Catedralizarea

”….vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic înMine;…”
”….împărăția Mea nu este din lumea aceasta…”

Această analiză o am de mult în minte, am cizelat-o în gând și acum o aștern pe ecran. Am urmărit de-a lungul vieții multe adunări începute bine, dar sub apăsarea ispitei ”catedralizării” s-au supus singure unor constrângeri ce au condus încet-încet la stingerea Duhului. Despre ”adunare și biserică” s-a scris și aici+aici.

Să definesc termenul ”catedralizare”

Prin catedralizare înțeleg alunecarea creștinilor spre ideea construirii de temple. Ciudat gând, amară ispită. Justificată fragil:”dar unde să ne adunăm?”, ”ce, e păcat?”

E ”păcat” că se pune întrebarea: ”e păcat?”  Copiii lui Dumnezeu se gândesc la Gloria și la Mărturia lui Dumnezeu, nu la îndreptățirea lor. Din acest punct de vedere să privim lucrurile.  Din punct de vedere al îndreptățirii proprii(a ce ”e păcat” sau nu) nu merită să privim, oamenii coboară ștacheta până o pot sări, la nivelul unei neprihăniri fariseice, ușor de atins chiar de ”obezi”, neprihănire pe care însă Domnul o depășește cu mult și prin pretenții și prin împlinire.

Vine un moment în viața unei adunări când frații ”simt” că zidurile sunt prea mici. E de comentat și acest sentiment.
N-ar trebui să apară. Suntem străini și călători. Nu ne înfingem rădăcinile firii în lume ci rădăcinile Duhului în Cristos. Preocuparea noastră pentru pământ se rezumă strict la ceea ce înseamnă nevoie. Îndeosebi în lucrurile pământești cărora oamenii le acordă funcții divine, deși nu le au, ar trebui să fim extrem de precauți, pentru a nu strica mărturia Domnului. E destulă confuzie în biata lume, să n-o sporim.
Domnul nu a zis: ”să vedeți ce temple o să facă urmașii mei..:” ci ”stricați templul acesta….” apoi s-a referit la zidirea templului Trupului Său, Adunarea.

Gândul de a folosi o sală modestă nu poate fi  acuzat, a folosit și Domnul. Nici chiar gândul de a avea o sală specială pentru întâlnirile adunării (la Corint era) separat de ”casele noastre” nu e de acuzat, există expresia: ”n-aveți case ca să mâncați”?…disprețuiți adunarea?”. Desigur această expresia nu exclude că prin ”adunarea” se înțeleg oamenii, nu o clădire și nici faptul că sala de strângere poate fi acasă la un frate. Sunt expresii discutabile. Să nu privim așa.

Să urmărim cum merg în realitate lucrurile. Oamenii se adună, aud cuvântul, cred și le place să fie la un loc. Imediat parcă cineva nevăzut îi împinge pe drumul catedralizării, cumpără un spațiu, construiesc și irosesc timp de Har pe pietre, betoane și cărămizi. Cum ar putea face? Simplu: odată să se împartă atunci când se înmulțesc, apoi dacă doresc să se adune mai mulți să închirieze ocazional locuri de strângere. Pavel a fost un chiriaș perpetuu. E un Har să fi străin și călător.

Aspectul interior al ”catedralei” derivă din aspectul templelor păgâne. A fost un transfer de arhitectură. Templul avea un loc sfânt în față, separat, o estradă mai ridicată și de obicei un altar pentru jertfe în fața lui. Mai era și statuia zeului căruia îi era închinat de obicei în fața templului.

Catedralele catolice au păstrat  forma păgână. În loc de zeu au un sfânt în față. Catedralele protestante au păstrat forma celor catolice, estrada și au dat un rol principal amvonului. Amvonul este punctul central al catedralei protestante. Ei zic că așa se subliniază importanța cuvântului. Eu zic că amvonul dezvoltă personalitatea șefului. Au scris Barna și Viola despre subiect în ”Creștinism Păgân” nu insist.
Trecerea de la o sală simplă la o catedrală am urmărit-o în ultimele decenii la multe ”adunări”.
Părtășia s-a transformat în program, adunarea în biserică, sala în catedrală, frații în enoriași iar bătrânii în pastori.

De ce să nu fie plăcute Domnului catedralele?

1.Forma anti-părtășie a catedralei
Când privim în Noul Testament vedem un tipar de adunare care nu derivă, cum ar crede unii, din conjunctura culturală a epocii, ci din însăși manifestarea Vieții Domnului Isus în cei ce cred. Tipul de adunare din Noul Testament include dialog liber, interrelaționare verbală, slujba fiecăruia cu Harul căpătat, lipsa oricărei formalizări și libertatea Duhului de a călăuzi pe fiecare.
2.Estrada din catedrală le acordă ocupanților un loc proeminent, loc imposibil de justificat biblic. De obicei corul, un alt  lucru de negăsit în Noul Testament ocupă acest ”onorabil” loc.
3.Amvonul acordă celor din spatele lui statutul de șefi, de stăpâni, iarăși un privilegiu păstrat pentru Sine de către Domnul adunării.  Amvonul este un loc înalt, de care Domnul a spus să ne ferim, este un loc dintâi, un loc în față. Chiar Domnul a promis , nu că va fi în fața noastră ci în mijlocul nostru. Ce pildă!
4.Construcția însăși, catedrala, prin existența și preocuparea care o cere, prin slujrea care i se aduce, știrbește și înlocuiește gloria Domnului. E un uriaș timp pierdut să zidești și să întreții așa-ceva, timp nedemn de cetățenia pe care o purtăm.
5. Mărimea ei. Dacă într-o sală mică, modestă, slujirea în fel nou-testamental se mai poate face, nu tot așa este în catedrală. Nu-l mai auzi pe fratele de la 15 metri, nu te mai aude el pe tine. Ar spune ”Amin” la mulțumirile pe care le aduci tu, dar ”el nu știe ce spui”. E prea departe. Și el de tine și tu de el.
6.Așezarea în rânduri nu în cerc. La picnic, la șezătoare, la șemineu oamenii se așează în cerc, cu spatele la pereți și cu fața unii la alții. Catedrala idolatră, făcută pentru cei ce privesc viței și idoli are scaunele așezate în linii și rânduri, pentru ca toți să privească sute de cefe și o singură față. Nicidecum fața Domnului.
Dacă Domnul ar fi avut în plan să ne facem catedrale, ne-ar fi spus cum. N-a făcut-o nu pentru că a uitat, ci pentru că Evanghelia este o proclamare, nu un set de interdicții. Această Evanghelie are în vedere pe Fiul, Capul Trupului. Afirmarea, proclamarea Lui este un privilegiu prea onorabil, pentru a abdica și a bâjbâi prin lumea celor orbiți de întunericul îndepărtării de fața Domnului.
Mărturia istorică nu găsește nici un caz de constructii de biserici(nu catedrale) inainte de secolul II-III.
Slăvit să fie Domnul!