„Fără evlavie”, boala lipsei de angajament

2 Timotei 3:1-2 „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi ….fără evlavie,…„
Ion Vianu (n. 1934), doctor în medicină, psihiatru, a expus metodele de persecuție comuniste din anii 1970-1980 prin internarea dizidenților în spitale de psihiatrie cu etichete de nebuni.
Am citit vag despre el, urmând să aprofundez. Azi mi-a fost dat. Am ieșit cu soția la plimbare prin Mall că e cald și lung și ne-am oprit la anticariat: un raft și jumătate. Am găsit memoriile lui Ion Vianu din care m-am înfruptat seara asta.
A menționat neurastenia sau nevroza astnică ca o boală descrisă de ruși la ei și descoperită și de Vianu la noi, boală despre care, când a mers în Franța și le-a spus psihiatrilor de-acolo de ea, aceia nu știau nimic. La ei în Franța nu era nimeni neurastenic.
Și descrie plastic Vianu cum omul fără sens în viață suferă. Iar socialismul i-a luat sensul, motivația, l-a aplatizat. Citat: „Neurastenia nu era numai o noțiune vehiculată de psihiatri sovietici. Era chiar o boală sovietică, a populațiilor sub influență sovietică. Aș fi ispitit să spun că deîndată ce o țară intra în lagărul socialist era cuprinsă de neurastenie. Întregul lagăr socialist se înfățișa ca o „bolniță”(rus. balnița=spital) de neurastenici.„
„Cu cât lucrul tău e mai puțin răsplătit cu atât ești cuprins de un soi de plictis major. Plictisul se manifestă ca senzație de oboseală.” pag 130. „Patosul muncii, entuziasmul de pe șantiere erau mitologii. Am scris deci acest articol despre neurastenie ca patologie a motivației….lipsa de ecou a lucrării mele era ea însăși o ilustrare a teoriei mele. Nimeni nu se sesiză de teoria mea, nici în bine, nici în rău. Era o astfel de perioadă când totul se afunda în indiferență.„
Motivația sau angajamentul sunt numite în Biblei evlavie. Dar scrie în Biblie și despre lipsa de evlavie. Despre cei fără evlavie.
Dar așa cum este diferență între ateism și antiteism, ateismul fiind negarea indiferentă și antiteismul fiind contracararea activă (va urmă un articol pe temă, dacă va voi Domnul) tot așa lipsa de evlavie nu este un gol, ci un păcat. Nu este neutralitate, ci răzvrătire.
Dintre cele 3 stări: cu evlavie, cu formă de evlavie și fără evlavie, doar prima stare e „sănătate„, celelalte două sunt boli.
Ca observație, în ultimii ani diagnosticul de neurastenie nu mai există. Acum pentru chestii din astea psihiatrul te trimite la psiholog, și psihologul are grijă să îți provoace „astenie” (oboseală) financiară în funcție de cât de credul ești.
Eu aș adăuga la „evlavie” (angajament, motivație, sens) imaginea ancorei sufletului din cartea Evrei 6:19, ancoră pe care, (așa cum în vechime un înecat putea să se cațele pe lanțul ancorei până urca în corabie) noi putem să ne cățărăm până în ceruri și să stăm înaintea altarului de aur. Cine nu are ancora face neurastenie de la atâta „înot” fără sens.
Un frate bătrân, nu mai știu care, cred că Gustav Pocsi, avea chiar expresia asta: „m-am cățărat înaintea Domnului.”
Așa că idealul învățăturii este să ducă la evlavie, nu este o opțiune alternativă pentru vreun atlet spiritual, ci o necesitate de însănătoșire a oricui, lipsa evlaviei fiind boală, nu neutralitate, este neurastenie spirituală.
Un om fără evlavie este ca un înecat fără ancoră, învățătura care duce la evlavie fiind ancora sufletului.

Notă: De o vreme folosesc chatgpt pentru a crea imagini sugestive la titluri de postări sau la clipuri.
Rog pe cei care au probleme cu „satana” din chatgpt să se exprime decent.

De ce și pentru cine scriu?

Am fost ieri la anticariat. S-a deschis Târgul cărții și la Cluj. O mare dezamăgire. Probabil se pun în anticariatul fizic doar cărțile la care nu se merită să facă 2-3 poze să le pună pe online. Cel puțin, ce e pe raft e ieftin.
Am găsit o carte de Istrati care avea un capitol cu titlul de mai sus, vreo zece pagini: „de ce și pentru cine scriu?”
Am citit capitolul, Panait Istrati scria pentru săraci.
Dar întrebarea e bună.
Eram acum 9 ani în Detroit cu un coleg de blogărit la un Starbucks, mi-a pus aceeași întrebare după ceva vreme de discuții lângă o cafea: „de fapt, tu de ce scrii?”
Am raționat rapid, șocat de faptul că n-ar fi trebuit să fiu șocat.
Prăbușirea lui pe scara aprecierii mele a bubuit doar în capul meu.
Nu mi-am trădat viteza gândului.
El cel puțin scria pentru denominație, pentru grup, pentru stup, pentru un vis, pentru corectarea lumii.
Dar eu, nefăcând parte din nimic, cui mă adresez? De ce scriu? Cui?
La Detroit am încercat să îngăim un răspuns, dar șocat de opacitatea din fața mea, am micșorat treptat suflul argumentului.
Socotesc că trebuie să dau răspunsul, chiar dacă e scurt și ar trebui să fie evident pentru cineva familiarizat cu preceptele biblice.
Pentru cine nu scriu?
Nu scriu pentru oameni, deși oamenii citesc, nu scriu ca să mă spovedesc, decât rareori.
Scriu pentru Domnul, sunt ambasador al Lui și scriu ce-mi poruncește El și pentru că El îmi poruncește.
Desigur că scrisul meu învață, dar scriu pentru că Domnul mi-a dat ordin să învăț pe alții, mi se pare evident ca cerul senin. E cea mai înaltă calificare pe care o poate avea cineva.
Pentru ce nu scriu?
Nu scriu pentru bani.
Nu scriu pentru like-uri.
Nu cerșesc urmărire și urmăritori.
Nu mă preocupă ideea de a avea „urmași”.
Nu am luat niciodată niciun leu pentru nici o virgulă rostită sau scrisă.
Nu am niciun cont monetizat.
Este porunca și responsabilitatea celui ce citește și ascultă să filtreze, eu nu am nicio soluție să influențez această filtrare.
Dar am responsabilitatea ca ceea ce dau la filtrat să treacă testul unei analize oneste, în primul rând în laboratorul Tatălui și apoi desigur, un cuget corect calibrat va recunoaște onestitatea sau va sancționa frauda.
Și cu siguranță, dacă ceea ce scriu e din seva măslinului, va hrăni și va rodi măsline pentru orice mlădiță care-și trage cel puțin pentru o vreme sevă din același butuc cu mine.
Scriu și învăț pentru Domnul, pentru că El mi-a poruncit să învăț.
Iar preocuparea mea nealterată este ca Domnul să aprobe și să laude ce scriu.

Zoologie

Negustorii de emoții, marfa-și etalează,
unul plânge, altul zbiară, ….emoționează.
Unul tace, altul latră, altul ciripește,
sâsâie sau umflă coada, lumea o prostește.

Defilând pe câte-o scenă, vezi pe câte unul,
cum își umflă coada minții, mândru ca păunul.

Altul vorbe negândite din vre-un manual
tot repetă și repetă ca un papagal.

Cloncănind din plisc, sub creasta lui de roșcovan,
minte mică, coadă mare, …iată-l pe curcan.

Altul, cu o creastă-n fruntea goală de idei
țipă cum țipa-n poveste pupăza din tei.

Strecurându-și cu trufie strălucita-i blană,
câte un tăcut evocă vulpea cea vicleană.

Turme mari vezi c-au în frunte „oi” de soiuri rare,
n-au copite, cum se știe, au sub blană gheare.

Amintind de-o-naripată cu un cap micuț,
unu-și fâlfâie micimea minții lui de struț.

Altul știe numai cum să-ți sâsâi-un slogan,
îndopat cu teorie, duce a gâscan.

Întorci capul într-o parte când auzi lătrat
și vezi câinele ce linge după ce-a vărsat.

Grohăit de jos din baltă se aude iară
de la scroafa ce se-ntoarse după ce-o spălară.

N-am mai scris de șerpi, șopârle, vulturi și fazani,
toți îți vând emoții „sfinte” și-ncasează bani.

Uite-așa am prins în versuri toată zoologia
negustorilor de simțuri care-și vând prostia.
Am lăsat pe dinafară pe cumpărători,
că-mi rămâne poezia fără cititori.

N-am făcut decât ce spuse Iov în cartea sfântă:
să-ntrebăm pe-naripate, care nu cuvântă,
să-ntrebăm pe dobitoace, peștii și pământul
să ne-nvețe să pricepem mai târziu Cuvântul.

Căci o pildă-i tot ce mișcă și ce are viață
și din toate întrebate, cugetul învață.
Milă, bunătate, pace, har și bucurie,
le-nvățăm de prima dată din biologie.

Când privim la flori, la fluturi, în diversitate,
știm că Tatăl le îmbracă minunat pe toate.
Florile și crinii care nu torc, nici nu țes,
le-a făcut să ne dea minții noastre înțeles.

Ne-a mai scris o înțelepciune parcă și mai mare:
să privim atenți la păsări, care n-au hambare.
Are scrisă-n codul firii o pedagogie,
fiecare vietate din zoologie.

De aceea nu-i greșeală să privim la porci
sau spre câinele ce linge capul să-ți întorci.
Să privim și cele bune; să privim vițelul,
oaia blândă și tăcută, să privim și mielul.

Mai ales la miel privirea să ne-o ațintim,
tâlcuirea jertfei sfinte să o dibuim.
Mielul nu este ca cele din menajerie,
Mielu-i cea mai mare pildă din zoologie.