Unde este inima noastră? Riscul de a rămâne cu inimile în Egipt

Înregistrare din Adunare 29 octombrie 2023

Consecințele neacceptării lui Hristos (de către evrei), VF Marținkovschi (10.)

Între timp anume acest neadevăr a dus la urmări extrem de grele în viaţa evreilor şi a întregii omeniri. Despre ele parţial am şi vorbit deja. Toate aceste nenorociri externe şi interne pe care de aproape două mii de ani le suferă poporul evreu amintesc mult de prezicerile sumbre din cap. 28 al Deuterenomului: acolo sunt enumerate suferinţele date pentru neascultarea de glasul Domnului şi neîmplinirea poruncilor Lui: cucerirea străină, împrăştierea prin alte popoare, boli, prigoniri, frica de sclav în faţa oamenilor. «Dar nici între aceste neamuri nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa ta îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care îți va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O de ar veni seara!» şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!».
După zidirea primului templu, Dumnezeu l-a îaştiinţat pe Solomon despre nenorocirile ce vor lovi poporul dacă se va abate de la El: «Voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa pe care am sfinţit-o Numelui Meu, şi Israel va ajunge de râs şi de pomină printre toate popoarele». Asta înseamnă că poporul va fi lepădat.
«De aceea se vor numi argint lepădat, căci Domnul i-a lepădat.
«Dumnezeul meu îi va lepăda, pentru că nu L-au ascultat: de aceea vor rătăci printre neamuri».
«Când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată»
Hristos a prezis faptele triste în soarta poporului evreu, a căror povară el o poartă până acum, şi anume:
a) luarea Ierusalimului («Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor»);
b) dărâmarea Templului («Ucenicii Lui s-au apropiat de EI ca să-i arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: «Vedeţi voi toate aceste lucrări? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată»!);
c) izgonirea evreilor din ţara lor şi împrăştierea lor printre popoarele păgâne («Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile»).
Acestea sunt urmările triste ale faptului că Israelul «n-a cunoscut ziua când a fost cercetat, nu l-a recunoscut pe Mesia al său, care «a venit la ai Săi, si ai Săi nu L-au primit”.
Când e vorba de suferința poporului evreu, lucrul cel mai: îngrozitor nu sunt aceste nenorociri venite din afară, ci pustiirea lăuntrică, sărăcirea sufletească.
Părăsind Templul din Ierusalim. Hristos a spus iudeilor, care nu L-au primit: «lată că vi se lasă casa pustie». Și, întradevăr, Templul, unde salăşluia slava lui Dumnezeu, a devenit pustiu — el pur şi simplu a încetat să mai existe. El a fost numit casă, și cu adevărat acolo era casa părintească pentru sufletul evreului. El a pierdut această casă, şi de atunci însuși sufletul evreului, bogat în capacități creatoare, s-a pustiit, s-a golit.
Cândva, după trecerea prin pustiu, poporul s-a oprit la hotarul Pământului Făgăduinţei, la Cades-Barnea: el n-a intrat în Canaan neavând destulă credinţă și curaj, şi pentru aceea a fost osândit să rătăcească timp de patruzeci: de ani prin pustiu. Tot aşa, din cauza necredinţei lui, el n-a mers după Hristos, și iată că de aproape două mii de ani rătăceşte prin pustiul acestei lumi.
După cum spune poetul contemporan Bealic, sufletul evreului rătăceşte «aidoma unei stele aruncate de Dumnezeu de pe orbită».
Și a văzul cerul,
Dar lui îi e străin: a văzut pământul,
Dar şi ei îi e străin şi şi-a învățat deci
ochii să privească inainte,
În nimicul universului».
Oare nu despre asta vorbeşte şi proorocul Ieremia:
«Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol, mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit» (4).
«Dacă te voi uita, lerusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei, să mi se lipească limba de cerul gurii», spune jurământul sfânt din Psalmul 137.
Da, aşa s-a şi întâmplat: deoarece Ierusalimul în sensul spiritual, mistic a fost uitat, mâna dreaptă (simbolul voinţei creatoare) a devenit neputincioasă, evreii au pierdut capacitatea de a crea — în diferite domenii ei sunt doar «mijlocitori», după cum spune scriitorul evreu Pasmanic; iar limba care trebuia să predice lumii Cuvântul Nou, tace: ea nu are ce spune, aşa cum s-a menţionat mai sus. Motivul acestei tăceri este clar.
Israelul tace fiindcă lui nu-i mai vorbeşte Domnul. Această tăcere a lui Dumnezeu durează din timpurile proorocului Maleahi (perioada zidirii celui de al doilea templu), când a fost vestită venirea lui Mesia anume în acest templu.
O singură dată din vremurile lui Maleahi a fost întreruptă această tăcere de «glasul celui ce strigă în pustiu» — al ultimului prooroc evreu loan Botezătorul, şi încă cel mai mare prooroc, fiindcă lui i-a fost dat primul să-l vadă pe Mesia în Isus Hristos şi să vestească despre aceasta poporului: «lată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii»!. Această tăcere a fost întreruptă de cuvântul lui Hristos, aşa cum se spune în Epistola către Evrei: «După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în mite chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul. Şi de atunci n-a mai avut Israelul nici un prooroc timp de aproape două mii de ani, pe când, în scurta perioadă de 70 de ani de robie babiloneană evreii au avut trei mari prooroci: feremia, Ezechiel şi Daniel.
Este semnificativ că chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia încredințată evreilor, o răspândește printre idolatri nu poporul evreu, ci popoarele din idolatri, care L-au primit pe Hristosul făgăduit (ele au editat-o deja în peste 800 de limbi și graiuri).
Firea bogat înzestrată de Dumnezeu a fiilor poruncilor și proorocilor a degradat într-un suflet materialist vrednic de milă, capabil mai curând să distrugă decât să creeze, şi în cel mai bun caz să imite pe alţii.
Şi aceste urmări privesc nu numai soarta evreilor, ci şi a întregii omeniri.
Aşa cum neascultarea lui Iona a adus pericolul pieirii pentru întreaga corabie pe care se afla el, tot aşa şi necredinţa evreilor se răsfrânge asupra bunăstării întregii lumi: deoarece «fiecare din noi poartă vina pentru toți ceilalţi», iar evreii, prin firea lor activă, pasionată au capacitatea extraordinară de a pătrunde pretutindeni şi de a influenţa asupra a toate, atât în sensul bun, cât și în cel rău.
Şi dacă s-ar ridica acum dintre evrei un prooroc, care să vadă clar şi profund sufletul poporului, el ar deplânge căderea lui asemenea lui Ieremia:
«O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu».

Rotund și unghi

Creația e plină de rotunduri
iar omul face-n toate numai unghiuri,
de la sămânță la copac uscat
rotund e tot ce Domnul a creat,
de la topor la parul ascuțit
doar unghiuri creatura a cioplit. 

Aripi de păsări, valuri unduind
și poame și ciorchine pârguind
și soarele ce le-ncălzește blând,
obrazul de copil privind râzând,
omizile și fructele căzute
din combinări de sfere sunt făcute

De unghiuri mă feresc de când mă știu,
că nu prea se văd unghiuri în ce-i viu
și în Creație vedem c-abundă
o lume incredibil de rotundă,
de-aceea mă feresc ca de zăluzi
de repeziți la minte și obtuzi.

Dar sfera câteodată se despică:
dacă privim la o grăunță mică
căzută-n colb și colbul dând de apă
umflată, boaba o vedem că crapă,
crăpatul nu-i rotund, ci-i ascuțit,
iată un unghi la care m-am gândit…

Cuvântul, e și el asemănat 
cu sabia ce taie cum i-e dat,
pătrunde-n măduve și-ncheieturi,
în duh și suflet lasă tăieturi,
tăișurile hăcuiesc în unghiuri
bătrâne înjghebări și vechi rotunduri.

De-acum mă duce gândul meu trezit
la altă pildă: pomul altoit,
cum grădinarul cu cuțitul-unghi
îi face pomului rotund un junghi
și pune-n rana asta dichisit
alt ram rotund dar bine ascuțit.

Și junghiul cu vlăstarul nou fecund
vor da în scurtă vreme-un ram rotund
Cu fructe-alese,… dar a trebuit
Să vin-un grădinar cu un cuțit
Că-n lumea asta plină de rotunduri
Cuvântul Viu lucrează doar în unghiuri.

Concluzia spre care-ncet pătrund
e că în pildă totul e rotund,
cum vrem și nouă viața să ne fie:
confort, seninătate, poezie,
dar vine unghiul tâlcului și crapă
rotundul pildei, dacă dă de apă.

Înțelepciune e să ști să pui
și unghiul și rotundu-n locul lui,
când pilda și cu tâlcu-s înțelese
ai coșul plin de roadele culese.
Creația e pilda, e rotundul,
Hristos vestit ca răstignit e unghiul.

Imaginea este din Galileea, Israel, 30 aprilie 2023, din kibuțul în care am locuit primele 4 nopți ale călătoriei noastre.
Ideea este de la un poet rus Pavel Kogan, citat într-o altă carte: (De mic copil nu mi-a plăcut rotundul și încă de pe-atunci iubeam doar unghiul.)
Am inversat-o!

Băiatul egiptean

„Liniștea (prosperitatea) nebunilor îi pierde.” sau „mulțumirea de sine îi distruge pe cei proști” Proverbe 1:32
Când am fost în Israel în luna mai 2023, am mers cu lecțiile învățate.
Fusesem în 2017 la invitația sorei Rivka și ne-am întors acasă atunci cu dorința de a merge înapoi cat de repede posibil.
Dar au urmat două nunți, trei operații, pandemia, războiul (cu refugiați), trei nepoți și visul s-a tot amânat.
Dar nu am încetat între timp să învăț geografia Israelului, să recitesc Biblia având deja imagini ale locurilor destul de multe în care fusesem în 2017, să-mi fac un plan al locurilor pe care urma să le vizităm la proxima ocazie și să învăț chiar puțină ebraică (cu serialul Shtisel mai ales).
Ocazia a venit în 29 aprilie 23, dar a trebuit să tăiem de pe listă mai multe obiective datorită timpului scurt de numai o săptămână.
Ce am păstrat pe listă au fost obiective importante la care m-am gândit mult, pentru că am avut la ce mă gândi, datorită abundenței de menționări ale respectivelor locuri în Vechiul Testament și a posibilității exact de identificare: Hațor, Bet-Șean, Bet-Șemeș, Azeca, Lachiș, Besor.
Mai ales Bet-Șean și Besor, locuri legate între ele prin întâmplările pribeagului David, un călător ca strămoșii lui: Avraam, Isaac și Iacov. Avraam, tatăl nostru spiritual.
Avram locuia la Beer Șeba, așa că zona aceea, bogată în întâmplări și bogată în semnificații, nu puteam să o ratăm. Am mai scris și repet: nu pentru încărcătura mistică am călătorit pe acolo (n-am simțit nimic …”trăiri”), ci pentru a înțelege mai bine textul scris și a-l localiza ușor cu mintea în cadrul geografic exact, pentru că fără să cunoști locurile atunci când citești, localizezi întâmplările într-un tablou pe care îl ai în minte. De exemplu, multe din războaiele despre care citeam în Vechiul Testament sau auzeam la adunare când eram mic, în capul meu se petreceau pe după Dealul Bisericii pe care îl știam așa de bine. Dar după ce am văzut locurile istorice exacte, am mutat Dealul Bisericii în Israel, ca să constat de altfel că seamănă tare bine și cu Hațorul și cu Lachișul, chiar la fel de înalt, numai că dealul din satul meu nu e așa de extins ca suprafață.
Mai ales pârâul Besor, atât de împletit cu viața lui David, pribeagul, am vrut să-l vedem. S-a întâmplat că exact când am văzut apa pârâului, o turmă cam de 100 de oi condusă de un băiat, trecea apa și când am ajuns noi după câteva minute, mirosul specific de oi și căcarezele de pe drum au completat imaginea arhaică, îndeosebi mirosul.
Când David a trecut pârâul Besor urmărind pe amaleciți împreună cu oamenii lui, situația personală a lui era aproape mai rea decât a lui Iov. Cetatea distrusă și arsă, copiii și soțiile luați ostatici, avere nimic, soldații lui în aceeași situație și spre deosebire de Iov care nu avea dușmani, oamenii lui David doreau să îl omoare pentru că datorită lui au ajuns în această stare. „Poporul vorbea să-l ucidă cu pietre.” Ca pe Moise, ca pe Ghedeon, ca pe Samson, prima dată ai de dușmani pe ai tăi.
O situație foarte grea, cu care majoritatea dintre noi ne confruntăm mai ales în tinerețe, când vedem viața în față de multe ori fără perspective și fără căi de a ne asigura un nivel de prosperitate dorit. Poate câteodată, cum a fost și în situația mea, când în tinerețe am avut o sănătate mai precară decât am acum. Neînțelepciunea și lipsurile de multe ori te împing la acțiune și tot de multe ori nu sunt îndeajuns pentru a avea succesul dorit și mulți nu îl au. Alții însă, împinși de nevoie muncesc din răsputeri și poate cu înțelepciune și ajung la succes. Dar oare numai nevoia, munca și înțelepciunea fac succesul? Binecuvântarea lui Dumnezeu care este peste toți oamenii este cheia succesului fără de care celelalte osteneli sau virtuți ar fi inutile. Iar dacă este binecuvântare și este de la Dumnezeu, binecuvântarea trebuie să se întoarcă Celui care a dat-o, asta e lecția din viața lui David.
„Țarina unui om bogat rodise mult.„
Într-un an desigur, poate după mulți ani de puțin.
Și nebunul a zis în inima lui: „vai ce prosperitate!” Și prosperitatea l-a pierdut. Mulțumirea de sine (liniștea).
Liniștea nebunilor îi pierde.
Hai să vedem ce-a făcut David cu prosperitatea!
Parcul național Ha Besor e la mică distanță de fâșia Gaza și exact în mijlocul zonei unde s-au petrecut măcelurile din 7 octombrie 2023, la cinci luni după ce am fost noi acolo. Am intrat în parc cu mașina pentru că este parcare în interior și poți merge cu mașina prin tot parcul, că e mare, așa că am mers cu mașina până la locul de trecere al pârâului. La fiecare Parc național la care am fost în acea săptămână, foloseam timpul înainte de a ajunge pentru a povesti pe drum despre întâmplările care s-au petrecut acolo. Am povestit soției despre Țiglag, cam pe unde e Țiglagul, pentru că plecasem din Beer Șeba ne-am dat seama de distanță, cum a traversat David Besorul, cum a găsit băiatul egiptean. Parcul Ha Besor e plin de palmieri, a tare frumos.
Ieri dimineață m-am gândit iar la băiatul egiptean. Secretul Victoriei lui David și evenimentul care a răsturnat total situația lui a fost găsirea pe câmp în pustie a unui băiat egiptean abandonat de stăpânul său, băiat care nu mâncase și nu băuse nimic timp de trei zile și trei nopți. A fost miracolul care a întors istoria lui David. Hrănit și adăpat, băiatul a „înviat” și a fost călăuza armatei. (Cum amintește acest băiat de Domnul Isus Cristos care a fost mort trei zile și trei nopți și înviat din morți a devenit Călăuza poporului?) David a recuperat nu doar ce era al lui, ci toată prada pe care o luaseră Amaleciții din două țări, din țara lui Iuda și din țara filistenilor. O pradă foarte mare. Datorită băiatului egiptean.
Cu doar 400 de oameni.
A recuperat tot pentru că amaleciții nu ucideau. David s-a întors înapoi plin de bogății și prima dovadă a caracterului său Cristic a fost când a împărțit prada cu cei care nu putuseră să treacă părul Besor. Nu e vorba că nu au putut să îl treacă, pentru că e un rău micuț, care se trece cu piciorul, ci mai bine zis nu au vrut să meargă mai departe pentru că erau foarte obosiți. Să nu uităm că toți cei 600 de oameni tocmai sosiseră de la Bet Șean, din nordul Israelului de lângă Marea Galilei, un marș de 3-4 zile. Iar pe lângă pârâul Besor erau pomi, sunt și acuma, și umbră și cu siguranță izvoare de apă și fântâni cum în Israel erau prin toate luncile și în apropiere de toate râurile. Loc bun de odihnă pentru niște oameni obosiți. Cred că nici eu nu aș fi mers mai departe.
Apoi lucrul uimitor este că David a împărțit prada cu bătrânii lui Iuda.
Situația familiei lui nu era foarte roză. Toată lumea știa că străbunica lui era moabită și moștenirea familiei lor de fapt fusese răscumpărată prin actul de căsătorie al moabitei și că de fapt bunicul lui natural nu era stăpânul pământului pe care îl lucra, ci un suplinitor numit răscumpărător, pe nume Boaz. O situație de două ori stranie, deși menționată în legea lui Dumnezeu ca excepție: odată, dacă moare soțul, fratele sau ruda cea mai apropiată trebuie să asigure cu urmaș și să ia de nevastă pe văduvă, dar ciudățenia este că nu scria că ce se întâmplă dacă această văduvă este străină. Și pentru că nu era nici o interdicție, Rut a acționat în virtutea dreptul legal de „a ridica numele mortului în moștenirea lui„. Dar David purta doar numele lui Elimelec și după sînge era din Boaz și din Moab. Învățătură pentru noi că „ceea ce nu a putut face legea a făcut Dumnezeu„….sau că și David purta numele mortului Elimelec și moștenirea, dar sângele era de la Boaz,….să purtăm și noi memoria, numele și moștenirea Tatălui, chiar dacă suntem înfiați…..dar să ne întoarcem la faptele lui David.
A luat pradă și a trimis bătrânilor lui Iuda. Iarăși o imagine a Domnului Isus care „a luat robia roabă și a dat darul oamenilor„. Robia în acest caz erau amaleciții înrobitori, cei care au fost luați robi, distruși și recuperată prada și dată celor din jur.
Noi ce recuperăm? Iată întrebarea pentru cugetul nostru: să recuperăm timpul, să recuperăm necunoașterea, să recuperăm răceala, să recuperăm nepăsarea.
Avem în capul nostru un pârâu Besor, unde o treime din soldați cedează, nu mai vor să treacă. Avem o avuție întreaga de „trebuie” și de „ce bine ar fi” și de „ce păcat că nu-i așa”, furată de amaleciții (lingușitorii) vremii noastre, avuție pe care trebuie să o recuperăm. Mai ales timpul. Și apoi din ceea ce am recuperat, să ne facem slujba de iobag și să dăm celor din jurul nostru: o explicație, o înțelegere, un cuvânt, o lacrimă, o rugăciune, un timp mai ales, un timp petrecut cu el.
Am învățat la cei aproape 60 de ani spre care mă apropii, că nici un om nu îți spune niciodată durerea din suflet în mod voluntar. Rareori cineva îți dă telefonul să-ți spună „să vezi ce necaz am”. Fiecare ține necazul pentru sine și ca să îl auzi trebuie să te duci să stai cu el, dacă nu șapte zile, ca prietenii lui Iov, poate o oră-două să îl asculți, să-ți deschizi inima și urechea și să-l lași să zică.
Dacă ai deplină cunoștință, dacă Dumnezeu ți-a dat harul dragostei de cuvânt și nu ai disprețuit bogățiile de înțelegere din Scriptura Lui, cu siguranță vei putea să faci câte un cadou celor din Betel, celor din Hebron, celor din Anatot și și celor din toate locurile pe unde le străbatuse David cu oamenii săi.
Pentru că tot ce ai nu-i al tău, tu erai fără nimic atunci, nu aveai când ai venit de la Bet-Șean la Țiglag.
Tot ce ai se datorează băiatului egiptean.
Avem și noi în inima noastră, pe cei din Hebron, pe cei din Anatot, pe cei din Betel, o hartă de relații, chiar dacă trăim în România sau prin lume, prin credință trăim conform lui David și a modelului său într-un Israel al minții, din care nu ne poate da nimeni afară, pentru că Dumnezeu ne-a lăsat ca model de credință, încă înainte de modelul desăvârșit arătat în persoana celui numit Isus, dar recunoscut Unsul.
„Țarina unui om bogat rodise mult„, probabil aceeași pildă ca și întâlnirea providențială cu băiatul bolnav pe câmp.
Să ne imaginăm puțin ce s-ar fi întâmplat dacă David nu ar fi dat nimic nimănui?
Dacă ar fi gândit așa: „suflete ai multe bogății strânse pentru mulți ani, veselește-te….„
În țara filistenilor. Rob la Achiș.
Dar David știa că tot ce a primit e cadou de la Dumnezeu și e pentru alții, nu pentru el.
Cred că nu îi ieșea din minte imaginea băiatului leșinat găsit pe camp cu care s-a făcut una și probabil cu care s-a și asemănat pentru că nici el nu era într-o situație mult mai bună ca a acelui băiat.
De aceea să nu uităm nici noi să ne facem una cu El, cu Domnul Isus Cristos într-o moarte asemănătoare cu a lui, o moarte voluntară, căci nimeni nu ne ia viața, ci noi trebuie să ne-o dăm pentru El.
Pentru David întâlnirea cu băiatul egiptean a fost kilometrul zero al cugetului său.
De-acolo i-a plecat gândul și nu a socotit ca un lucru de apucat toată averea pe care a răscumpărat-o.
Noi avem ca și sursă a binecuvântări noastre pocăința, renunțarea la sine și la eul nostru, contopirea cu părtășia suferințelor lui Cristos, a disprețului și a prigoanei lui. Pentru că David, doar prin băiatul egiptean i-a învins pe amaleciți. Să băgăm de seamă: Avram a fost în Egipt, Isaac a fost în Egipt, Iacob a fost în Egipt, Moise a fost în Egipt și pentru a completa acest puzzle al pildelor și a fi aliniat în simboluri cu Moise și cu cei trei patriarhi, chiar domnul Isus a fost în Egipt, domnul Isus este „băiatul egiptean” într-un fel.
Cam cu aceste lucruri în cap am trecut pârâul Besor, deși nu-mi amintesc să fi spus totul atunci pentru că timpul era foarte scurt, trebuia să ajungem în aceeași zi și la Ascalon (și am și ajuns), am trecut și pe lângă Gaza, cu emoții pentru că se mai cu rachete din când în când înainte, dar în mintea mea se amestecau trupul lui Saul spânzurat pe zidurile Bet Șeanului, vedeam tinerii din Iabesul Galaadului venind să ridice trupul lui Saul, vedeam trupa lui David mărșăluind de la nord la sud și găsind Țiglagul în ruine, vedeam amaleciții chefuind și chiuind de bucurie (și o doamne, cum îi vedem și în zilele noastre pe toți lingușitorii mai ales când reușesc planurile, cum râd și se felicită) îi vedeam pe cei 200 de obosiți stând la umbră pe lângă pârâu, și mai ales vedeam băiatul egiptean leșinat pe care stăpânul său îl abandonase. „Disprețuit și părăsit de oameni” ca Domnul Isus, a fost înviat și a adus poporului o mare izbăvire.
Tu ce faci cu prosperitatea?
Prosperitatea e testul nebuniei sau înțelepciunii cuiva.
Dacă David s-ar fi pocăit atunci când nu avea nimic, nu ar fi avut la ce să renunțe. Dar așa cum atunci când l-a trimis pe Petru în lucrare, Domnul isus i-a dat o pescuire uriașă, ca să-l întrebe apoi: „Mă iubești tu mai mult ca pe aceste lucruri?” și lui David i-a dat bogății la care să renunțe, o imagine a cerului părăsit de Domnul Isus, care s-a făcut „sărac” pentru noi.
Și la fel și noi, dacă am primit un anumit grad de sănătate sau am ajuns o anumită vârstă sau un anume nivel de prosperitate sau la o cunoaștere a Cuvântului lui Dumnezeu și o înțelegere mai înaltă, toate acestea nu sunt pentru noi, pentru a le irosi în nerodire sau pentru a ne gâdili la un cuget adormit, că cică Dumnezeu de aceea ni le-a dat, că ne iubește. Nu, nu, ci să facem ca David, ca Domnul Isus, s-au făcut săraci.
Aceleași idei, în formă asemănătoare, audio:

Înregistrare din adunare 19 noiembrie 2023

Cauzele principale ale neacceptării lui Hristos (de către evrei), VF Marținkovschi (9.)

„De ce nu credeţi în Isus Hristos?” am întrebat-o pe o fată evreică la Luţk (Polonia), „fiindcă nu puteţi sau nu vreți să credeţi?” — „Desigur, fiindcă nu pot crede”, mi-a răspuns ea. „Încă din copilărie ni s-a povestit viaţa lui Isus „Toldot Ieșu”, în care se spune că Isus este un înşelător care abate de la drumul cei drept”. — „Într-un astfel de Mesia, fireşte, nici noi n-am putea crede”, am spus eu, „dar în Evanghelie se aduce o mărturie istorică, scrisă de ucenicii Săi, şi ea ne se dă chipul unui mare învăţător al adevărului şi al unui Neprihănit desăvârşit». — «Da, într-un astfel de Mesia aş putea crede», a răspuns fata şi şi-a exprimat hotărârea de a lua cunoştinţă de Evanghelie.
Asemenea acestei fete, mulţi evrei nu cred în Hristos din necunoaştere. Ei sunt gata să credă, însă nu au cunoaştere.
Dar de ce nu cred în Hristos evreii instruiți, care deja cunosc Evanghelia? lată, avem în faţă cartea învățatului evreu I. D. Klauzner, profesor la Universitatea din Ierusalim, sub denumirea de «leşu Ganoţri» (Isus din Nazaret). Ea reflectă viu modul de gândire al intelectualităţii evreieşti. Autorul cunoaşte bine Evanghelia. În ampla sa lucrare el demonstrează că tratatul „ «Toldot Ileşu» nu are nici o valoare istorică şi nu reprezintă altceva decât o născocire duşmănoasă, apărută nu mai devreme de sec. al V-lea după Hristos drept răspuns «creştinilor» care-i persecutau pe evrei în Evul mediu. Spre deosebire de raționaliştii radicali din timpurile noastre, autorul confirmă, pe baza literaturii evreieşti talmudice vechi, faptul existenţei istorice a lui Hristos. Autorul îl recunoaşte pe Hristos drept un mare învăţător evreu de etică. El nu împărtăşeşte tradiţia fanatică ce interzice chiar şi rostirea numelui lui Isus şi recomandă Evanghelia drept sursa directă cea mai veche şi mai bună pentru cunoaşterea învăţăturii lui Hristos şi drept cea mai bună carte pe probleme de etică. Răstignirea lui Hnistos el o consideră nedreaptă («deşi corespunde justiţiei din acea vreme»).
Dar nici el nu crede în Hristos ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Cu toate că Evanghelia vorbeşte clar în favoarea acestei credinţe în cuvintele şi faptele lui Isus, autorul respinge toate aceste mărturii — după cum crede el sincer în numele ştiinţei şi religiei iudaice. La o studiere mai atentă a acestei cărţi, vedem însă că, în principalele concluzii filozofice, sub numele de știință ni se propun raţionamentele reticente neîntemeiate ale teologilor «creștini» liberali și opiniile personale, neargumentate, ale autorului. Însuşi chipul lui Hristos este redat în această lucrare nu aşa cum e înfăţişat în Evanghelie, ci este subiectiv deformat în aşa măsură că şi noi, creştinii, n-am putea să credem într-un astfel de Mesia — nedesăvârşit nici în cuvânt, nici în faptă, care a murit şi nu a înviat.
Fără nici un fel de dovezi autorul neagă nașterea lui Hristos în Betleem. Prin argumente forţate, neconvingătoare, el afirmă, contrar mărturiei clare a Evangheliei, ca loan Botezătorul nu l-a recunoscut pe Hristos drept Mesia.
Cât de subiectiv ciunteşte autorul Evanghelia, aplicând «metoda foarfecelon», o arată următorul fapt: cuvintele spuse de Hristos pe cruce «lartă-i, Tată, că nu știu ce fac», după părerea profesorului Klauzner, n-au fost spuse deloc, deoarece ele «pentru Hristos sunt de neconceput în împrejurări atât de groaznice». Minunile lui Hristos. inclusiv minunea învierii Lui, el le neagă fără nici un argument.
Într-un cuvânt, el neagă tot ce confirmă calitatea supranaturală, mesianică a lu: Hristos.
La începutul cărții, autorul promite să facă o descriere pur ştiinţifica a vieţii lui Hristos, şi lucrarea într-adevăr conține mult matenial ştiinţific valoros. În negarea nefondată a minunii, însă, acest caracter ştiinţific lipseşte. «De ce consideraţi legendă minunea învierii lui Hristos?», l-am întrebat pe profesor. «Fiindcă eu în genere nu cred în supranatural. Exact aşa neg şi minunile din Biblia noastră…»
Aşadar, motivul principal al nerecunoaşterii Evangheliei în această carte este că autorul neagă minunile Bible: (adică ale religiei sale iudaice) în aceeaşi măsură ca și minunile din Evanghelie. În critica Evangheliei el face referiri la ştiinţă şi la religia iudaică, dar, cu părere de rău, în concluziile sale finale dă dovadă atât de lipsa unei metode ştiinţifice obiective, cât şi de fidelitate faţă de iudaismul adevărat, cel biblic.
Conform datelor teoriei cunoaşterii (gnoseologiei), ştiinţa nu neagă supranaturalul (transcendentalul), ci chiar ne aduce la necesitatea lui!. De aceea, geniile ştiinţei, cum ar fi Pascal, Newton, Pirogov, Vladimir Soloviov, recunoşteau supranaturalul, şi anume, minunile Vechiului şi Noului Testament.
Pe de altă parte, însă, adevăratul iudaism, fireşte, împărtăşeşte credinţa în minune, deoarece ea este bazată pe Biblie — revelaţia despre Dumnezeul cel viu, «care face minuni».
Cartea aceasta¹ dă la iveală într-un mod caracteristic necredinţa intelectualului evreu şi arată că el neagă minunile Evanghelie: nu pentru că rămâne iudeu, ci pentru că a încetat să mai fie iudeu în adevăratul sens biblic al acestui cuvânt, şi prin aceasta se adeveresc cuvintele lui Hristos spuse de El evreilor: «Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele? (loan 5:46-47).
Aşadar, poporul evreu simplu nu crede, fiindcă nu cunoaşte. El cinsteşte Biblia, dar nu o citeşte. Intelectualul evreu, dimpotrivă, cunoaşte, dar nu crede. El citeşte Sfânta Scriptură, inclusiv Evanghelia, dar nu o cinsteşte şi atotputernicia lui Dumnezeu n-o recunoaşte. «Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu», a spus Hristos saducheilor, raţionaliştilor din vremea Sa (Mat. 22:29).
Pe evrei îi împiedică să-l accepte pe Hristos ori cunoaşterea insuficientă, ori credinţa insuficientă în Dumnezeu şi proorocii Lui. Această necredinţă poate fi «de bună credinţa», întrucât se bazează pe îndoiala sinceră în numele Adevărului, pe care îl caută cinstit. Dar ea încetează să mai fie de bună credinţă atunci când neagă Adevărul «în numele său», în numele părerilor şi gusturilor sale. Nu noi, desigur, trebuie să judecăm ce fel de necredinţă manifestă un om sau altul (mai bine să judece el despre aceasta), dar iată ce spune Hristos despre necredinţa perfidă: «Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa… Ştiu că n-aveţi în voi dragoste de Dumnezeu» (loan 5:39,40,42).
La Paris, după o prelegere a mea pe tema dată, un evreu mi-a spus:
«Dumneavoastră uitaţi istoria. Evreii nu l-au putut accepta pe Hristos din cauza ideii naţionale: ei se temeau de subjugarea străină («vor veni romanii Şi ne vor aservi»).
În realitate, tocmai după ce evreii l-au respins pe Hristos (noi afirmăm că şi ca urmare a acestui fapt) au venit romanii şi au subjugat poporul şi ţara. Acestea sunt fapte ale istoriei, Şi nu trebuie să uităm nu numai istoria ideilor, ci şi istoria faptelor.
Totodată, însăşi ideea aceasta naţională devine lipsită de temei şi eronată atunci când naţia este un scop în sine, valoroasă prin ea însăşi, iar religia doar un mijloc pentru nație, căci cu adevărat, dacă Dumnezeu nu e pe primul loc la un popor, atunci nu-L are deloc. Scriitorul evreu Montefiore îi reproşează, pe bună dreptate, profesorului Klauzner că el subordonează în cartea sa ideea religioasă intereselor naţionale.
Evreii care gândesc şi care cunosc Noul Testament recunosc nedreptatea negării lui Hristos și vorbesc tot mai deschis despre aceasta. Astfel, la Praga, în 1931, la Casa Studenţilor, după o prelegere a mea în faţa unui numeros auditoriu alcătuit din studenţi evrei, unul dintre ascultători a ieşit în faţă şi a spus: «Noi, evreii, trebuie să recunoaştem că respingerea lui Isus Hristos de către strămoșii noștri a fost o greşeală etică». Nimeni dintre studenţii evrei nu l-a contrazis.
Nu demult, în America, un evreu le-a propus în presă conaţionalilor săi să se revină asupra «cazului Hristos» şi pentru aceasta să se convoace un nou Sinedrion, precum și experţi în domeniul religiei şi ştiinţei atât iudei, cât şi creştini.
Nu rareori evreii chiar încearcă să scuze greşeala poporului prin aceea că, chipurile, Hristos a fost răstignit de către «conducătorii orbi», clasa guvernantă, burghezia din acele timpuri etc.
Din această recunoaştere decurge o importantă consecinţă de ordin practic: dacă Hristos a fost respins pe nedrept, atunci evreii de azi nu numai că trebuie să recunoască deschis, ci şi să lichideze în fapt această nedreptate: ei trebuie să-l accepte pe Hristos şi învăţătura Sa.

În caz contrar, ei continuă să susţină un neadevăr ce apasă conştiinţa poporului.

1. Critică mea scurtă la cartea prof. Klauzner, în lumina ştiinţei şi a Bibliei, am expus-o în articolul «leșu Ganoţri». A fost publicat în reviste germane, engleze şi ruse, a apărut și în broşură aparte în ebraică la Ierusalim, 1932, Jerusalem, P.O. Box. 632).

Deșertificarea minții

„…să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu” Efeseni 4:17
Ploaia în Biblie este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu.
Pământul este o imagine a inimii omului, a sufletului.
Pământul udat este o imagine a omului credincios, care cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu, meditează la el, îl crede și trăiește conform acestuia.
Pământul uscat, deșertul, este o imagine a omului firesc, carnal, lipsit de preocuparea cu Cuvântul lui Dumnezeu și preocupat doar de activități care țin de fizicul lui.
Mai avem în Scriptură imagini ale transformării deșertului în grădină dar și descrieri, din păcate dovedite istoric ale transformării unei țări ca o grădină într-un deșert arid.
Omul care meditează la Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu un pom sădit lângă un izvor de apă, apa fiind imaginea Cuvântului.
Omul care se înstrăinează de Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu un om care ” ….este ca un nenorocit în pustie și nu vede venind fericirea; locuiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat și fără locuitori. ” Ieremia 17:6
Cum ajunge omul ca un pustiu, ca un deșert? Prin influență, prin acomodare, prin atașament de oameni:
„Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul!‘ Ieremia 17:5
Deșertificarea a început odată după cădere, apoi din nou după potop și oamenii au devenit tot mai înstrăinați de porunca lui Dumnezeu, o generație după alta.
Deșertificarea are loc și prin expunerea sufletului la educația ateista în școală, la educația darwinistă.
Deșertificarea este continuată în viață prin lipsa obiceiul lui sănătos de hrănire cu cuvântul lui Dumnezeu și de a te înconjura cu oameni obișnuiți să se hrănească la fel cu acest Cuvânt.
Cuvântul este pus la îndoială, este negat și omul devine nepăsător față de Biblie.
Mă uit la acest proces de deșertificare a minții în mediul religios numit evanghelic.
De ce au devenit adunările biblice, biserici reformate, (de fapt bisericile reformate sunt biserici catolice reformate doar)?
Într-un timp foarte scurt s-a trecut de la creștinismul biblic la creștinismul mort.
Cum?
Prin înlocuirea cuvântului lui Dumnezeu cu muzica, prin abandonarea spiritului de analiză și de cercetare a unui text și reluarea lucrurilor vomate de strămoșii noștri: slujba, mistica locului sfânt, a personajului sfânt, a pereților pictați și a prostiei împopoțonate. Că cică ei simt și trăiesc prezențe.
Fără fumuri și bubuieli nu simt nimic și se plictisesc repede și de alea.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie gândit, înțeles, explicat, cu avertizările și promisiunile din El, cu Planul, cu Hristosul profețit răstignit și răstignit mai apoi, cu noi ca și El, Hristosul trebuie ascultat, iubit și așteptat, fără aceste lucruri sufletul se deșertifică. În sunete de tobă și de chitară se deșertifică, cum sufletele strămoșilor noștri s-au deșertificat în pslamodieri de slujbe neînțelese.
Numai prostia a fost reformată în 1517, biserică reformată nu trebuie privită ca model, ci ca apostazie.
Adunările biblice nu sunt ca cele reformate.
Credința nu s-a schimbat, nu trebuie reformată, e tot aceeași Biblie.

Hristos și evreii, de Marținkovski, reluare publicare carte

În 17 octombrie 2021 am întrerupt publicarea în serial a cărții „Hristos și evreii”.
Încă era pandemie, războiul din Ucraina nu reizbucnise, lumea n-avea acest fel de gânduri.
Pentru că vreau să reiau restul de carte rămas nepublicat, am pus în postarea trecută pagina de wikipedia în limba rusă a fratelul Marținkovsky pentru informații despre el.
Paginile care urmează sunt foarte interesante, tratează într-un mod extrem de calificat problema credinței în Mesia, a antisemitismului, a sionismului, din mai multe puncte de vedere: evreiesc, ateu, din punctul de vedere al creștinismului mort (istoric) și din punctul de vedere al creștinismului biblic. Cartea dă de lucru la creier cum s-ar zice.
Într-o lume cu minți pe loc repaus, abordarea fratelui Marținkovsky sper să urnească la marș anumite creiere.
Între timp pandemia s-a terminat, au început două războaie și interesul pentru subiectul evreii e tot mai crescut. Treptat-treptat, observ că și cei mai mistici predicatori trec la temă, să nu mai zic de cei cu agendă carismatică, stranie asociere.
Dar fericită, aș zice, că pe ceva ușă trebuie să iasă oamenii din colivia prostiei. Iar ușa prorociilor biblice nu e una oareșicare. Dacă Filip a început de la Scriptura aceasta și l-a propovăduit pe Isus famenului, am încredințarea că de la orice ar fi citit omul în carul lui, Filip ar fi putut începe.
Că după ce începe omul să gândească, chiar diavolul este surprins de de cât de încăpățânați (pardon inflexibili) ajung evadații lui, vezi cazul Iov.
Eu am scăpat de calvinism după ce am auzit o prelegere de-a lui Cristi Moisescu din Apocalipsa.
Am fost gazda acelei prelegeri acum 10 ani, a fost Cristi la noi acasă și ne-a fermecat cu o abordare care acum văd că devine comună, deși până la limpezimea de minte a lui Cristi, predicatorii ăștia intoxicați de azi mai au multe de curațat de pe discuri.
Sper să scape și ei de calvinism, de misticism, de emoționalism, că de simonie nici n-am curaj să mă rog să scape, ar trebuie să învețe o meserie. Dar sper, că au mai fost pastori care au scăpat de clericalismul din capul lor.
Iată că au trecut aproape 100 de ani de la naționalismul antisemit românesc care a germinat mișcarea legionară. Legionarii au fost nimiciți cu tot cu ideile lor și acum cei ce scriu pe net sunt filosemiți, culmea, chiar și poziția oficială a conducerii României (n-o comentez, doar observ) este pro-Israel. Un paradox, o minune.
Dacă ar învia din morți Nae Ionescu, Goga, chiar Eminescu și nu mai zic cine, s-ar sinucide instant.
Ceea ce a făcut Dumnezeu este peste puterea de prevedere a oricăror „observatori politici”.
Și pentru că am amintit de Nae Ionescu, binecuvântată-i fie uitarea, partea care urmează din cartea lui Marținkovski explică tare bine dilema antisemită a lui și a vajnicilor ortodocși ruși, români, ucrainieni. Să ne amintim că cele mai teribile pogromuri împotriva evreilor în Europa au avut loc în Imperiul Rus, chiar în Moldova a fost Pogromul de la Chișinău (Orașul măcelului) cu decenii înainte de Hitler.
Toate aceste fapte au avut argumente filozofice strâmbe, amintiți-vă de „Iehuda patet” a lui Nae Ionescu, magistral promovată de Mihail Sebastian, prin acceptarea acelei prefețe.
Antisemitismul a fost fundamentat teologic de „agurida” teologiilor necoapte, pe jumătate, ca strugurii verzi ai semi-gândirii, de neînțelegerea Bibliei. Cum cred că va fi și destinul acestor neogânditori proisrael, care țin predici pe 2000 de euro și se vor opri din rațiune când vor intui că riscul ca ascultătorii să înceapă să gândească le va periclita autoritatea și câștigul. Nu cred că li se vor coace strugurii.
Personal nu voi înceta niciodată să ațâț omul la gândire, pentru că numai prin gândire și analiză de text biblic poate ajunge orice om la credință și pocăință adevărată și Dumnezeu își poate arata slava, cum zicea Moise, nu pedepsind poporul, ci iertându-l.

Cum am ajuns să dau de fratele Marținkovsky? Prin anii 90, când am fost de mai multe ori al Moscova, am luat legătura și cu frații evanghelici-baptiști neînregistrați. Am primit multe cărți de la ei și în unele din ele am găsit citate de Marținkovsky. Cartea Hristos și evreii a fost scrisă în 1932 în Israel iar în limba română a fost tipărită la Chișinău în anii 90. Eu am cumpărat-o de la un anticariat online din România. Nu am găsit textul online.

Vladimir Filimonovici Martsinkovsky, Biografie

sursa: wikipedia

Vladimir Martsinkovsky sa născut în 1884 în satul Derman , provincia Volyn a Imperiului Rus . La un an după nașterea lui Vladimir, familia sa s-a mutat la Grodno ^[1] . Mama lui era fiica unui preot ortodox și l-a crescut pe Vladimir în spirit creștin. În Grodno a existat o comunitate baptistă , ale cărei întâlniri a participat Vladimir ca elev de liceu ^[2] . Citea adesea Sfânta Scriptură împreună cu bunicul său . Cunoscând Evanghelia și asistând la slujbe, Vladimir a observat că cititorul a ratat multe. Ca răspuns la întrebarea nepotului său, bunicul a răspuns că oamenii nu trebuie să știe totul ^[3] .

În 1902, după ce a absolvit gimnaziul cu medalie de argint, Martsinkovsky a intrat la Facultatea de Istorie și Filologie a Universității din Sankt Petersburg , de la care a absolvit cu onoare ^[4] .

La începutul vieții sale de student, Vladimir nu era pe deplin creștin și, întrebat despre credința în Hristos, a răspuns că nu contează pentru el ^[4] . La universitate, l-a cunoscut pe Pavel Nikolai  , fondatorul Mișcării Creștine Studenți Ruse (RSCM). Datorită lui Nikolai, în 1904 Vladimir Martsinkovsky a experimentat o convertire la Hristos. „ Hristos – să mă trăiască, să mă mântuiască, să mă iubească – a devenit o realitate ”, a amintit Martsinkovsky ^[5] .
După ce a experimentat o schimbare în viziunea sa asupra lumii, a devenit pasionat de ideea de „ a merge la oameni ”. În timpul sărbătorilor, Vladimir Martsinkovsky a călătorit de-a lungul Volgăi cu o cutie de literatură creștină, distribuind-o prin satele din jur ^[6] .

După terminarea studiilor în 1907, a predat literatură în gimnaziile pentru bărbați și femei din Grodno ^[7] . RSHD în creștere avea nevoie de miniștri, iar în 1913 Pavel Nikolai l-a invitat pe Martsinkovsky să lucreze în această mișcare la Moscova. El a fost de acord. Rudele lui Martsinkovsky au perceput ca o nebunie schimbarea de la un loc de muncă destul de prestigios, promițător, la un viitor incert, dar nu l-au putut descuraja ^[8] .

Ca unul dintre liderii RSHD, Vladimir Martsinkovsky a participat la conferința YMCA din SUA în 1913 și a devenit membru al organizației. I s-a oferit să servească drept coordonator al YMCA din Moscova și i s-a oferit un salariu ^[9] . În calitate de reprezentant al YMCA, Martsinkovsky a vizitat instituții de învățământ superior din Rusia și a călătorit pe scară largă cu prelegeri creștine. Unele dintre aceste prelegeri au fost publicate ulterior ca broșuri, articole și cărți separate (a se vedea secțiunea Bibliografie ). Vladimir Martsinkovsky a predicat cu succes atât țăranilor din interior, cât și inteligenței metropolitane. El cunoștea bine nu numai Biblia, ci și Sfânta Tradiție Ortodoxă , citându-i adesea pe „ Părinții Bisericii ”. Prelegerile erau adesea însoțite de muzică, uneori Martsinkovsky însuși cânta la vioară ^[10] . 

De asemenea, a participat la lucrările Societății Religioase și Filosofice numite după Vladimir Solovyov , a menținut comunicarea cu bătrânii Schitului Optina ^[6] și s-a întâlnit cu Pavel Florensky .

În Rusia Sovietică
După venirea bolșevicilor la putere, Vladimir a continuat să susțină prelegeri pe teme creștine; a participat și la dezbateri antireligioase, apărând pozițiile creștinismului . Martsinkovsky a fost prezent ca invitat la Consiliul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse in anii 1917-1918 , ceea ce nu a justificat sperantele sale de reformare a Bisericii Ortodoxe Ruse ^[11] .

La începutul Războiului Civil , s-a trezit în Samara , care fusese îndepărtată de Moscova de ostilități pentru o lungă perioadă de timp. Prelegerile lui Martsinkovsky au fost un succes și, datorită solicitărilor studenților de la Universitatea Samara , în 1919, a primit o profesie de profesor în departamentul de etică a universității. Acolo, la Samara, la 11 mai 1919, a fost arestat după o prelegere „Putem trăi fără Hristos?”, în care a numit ateismul nebunie ^[12] . A doua zi a fost eliberat pe propria răspundere ^[5] .

În toamna anului 1919, Martsinkovsky s-a întors la Moscova, de unde a plecat într-o excursie în orașe de provincie cu prelegeri. În 1920, la o dezbatere la Muzeul Politehnic din Moscova, împreună cu alte câteva personalități religioase, a acționat ca un adversar al lui Anatoly Lunacharsky . Dezbaterea a fost precedată de o prelegere a lui Lunacharsky „De ce nu ar trebui să crezi în Dumnezeu” și de o prelegere de răspuns a lui Martsinkovsky „De ce ar trebui să crezi în Dumnezeu”. Martsinkovsky a câștigat disputa ^[13] .

În septembrie 1920, Vladimir Martsinkovsky a fost botezat în credință de către predicatorul menonit Jacob Tevs, dar nu s-a alăturat Bisericii Protestante, ci a rămas în Ortodoxie ^[14

În concluzie 

Mama și sora lui au venit la Moscova să-l viziteze. Au închiriat împreună un apartament și au început să-și îmbunătățească viața de zi cu zi, dar pe 4 martie 1921, Martsinkovsky a fost arestat din nou. A fost ținut într-o celulă dintr-o subdiviziune a Cecai, unde se aflau cu el aproximativ 70 de persoane, majoritatea prizonieri politici. Vladimir Martsinkovsky a organizat „lecturi de duminică” și prelegeri pentru ei ^[5] .

Pe 11 aprilie, a fost transferat la închisoarea din Tagansk , unde, pe lângă criminali, au fost ținuți și reprezentanți de seamă ai Bisericii Ortodoxe Ruse (inclusiv fostul procuror șef al Sfântului Sinod Alexander Samarin , mitropoliții din Kazan Kirill (Smirnov) și Serafim de Varșovia (Chichagov) , arhiepiscopul Samara Philaret (Nikolsky) și alții). Autoritățile închisorii au alocat o sală de cult pentru deținuții ortodocși. Martsinkovsky i-a vizitat, dar mitropolitul Kirill nu i-a permis să se împărtășească din cauza recentului său botez printre protestanți ^[5] .

În închisoare, Martsinkovsky a stăpânit legatoria, a urmat cursuri de engleză și a luat lecții de ebraică de la unul dintre prizonierii evrei. A organizat un grup pentru a citi Evanghelia ^[15] . A fost eliberat la 14 octombrie 1921 după mai bine de șapte luni de închisoare ^[5] .

Expulzarea
În ciuda abonamentului acordat la eliberare pentru a fi conștient de interzicerea agitației și a activităților organizatorice în rândul tinerilor, odată liber, Vladimir Filimonovici a început din nou să țină prelegeri și să lucreze în cercurile studențești [16 ^] . Potrivit lui N. Sokolova (fiica teologului și istoricului ortodox Nikolai Pestov ), ​​tatăl ei a devenit credincios după ce a participat la o prelegere susținută de Martsinkovsky în toamna anului 1921 ^[17] . Ieșind din prelegere, soldatul Armatei Roșii Nikolai Pestov și-a rupt carnetul de partid. A început să frecventeze un cerc studențesc, unde și-a cunoscut viitoarea soție. Cu timpul, Pestov a devenit un creștin zelos ^[10] .

În iarna lui 1922, Vladimir Martsinkovsky a vizitat Kremlinul, încercând fără succes să legalizeze Uniunea Studenților Creștini ^[18] . În aceeași perioadă, el a fost angajat în cercetări științifice în departamentul de manuscrise al Bibliotecii Publice Ruse cu privire la problema autenticității textelor Evangheliei (mai târziu, pe baza acestui material, a publicat cartea „Este de încredere Evanghelia?”). ^[19] [18] .

La sfârșitul anului 1922, Martsinkovsky a ținut prelegeri la Odesa, dar a fost chemat de urgență la Moscova. La sosire, a aflat că apartamentul său a fost percheziționat și, în curând, a fost chemat la GPU . Aici au luat angajamentul scris de a nu-l părăsi, iar mai târziu au anunțat deportarea lui din URSS pentru trei ani. I s-au dat zece zile să facă bagajele și să plece. La sfârşitul lui aprilie 1923 ^[20] Vladimir Martsinkovsky a plecat la Praga ^[21] . Expulzarea sa a completat deportarea pe scară largă a intelectualilor din Rusia Sovietică („ Nava cu aburi filosofic ”) ^[20] .

Vladimir Martsinkovsky a ținut prima sa prelegere ca emigrant de îndată ce a părăsit URSS – la Riga pe drumul (prin Grodno natal ) către Praga ^[22] .

În emigrația rusă erau mulți tineri, iar Vladimir Martsinkovsky și-a început activitățile obișnuite în cercurile tineretului creștin (existând deja la Paris, Berlin, Praga). A devenit unul dintre inițiatorii primului congres organizatoric al Mișcării Creștine Studențești Ruse străine (RSCM) în orașul Přerov ( Cehoslovacia ) în 1923 ^[6] . La congres a avut loc o reorientare a RSHD (și ulterior a filialei ruse a YMCA ) spre poziții confesional-ortodoxe ^[23] . Datorită respingerii principiului interconfesionalismului caracteristic RSHD pre-revoluționar, Martsinkovsky a avut un conflict cu alți lideri ai mișcării. A fost îndepărtat treptat din activitatea organizatorică în RSHD, iar ulterior Martsinkovsky a colaborat cu această mișcare doar sporadic, la nivelul contactelor private cu reprezentanții individuali (de exemplu, Nikolai Zernov) [ 24 ^] [20] .

Cooperarea cu protestanții

Vladimir Martsinkovsky a lucrat îndeaproape cu misiunea Lumina în Est . Conducătorii săi , Walter Jacques și Yakov Kreker , îl însoțeau adesea pe Martsinkovsky în călătorii, ocupându-se de probleme organizatorice privind desfășurarea prelegerilor ^[25] . Sediul misiunii la acea vreme era situat în orașul Wernigerode din Germania. Aici Martsinkovsky a scris în 1927 cartea „Notele unui credincios”, care vorbește despre munca spirituală, mai întâi în Rusia pre-revoluționară și apoi în Rusia sovietică ^[25] . În URSS, această carte a rămas interzisă până la căderea puterii sovietice ^[25] .

Martsinkovsky a menținut contactul cu liderul creștinilor evanghelici Ivan Prokhanov și cu Uniunea Mondială a Creștinilor Evanghelici emigranți pe care a creat -o (și chiar a fost considerat unul dintre posibilii lideri ai acestei organizații), a scris pentru revista creștinilor evanghelici „ Credința evanghelică ” ^{[26] . ]} . După cum a remarcat istoricul Wilhelm Kale, au existat puține diferențe teologice și dogmatice între Prohanov și Martsinkovsky, dar Martsinkovsky a fost un susținător al libertății complete, în timp ce Prohanov a încercat să combine organizațional libertatea și unitatea [27 ^] .

Vladimir Filimonovici a continuat să susțină prelegeri pe subiecte creștine în timp ce călătorește prin Europa. Înainte de război, venea în mod regulat să predice în Volyn- ul natal și în Belarus Polesie , care făceau parte din Polonia la acea vreme ^[28] . La mijlocul anilor 1930, pe când se afla în Varșovia, a contactat consulatul sovietic cu o solicitare de a-i permite să se întoarcă în URSS. Întrebat ce intenționează să facă în URSS, Martsinkovsky a răspuns că va încuraja oamenii să creadă în Dumnezeu. A fost refuzat imediat ^[29] .

În Israel 

Orașul Haifa și Muntele Carmel din Galileea. Ilustrație pentru una dintre prelegerile lui Martsinkovsky, publicată în revista creștinilor evanghelici „ Credința evanghelică ”, 1932

Din 1930, Marcinkovsky s-a stabilit în Palestina , unde s-a căsătorit cu Nelly Schumacher, o diaconă a comunității Templer și fiica arheologului biblic Gottlieb Schumacher .  (Limba germana)rusă). Nellie își însoțea adesea soțul în excursii de prelegeri prin Europa ^[30] .

În timp ce locuia în Palestina, iar mai târziu în statul Israel , Marcinkovsky a stăpânit arabă și siriacă și și-a îmbunătățit ebraica (în timpul vieții a stăpânit zece limbi, inclusiv biblice ^[31] ). Casa lui de pe versantul Muntelui Carmel ( Carmel ) a fost frecvent vizitată de creștini – arabi, evrei și alții. Predica în rândul populației locale, a organizat mai multe comunități mixte, iar timp de mulți ani a condus comunitatea Haifa de frați liberi (protestanți evanghelici) ^[32] . A publicat o serie de lucrări dedicate relației dintre creștinism și iudaism , precum și filozofiei lui Vladimir Solovyov (autorul celebrei formule: „dacă evreii sunt de fapt evrei, iar creștinii sunt creștini, atunci vor deveni frați”). ^[33] . Unele dintre aceste lucrări ale lui Martsinkovsky au fost traduse în ebraică.

La scurt timp după victoria lui Hitler în alegerile germane, Martsinkovsky a vizitat Berlinul, unde a ținut predici evanghelistice pentru evreii locali. Pe lângă evrei, la una dintre întâlniri a venit un grup mare de tineri naziști în uniformă. Când Martsinkovsky a început să vorbească împotriva antisemitismului , au sărit de pe scaune și au început să strige: „Ieși afară! În Palestina! Cu toate acestea, Martsinkovsky nu a refuzat alte prelegeri. Stormtroopers au venit acolo și au perturbat ordinea și acolo ^[29] .

Casă nouă 

Imagini externe
Vladimir Martsinkovsky în Israel
	Articol cu ​​multe fotografii

În 1943, Vladimir Martsinkovsky și soția sa au avut probleme: impozitele pe casa lor și pe un teren mare au crescut enorm. Au început să se gândească să vândă proprietăți imobiliare și să se mute într-un alt oraș israelian. Martsinkovsky s-a rugat pentru o soluție la această problemă. În timp ce medita în rugăciune, el a deschis Biblia și a dat peste versetul: „ Hrănește poporul Tău cu toiagul Tău, oile moștenirii Tale, care locuiesc singuri în pădurea din mijlocul Carmelului ; să pască în Basan și Galaad , ca în zilele de demult! „( Mic.  7:14 ). Cuplul a derivat din acest verset trei semne ale noii lor cămin: pădurea, singurătatea, centrul Carmelului ( Carmila ) [ ^31] .

A doua zi, la biroul imobiliar al orașului, au aflat despre vânzarea unui teren în orașul „Drumul Peșterilor” – în pădurea dintre pintenii muntelui, cu vedere la Marea Mediterană [31 ^] . Soții Martsinkovsky l-au cumpărat și au început să construiască o casă nouă. Dificultățile pentru creștinii din Israel care au început în 1948 (interzicerea predicării creștine, probleme la locul de muncă, atacuri ale fanaticilor) nu i-au oprit ^[34] . În 1949, cuplul a finalizat construcția unei noi case, numind-o „Adollam” prin analogie cu Adollam  , peștera în care s-a ascuns David . Locul s-a dovedit cu adevărat retras ^[35] .

Fișiere audio externe
Prelegeri radio lui Vladimir Martsinkovsky
( de la www.Audioteka.org )
	Sensul suferinței
	Despre suferinta (continuare)

Vladimir Martsinkovsky a stăpânit arta predicatorului radio. A apărut la Radio Monte Carlo și Transworld Radio . Deja la bătrânețe, a primit cadou un magnetofon , pe care a început să-și înregistreze prelegerile pentru emisiunile radio. El le-a început cu cuvintele: „ Vorbește Vladimir Martsinkovsky, Muntele Carmel din Galileea ”. De asemenea, a participat la editarea științifică a traducerii ucrainene a Bibliei de către Ogienko ^[36] .

A murit la 9 septembrie 1971 la Haifa . A fost înmormântat în Cimitirul Internațional Haifa, pe un teren aparținând creștinilor evrei. Pe piatra funerară a lui Vladimir Martsinkovsky există o inscripție: „ Am dorința de a fi rezolvat și de a fi cu Hristos, pentru că acest lucru este incomparabil mai bine ”. ( Fil.  1:23 )” ^[37] . Soția sa Nellie i-a supraviețuit 20 de ani; ea a murit în 1991. A fost înmormântată lângă soțul ei, pe piatra funerară este sculptat: „ Pentru mine, viața este Hristos, iar moartea este câștig ”. ( Fil.  1:21 )” ^[37] .

Idei 

În mare măsură, opiniile teologice ale lui Vladimir Martsinkovsky s-au format în perioada „Renașterii ruse de la începutul secolului al XX-lea”, când a participat la un cerc de studenți creștini sub conducerea lui Pavel Nikolai ^[38] . Teologia lui Martsinkovsky a fost influențată de lucrările lui Pavel Florensky , Nikolai Berdyaev și Serghei Bulgakov . Însă lucrările cele mai apropiate de el sunt cele ale lui Vladimir Solovyov , la care a apelat Martsinkovsky în aproape fiecare dintre numeroasele sale lucrări ^[39] .

Ideile lui Martsinkovsky, care au făcut ecou ideilor lui Vladimir Ern , Alexander Elchaninov , Ivan Prohanov , au influențat unii intelectuali creștini ^[40] . Martsinkovsky a profesat creștinismul non-dogmatic, non-confesional ^[en] , în care experiența vie se află deasupra dogmei ^[41] . Păreri care diferă de ideile dominante din Biserica Ortodoxă Rusă cu privire la problemele de mântuire , botez , relația Bisericii cu statul și serviciul militar, l-au apropiat de confesiunile protestante evanghelice ^[38] . A visat că Ortodoxia, reînnoită în spiritul evanghelic, împreună cu protestantismul, vor sluji trezirii spirituale a societății ^[42] .

Reînnoirea spirituală a societății 

Vladimir Martsinkovsky visa să vadă Rusia, ca și alte țări, reînnoită spiritual, eliberată de idolii falși ^[6] . În prelegerea sa „Evanghelia și libertatea” (1918), el a susținut că noul sistem social al Rusiei sovietice necesită o revoluție spirituală internă din partea oamenilor. „ Revoluția structurii și formei necesită o revoluție a spiritului ”, a susținut el. „ Libertatea poate duce la anarhie și arbitrar dacă este dată unei persoane care poartă în suflet abilități egoiste și instincte inferioare . ” În opinia sa, doar o persoană reînnoită din punct de vedere moral este capabilă să folosească cu înțelepciune libertatea civilă ^[5] .

„ Nu vor exista închisori numai atunci când cauza principală a acestora, adică păcatul, va fi eliminată, indiferent al cui păcat este cel întemnițat sau cel care îl întemniță”, credea el  . „ Păcatul a construit o închisoare din timpuri imemoriale. Dar nu poți arde păcatul cu nicio flacără fizică. El este ignifug, iar cu el închisoarea este ignifugă ” ^[5] . Potrivit lui Martsinkovsky, reînnoirea spirituală a unei persoane este posibilă numai prin mesajul evanghelic despre Hristos ^[5] .

Botezul prin credință 

Coperta cărții „Notele unui credincios” de Vladimir Martsinkovsky ^[5]

Martsinkovsky a fost botezat în copilărie ca creștin ortodox. Totuși, încă din perioada citirii cărții, s-a gândit la necesitatea botezului conștient. Această problemă a devenit cea mai presantă pentru el în timpul revoluțiilor ruse din 1917, al alegerii patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse și al Consiliului Local din 1917-1918 , în care el, ca și alte personalități religioase din acea vreme, și-a pus speranța în reformă. Biserica Ortodoxă Rusă ^[43] .

^{Lucrarea sa „Botezul adulților și ortodoxia” [44]} este dedicată opiniilor lui Martsinkovsky despre botez . În ea, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, a dovedit distructivitatea principiului „întâi botez, apoi credință” și corectitudinea principiului „întâi credință, apoi botez” pentru orice biserică [45 ^] . În special, el a susținut că Biserica Apostolică-Șef a practicat exclusiv botezul prin credință (prin regenerare prin pocăință ) și s-a opus argumentelor despre presupusa practică a botezului copiilor ^[en] la acea vreme ^[46] .

Potrivit lui Martsinkovsky, practica botezului fără credință duce la umplerea Bisericii cu oameni morți spiritual și este astfel distructivă pentru Biserica însăși ^[47] . El credea că o astfel de practică a devenit general acceptată abia în secolul al VI-lea ca o consecință a stabilirii poziției dominante de stat a Bisericii ^[47] . În opinia sa, Biserica Ortodoxă ar trebui să renunțe la practica botezului fără credință ^[48] .

În ajunul Consiliului Local din 1917-1918, Martsinkovsky a dezvoltat și prezentat ierarhilor ortodocși proiectul său de reformă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe lângă introducerea practicii botezului exclusiv prin credință, Martsinkovsky a susținut citirea liturgică a Evangheliei în rusă, mai degrabă decât în ​​slavona bisericească: în opinia sa, un astfel de pas ar ajuta la transmiterea predicii Evangheliei membrilor bisericii și, prin urmare, la conștientizarea Credința creștină [5 ^] . El a fost primit personal de Patriarhul Tihon și, de asemenea, a discutat cu reprezentanți ai anturajului patriarhului. Proiectul lui Martsinkovsky a fost primit relativ favorabil, dar nu a fost discutat chiar la Consiliu.

Pe baza convingerilor sale, în septembrie 1920, în timp ce vizita colonia germană Alexandrotal , Vladimir Martsinkovsky a primit botezul conștient (botezul de credință) de la predicatorul menonit Yakov Tevs ^[49] . „ Linia a fost trecută către o nouă perioadă de viață spirituală  ”, a amintit Martsinkovsky despre acest eveniment. „ În același timp, nu am intrat în nicio comunitate și nu mi-am declarat plecarea din Ortodoxie, deși, bineînțeles, deja încetasem să aparțin numărului credincioșilor ortodocși ” ^[5] . Cu toate acestea, până la sfârșitul vieții sale, Martsinkovsky nu s-a separat de Ortodoxie. După cum a remarcat cercetătorul K. Kharchenko, într-o anumită măsură Martsinkovsky a încercat să reconcilieze ortodoxia cu protestantismul, dar nu la nivel de organizații, ci la nivel de predare ^[50] .

Separarea Bisericii de Stat 

Intervenția statului în treburile Bisericii, contopirea Bisericii și a statului, așa cum sa întâmplat în Imperiul Rus, a fost în principal în detrimentul Bisericii, credea Martsinkovsky [51 ^] . În cartea „Notele unui credincios” ^[5] el a dat exemple de astfel de vătămare. Astfel, preotul satului i-a recunoscut lui Martsinkovsky că nu crede în liturghia pe care a făcut-o și a slujit din nevoia de a „ hrăni ”. O astfel de atitudine a dus la faptul că oamenii au fugit din Biserică și chiar s-au întors împotriva ei, fără a distinge cine era mai important în tandemul „Biserică-stat” ^[51] . Martsinkovsky a citat ca exemplu un alt „ cleric ” care, după revoluție, a devenit propagandist antireligios în același sat în care a slujit anterior. „ Nu l-a costat nimic să schimbe religia de stat în ateism de stat ”, a remarcat Martsinkovsky ^[5] .

Separarea Bisericii de stat a devenit unul dintre punctele reformei Bisericii Ortodoxe Ruse propuse de Vladimir Martsinkovsky ^[23] . Această despărțire a avut loc după revoluția din 1917, dar deloc pașnic și deloc din inițiativa Bisericii ^[23] .

Martsinkovsky era o persoană apolitică și, când a fost întrebat despre apartenența sa la partid, a spus că este un „ anarhist teocrat ”, explicând că atunci când toți oamenii cred în Hristos, statul nu va mai fi nevoie. În cartea „Notele unui credincios”, el a simpatizat în egală măsură cu albii și roșii ^[12] .

Pacifismul creștin 

Articolul principal: 

pacifismul creștin

Martsinkovsky a considerat problema serviciului militar ca fiind o manifestare specială a relației dintre Biserică și stat. Conform principiilor Predicii de pe Munte , el considera serviciul militar inacceptabil pentru un creștin ^[52] . În timpul Primului Război Mondial, ei au încercat să-l înroleze în armată de două ori, dar el s-a încrezut în voia lui Dumnezeu în această chestiune și de ambele ori a primit scutire de conscripție din motive de sănătate [53 ^] . În același timp, s-a abținut de la pacifismul extrem . În timpul interogatoriului după ce a fost într-o închisoare sovietică, el și-a declarat convingerile pacifiste, adăugând că nu a condus propagandă antimilitaristă ^[54] .

În 1919, au încercat să-l recruteze din nou, de data aceasta în Armata Roșie. Până atunci, RSFSR a adoptat o lege care scutea de la înrolare pe cei care, din cauza opiniilor religioase, nu puteau îndeplini serviciul militar. Cu toate acestea, o astfel de persoană trebuia să demonstreze instanței că aderă cu adevărat la convingerile pacifiste. În cazul lui Martsinkovsky, acest lucru nu a fost ușor, deoarece oficial a rămas ortodox. A reușit să facă acest lucru datorită implicării în instanță a prezbitului baptist Pavel Pavlov în calitate de expert ^[55] .

Vederi despre mântuire

Imagini externe
Vladimir Martsinkovsky
(pe site-ul istina.info )
	Portretul lui Vladimir Martsinkovsky

Chiar la începutul drumului creștin, Martsinkovsky a prezentat Evanghelia ca pe un set de norme morale, în acest sens părerile sale fiind apropiate de tolstoiism ^[56] . Din cauza imposibilității de a împlini toate poruncile Evangheliei, s-a gândit chiar să se sinucidă, dar datorită predicii că Hristos este calea către iertarea păcatelor, a ajuns la realizarea mântuirii prin „ har prin credință ” ( Efeseni  2:8-9 ) ^[57] . Acest mesaj a trecut ulterior ca un fir roșu în articolele, cărțile și predicile sale.

Părerile sale despre mântuire sunt prezentate sistematic în lucrarea „Ispășirea veșnică” (inclusă în colecția „Cuvântul vieții” ^[58] ). Vladimir Filimonovici a considerat mântuirea inalienabilă, indiferent de condițiile în care s-a aflat persoana renăscută ^[57] . În același timp, autorul a făcut distincția clară între conceptele de „ conversie ” și „ renaștere ”. Potrivit lui, „ nu orice convertire duce la trezire. Adesea o persoană, atinsă de predica noastră, s-a rugat doar pentru mântuire (parțial sub presiunea noastră), iar noi deja îi spunem: ești mântuit. Între timp, numai Duhul Sfânt poate da unei persoane dovada mântuirii din interior și doar o schimbare morală completă în bine în viața unui păcătos ne poate da această dovadă din exterior” [ 58 ^] .

Martsinkovsky credea că, odată ce o persoană mântuită nu-și poate pierde mântuirea, în ciuda faptului că „o persoană regenerată poate cădea, deși noua sa natură rezistă la asta ”. Un creștin adevărat, potrivit lui Martsinkovsky, „ căzut în noroi moral, lâncește și caută eliberare ” și nu va „ rămâne într-o băltoacă murdară ” ^[58] . Potrivit cercetătorului Anton Goncharenko, în problema mântuirii, Martsinkovsky s-a îndepărtat de a lăsa problema mântuirii personale la latitudinea lui Dumnezeu, inerentă Ortodoxiei, în fața viziunilor caracteristice protestanților evanghelici (în special, baptiștilor ) [ 59 ^] .

Memorie 

Unele dintre cărțile și broșurile lui Vladimir Martsinkovsky au trecut prin două sau mai multe retipăriri; în anii 1990 au fost populare în bisericile evanghelice ^[60] . În același timp, Martsinkovsky însuși rămâne „un om puțin studiat” ^[38] , iar unul dintre articolele despre el se numește: „Omul drept uitat” ^[6] . Potrivit cercetătorului Konstantin Kharchenko, acest statut se explică parțial prin relația complexă a lui Martsinkovsky cu structurile creștine oficiale ^[60] . Istoricii confesionali îl consideră de obicei pe Vladimir Martsinkovsky „ în mod obișnuit – ca o persoană inter-bisericească, adică un nimeni ”, a remarcat cercetătorul M. Cherenkov, cu toate acestea, în opinia sa, tocmai această poziție a lui Martsinkovsky ar trebui să-i intereseze pe cei „ care caută. pentru urme ale marii, adică ale Reformei generale .” ^[41] .

În același timp, „copiii spirituali” ai lui Martsinkovsky s-au întâlnit în diferite credințe. Astfel, mitropolitul Antonie de Sourozh și-a amintit despre el: „ Numele unui baptist nu poate fi șters din biografia mea spirituală. Nu ne-am întâlnit niciodată, dar i-am citit cărțile cu un interes extraordinar. Acesta este Vladimir Filimonovici Martsinkovsky. La urma urmei, toată viața sa a fost angajat în educația creștină, ținând prelegeri spirituale și educaționale în diferite locuri. Cărțile lui m-au ajutat să fac un pas decisiv spre credință, spre acceptarea lui Isus Hristos ” ^[34] .

Apostazia, de la reformă la platformă

„Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: ‘Eu sunt Hristosul!(Unsul)‘ Și vor înșela pe mulți.” Matei 24:5
„Fiindcă Unul singur este Învățătorul vostru: Hristos, și voi toți sunteți frați.” Matei 23:8
Nu socotesc reforma din 1517 ca o întoarcere la creștinismul autentic.
Nu a avut loc atunci o adevărată ieșire a celor credincioși dintre necredincioși, a fost doar o mișcare politico-religioasă așa cum îi este numele: de schimbare a formei, nu a conținutului.
Nu s-a renunțat la cler, s-a mai făcut unul, și încă unul, apoi multe…cleruri.
Preocuparea pentru forma bisericească a atins totuși temeliile unor opinii: argumentele, încât mulți constructori ai noii „forme” au încercat să umble nu doar la ziduri (opinii) ci și la temelii (argumente).
(Acest proces de cosmetizare a formei creștinismului a continuat 2-300 de ani, timp în care în paralel, cei care au luat în serios Cuvântul lui Dumnezeu au zidit pe temelia argumentelor din Cuvânt, am în vedere aici pe menoniți și pe hutteriți și mai târziu, după 1800, mișcarea fraților.)
Socotesc reforma tot o formă de apostazie.
Ce să mai zic de contrareformă?
O anulare reușită a timidei cosmetizări dată de reformă.
Și reforma și contrareforma au intrat vlăguite în veacul al 19-lea, ca doi luptători încleștați parcă într-o bătălie fără sfârșit, fără miză și fără câștigător.
Privind în continuare istoric, vedem veacul al 19-lea ca timp al misiunilor internaționale, misiuni care au dus la toate popoarele atât unica Biblie cat și multele forme, reforme, Contrareforme și neoreforme de creștinism, în tot ridicolul lor.
Luptele între reformă și contrareformă au avut loc mai ales în spațiul catolic și pe măsura ce relațiile politice au prevalat asupra celor religioase, de teama statelor protestante tot mai puternice, armele Contrareformei catolice au fost băgate în teacă sau învelită în teribilă viclenie specific iezuită.
În spațiul ortodox nu a existat reformă.
Invazia evanghelizărilor din secolul 19 din Imperiul Rus și din secolul 20 în România și restul Estului ortodox a adus în acest est un număr corespunzător de neoformați, numiți neoprotestanți, că e termen negativ și erodează natural cauza.
Clerul ortodox nu avea nici expertiza, nici aplecarea spre o polemica onestă așa că pentru contracarare a apelat la stat. Iar statul a făcut ce face statul: a dat legi și a închis neoformații în CULTE. Cu cât mai multe, cu atât mai bine pentru Biserica națională sau Imperială, după caz.
Cultele au fost cămăși de forță ale statului pentru a putea paraliza activitatea acestor „nebuni” din punctul lor de vedere. Desigur că invitația de a îmbrăca o cămașă cu mâneci de 3 ori mai lungi decât mâinile e refuzată de orice om cu scaun la cap. Dar pentru că în lumea asta confuzată majoritatea capetelor n-au scaun, cei fără au îmbrăcat cămașile de forță și s-au și lăudat cu ce mâneci lungi au ei.
Au ajuns chiar să creadă că noul cult cu care i-a îmbrăcat statul este Biserica lui Isus Cristos iar șefii de ospiciu un fel de prim apostoli, sau mai știu ei ce nume au inventat, că aveau exemplul preafericiților.
Iată că de 200 de ani, această inovație a reușit să anestezieze atât de puternic chiar minți aparent lucide, încât în fața acestui Dagon, nimeni nu își mai pune problema.
Cultul Unu a fost atacat de cultul Doi, apoi de cultul Trei și ridicolul a fost atins când uitând rivalitatea, nu s-au dizolvat, nu s-au contopit, ci au format (în România) o alianță care se ia la întrecere cu hidra aia cu multe capete, deocamdată trei.
Apogeul nebuniei este că această alianță cu 3 capete se numește Evanghelică, termen luat din evanghelia în care scrie peste tot că nu este decât o singură biserică, una.
Bun, pentru majoritatea oamenilor, adevărul nu este ceva dat de sus, scris, imuabil, ci un obicei acceptat, sau chiar opinia publică, atâta timp cât nimeni nu întreabă de temeiurile acestui obicei, sau argumentele acestei opinii.
Dar eu întreb. Și nu numai eu.
Pentru că deși nebunia pare frânată, totuși unii croiesc mai departe cămăși noi. A observat unul că pacienți sunt și-i păcat să nu-și pună de-un ospiciu. Mai ales că statul are un salariu gros garantat legal pentru șefii de „culte”.
Urmăresc înființarea Noului cult creștin care suntem asigurați va fi fără cutare și cutare.
(Ca observație legată de cei refuzați: lăsați-mă să bănuiesc că au refuzat voluntar, nu li s-a refuzat compania.)
Dar nu cultul e apogeul ospiciilor.
Au apărut „cultele” virtuale.
Am semnalat Genesis-ul: colțul de rai viitor, o identitate virtuală, cu nimic mai jos decât cea istorică, mai ales când vine vorba de rerutarea fondurilor. Pentru că donațiile sunt miza.
Acum au apărut platformele. La Cluj a ținut o conferință una din aceste platforme, cu ușile închise și casă de bilete, cu 200 de lei intrarea și fără copii. Am semnalizat infracțiunea.
Drept urmare am șters de pe acest site ce am mai găsit de Tsarfati și de Gog, pentru asociere cu platforma.
Ce sunt platformele? După cum le este numele, sunt forme de plată: plat-forme.
Nu tu reformă, nu tu contrareformă, acum avem platformă: conturi de youtube, Facebook, TikTok și alte suporturi pentru a posta. (A posta probabil vine de la apostazie.)
Pe toate aceste suporturi apare contul iban, pentru dat ban.
Lucrurile sunt mai simple.
Nu ai nevoie de 21000 de semnături, nici de cult, aprobare de la stat, mărturisire, statut, așteptare, banii vin de pe platforme.
Apostații dau bani pe forme sau tălmăcit: a postat ibanul pe platformă.
Dincolo de jocurile de cuvinte și de aparentul haz, lucrurile sunt de un tragic sinistru, sinistru prin ridicolul lor.
Nebunii sunt adesea simpatici, dar nu pentru cei din familiile lor.
Când îi vezi că-și pun cu mândrie cămașa și se laudă cu ea, e evident că au intrat în ospiciu benevol, chiar cu cerere. Mulțimea internaților le oferă siguranță, Maslow ar trebui să-și corecteze piramida.
Donațiile sunt răsplătite cu stimă: „sunteți minunați iubiților, vă iubesc”. „Prinții și prințesele lui Dumnezeu” vor dona și mai mult fiind proaspăt promovați sau mai bine zis înnobilați în aceste noi nobilimi controlat alienate.
Socotesc că cel mai elegant modul de a lupta cu aceste bazaconii este să le toc și să le fac literatură.
După cum nu poți să cânți la chitară cu toporul, tot așa concluziile adevărului sunt o gamă în care se cântă pe corzi acordate argumentat. Speranța mea este că cei care aud melodia, o vor recunoaște, o vor cânta.
Viața creștină este asemănătoare cu provocarea de a cânta o melodie în timp ce toți cei din jurul tău cântă alta.
Se poate, cu condiția să nu cunoști deloc melodia celorlalți.
Sunt aceste vedete Hristoși falși? Cu siguranță.
Hristos înseamnă Uns, un om deasupra celorlalți, iar pentru că în împărăția lui Dumnezeu Unul singur este Hristos și noi ceilalți suntem frați, deci nu sunt decât două categorii ierarhice, oricine se pretinde mai mult decât frate, ia locul lui Hristos.
Personal am oroare de insigne și prapori, de etichete și slogane. Socotesc că pot fi iobag al lui Hristos, singur și nealiniat. Nu voi fi niciodată membru în nimic, cum nu mai sunt iată de 30 de ani. Singura insignă cu care se poate lăuda unul „al lui Hristos” este crucea lui Hristos, părtășia suferințelor Lui.

Adunarea israeliților din pustiu este o imagine a adunării (a celor scoși afară) de astăzi

Înregistrare din adunare 15 octombrie 2023.

Și stânca era Unsul (Hristosul)

Mărturia lui Hristos întărită