”Acum mă spovedeam lui Dumnezeu însuși”, mărturia întoarcerii la Dumnezeu a Tatianei Topciu.

Cap XI din ”O carte de aducere aminte

Pe 9 aprilie(1959), într‑o după‑amiază, a intrat salvarea în curtea spitalului.
Aduseseră o studentă care leşinase pe stradă şi care mai fusese internată aici. O cunoşteam din vedere şi chiar stătusem recent de vorbă cu ea, fără să‑mi placă în mod deosebit. Se numea Lia. Avusese un pneumospontan pe stradă şi nu ştiu cum s‑a făcut că şoferul salvării a adus‑o aici. A fost internată într‑o rezervă mică, la etajul meu. Dar ea a cerut o cameră mai luminoasă. Două erau rezervele mai luminoase, cele din capetele opuse, dintre care una era a mea. Nina, colega mea de până atunci, a ieşit în întâmpinarea acestei dorinţe cedându‑i patul, două zile mai târziu. Aşa m‑am trezit că am o nouă colegă. Nu‑mi plăcea să schimb colegele de cameră. Abia mă obişnuisem cu Nina, aşa că, atunci când am venit de la micul dejun şi am văzut patul ocupat de ea ‑ şi încă patul meu! ‑ am strâmbat puţin din nas. Cine‑o mai fi şi fata asta? Stătea culcată, slăbită, buzele roşii, uscate, contrastând puternic cu faţa albă ca hârtia. Avea pomeţii proeminenţi şi nasul în vânt. Sprâncenele ei exprimau şi mirare şi suferinţă. Doctorul îi făcuse puncţie, scotându‑i sănge intrapleural într‑o tăviţă albă.

În seara acelei zile, când a sunat stingerea, m‑am întins în noul meu pat, cu o uşoară nemulţumire. În cameră nu era întuneric de tot, pentru că felinarul din curte arunca dâre de lumină până la noi. Din când în când, nea Mezei, portarul, striga să se stingă lumina în câte‑o cameră care se abătea de la regulament. Nu puteam adormi. Din patul vecin nu se auzea nici un zgomot care să mă deranjeze. Doar eu mă întorceam de pe o parte pe alta, făcând să scârţâie patul.

‑Nu poţi dormi?

‑Nu.

‑Fiindcă ţi‑am luat patul?

N‑am răspuns nimic şi atunci Lia a adăugat:

‑Îmi place să privesc cerul. Norii albi pe cerul albastru. Măcar atât să am în spital.

Cerul? Nu mă gândisem niciodata la el, ca la un peisaj. Mi‑am dat seama că am fost egoistă şi am iertat‑o din toată inima. Am continuat să vorbim despre bolile noastre. Nu ştiu ce spusesem, când Lia m‑a întrebat deodată:

‑Tu crezi în Dumnezeu?

‑O, cred. Nu mă îndoiesc, am răspuns eu cu toată convingerea.

‑Şi cum ţi‑L închipui pe Dumnezeu?

‑În orice caz, nu ca pe un bătrân cu barbă albă …

‑Dar cum?

‑Nu mi‑L închipui. El nu e material …Ştiu că El e Spiritul creator al spiritului meu. E Cel Care mă cunoaşte cel mai bine. El e Întregul din care m‑am desprins … Dar … nu ştiu ce aşteaptă El de la mine, care‑i relaţia mea cu El. Căci, dacă El există şi dacă ne‑a creat, trebuie să fi avut un scop. Trebuie că noi avem nişte obligaţii faţă de El. Asta nu pot eu să aflu: care‑i partea mea, ce aşteaptă El de la mine.

Încurajată de maturitatea răspunsurilor mele, Lia a rostit simplu răspunsul cel mare:

‑Dumnezeu aşteaptă de la tine să‑L cunoşti.

‑Să‑L cunosc…? Eu … să‑L cunosc pe EL ?

Era ameţitor. Eu aş fi vrut, măcar de departe, să vină o adiere dinspre El, prea mult ar fi fost să‑mi trimită chiar şi o vorbă prin altcineva. Dar să‑L cunosc eu pe EL …! E prea mult! Poţi să rezişti la aşa ceva fără să‑ţi pierzi minţile…?

Dar în inima mea eu dădusem raspunsul: Merită! Am încercat să sondez terenul:

‑Să‑L cunosc pe Dumnezeu şi să rămân normală …?

‑Bine‑nţeles. Sunt oameni care‑L cunosc pe Dumnezeu, care stau de vorbă cu El şi care sunt foarte normali, mai normali ca toţi ceilalţi.

Am intuit pe moment că aveam în faţa mea chiar pe unul din oamenii aceia „foarte normali”. Nu părea deloc să fie nebună această fată.

S‑a aşternut între noi tăcerea. O rază din felinarul de jos, din curte decupa faţa ei albă, încadrată de părul negru, pe pernă.

Deodată, terenul devenise ultrasensibil. Lumina aceea slabă mi se părea sfredelitoare, deşi patul meu de acum era cufundat în întuneric.

‑Ai citit vreodată Biblia? se auzi, în sfârşit, glasul Liei.

‑Am încercat de două ori, dar nu cred că poate fi înţeleasă …

‑Dar ce Biblie ai citit tu?

‑Una arhaică … şi am una şi aici, e a bunicii. Dar tot aşa … i‑am spus, cu resemnare.

‑Uite ce, o s‑o citim împreună. Dar nu pe‑aceea, ci una în limba curentă.

‑Si‑ai s‑o aduci?

‑O am cu mine.

‑Şi… când începem?

‑Când vrei.

Şi Lia a început să‑mi vorbească despre Dumnezeu, despre Fiul Său Care a plătit nelegiuirile lumii cu sângele Său. Despre adevarata Biserică, trupul Domnului Isus, despre naşterea din nou. Aş fi stat aşa o veşnicie. Dar trebuia să ne culcăm, iar ea trebuia să nu vorbească, pentru că i se impusese cură vocală.

Dar nu putea să facă asta, să mă lase frânta de sete lângă fântână, fără să‑mi dea să beau.

Am adormit spre zori. A doua zi, când s‑a dus la spălător, i‑am făcut patul, ea neavând voie să facă eforturi. Sub pătura strânsă sul, la perete, am dat de ceva tare. Am ţinut atunci în mână o carte de format mijlociu, cu coperte negre, cu file fine, uşoare, cu marginile roşii. Pe prima filă am citit: „Biblia sau Sfânta Scriptură”. Ţineam în propriile mele mâini cartea mult visată, Biblia şi‑n curând îmi va fi dat s‑o citesc! Sosise ceasul!

Când Lia a intrat în cameră, abia aşteptam să mă întrebe dacă nu vreau să citim. Iar ea abia aştepta să‑i cer acest lucru.

Am început să citesc Biblia miercuri, 15 aprilie 1959. Ea avea să‑mi potolească de atunci încolo foamea şi setea mea spirituală şi să mă conducă spre Dumnezeu. Am început cu Noul Testament. Lia mi‑a spus să încep cu Predica de pe Munte. Dar ce de nedumeriri! Întrebam la tot pasul: Ce înseamna „săraci în duh”? Răspunsul mă punea pe gânduri: oare sunt şi eu „săraca în duh”, ca să fiu fericită? Mă cercetam singură. Citeam cu glas tare, ceream lămuriri, le primeam şi citeam mai departe. De unde avea Lia răspuns la toate? Căci acesta era logic, documentat şi plin de bun‑simţ. De când voiam eu să ştiu toate aceste lucruri! Şi căte mai aveam de aflat!

În prima zi citisem în întregime Predica de pe Munte din Evanghelia după Matei, capitolele 5‑7. Ce încurajare am găsit acolo să‑L caut pe Dumnezeu! Isus Hristos Se folosea de logică, spre a‑i încuraja pe oamenii din jur să‑L caute pe Dumnezeu. Iată cum le vorbea El: „Cine este omul acela dintre voi, care, dacă‑i cere fiul său o pâine, să‑i dea o piatră? Sau, dacă‑i cere un peşte, să‑i dea un şarpe?” Şi acum cea mai naturală concluzie: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, Care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” Deci aşa de bun este Dumnezeu?!

Dar îndemnul care mi s‑a lipit de inimă pentru totdeauna a fost: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” ( cu caractere italice)

‑Când a spus Isus Hristos toate aceste lucruri?

‑Acum două mii de ani.

‑Extraordinar! Mie mi se pare că le spune acum, pentru mine.

În seara aceea, după ce sora de gardă a dat stingerea şi a verificat dacă toţi bolnavii sunt la locurile lor, eu nu mă înduram să mă culc, de parcă I‑aş fi întors spatele lui Dumnezeu. A doua zi abia aşteptam să mă apuc de citit, aşa că după ce am venit de la masă, am urcat direct în cameră. Cu perfuzia la mână, citeam şi iar citeam. În două zile terminasem de citit prima evanghelie. Şi câte lucruri minunate aflam pentru prima oară în viaţă! După două zile de citire a Bibliei, m‑am rugat pentru prima oară în viaţa mea cu cineva. M‑am rugat Dumnezeului Sfintei Scripturi, pe care începeam să‑L iubesc, fără să‑L fi cunoscut încă. Dar cât de greu a fost!

Aşezată în genunchi în pat, Lia mi‑a spus cu cel mai firesc ton:

‑Să ne rugam Domnului.

M‑am aşezat şi eu ca ea ‑ nu se putea îngenunchea pe podeaua aceea neagră, gândindu‑mă că ne vom spune fiecare rugăciunea „Tatăl Nostru”, în gând. Nu era nimic rău sau riscant în asta şi m‑am supus. Dar Lia a început să se roage cu voce tare şi nu folosea deloc formulele pe care le auzisem la biserică, gen: „miluieşte‑mă”, „pre”, „Hristoase” … Era simplă şi directă, aşa cum ar fi vorbit unui tată. Nimic religios, sacramental, în rugăciunea ei.

Eu ţineam, în întuneric, ochii deschişi şi, deşi lumina cădea în patul ei, nu puteam să mă uit spre ea. Mi‑am auzit numele adus înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune şi deodată, totul mi s‑a părut ridicol. Am izbucnit în râs, un râs pe care nu mi‑l puteam opri. Ce se petrecea acolo, sub ochii mei, în acea noapte de 17 aprilie 1959, în rezerva unde intrau doar medicamente, tratamente, surori şi medici mi se părea de‑a dreptul stupid, caraghios. Căutam din răsputeri să‑mi înăbuş zgomotul răsului de care‑mi dădeam seama că era complet deplasat şi‑mi era imposibil. Lia a intuit ce se petrecea cu mine, a intuit şi sursa râsului şi a continuat să se roage. Când a rostit „Amin”, criza trecuse.

‑Roagă‑te şi tu, m‑a‑ndemnat ea.

‑M‑am rugat, am încercat eu să scap.

‑Roagă‑te cu voce tare! Te concentrezi mai bine. Şi are mai multă putere, a insistat ea. Eu te voi sprijini.

‑Dar eu nu ştiu să mă rog ca tine.

‑N‑ai să ştii niciodată, dacă nu te rogi tare.

‑Nu ştiu nici o rugăciune, m‑am apărat eu, în continuare.

‑Ştii „Tatăl Nostru”? Spune‑l cu voce tare, m‑a‑ncurajat ea, după ce am răspuns afirmativ.

Am ascultat‑o fără tragere de inimă, dar, pe când rosteam rugaciunea atât de cunoscută, că nici nu mă mai gândeam la cuvinte, am trăit deodată sentimentul plin de solemnitate că mă aflu în faţa Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu şi pentru prima oară în viaţa mea m‑am rugat şi cu gândul, nu numai cu buzele. „Precum şi noi iertam greşiţilor noştri” mi‑a răsunat ca o sentinţă. Vai de mine! Abia acum înţelegeam eu ce spuneam prin rugăciunea aceasta pe care o bolboroseam, mai‑mai s‑adorm, de când mă ştiam. Prin urmare nu te iartă Dumnezeu, dacă nu‑i ierţi şi tu pe cei ce ţi‑au greşit ţie! Dar e normal, mă gândeam. Eu nu‑i iert pe cei de‑o seamă, şi Dumnezeu să mă ierte pe mine, El, Care e atât de sus?! Trăisem atâţia ani şi nu ştiusem cum să mă rog Celui Sfânt! Crezusem că pe Dumnezeu Îl satisfac nişte formule golite de orice miez. Doar să le rosteşti, ca pe nişte formule magice. Doar forma de închinare! O, ce departe eram de ceea ce‑mi descoperea Dumnezeu că aşteaptă de la făptura mâinilor Sale! La îndemnul insistent al Liei, am rostit şi o rugăciune personală, prima mea rugăciune:

‑Doamne, vreau cu adevărat să Te cunosc!

‑Amin! a întărit Lia.

Cu această micuţă frază, care, însă, exprima esenţa idealurilor mele, rugăciunile mele au început să curgă liber spre Dumnezeu. Dar cât de nevrednică mă simţeam să‑mi înalţ glasul către El! Ziua citeam Noul Testament, iar seara mă rugam cu Lia. Sub ocrotirea întunericului, îmi revărsam inima în faţa Domnului Isus Hristos, Care era chezaş pentru mine în faţa Tatălui Ceresc. În timp ce Lia îmi cita texte biblice despre iertare, eu am început să fac în rugăciune mărturisirea tuturor păcatelor mele. Dar, vai, nu era ca la spovedania din vinerea mare, când stăteam la rând, iar preotul uneori nici nu avea răbdare să ne asculte toată spovedania că ne şi dădea sfânta împărtăşanie. Acum mă spovedeam lui Dumnezeu însusi, Celui împotriva Căruia păcătuisem, de fapt şi Singurului Care mă putea ierta. Nu mă gândisem niciodată că eram păcătoasă, că aveam nevoie de iertare. Eu aveam o concepţie mult mai generoasă despre păcat, mai ales când era vorba de mine. Eu nu umblasem cu bărbaţi căsătoriţi, nu prădasem, credeam în castitatea la care ţineam, eram, în general, o fată morală.

Dar când a venit Dumnezeu la mine, în rezerva aceea de la spital, în lumina aceea de care nu te puteai apropia, m‑am văzut îngrozitor de păcătoasă. Şi nu mai speram să pot vreodată obţine iertarea. Am trăit sentimentul ruşinii înaintea lui Dumnezeu. Îmi mărturiseam păcatele pe nume, după care eram călăuzită să cred cuvântul: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (I Ioan 1:9)

După câteva asemenea rugăciuni, de‑a lungul câtorva seri, cred, Lia s‑a gândit că poate am şi alte păcate, pe care nu le pot mărturisi de faţă cu ea şi atunci s‑o fac în şoaptă, atât cât să mă audă Dumnezeu că le‑am scos  dinăuntru. De câte păcate nu mi‑a adus aminte Duhul lui Dumnezeu! Eu, care avusesem o părere atât de bună despre mine, mă vedeam acum păcătoasă şi nevrednică de a sta în faţa Lui. Şi câte‑I pretinsesem de‑a lungul anilor! Aş fi vrut să fug, dar eram ca paralizată. Cel mai îngrozitor păcat era că mă socotisem un fel de geniu, că‑mi plăcea ca toţi să mă elogieze, să se plece înaintea talentelor mele. M‑am lepădat de sentimentul pe care‑l avusesem de multe ori că semenii mei nu mă merită să fiu printre ei. Acest orgoliu mi s‑a părut monstruos şi l‑am identificat ca fiind izvorul multor păcate din viaţa mea. Succesele mă împăunaseră în propriii mei ochi, iar eu luasem asupra mea slava cuvenită lui Dumnezeu care mă înzestrase cu talente. Mă înălţasem neîngăduit de mult. De aceea mi‑a pus El în faţă, obstacolul bolii. Prin el, mă supunea examenului conştiinţei pe care nu l‑aş fi luat niciodată dacă Domnul Isus n‑ar fi murit şi pentru inima mea cea „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”.(Ier. 17). Am înţeles atunci că boala era binecuvântarea supremă a vieţii mele, care mă aducea la pragul îndurării lui Dumnezeu. N‑a trebuit să mi‑o spună nimeni. Era mai mult decât evident.

Ce grea era povara păcatelor mele şi ce recunoscătoare îi eram Liei pentru că mă ajuta s‑o pot purta până la altarul jertfei Domnului Isus!

2 Responses to ”Acum mă spovedeam lui Dumnezeu însuși”, mărturia întoarcerii la Dumnezeu a Tatianei Topciu.

  1. ANUL DE
    ÎNDURARE
    „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci
    M-a uns… să vestesc
    un an de îndurare al Domnului şi o zi de răz-
    bunare a Dumnezeului nostru…” (Isaia 61:1,2).
    La început de ani se fac urări
    şi gânduri bune oamenii le schimbă.
    Făgăduinţi le stau la toţi pe limbă.
    Noi hotărâri se strigă-n patru zări.
    La început de an, râd toţi şi cântă
    şi-şi amintesc prin câte au trecut
    împuşcă anul vechi, bătrân, urât,
    cu noi nădejdi în Anul Nou se-avântă.
    Dar anii pentru noi nu se succed,
    punându-i între astfel de hotare.
    Noi credem într-un An de Indurare
    în care intră toţi acei ce cred.
    Ce plini de bucurie trec prin viaţă
    acei ce cred în Unul Dumnezeul
    Ei sunt senini si tineri sunt mereu,
    chiar dacă brazde li se trag pe faţă.
    Ei nu simt anii grei, ca pe poveri:
    li-i tânăr duhul, ca un vultur tânăr,
    le înfloresc aripi mereu pe umăr,
    de parcă au belşug pe primăveri
    Din biruinţe către biruinţe,
    Se-avântă-n Dumnezeu măreţi şi tari,
    câştigă biruinţa la altar,
    îngenunchiaţi sub jertfa umilinţei.
    * * *
    De refuzaţi salvarea voastră azi,
    şi nu intraţi în Anul de-ndurare,
    mai e şi-o zi de chin şi de necaz:
    acea eternă „zi de răzbunare”.
    Cât Anul de-ndurare, unic An
    v-aşteaptă să-1 primiţi cu bucurie,
    Intraţi în el şi-ntreaga veşnicie
    veţi fi cu Domnul în ceresc liman.
    POEZIE COMPUSA DE TATIANA TOPCIU ,COPIATA DIN VOLUMUL
    ETERNA PRIMAVARA

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: