună. Era sfârșit de martie, iar la Detroit la sfârșit de martie nu e gata iarna. La aterizare (era avion din acela mare-mare cu 4 rânduri de scaune pe mijloc, uriaș) era ceață, gheață pe pistă și pilotul a luat hotărârea să nu aterizeze, ne-am învârtit pe sus, parcă a mai încercat odată, dar nu a aterizat, a „decolat” spre Grand Rapids, puțin mai la nord-vest. Acolo, soare și frumos. Colegii mei români erau supărați, dar numai unii, echipa era deja mai mică, unii uitaseră să mai urce în avion de la LA, alții au uitat să plece din Detroit, greu cu vizele. Am stat la Grand Rapids în avion peste 4 ore, s-a terminat sucul, apa. Emoții și stresuri. Eu aveam o pace deplină: visul. Era în 2002, unii aveau telefoane, alții nu, eu nu cu roaming. Am cerut telefonul de la o vecină de scaun panicată rău și mi-am sunat neamurile. Îmi spun neamurile că ei sunt la aeroport, că mă așteaptă cu toată adunarea, tare m-am minunat de atâta dragoste. Am calmat-o și pe vecina de scaun cu câtă engleză știam atunci și am așteptat. Am decolat, ajungem târziu la Detroit, de unde foarte târziu am luat ultimul avion spre Chicago, unde am ajuns spre miezul nopții, puțini în avion, aeroportul gol, m-au mai așteptat doar doi, cumnatul și încă un frate. Ei mi-au povestit ce mulțime mare fusese după-masă la aeroport să mă aștepte.
Mi s-a părut stranie această dorință de a mă aștepta așa de mulți, ei credeau probabil că vreau să rămân acolo sau cine știe, nu înțelegeam, dar eram calm. A doua zi, cei care mă așteptaseră la aeroport au venit la cumnații mei acasă să „mă întâmpine”, au umplut casa, m-a copleșit atenția lor. Unul din lucrurile care m-au șocat a fost însă că au început să-l vorbească de rău pe fratele Mia, cel ce înființase adunarea lor. Îndeosebi doi din ei, acompaniați și de alții. Eram confuz, păreau oameni normali, credincioși, dar de ce atât de plini de venin față de această familie? Semănau cu cineva din România, dar nu înțelegeam. Apoi mai târziu, mult prea târziu am înțeles, ascultați 40 de secunde, de la 6.20:

„Laud pe Domnul pentru că mi-a dat și așa frați” fr Mia Iovin, 2011


Din păcate nu am înțeles nimic atunci. Au reușit să mă catalizeze și pe mine la critică, din păcate. Scopul acesta fusese. Am mers cu ei la adunare unde am luat cuvântul de câteva ori, apoi m-am întors în țară și după plecarea mea am auzit că starea de confuzie din adunare și de respingere a fratelui Mia s-a accentuat. Fratele Mia și sora Domnica s-au retras din adunarea înființată de ei, de la „basement”, era subsolul unei biserici rusești. Adunarea au instaurat rapid un păstoraș trimis de Cultul din România și lucrurile au intrat pe făgașul morții, în prohod de chitară și cu mască de anonimus pe toată fața, nu semi, ca astea de covid. Apoi fratele Mia a scris o scrisoare explicativă unde culmea, m-a disculpat, deși „frații” reușiseră să mă bage și pe mine în echipa de critici. Naiv am fost, Doamne. Mai târziu mi-am dat seama că am greșit și mi-am cerut iertare de la amândoi. A fost greu, dar m-a ajutat fratele Mladin. (La înmormântarea fratelui Moldoveanu, în vara lui 2007, l-am rugat pe fratele Mladin să facă slujba împăcării, și i-am explicat pe îndelete cum am fost de amăgit. Fratele Mladin care fusese coleg de pușcărie cu fratele Mia și pe care l-am găzduit de multe ori când venea la Cluj, vorbea des la telefon cu fratele Mia. Mi-a fost avocat și m-am împăcat telefonic cu fratele Mia.) Dar multe lucruri nu s-au mai putut repara. Mai ales că unii din cei ce s-au ocupat cu bârfa au primit nu târziu răspunsul dureros al Domnului la acțiunile lor. Cu Dumnezeu nu te poți juca, m-am înfiorat, îmi fierbe capul și acum când mă gândesc și retrăiesc acele istorii.
În iarna lui 2008-2009 am ajuns iarăși în State când mi-am cerut iertare de la amândoi personal și am fost iertat deplin.
Prin 2011, când mi-am scos dosarul de la securitate am înțeles mai mult din ce au trăit acești oameni, inclusiv partea cu dezbinarea din 2002. Puzzle-ul pieselor trecutului vieții mele a început să semene cu un cu totul alt tablou decât cel pe care credeam eu că mi-l pictez, mi-l pictaseră alții. Câtă risipă de energie umană, câte distrugeri de relații, de familii! Ce viață de larvă au unii, să stai să coci toată ziua intrigi ca să poți distruge pacea dintre doi oamenii! Te mai miri că lasă Dumnezeu urgii? Te mai miri că bate?
Dar am învățat să stau și să aștept în tăcere ajutorul Domnului. Îngerii câteodată întârzie.
Am scris zeci de postări despre familia Iovin: https://vesteabuna.wordpress.com/?s=iovin
Un lucru care mi-a prins bine și cu care am rămas: să spui adevărul chiar dacă:
-nu ești înțeles atunci și
-spunând adevărul, te faci dușmanul celui ce-i vorbești
(„M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul?” Galateni 4:16)
Câteodată acesta e prețul adevărului.
Săptămâna trecută am stat până la 3 noaptea să văd priveghiul sorei Domnica.
Acum chiar că s-a dus „ultimul moisist„.
Vara trecută am sunat-o, obișnuiam s-o sun la câteva luni, îmi spusese orele la care nu deranjez.
atunci am înregistrat porțiunea de mai jos:


Cei grăbiți să ascultați cel puțin de la minutul 9:00.
Cam acesta este obolul meu de amintiri la plecarea lor.
Printre altele a tradus din maghiară cartea: Fericita mea robie de Szilagy Sandor.
Fratele Mia a compus mai multe cântări culese într-o carte: Cântările Biruinței pe care am postat-o aici acum 10 ani.




Exodul din România. Shaike Dan, un „Moise” modern care a dus în Israel peste 600.000 de evrei. Al treilea val.

7 decembrie 2020


Citiți tot serialul:
1. „Alyah, DaDa”, un film despre exodul evreilor din România în anii comunismului și nu numai (introducere)
2. Sst, sst, Aliyah. De ce nu s-a știut mai nimic despre felul cum evreii au plecat din România între 1949-1989?
3. Zalman Robinson ,”fratele împărătesei”. Primul val: 1959-1952, peste 100000 evrei plecați.
4. Henry Jakober și turmele lui de răscumpărare. Al doilea val: 1959-1967
5. Shaike Dan, un „Moise” modern care a dus în Israel peste 600.000 de evrei. Al treilea val.

    „În 1974, un pasager român purtător al unui paşaport diplomatic s-a îmbarcat pe aeroportul din Zurich într-un avion cu destinaţia Bucureşti. Zborul a fost fără evenimente, dar odată ajuns la Bucureşti, diplomatul a realizat cu groază că una dintre valizele sale, cea dată de o veche cunoştinţă cu puţin timp înaintea plecării lipsea.
Captură de ecran din 2020.05.19 la 17.50.02
Diplomatul român era generalul Gheorghe Marcu,
unul dintre şefii de divizie ai Direcţiei Generale de Informaţii Externe (DGIE sau DIE), ramura de spionaj a temutei Securităţi, poliţia secretă a regimului comunist român. Vechea cunoştinţă care-i dăduse lui Marcu valiza era Shaike Dan, consilier de rang înalt al mai multor prim-miniştri israelieni şi unul dintre cei mai respectaţi agenţi ai sistemului de informaţii externe al Israelului. Valiza care lipsea conţinea un milion de dolari în cash, bani daţi lui Marcu pentru a permite ca un anumit număr de evrei să emigreze în Israel.
million-dollars

Spre marele noroc al generalului Marcu, valiza a fost găsită intactă peste câteva zile în aeroportul din Zurich. Consecința acestei gafe a fost că ani de zile și Marcu, și Dan au avut interdicție de a mai intra pe teritoriul elvețian.”
Cred că dintre cele aproape 3000 de postări de pe acesta blog, pentru aceasta am citit cel mai mult. Am și cumpărat de pe Google Books „Blind Jump-Salt orb” despre viața lui Shaike Dan, viață care a fost fascinantă.
Captură de ecran din 2020.04.13 la 00.41.03
Cu atât mai fascinantă cu cât și-a dorit și păstrat anonimitatea, nu din rațiuni de supraviețuire sau de serviciu (era agent secret), ci datorită faptului că era omul unui vis. Un vis pe care tatăl său a reușit să i-l inoculeze de mic în Lipcani, orășelul evreiesc basarabean în care s-a născut.
Cât de important e ca cineva să-ți seteze visele, să-ți spună de mic pentru ce să trăiești, să te softeze corect. Tatăl lui Dan credea în sionism, credea că viitorul evreilor este în Palestina și acest vis l-a inoculat copiilor lui. După ce a ajuns în Israel în 1935, la vârsta de 26 de ani, Dan Shaike a urmărit un singur lucru cu orice preț toată viața lui: să ducă cât mai mulți evrei din estul Europei în Israel, mai ales între anii: 1948-1989. 40 de ani ca peregrinarea prin pustie. 40 de ani de comunism, de urgie special lăsată de Dumnezeu pentru ca ramurile vechi, ramurile uscate ale măslinului bun să fie aduse aproape de trunchiul, trunchi uscat și el.
40 de ani pentru ca oasele să se apropie unele de altele, cum scria acum 2500 de ani Ezechiel la 37. Să prindă tendoane, să le crească carne și să fie o mare oștire, cum sunt acum.  Dan Shaike a murit în 1994 la 85 de ani, un om cu misiunea împlinită.
Nu te făli față de ramuri” îmi răsuna în urechi citind,Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși„….”în chiar măslinul lor„. Am citit cartea Blind Jump greu, atent, adeseori cu Google translate, pentru că erau termeni vechi, de război, limbaj ciudat, nu am vrut să pierd nimic. Shaike Dan a fost parașutat de englezi în 1944 în România, cu scopul de a culege informații despre lagărul de prizonieri englezi și americani (piloți căzuți la bombardarea Ploieștiului de către aliați). S-a parașutat noaptea, pe orb, cum se zice, putea muri, dar a aterizat bine, pe un câmp cu porumb, lângă Arad. A ajuns cu bine în Arad, apoi la București unde s-a achitat de misiune și apoi a rămas ascuns printre evreii din București până după 23 august, când nu s-a mai ascuns și apoi s-a reîntors în Israel. Aventura vieții lui atunci începe, după 1948, cunoscând bine româna a fost omul de legătura al noului guvern israelian cu România.

„Născut în 1910 la Lipcani, în Basarabia, Shaike Dan a fost unul din cei mai eficienți agenți răspunzători de Aliyah beth, emigrarea organizată a evreilor spre Palestina, iar după 1948, spre Israel. Într-o scrisoare adresată lui Dan cu ocazia pensionării sale, Shimon Peres, pe atunci prim-ministru al Israelului, scria: „Sunt una dintre foarte puţinele persoane care ştiu adevărul pe care ai făcut totul ca să-l ascunzi: fără tine, fără devotamentul tău îndrăzneţ, fără imaginaţia şi energia ta, statul Israel nu ar fi fost ceea ce este el astăzi. Chiar dacă distribuim creditul în modul cel mai corect cu putinţă, fără acţiunea ta curajoasă care a “continuat neîntrerupt timp de patruzeci de ani, evreii din România, Iugoslavia, Bulgaria şi Uniunea Sovietică, 600.000 olim [imigranţi]; elita poporului evreu, n-ar fi ajuns niciodată în Israel”












„Deși Shaike Dan este unul dintre cei mai interesanți indivizi pe care i-ar putea întâlni, el a preferat să rămână tăcut până când a fost scrisă această carte. Tăcerea nu s-a potrivit numai cu caracterul autentic al acestui om modest, ci a fost și acolo pentru a-i permite să-și îndeplinească misiunile – niciodată mai îndrăzneț. El a devenit o legendă, secretată cum era în istoria Israelului. În al doilea război mondial, pentru a salva evreii, s-a oferit voluntar pentru a parașuta în spatele liniilor inamice. Povestea
parașutării sale este relatată în primele capitole ale cărții, o poveste apăsătoare de curaj. De atunci, și-a dedicat viața salvării evreilor din spatele Cortinei de Fier. Nimic nu-l putea abate de la acest scop. Toată
imaginația lui, toată magia personalității sale, toată puterea personajului său a fost dedicată acestui singur scop. Slujindu-și scopul fără trepidare, el l-a ridicat la un nivel pe care istoricii îl stabilesc drept „istorie”.
Nu prin orice ordine, nici prin ierarhie și nici ca urmare a vreunei numiri, Shaike se afla în mijlocul acestui proiect. El a fost milostivit de calități fără de care istoria pare să nu dorească. Al doilea Exod – un efort de
patruzeci de ani – va fi amintit ca fiind extraordinar în rezultatele sale și ascuns în manifestarea sa. Mulți au încercat să-l convingă pe Shaike să-și spună povestea de viață. El a refuzat. Am insistat că avem
nevoie de asta, o poveste despre eroism și speranță, pentru inspirație. Din fericire, am reușit. Avem înaintea ochilor un document măreț. O istorie unică a unui om unic.” Shimon Perez

„De multe ori prietenii mi-au cerut să le povestesc despre operațiuni dincolo de Cortina de Fier. Am refuzat, pentru că am crezut că este încă prea devreme. ……Când presiunea din partea prietenilor mei Hayim Yisraeli, Yosi Harel și Shimon Peres de a spune cel puțin ceva a început să devină prea grea pentru mine, tot ce am putut spune a fost: „în fața voastră este un expert în ceea ce nu trebuie vorbit. Dacă îmi pare rău pentru ceva din viața mea, sunt lucruri pe care le-am spus. Nu am regretat niciodată nimic din ceea ce nu am spus. ” Shaike Dan















Numărul de evrei pe care Shaike Dan i-a salvat din lagărul comunist este uriaș. Sute de mii. Procesul s-a petrecut treptat, pe furiș, pentru că nu trebuiau să știe nici arabii, nici populația majoritară din țările de exod, nimeni. Dacă pe vremea mandatului britanic, exodul era împiedicat de britanicii care nu lăsau vasele cu evrei să acosteze în Palestina, după înființarea statului evreu (14 mai 1948) această piedică nu mai exista, dar exista alta: evreii nu erau lăsați să plece. Deja la 30 decembrie 1947 România era republică populară, controlată de comuniști.
De ce acest lucru? De ce aceste piedici?
Ca să se poată împlinii o profeția că nu vor pleca ușor, că vor fi piedici: „îi voi scoate” a zis Dumnezeu peste tot prin profeții Lui, adică va fi o lucrare de forță ca și exodul din vechiul Egipt. Așa că putem privi fiecare Aliyah, fiecare exod spre Israel ca o intervenție divină, o manifestare a puterii extraordinare a lui Dumnezeu care își aduce la îndeplinire profețiile folosind tot felul de oameni.
Mai ales că au rămas în lumea din afara Israelului tocmai acei evrei care nu vor să plece, tocmai acei evrei care sunt setați religios să nu plece. Înțelegem de ce comunism, înțelegem de ce război, de ce tulburări, de ce Brexit, DE CE COVID, de ce urgii în general, pentru că profeții au scris „Vă voi scoate din mijlocul popoarelor şi vă voi strânge din ţările în care v-am risipit cu mână tare şi cu braţ întins şi vărsându-Mi urgia.” Ezechiel 20:34. Similaritatea cu vechiul Exod din Egipt, când după plecarea evreilor, Egiptul a rămas o ruină, se vede prin faptul că după plecarea evreilor din Romania (procesul s-a încheiat prin anii 1980) în țara noastră a început o criză economică și politică înfiorătoare, de peste 20 de ani. Acum, la peste 40 de ani de atunci, putem scrie pentru că și înțelegem de ce. Dumnezeu și-a vărsat urgia ca să-și scoată oamenii afară. Fără urgie, dacă România ar fi fost un loc plăcut, (cum a fost mult timp înainte) n-ar fi plecat.
De aceea am spus prietenilor mei din SUA exact acum 4 ani: vor pleca evreii din America, nu știu cum, dar vor pleca. Acum, de când cu covid, de când cu mișcarea BLM, de când cu căderea lui Trump, rostogolul stabilității parcă nu se mai oprește. Dumnezeu își varsă urgia peste locurile unde mai sunt evrei ca să-i scoată. Cine înțelege stă liniștit. De aceea scriu: să așteptăm pe Domnul Isus, nu progresul și „evoluția” unei lumi vinovate și condamnate.
Despre Shaike Dan veți găsi multe pe net dacă vreți să căutați. Am citit enorm despre el și e fascinant totul. Dar am impresia câteodată că tot scriind cărți de acestea de aducere aminte iau din slujba îngerilor, e treabă de scribi, de grefieri, nu de fii de împărați.
Eu las un extras dintr-un interviu, de aici:

Acum au fost paraşutaţi Shaike Dan şi Yitzhak Ben Efraim – căruia noi îi spuneam „Meno”. Ei au fost paraşutaţi în zona Arad. După multe aventuri, cu un vagon de dormit, ei au ajuns la Bucureşti. Noi i-am aşteptat la Bucureşti, unde aveam o mică cameră de întâlnire. Eu am ştiut de venirea lor şi am asistat la prima întâlnire cu ei. În primul rând trebuia să le procurăm documente de identitate, mai ales pentru Shaike Dan care era un tip foarte vizibil, adică era înalt, era un barbat care ieşea în evidenţă foarte uşor. Celălalt, Yitzhak Ben Efraim era un om care, purtând ochelari şi palărie, arăta ca un fel de profesor distrat. În epoca aceea, începând din aprilie, au început să plece din România spre Palestina vapoare cu emigranţi evrei. Ei plecau cu paşapoarte colective, deci ne lăsau nouă actele lor – buletinul de identitate, buletinul de muncă în folos obştesc. Deci aveam un stoc de documente de identitate. Şi, cu ajutorul unui tânăr prieten polonez, care era grafician şi care ştia foarte frumos să falsifice documente de identitate, am reuşit să-i facem lui Shaike Dan un buletin de identitate. În felul acesta el a primit identitatea cuiva cu care semăna. Legătura radio cu Palestina a fost o altă problemă pe care au avut-o paraşutiştii. Când ei au aterizat au avut o valiză care conţinea diverse părţi ale unui apartat radio de emisie recepţie. Valiza a ajuns cu bine, dar problema care s-a pus a fost montarea aparatului. Şi atunci în cercul nostru am găsit un tânăr radio telegrafist, Shmuel Mendel, originar din Piatra Neamţ. Acest Mendel a montat aparatul. Unde l-a montat? În epoca aceea noi avem pregătite mai multe locuri de adăpost pentru cazul în care nemţii în retragere vor încerca să facă o baie de sânge. Aveam închiriată la Şosea o vilă şi în această vilă am băgat o fată foarte frumoasă care se comporta ca o doamnă distinsă. Şi în această vilă Shmuel Mendel a montat acest aparat de radio. La început acest aparat a funcţionat, aşa că în fiecare zi ei erau în legătură cu Palestina. Dar acest aparat n-a funcţionat prea mult, după un scurt timp s-a defectat, nu aveam pe nimeni care să-l repare. Deci acest contact s-a pierdut şi legături cu străinătatea am avut doar prin intermediul curierilor diplomatici.

Eu eram cel mai tânăr membru al conducerii sioniste care era prezidată de [Avram Leib] Zissu. Eu reprezetam acolo mişcarile de tineret şi de aceea am fost însărcinat să organizez întâlnirea dintre paraşutişti şi Zissu. Zissu nu ştia nimic despre paraşutişti pentru că această acţiune nu era virată prin organizaţia sionistă ci prin miscarea de tineret, prin contactele pe care le aveam noi la Istanbul. De aceea, eu am organizat această întâlnire. Această întâlnire a avut loc la o săptămână sau zece zile după sosirea paraşutiştilor la Bucureşti. L-am informat pe Zissu mergand la el acasă, nu prin telefon. El care era un om foarte exaltat a vrut să-i vadă imediat. Am organizat întâlnirea la el acasă. Eu nu ştiam că paraşutiştii au pentru Zissu o ştire specială. Venind la el în casă, omul s-a ridicat, i-a îmbrăţişat, i-a sărutat. Ei i-au strâns mâna, i-au spus că ştiu despre el pentru că au urmărit corespondenţa   pe care el o trimitea prin curier diplomatic. La un moment dat Shaike Dan s-a ridicat în picioare şi l-a anunţat că are pentru el o veste tristă, că fiul sau, Teodor Zissu care era aviator în Royal Air Force a căzut în cadrul unui raid contra germanilor. Zissu a început să plângă. S-a aşezat, a păstrat câteva minute de reculegere. Noi am stat în tăcere până şi-a sters lacrimile. Apoi a spus: „Acum putem continua!” şi a început să întrebe despre misiunea lor. Binenţeles că dl. Zissu a promis celor doi paraşutişti că le va acorda tot sprijinul său. Curând după această întâlnire a venit 23 august 1944 şi lucrurile au început să intre în normal.” Yitzhak Arzi

Munca lui de scoatere a evreilor de sub comunism a început însă după înființarea statului Israel, când relațiile cu estul Europei, limbile cunoscute, viziunea și curajul le-a folosit pentru acest unic scop: „aprovizionarea” Israelului cu materiale și oameni. În primul rând cu oameni. Totul în cel mai mare secret.

Să ascultați cei ce înțelegeți engleza un interviu cu Shaike Dan.
https://collections.ushmm.org/search/catalog/irn557399

Israelul de după 1967 nu mai era statul din 1948. Victoria asupra coaliției arabe și cucerirea întregului teritoriu dintre Mediterana și Iordan a impus un respect mare nu numai în jur, ci în toată lumea.
Deja, emigrarea evreilor a devenit politică controlată de stat în mod direct, preluarea operațiunilor de la Jakober la Mossad (reprezentat prin Dan Shaike) s-a făcut în casa lui Jakober din Londra, când i s-a pus acestuia în vedere să se retragă. Omul, înțelept, a cedat. De atunci până în 1989 emigrarea a continuat în mod regulat, dar nu s-a oprit deloc. Episodul cu valiza de dolari a fost doar o mică etapă picantă a poveștii. Cu aceasta am ajuns și eu la capătul poveștii mele despre exodul din România, dar nu vă las, să mergem puțin la începutul acestei povești, de când sunt evrei răspândiți în lume? Am vorbit despre asta, în 2018, la Bereea exact în sinagoga evreiască de acolo, ascultați:

De ce era comunitate de evrei în Bereea?

Și mai degrabă, ar trebui dragul meu să îți pui întrebări ale conștiinței:
Ce fac eu în fața acestor evidențe, în fața unui Dumnezeu creator, care a creat viața, a permis moartea, dar a adus la lumină învierea?
Ce voi face la învierea trupului meu?
Cum voi răspunde de păcatul meu în fața unui dumnezeu just?
Singura cale de scăpare este pocăința față de Dumnezeu și îndreptarea vieții după calea care ne este prezentată în Cuvântul său.

Citiți tot serialul:
1. „Alyah, DaDa”, un film despre exodul evreilor din România în anii comunismului și nu numai (introducere)
2. Sst, sst, Aliyah. De ce nu s-a știut mai nimic despre felul cum evreii au plecat din România între 1949-1989?
3. Zalman Robinson ,”fratele împărătesei”. Primul val: 1959-1952, peste 100000 evrei plecați.
4. Henry Jakober și turmele lui de răscumpărare. Al doilea val: 1959-1967
5. Shaike Dan, un „Moise” modern care a dus în Israel peste 600.000 de evrei. Al treilea val.


Înregistrare adunare 27 Septembrie 2020

7 decembrie 2020

Domnul se miră că nimeni nu mijlocește

1 decembrie 2020

….Domnul vede, cu privirea mânioasă, că nu mai este nicio neprihănire.  El vede că nu este niciun om şi Se miră că nimeni nu mijloceşte. …” Isaia 59:15-16
   „Pentru ce nu era nimeni când am venit? Pentru ce n-a răspuns nimeni când am strigat?” Isaia 50:2
     Starea religiei pe vremea prorocului Isaia, adică „pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda.” Isaia 1:1 era catastrofală. Și se strica mereu.
      De la Ozia, care atunci „când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire” încât „a păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului Său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii” (2 Cronici 26:16) (și de aceea a ajuns lepros), continuând apoi cu fiul său Iotam, pe vremea căruia „poporul se strica mereu” și culminând cu Ahaz care „n-a făcut ce este bine înaintea Domnului” și ale cărui păcate sunt o lungă listă:
a făcut chiar chipuri turnate pentru Baali, 
 a ars tămâie în valea fiilor lui Hinom
-a trecut pe fiii săi prin foc,
 aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde
-a trimis să ceară ajutor de la împăraţii Asiriei. 
– avusese o purtare fără frâu în Iuda şi păcătuise împotriva Domnului.
-a prădat Casa Domnului, casa împăratului şi a mai-marilor, ca să facă daruri împăratului Asiriei, dar nu i-a ajutat la nimic. 
-a păcătuit şi mai mult împotriva Domnului, el, împăratul Ahaz.  A adus jertfă dumnezeilor Damascului, care-l bătuseră, şi a zis: „Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute.” Dar ei au fost prilejul căderii lui şi a întregului Israel.
 Ahaz a strâns uneltele din Casa lui Dumnezeu şi a făcut bucăţi uneltele din Casa lui Dumnezeu.
a închis uşile Casei Domnului, şi-a făcut altare în toate colţurile Ierusalimului 
a ridicat înălţimi în fiecare cetate a lui Iuda, ca să aducă tămâie altor dumnezei.
-a mâniat astfel pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi.
” 2 Cronici 28 vedem un lung șir de păcate și ani mulți în care închinarea de la templu a fost cu totul abandonată.
   E evident că nimeni nu mai putea să mijlocească când templul era închis, și uneltele pentru jertfă au fost distruse. Acesta este mediul în care Isaia este chemat să profețească și să arate cum Domnul se miră că nimeni nu mijlocește și întreabă de ce nu este nimeni când vine.
    De ce se miră Dumnezeu?
     Să înțelegem puțin protocolul cerului: Dumnezeu are milioane de miliarde de îngeri care stau organizați în sistem militar și așteaptă ordine. „Îngerii sunt duhuri slujitoare…”.
     Îngerii slujesc lui Dumnezeu în primul rând pentru că ascultă de poruncile Lui și apoi ne slujesc nouă pentru că așa scrie „….trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea.”
     Protocolul curții cerești e clar, sunt câteva reguli de netrecut:
nici un om nu primește fără să ceară, scrie în multe locuri
          -„nu primiți pentru că nu cerețI
          -„bateți și vi se va deschide”
          -„cine cere capătă”
ce se întâmplă acum în cer când cineva cere ceva? Fiți foarte atenți: când acum cineva cere ceva după voia luI Dumnezeu, rugăciunea lui, făcută în numele mijlocitorului Isus este dusă înaintea Tatălui și Tatăl se bucură să răspundă imediat, trimițând numărul corespunzător de îngeri specialiști pe problemă să răspundă rugăciunii.
Acești îngeri vor împleti împrejurări și vor provoca ocazii pentru ca lucrurile cerute să aibă loc, să se petreacă.
-„dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă
    Dumnezeu se bucură să facă bine, se bucură să I se ceară, se bucură să I se mulțumească, se bucură când fiii Săi apelează la El și de aceea le răspunde.
     Capacitatea de binefacere a lui Dumnezeu  e uriașă și oricine apelează la ea este răsplătit. Dacă cineva cere ceva după voia Lui.
      Când nimeni nu mijlocește, Dumnezeu se miră. Se miră pentru că pe îngerii Lui n-are la cine să-i trimită, se miră că oamenii creați de El nu apelează la această nemaipomenită forță de reacție care sunt legiunile de îngeri. 
      Să nu vrei să beneficiezi de acest potențial de slujire care sunt oștile de îngeri e chiar un lucru de mirare.
      Pe vremea lui Isaia, ani la rând ușile templului au fost închise, nu făcea nimeni jertfa de ispășire anuală, nici sărbătoarea azimilor, nici a corturilor, nici jertfe pentru păcat nu se aduceau. Nu se făcea mijlocire. Poporul ajunsese îmbibat cu „cultura” neamurilor pe care le-a nimicit Domnul dinaintea copiilor lui Israel, poporul devenise îmbibat cu idolatria canaanită.
      Dar oare astăzi nu e la fel? Un pic nu și un pic da.
     Nu e la fel astăzi pentru că la întrebarea retorică „de ce mijlocește nimeni?” răspunsul dat este: „Atunci braţul Lui Îi vine în ajutor şi neprihănirea Lui Îl sprijină.” De la Domnul Isus încoace noi avem un templu întotdeauna deschis: cerul. Ștefan l-a văzut: „iată văd cerurile deschise„, un templu pe care nici un împărat nu poate să-l închidă (și nici un virus) și un Mijlocitor care nu poate fi intimidat și nici dat afară din templu sau înlocuit, (cum a vrut să facă Ozia).
        Noi îl avem pe Domnul Isus Hristos ca mijlocitor. Și mai avem o Cale nouă și vie care nu poate fi închisă, ca să ne apropiem de acest Scaun al îndurării, al mijlocirii, al cererii.
     Aceasta este sursa ascunsă a puterii noastre: rugăciunea și prin rugăciune avem ajutorul unei armate de slujitori nevăzuți, dar perfect organizați.
     Îngerii care au închis gurile leilor, care au dirijat prepelițe și corbi, care au ghidat peștele cel mare, îngerii care au fost prefăcuți în vânturi de au despicat Marea Roșie, îngerii care au dărâmat zidurile Ierihonului, care au ucis pe canaaniți și pe asirieni, îngerii care au deschis închisoarea lui Petru și au scuturat muntele cel mare de la Filipi, acești îngeri sunt și azi la datorie și așteaptă ordinele lui Dumnezeu declanșate de rugăciunile tale.
     Acesta e protocolul: „Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc.” Daniel 9:23 Când cineva respectă acest protocol, când deschide gura să se roage, Dumnezeu trimite îngerii la slujire. Fără rugăciune, nimeni nu primește nimic.
     O de am înțelege cât de mult îi place lui Dumnezeu să binecuvinteze.
Te îndemn înaintea îngerilor” spune Pavel lui Timotei. Noi trăim și suferim pentru ca îngerii să poată să învețe înțelepciunea nespus de felurite a lui Dumnezeu, nu putem fără ei, ei învață de la noi, privesc la noi, doresc să privească și ne slujesc. De aceea îngerii trebuie să audă mai întâi rugăciunea noastră în cer, mai înainte ca să asculte porunca trimiterii la slujire.  Ei sunt robi, noi fii.
     E la fel un pic astăzi ca pe vremea lui Isaia, căci prorocii mincinoși fac ca și fariseii: „închid calea oamenilor spre Împărăția cerurilor, nici ei nu intră, nici pe alții nu-i lasă.” Teorii care te îndepărtează de rugăciune, îngâmfări, mândrie, lipsa conștienței voii lui Dumnezeu și lipsa conștienței pieirii lumii, închid nu cerul, ci închid gurile care ar trebui să se roage. Dar de fiecare dată când cineva citește, se pocăiește și crede Cuvântul, când începe să se roage, primește răspuns: realizează imediat efectele cohortei nevăzute de îngeri la datorie.
       Roagă-te pentru orice lucru crezi că lui Dumnezeu i-ar place, dă-te lui Dumnezeu și El te va lua lângă El, la lucrul Său!

        


Adunare 29 noiembrie 2020

29 noiembrie 2020

Doar două feluri de creștini

22 noiembrie 2020

…sunt în lume: creștini care iubesc venirea Domnului și ceilalți.
Aș spune fără îndoială că secretul angajamentului creștin este credința acestei învățături a iminentei reveniri a Unsului lui Dumnezeu.
Ajungerea la această încredințare și asumarea ei vizibilă prin schimbarea conduitei conform ei, am putea numi că este Învățătura care duce la evlavie (angajament), după formularea apostolului.
Când aștepți pe Domnul, toate se schimbă în viața ta.
În primul rând gândirea.
Apostolii aveau ca obiectiv ajungerea de către toți cei învățați de ei să cunoască în detaliu toate aspectele acestei autorități(puteri) și veniri a Domnului. Să vedem cum făcea Petru acest lucru.
….v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui.” (2 petru 1:16) Explicarea acestei învățături de către apostol a fost un proces de construcție a imaginii, de „zugrăvire” a evenimentului venirii Domnului, ca regia unui film, de învățare a evenimentelor care vor fi.
Când erau pe muntele Hermon, lui Petru, Iacov și Ioan li s-a arătat o mostră din această glorie, iată cum descrie Petru în continuarea textului, ziua aceea a schimbării la față: „Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă (glorie), atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”.  Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” (2 Petru 1:17-18)
Dar lucru uimitor, Petru nu socotește această revelație ca ceva extraordinar și nu insistă asupra ei, ci insistă în continuare asupra a ceva ce ne este tuturor foarte accesibil, dar „mai tare„: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” (2 Petru 1:19) Deci „cuvântul prorociei” adică partea profetică a Scripturilor, textul scris este mai tare decât revelația lor de pe munte, decât ascultarea directă a glasului divin și acest text scris este lucrul spre care trebuie să fim focalizați.
Care este acest „Cuvânt al prorociei„? Este acest Cuvânt (așa cum ar crede unii din cei afectați de maladia carismatică) alcătuit din revelații spuse de tot felul de oameni „inspirați” din zilele noastre?
Nicidecum. Cuvântul prorociei este alcătuit „din Scriptură” textul explicativ în continuare nu lasă dubii: „Fiindcă, mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură….” 2 Petru 1:20
(Iar în altă parte scrie despre Scripturile lui Pavel și ale apostolilor și „celelalte Scripturi„, adică Vechiul testament, toate sunt Scripturi. Dar să nu divagăm.)
Cuvântul prorociei este acea parte a Bibliei care scrie despre viitor, despre ce va fi, cum va fi în viitor
Deci, „Cuvântul prorociei” este alcătuit din partea profetică a Vechiului Testament împreună cu partea profetică a Noului Testament. Ele se completează și se explică una pe alta.
Care este partea profetică a Vechiului Testament? În primul rând Profeții numiți Mari (Isaia, Ieremia, Ezechiel și Daniel) care au în total 5 cărți și ceilalți 10 profeți mici. Apoi există părți profetice importante în Psalmi („David era și el profet„), în cărțile lui Moise, chiar în Iov și în celelalte cărți. Trebuie să luăm aminte la aceste părți.
Care este partea profetică din Noul Testament? Multe bucăți din Evanghelii, din epistolele lui Pavel, ale lui Petru, Ioan și Iacov, din Iuda și cartea Apocalipsa integral. Și la acestea trebuie să luăm aminte.
Dragii mei, am un îndemn pentru voi toți: citiți profeții, vizualizați evenimentele pe care le trăim acum și cele care vor urma, toate au legătură cu Unsul, Unsul care va veni în Glorie! Nu vă amăgiți cu un Isus mistic, un Isus al inimii, un Isus care nu te pune să înveți, să citești, să crezi ce citești, un Isus de care nu ți-e nici frică, nici drag și pe care nici nu-l aștepți. S-ar putea să fie „alt Isus”!
Când conștientizezi că viața în carne este trecătoare, că trăim într-un cadru istoric scurt și într-un cadru moral viciat îngrozitor, că semenii din jur și noi împreună cu ei trăim într-un cadru moral alterat de părerile noastre despre etică, nu croit de standardul lui Dumnezeu, îți pui gândirea pe coordonate bune și te pocăiești.
(Să divaghez puțin: pocăința e prilej de mare bucurie în cer. Povesteam acum câteva seri la masă cu niște musafiri despre rugăciune. Le-am spus că „da, Domnul știe de ce avem nevoie, dar nu ne dă, dacă nu cerem. Este un protocol ceresc care trebuie respectat pentru ca îngerii să învețe ceva de la noi, de la Adunare: Dumnezeu stă pe tron, Domnul Isus stă la dreapta Lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi, iar armatele de milioane de miliarde de îngeri stau în fața lor și așteaptă ordine. Când cineva se roagă, dacă este curat la suflet și rugăciunea lui face parte din miliardele de variante posibile ale Planului divin, Domnul Isus o duce la Tatăl, arată că acel ce s-a rugat a parcurs curățirea cugetului („sângele stropirii”) și odată rugăciunea auzită în tot cerul, Dumnezeu dă ordine la câți îngeri trebuie să meargă să împletească împrejurările pentru împlinirea obiectivelor acelei rugăciuni. „dacă cerem ceva după Voia Lui ne ascultă”. De detalii se ocupă îngerii, ei sunt „duhuri slujitoare trimise să slujească celor ce vor moșteni mântuirea„.
Dar dacă cel care se roagă nu este curat, nu s-a pocăit el însuși? Atunci, folosind imaginea și limbajul vechi-testamental, neavând parte de veșminte albe (cuget curat), „stropite cu sângele Mielului” (mărturisirea păcatului și regretul) până la „efectuarea” acestei „proceduri” rugăciunile nu sunt ascultate, acea persoană nu este „a lui Hristos”. Doar după ce cineva se încredințează lui Hristos, „printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” mărturisindu-și și regretându-și păcatele”, doar după aceea este curățit și se bucură de privilegiul de a-i fi ascultată rugăciunea. Însăși această primă rugăciune de pocăință, venită din zbuciumul unei conștiințe frământate este un mare prilej de bucurie pentru cer: pentru îngeri, pentru Fiul, pentru Tatăl. Gata divagarea.)

Să mă întorc la subiectul celor două feluri de creștini: cum sunt ei, ce fac ei, prin ce se deosebesc:

Creștinii care iubesc venirea Domnului…

…. trăiesc cu conștiența acestei glorii cerești, atât de bine prezentată și explicată în Scripturi, așteaptă această glorie, se pregătesc pentru ea, sunt gata să sufere, dar să nu renunțe la speranța aceasta. Acești creștini sunt total împotriva oricărui fel de glorie pământească, de mândrie sau de îngâmfare pentru ceva din veacul de acum.
Creștinii care iubesc venirea Domnului nu se tem nici de moarte, știu că „ar fi mult mai bine„, că moartea celor iubiți de Domnul este „scumpă înaintea Domnului” și că dacă se merită să mai stea în trup este pentru că mai au ceva de lucru pe aici.
Cei ce iubesc venirea Domnului așteaptă răsplătirea Lui și răzbunarea Lui, de aceea nu se vor răzbuna pe cine le face rău și nu vor căuta răsplătirea vreunui bine, nici măcar cu câte-un pic de slavă deșartă, renume sau recunoaștere de merite.
Creștinii care iubesc venirea Domnului vor evita în orice situație publicitatea, promovarea numelui lor sau cu mult mai rău, promovarea altor nume decât Numele Stăpânului.
Creștinii care iubesc venirea Domnului vor lua aminte la Cuvântul prorociei, cum a zis apostolul Petru, un om care a stat în preajma Domnului Isus și a învățat accentul pus de Domnul pe „toți prorocii”, pe ce au scris prorocii. (Ca o altă paranteză: evreii ortodocși de astăzi nu-i studiază pe prooroci, ei studiază Tora și talmudul și alte scrieri.)
Nu am epuizat subiectul, am exemplificat.

Creștinii care NU iubesc venirea Domnului

…sunt toți ceilalți.
Nu, desigur ei nu vor spune cu voce tare că nu iubesc venirea Domnului, dar tot felul lor de viață va arăta că văd acest eveniment ca un moment foarte îndepărtat în timp, ca și moartea lor dealtfel.
Ca să poată trăi cum vor, dar mai ales ca să le înflorească lor afacerile religioase și mai nou, politice, așa-zișii creștini care nu iubesc venirea Domnului se ascund după 2-3 versete și înlătură tot „cuvântul prorociei” la care ei zic că nu trebuie să luăm aminte.
Înlăturând cuvântul prorociei, lași mintea pradă unor „învățături ale demonilor„, evanghelia prosperității, teoria evoluției, toate vin în loc.
Mai ales teoriile evoluției, ale progresului lumii, ale viitorului luminos al omenirii sunt încurcate grozav de „iubirea venirii Domnului”.
O lume evoluată, urbanizată, computerizată își cere „biserica” pe măsură, evoluată, o biserică care are drum în față. Chiar o biserică de la noi din oraș, în disperare după enoriași potenți financiar se întitulează „biserică urbană”…
….nu ca celelate 30 din oraș, care desigur sunt rurale. (Cele 4 conturi IBAN pentru „Donează!” de pe prima pagina ne arată clar că ei și cei ce conduc astfel de biserici, n-au nimic de-a face cu cel ce a zis: „voi cheltui prea bucuros din ale mele!”.)
Când vrei să faci bani din religie nu poți cere pur și simplu oamenilor „dați-mi bani”. Le vei prezenta proiecte, lucrări, investiții, vei cere pentru Domnul, ei vor umple borcanul din care tu-ți vei linge degetele zilnic. Asta nu poți să faci dacă lași ca învățătura venirii Domnului să fie propagată. Păi dacă vine Domnul, de ce facem biserici de milioane de Euro bucata? Sunt bune și săli simple sau case. Și bani mai puțini.
O incursiune istorică. Comuniștii au interzis subiectul venirii Domnului, al veacului viitor, au schimbat cuvintele cântărilor, au interzis să se vorbească despre judecata viitoare, în general la „ședințele de orientare” pastorii erau prelucrați cu viziunea partidului comunist pentru o lume aici și acum, nu pentru gloria Împărăției care va veni, nici pentru slujirea Unsului care a fost făcut moștenitor al tuturor lucrurilor.
Există un anume fel de constrângere datorată faptului că vorbitorul este nevoit să placă celor ce-l plătesc. (Această constrângere eu nu o am și este principalul motiv pentru care am urmărit să câștig suficient încât să nu mă poată cineva manipula financiar.) Când depinzi financiar de auditoriu, vei nuanța subiectele vorbirilor spre intensificarea aplecării ascultătorilor spre „dărnicie”, spre „donează”, spre „jertfe ca acestea Îi plac” deși tu știi că de-acolo-ți vine venitul. Poate ești bine intenționat și vrei să-l slujești pe Domnul, dar dacă iei bani pe ce vorbești ești conștient că orice subiect asemănător cu răpirea iminentă sau „va veni ca un hoț” ar frâna impulsul de donator al celui cu astfel de credințe. Și atunci taci.
Ocolești subiectul. Ești creștin de celălalt fel. Este pocăință și pentru asta.
Aceasta a fost jertfa mea de seară, socotiți-vă fiecare din ce categorie faceți parte!
Peste două săptămâni merg la o operație și mă gândeam zilele trecute: dacă mor, cu ce rămân, ce las în urmă, cu ce plec la raport? Folosește cuiva ce am scris? (Riscul să mor e mic, dar există, ca la orice operație.) Am scris enorm de mult pe acest blog despre răpire, despre venirea Domnului, despre semnele sfârșitului, am scris fără bani și fără plată. De acest lucru știu că Stăpânul Meu se bucură și-i place.
Cred cu tărie că a merge pe calea Domnului înseamnă a urca niște trepte de înțelegere, nu a fi catapultat în stări mistice. De aceea explic, argumentez, detaliez, exemplific. Am fost toată tinerețea atât de aburit cu teorii mistice despre „oameni sfinți care emană puteri și numai când stai în prezența lor”, încât după epuizarea prea multelor verificări (în care nu am dat decât de grupuri de naivi care se amăgeau reciproc) am verificat cu Biblia cântarul prost din mintea mea și l-am aruncat din cap. Repet: de aceea explic, argumentez, detaliez, exemplific. Asta văd că făceau Petru, Pavel, Domnul Isus, toți învățau, citau, explicau Scripturile. Construiau așteptarea.
Nu am scris nimic despre denominații pentru că cei ce iubesc venirea Domnului, iubesc și Cuvântul Domnului, Cuvânt care arată clar cât de mult urăște Domnul despărțirile.


Dacă Împărăția Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei ….și-ar fi făcut partid politic

18 noiembrie 2020

M-a sunat prin septembrie un prieten, pastor, să mă întrebe ce părere am eu: un cunoscut de-al lui i-a propus să se înscrie și să fie șef regional al Noului Partid Politic al pocăiților, Alianța Renașterea Națională, ARN. (Asociere nefericită, noul virus din 2019 este un virus ARN, cine-a știut?)
I-am spus prietenului că am o părere foarte proastă și i-am citat instant versetul din titlu.
Domnul Isus putea să le spună apostolilor: mergeți în toată lumea și faceți un partid politic, să ajungeți voi în locul Senatului Roman și al Cezarului, să faceți din lumea asta rea o lume bună.
Putea, nu?
Nu să-i trimită „ca pe niște oi de tăiat„, să sufere fără împotrivire, să fie blânzi cu toți, în stare să învețe pe toți,… Divaghez, sunt maestru în puține lucruri, dar în divagare excelez.
Vorbind cu prietenul meu, mi-am amintit de articolul scris acum 9 ani, când un concitadin a vrut să-și facă Partid Politic, nu mai știu ce s-a ales cu el (de partid), a chemat și un „preot” să le facă sfeștanie la idee.
Acum două săptămâni se zvonea că va fi iar închisă circulația, iar eu aveam niște treburi prin vestul țării. Am plecat la Oradea joi 5 noiembrie 2020 și între două vizite la două firme, un colaborator (credincios) de la una din firme m-a dus până la o librărie creștină, în apropiere mai era una. Am cumpărat multe cărți de la prima, printre ele și o cartea plină de bravadă despre înfrângerea Goliatului norvegian.
Brusc mi-a năvălit în minte discuția cu prietenul meu pastor (da, am prieteni pastori, chiar dacă sunt total în dezacord cu ce fac ei, le-am spus și le repet des), era un fotoliu în librărie, lângă un geam și m-am scufundat în el. (Ca să vă dați seama cât e de căutată cartea creștină, timp de o oră nu a mai intrat nimeni în librărie.) Eu citeam, masca de pe față mă incomoda grozav, nu puteam să respir, am lărgit-o puțin, deși vânzătoarea era dincolo de perete, n-am vrut să dau jos masca. Pagini după pagini de merite înșirate, cum „David l-a învins pe Goliat”.
Normal, știm cu toții că la o vreme după asta, David a ajuns împărat.
Dar nu și-a făcut partid politic.
Partid, partide.
Păi, dacă în religii avem partide, de ce să n-avem în politică?
Nume nenorocite.
Ca țiganii, că dacă unul și-a botezat pruncul Mercedes, de ce să nu-și boteze celălalt fata Vulcanizare, că se vor potrivi odată?
Cât de departe sunt acești oameni de simplitatea biblică: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” Coloseni 3:17
Nu în numele unui partid politic, nu în numele unei partide religioase.
Nu avem voie să ne dăm alte nume.
Partizanismul religios, asumarea, purtarea de nume diferite este cea mai mare rușine a unui creștin, renunțarea la numele Stăpânului său.
A fost aspru criticată de apostol la 1 Corinteni 1, dar se pare că a scris degeaba apostolul de atunci pentru acești analfabeți biblici cu pretenții sforăitoare de acum.
Să vrei să-ți faci colibă cu zorzoane în această lume în care crezi că „este bine să fim aici”? Mare nebunie.
Am plecat spre librăria a doua aflată la 200 de metri de prima, o librărie mai mică de unde am cumpărat două cărți de Amir Tsarfati, evreul creștin care explică atât de bine evenimentele sfârșitului.
Început de noiembrie, dar încă cald.
În timp ce eram în această a doua librărie, mult mai mică, i-a sunat telefonul vânzătoarei. Am auzit-o oftând, apoi plângând: „a murit?”, murise pastorul de la biserica Tabor, din apropiere. Covid. Am schimbat câteva vorbe cu vânzătoarea încercând s-o mângâi, era evident îndurerată. Soția pastorului murise doar cu o săptămână înainte. Trist și dureros.
Am plecat cu gustul și mirosul morții în minte, simțeam mirosul toamnei în nări, n-am covid, ce bine. Ce ridicol mi se părea și Davidul român și Goliatul norvegian în anticamera morții în care trăim, în acest „prag de veșnicie”, nu știu ce poet e zis, dar e frumos.
Ce tristă dezertare de la ținta la care am fost chemați, să faci partide, de parcă nu-s destule.
I-am scris recent prietenului meu, pastorul. Nu s-a înscris, dar „ajută”.
„E păcat?” Mă întreabă.

Pe câți pot, lămuresc, pe cât mai puteți lămuriți și voi.
Vă las cu o imagine,

cu un verset,
Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.” 1 Corinteni 3:12-13
și cu un link:
De ce nu fac politică?
din care citez, pentru grăbiți: „Să te cobori din această stare la aceea de chibițar de filozofii  politice este o abdicare absurdă, ilogică de la poziția la care am fost ridicați.
Noi avem pârghii mult mai puternice. ”
Dacă poporul meu se va ruga….!” (nu dacă va face manifestații și marșuri) se va mișca ceva la ordinul Celui ce mișcă tot. Pentru toate aceste forțe nu sunt fără însemnătate, îndemnul de a ne ruga pentru împărați este ”înainte de toate”.
Așa că dacă până acum ai alunecat imediat pe panta protestului politic nu te mira dacă nu ești mulțumit de cei ce te conduc. Ia roagă-te și Domnul îți va da și mulțumire(pentru toate lucrurile)  și dacă va fi după Voia Lui îți va da și pace și prosperitate în țară. Dar de multe ori conducătorii răi sunt pedepse. Iar pentru că locuim ca Lot în Sodoma, devenim părtași pedepsei cetății care poate ne-a chinuit sufletul, dar nu i-am vestit pocăința și suntem părtași la vinovăția ei. Și casa lui Lot a ars în Sodoma.









Școala online înseamnă „homeschool”, școala de acasă

14 noiembrie 2020

Și adunarea online înseamnă tot un fel de adunare de casă.
Și în toată grozăvia asta cu Covidul găsim și lucruri bune: familia iese în avantaj.
Da, familia aia care a pierdut la referendum, familia care de 100 de ani încoace este în defensivă pe toate fronturile a primit un puternic impuls, suntem păziți de jandarmi să stăm în casă.
Părinții cu copiii, cu bunicii.
Lois și Eunice au timp să-l învețe pe Timotei din pruncie Sfintele Scripturi.
De când am scris celălalt articol despre subiect, mă tot gândesc la noua conjunctură: noua distanțare socială este un semn al încă unei bunătăți a Domnului față de oameni.
Cât de trist a fost atunci când după Babel, sute de familii, frați, surori, cumnați, n-au mai putut comunica, s-au împrăștiat.
Ca acum într-un fel.
Dar orice împrăștiere are un scop clar în Planul Tatălui:ca oamenii să caute pe Dumnezeu„, de aceea există limite, hotare, limbi, granițe, vămi, distanțe și distanțări.
De aceea există și Covid.
Să fim conștienți că această pandemie nu ne-a închiscalea cea nouă și vie„, nu a tăiat „ancora care pătrunde până dincolo de perdea” și nu a oprit slujba de Mijlocire a Marelui nostru Preot.
Avem voie să citim Biblia, acum avem și timp, avem voie să ne rugăm, acum avem și de ce, avem voie să mărturisim oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, acum au și întrebări.
Pandemia, da, este o catastrofă, dar nu pentru cine are viață veșnică.
Pandemia este o ocazie, o oportunitate, trebuie prinsă. O oportunitate de a întări familia, legăturile, de a spune „împăraților” așa cum scrie la Psalmul 2: „…împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune!
Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
11 Slujiţi Domnului cu frică
şi bucuraţi-vă, tremurând.
12 Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie
şi să nu pieriţi pe calea voastră,
căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!

De 100 de ani încoace împărații pământului au scos din școli educația creștină, ca să scape de „lanțurile” divine, să le rupă legăturile oamenilor cu divinitatea.
Acum Dumnezeu îi înspăimântă cu urgia Sa.
Acum Dumnezeu îi scoate pe copii din școlile fără El.
În ultimele decenii bisericile s-au transformat din locuri de cercetat și analizat Cuvântul lui Dumnezeu și au ajuns locuri de distracție, de bâlci și de discotecă.
Acum Dumnezeu îi scoate pe oameni și din aceste discoteci.
De la creație, de 6000 de ani, Dumnezeu a procedat la fel, și-a împletit iubirea dăruirii și abundenței cu asprimea pedepsei și urgiei, dar strict în această ordine: mai întâi iubirea, apoi asprimea.
Mai întâi încântarea copilăriei, apoi asprimea bătrâneții.
Mai întâi a scos un popor din Egipt, apoi a nimicit pe cei ce n-au crezut.
Mai întâi i-a dat timp Isabelei să se pocăiască, apoi a aruncat-o la pat că n-a vrut să se pocăiască.
Și noi, și împărații, și toți oamenii să luăm aminte la căile lui Dumnezeu, să le înțelegem și să nu ne răsvrătim, nici față de El, nici față de robii Lui, dregătorii, nici față de Cuvântul Lui și de cei ce-l proclamă.
Covid există, mor mulți de Covid, chiar credincioși.
Dar moartea nu este sfârșitul nimănui, istoria cuiva nu se încheie prin moarte, fiecare om va învia.
Și Elisei a murit, și Daniel, și Ieremia au murit. Ei ne așteaptă pe noi.
Viitorul lor și al nostru va fi împreună, ei nu au căpătat încă răsplata pentru lucrul lor, nici noi.
Dar răsplata va fi numai după trudă, după osteneală.
Va fi răsplătit doar cel ce va fi socotit rob bun, slujitor bun.
Fă și tu dragul meu slujba pentru care vei fi socotit bun: să pui în mintea celorlalți planurile, gândurile, dorințele lui Dumnezeu, Cuvântul Său!
Singura ambiție care merită să te anime.









Fișa de domiciliu obligatoriu a lui Traian Dorz

12 noiembrie 2020

Între 1954-1956 poetul Traian Dorz a fost dus în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, satul Dropia.
În memoriile lui, poetul descrie pe larg această perioadă.
Pe saitul CNSAS au fost publicat fișele tuturor strămutaților.


Înregistrare adunare 20 septembrie 2020

9 noiembrie 2020

Asistăm la construcția încă unei identități religioase: …(zona) Genesis

8 noiembrie 2020

De parcă nu erau destule!
De data aceasta o identitate construită politic, nu-mi cereți detalii, sunt nevoit să declar la timp, pentru ca să nu-mi zică cineva după aia că am zis după ce s-a petrecut. Se petrece.
Nu e cult, nu e sectă, nu e asociație, nu e mișcare, nu e „fundație”, obișnuitele ambalaje cu care se îmbrăcau ideile, pentru a fi livrabile.
De data aceasta regizorii identitari invită deșănțat „prinții și prințesele” să facă parte dintr-o comunitate virtuală: Genesis.
E întotdeauna folositoare o comunitate, se adună destui să poate scoate forțat pe „infractor” din sinagogă, să-l poată duce pe sprânceana muntelui, să facă de-o gloată la nevoie, să poate striga copleșitor: răstignește-l.
Nu știm de ce sau știm, dar întrebăm: Mântuitorul de ce n-a pus de-o gloată, ci de-un grupușor? Dintre ei, unul era vânzător, ales special, să ne fie pildă.
Alți doi se gândeau la șefie, unul purta sabie și trăda, așa că au mai rămas opt, fricoși și ei, că au fugit toți, nu gloate, nu „prinți și prințese” ci „nepricepuți și zăbavnici cu inima”.
Ascultați vă rog felul cum sunt lingușiți ascultătorii, să nu vi se facă rău….

Să analizăm puțin: apostolul ne-a dat instrucțiuni clare ca lumina SUB CE NUME avem voie să facem tot ce facem: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta,  faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” Coloseni 3:17 De aici deducem că nu avem voie să luăm alt nume, să ne dăm sau să acceptăm să ne fie pus un nume străin de cel al Domnului Isus, numele de creștin.
Acest ordin a fost încălcat de la început la Corint: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. 11 Căci, fraţilor, am aflat despre voi, de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. 12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” „Şi eu al lui Apolo!” „Şi eu al lui Chifa!” „Şi eu al lui Hristos!” 13 Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” 1 Corinteni 1:10-13
Nu vor fi „zone” și „colțuri” la Dumnezeu și nu sunt.
Acuma, dacă cultele clasice de 1000 de ani și-au luat nume, după aplecare: ortodox (drept credincios) sau catolic (universal), cele de mai târziu, după oameni (calviniști, luterani) sau practici (baptiști, penticostali), iar cele mai recente, după …buget: (harvest-metanoia), după vre-un învățător cu șarm (cireșarii) iată că apare prima comunitate virtuală prin excelență, dirijată și construită pe principii psihologice, cu markeri identitari, denumire și balast emoțional ca să stea corabia drept.
L-am observat pe actor de ceva timp și am săpat un pic, prea semăna cu omul care m-a lăudat și cu omul care îmi scrie, avea ceva din amândoi.
Misterul s-a lămurit, toți 3 provin din Biserica CDE nr 2 din Craiova, probabil o pepinieră de investitori imobiliari în cartiere cerești.
Trecut la baptiști prin hirotonisire pe sub mâinile unui alt securist ordinat notoriu („fratele său” și al lor, IȚ) viitorul cartierul ceresc Genesis se vrea parte din Uniunea baptistă, ceva așa, un fel de palat pentru prinți, un cartier rezidențial prin vechiul cartier mai muncitoresc.
Cu siguranță fiul fostului turnător care conduce vechiul cult, are ordine precise pentru a aproba fuziunea.
Doamne ferește-ne de rezerva mondială de Hristoși falși!

Leacul, dragii mei la toate aceste epidemii religioase este Cuvântul lui Dumnezeu care interzice să ne dăm alte nume decât numele de creștin.
Citesc la comentarii cum din toate colțurile țării se declară adeziunea la Genesis. Multe din aceste adeziuni sunt false și dirijate desigur, dar se prind în lipiciul scârbos al limbii rele și albine, nu doar muște.

Pentru un penticostal de exemplu, cu părinți baptiști și bunici ortodocși, nu este nici o problemă ca pruncii să-i „meargă” la Cireșari și nepoții la Genesis, că de fapt nici nu mai „merg” din fața tastaturii. Nenorocite nume.

Cine înalță în acest Babilon Cuvântul lui Dumnezeu și cine mai ține numele de creștin?


„Controlează Dumnezeu viața ta?” …un medic vorbește despre coronavirus

8 noiembrie 2020

Dumnezeu este suveran, El stă pe tronul universului și controlează toate lucrurile, inclusiv virușii.
Dumnezeu nu stă undeva în cer, îngrijorat că un virus a scăpat de sub control, ci de fapt Dumnezeu „întâmplă” istoria, prin orchestrarea tuturor lucrurilor, atât bune, cât și rele. ….Întrebarea nu e dacă Dumnezeu controlează virusul sau nu, ci dacă Dumnezeu controlează viața ta…”
De pe Antena 1, via Facebook.


Citiți pe subiect mai multe postări despre logica și justiția divină:

Dumnezeu a trimis pandemia.
Cum va declanșa Covid-19 emigrarea evreilor din Vestul Europei și America spre Israel?
Trăim sfârșitul perioadei pedepsei descrise de profeți
Evreii sunt ”strânși de Dumnezeu” în Israel prin urgii, cum au fost odinioară scoși din Egipt.


Istoria fariseilor

2 noiembrie 2020
O prezentare video condensată, de 15 minute, a apariției fariseilor, acum 2500 de ani, pe vremea lui Isaia.
Prezentare: Istoria fariseilor (originea lor)