Adunările creștine să fie case de atenție, nu de detenție (nici de teatru și divertisment). Nevoia unui alt fel de trezire.

„Fără o narațiune, viața nu are însemnătate.
Fără însemnătate, învățarea nu are nici un scop.
Fără scop, școlile (adunările, mi-am permis să adaug, n.n.) sunt case de detenție, nu de atenție.” a scris Neil Postman și a și spus:

De ce nu mai vin tinerii la adunări(biserici)? se întreabă părinți, bătrâni, clerici, oamenii născuți acum 50, 60, 70 de ani.
Pentru că cineva le-a șters istoria, narațiunea, cadrul creaționist, logic de gândire biblică.
Sau nu le-a fost scris.
Adunarea (numită ca la catolici: închinare) a rămas o coajă tot mai subțire de experienționalism.
Înainte de a pierde motivația de a „merge la adunare”, tinerii au pierdut gândirea la „adunarea nevăzută”, cea pe care Domnul Isus o va aduna într-o zi, din morminte, de pe câmpuri și de la râșnițe, o va aduna cu El pe norii cerului.
Tinerii au pierdut (s-au nici n-au învățat) și cadrul de gândire creaționist, și motivația juridică a unei gândiri care se teme de Dumnezeu, și exemplele de pedepse din Vechiul Testament. Toate aceste cadre fac parte dintr-o altă educație, una paralelă cu cea profesională pe care o oferă școala.
Avem nevoie să distingem și să coordonăm două tipuri de educații pe care le dăm copiilor noștri: una biblică, acasă, din cea mai fragedă pruncie și apoi toată viața, pentru păstrarea și salvarea sufletului și apoi cea profesională, în școli publice pentru păstrarea și întreținerea trupului.
Educația biblică trebuie să scrie povestea, istoria, cadrul care dă motivație întregii vieții și în cadrul acestei motivații, motivația învățării va avea sens. E vorba de cadrul de gândire biblic, creaționist, acea gândire care urmează firul logic al istoriei Vechiului Testament, de la Adam, Avram, Moise, Domnul Isus și până la noi.
Aici am greșit mulți părinți care am pus pe primul loc educația oferită de școlile publice.
Care este „păcatul” școlilor publice?
Învățământul public nu este nicidecum focalizat pe formarea de idei de viață, și nicidecum idei biblice. Darwinismul a intimidat mulți creștini, și darwinismul a creat Planul de gândire, acel cadru care strică orice formă de angajament spre Dumnezeu. Planul biblic trebuie sădit de părinți și bunici în mintea copiilor. Învățământul public este un cerc mic care trebuie încadrat complet în cercul mare al motivației de viață, pentru că „viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea„.
O mare greșeală fac și cei care își dau copiii la forme de școlarizare bisericești (gen Școală duminicală, etc) care sunt de cele mai multe ori forme de distracție a celor mici până cei mari stau „la program”.
Dragul meu, trezirea trebuie să pornească din capul tău, tu dormi pe temă, nu aștepta „trezirea bisericismului„, că nu va veni.
Salvează-ți casa, ca Noe!
Ai nevoie de o altfel de trezire.
Construiește „narațiunea (istoria) – Dumnezeu” în capul copiilor tăi, cu meticulozitatea cu care-i înveți o deprindere, un joc sau o meserie. Urmărește ca această narațiune să fie asimilată de ei, crezută și să le rămână ca gând dominant al minții. (Dar verifică dacă și pentru tine este mai întâi, să nu fii fariseu.)
„Un Dumnezeu în sensul în care eu folosesc cuvântul, este numele unei narațiuni(istorii) mărețe, una care are suficientă credibilitate, complexitate și putere simbolică, într-atât cât să face posibilă organizarea vieții și a educației cuiva în jurul ei.” Neil Postman, din prezentarea cărții lui: Scopul educației.

Dacă vrem să putem învăța pe alții, avem nevoie mai întâi de educarea noastră proprie în toate amănuntele Planului lui Dumnezeu.