Cui i-a fost încredințată autoritatea? Statului și părinților. Iarăși despre Barnevernet.

Chestiunea ascultării și autorității derivă din creație.
Înainte ca cineva să vândă și să cumpere, înainte să se împartă pământul între oameni, cineva l-a luat în stăpânire primul.
De la cine l-a luat?
De la nimeni nu putem spune, pentru că Dumnezeu a zis: ”….umpleți pământul și stăpâniți-l!” Deci Dumnezeu a dat la început pământul oamenilor și de-atunci ei și-l tot vând sau și-l lasă moștenire de la unul la altul.
Conflictele și abuzurile pe temă se rezolvă la autorități.
Autoritățile sunt iarăși investite de Dumnezeu cu puterea de a impune disciplina ascultării de o lege comun acceptată.
Semnul specific al acestei autorități este pedeapsa (sabia), cine nu se supune îl așteaptă cătușe, închisoare sau pe alocuri moarte. Toate statele au rânduit acest sistem de pedeapsă și este de la Dumnezeu această ordine, angajații statului sunt slujitori ai lui Dumnezeu în această privință, ei veghează asupra ordinii și pedepsesc dezordinea.

Astfel, ordinea este păstrată și un mediu de încredere se stabilește între oameni.
Dar prețul acestei ordini este un sistem juridic funcțional, închisori eficiente și frica generală de pedeapsă.
Vorbim de oameni mari, de oameni cu discernământ.
Desigur se fac greșeli, abuzuri sau omisiuni în acest sistem, dar frica generală de pedeapsă există și în general sistemul este eficient.

Dar cui i-a încredințat Dumnezeu pe copii?
Că pământul, da, trebuie stăpânit și lucrat de om, dar copilul? Copilul poate stăpâni ceva? E stăpânit de cineva?
E prea mic să stăpânească, dar abuzuri tot face, zgârâie pe frățiorul lui, trage oale de pe foc, bagă cuie în priză, pune mâna la butonul de gaz, ascunde chei  sau alte obiecte(era una din pasiunile mele când eram mic, 3-4 ani, i-am ascuns unui zidar care ne lucra (Gyuri-bacsi) ciocanul, de l-au căutat toți un ceas), dă foc la tot ce arde peste tot și face tot felul de alte năzbâtii.
Norvegienii superiori nouă, pe o altă treaptă a evoluției, au decretat că n-ai voie să atingi copilul, nici măcar cu palma la fund, că n-ai voie să ”pedepsești” deloc pe cel mic.
Ei bine, aici ei se pun cruciș cu Biblia, cu Cuvântul lui Dumnezeu, care vorbind despre dragostea părintească, o arată îmbrăcată în disciplină.
Așa cum Dumnezeu a dat statului dreptul de a pedepsi pe maturi, tot așa Dumnezeu a dat părinților porunca de a-i disciplina pe  copiii lor. E vorba despre același lucru, ascultarea, disciplina trebuie impuse prin frica de pedeapsă.

Dacă nu, crești Breivici.

Statul nu are dreptul de a interveni în rânduiala lui Dumnezeu din familie și în Biblie găsim că cine se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu își va primi pedeapsa.
Găsim în istoria din Biblie cetăți, națiuni sau imperii care au ”umplut măsura păcatelor lor” și la un moment dat a venit peste ei pedeapsa lui Dumnezeu.
A legifera familiile altfel decât soț-soție este anomalie față de legea divină și Dumnezeu va pedepsi orice depărtare de la legea Sa.
A lua familiei normale dreptul ei de a disciplina este la fel cum într-un stat ai desființa poliția, justiția și închisorile…ca să nu lezezi pe nimeni.
Barnevernetul norvegian este o mostră de filozofie călărind un stat (femeia și fiara) cu hățurile unor argumente luate din arsenalul tatălui minciunii: evoluționism, darwinism, umanism.
Anularea dreptului părinților de a impune disciplina este un grad ridicat de obtuzitate a statului. Disciplina ar trebui să fie ca într-o balanță, o parte aplicată de părinți până la o vârstă și cealaltă aplicată de stat. Dacă statul are dreptul la măsuri coercitive, de ce să li se ia părinților acest drept? Cât privește gradul de ”pedeapsă” permisă, că nu poți măsura palma și atunci o interzici, aici iarăși este obtuzitate, toți părinții își iubesc copiii pe care i-au adus pe lume, tocmai din dragoste îi vor pedepsi, pentru a-i feri de ceva mai rău mai târziu. În mod sigur pedeapsa dată din dragoste nu va leza pe nimeni.
Prin legile absurde că ”n-ai voie să-i dai palme la fund”, (deși sunt convins că nici ei nu le respectă, pentru că-și iubesc copiii) norvegienii dovedesc un nivel înalt de dispreț față de ordinea divină.

Noi ca creștini nu putem elimina creația din ecuația gândirii noastre.
Așa cum pentru atei este normal să nu vorbească despre Dumnezeu, pentru noi ar trebui să fie normal să vorbim.
Dacă pentru atei este normal să vorbească despre absolut fantasmagorica și ridicola (dpdv științific) evoluție, pentru noi trebuie să devină normal să vorbim despre creație, despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre principiile care rezultă din acestea.
În această luptă de idei noi câștigăm, pentru că avem avantajul că adevărul și realitatea sunt de partea noastră.
Este drept să aducem argumente din creație și din Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă sunt ignorate și ridiculizate de atei. Ar trebui să vorbim despre promisiunile lui Dumnezeu cu aceeași seriozitate cu care vorbesc ateii despre dezvoltare, succes, evoluție și progres, (deși valorile lor sunt limitate la scopul final de a umple un sicriu cu carne putredă), mai ales știind că viitorul lucrurilor promise nouă este unul glorios, problema noastră este rezolvată, a lor nu, noi avem argument, ei nu au.

În final este o chestiune de abordare a educației, ceea ce au făcut și comuniștii, este dorința unor state de a sustrage de la o vârstă cât mai fragedă copiii de sub autoritatea părinților, probabil în viziunea de a creea indivizi-clonă pentru viitoare armate de teracotă, popoare mono-opinie, societăți omogene.

Dar deturnarea educației n-ar trebui să fie treaba statului, statul trebuie să administreze dreptatea, nu să-i sece izvorul. Izvorul dreptății și corectitudinii este într-o educație temeinică în familie iar când familia este împiedicată de stat să-și facă slujba, vai de ăla stat.