”Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.” Exod 33.11
De ce există prieteni și prietenie în efemera lume de carne?
Ca să ne fie pildă, desigur. Pildă spre ce? Ce ne învață?
Prietenia omenească ne învață părtășia(prietenia) cu Tatăl.
Cu un prieten ai același gând, aceleași gânduri, de aia ți-e prieten.
Și dacă nu le ai, pentru că ai încredere în el, ești gata să le iei de la el.
Prietenii sunt ”același gând”.
Dumnezeu și Moise erau același gând.
Dar observați în ce condiții:
Un Moise indignat coboară de pe munte la un popor rămas fără frâu, mânia Domnului se aprinde, mulți pier. Moise își ia cortul și și-l întinde în afara taberei. Ieșirea din tabără: o expresie a sfințirii, dar și a indignării. Deasemenea o imagine foarte frumoasă de învățat a Domnului Isus care a pătimit dincolo de poartă, a ieșit afară din tabără ca în lecția cu hoitul jertfei pentru păcat.
Moise și-a luat cortul și a ieșit din tabără.
Să ne luăm și noi cortul(trupul de carne) să-l întindem în afara taberei(purtând ocara lui).
Adică să nu căutăm prietenia cu lumea, ci prietenia cu Dumnezeu.
Să avem gândul lui Cristos.
Un Dumnezeu sfânt e prieten cu un om sfânt. Cum sfânt, cine sfânt? Moise? Moise? Un ucigaș, iar acum și ”nervos” pe deasupra?
Moise avea gândul lui Cristos.
Dumnezeu avea gândul lui Moise, se înțelegeau tare bine. Parcă-i văd discutând ca doi prieteni.
Ce imagine frumoasă! Să fii prieten cu Dumnezeu.
Să dialoghezi cu El. Să-i placă să stea de vorbă cu tine, să se simtă bine în trupul tău-locuința Lui. Să-ți placă gândurile Lui, să iubești mai mult două-trei caitole din gândurile Lui decât știrile de pe net sau de la televizor sau decât orice altceva!
Așa ar trebui să fie adunările noastre: stări de vorbă, deschideri, nu program, dialoguri, nu repetiții.
La Efes în port, bătrânii adunării, cu femeile și copii l-au însoțit pe Pavel la corabie, ”au căzut pe gâtul lui și l-au sărutat”, au plâns mult. O legătură de prieteni, nu de cărturari-prozeliți.
Lot își chinuia sufletul în Sodoma, Noe, Enoh, Ilie, toți profeții nu iubeau lumea, erau răstigniți față de lume. Dar erau tare buni prieteni cu Dumnezeu.
Când te împrietenești cu cineva aflat în vrășmășie cu un altul, te învrășmășești și cu vrășmașul lui și acela va face să simți arsura săgeților lui.
Noi de aceea avem prieteni pe pământ, oameni cu care avem ”dulci destăinuiri împreună”, ca să învățăm din pilda acestor umbre prietenia cu Dumnezeu.
”Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi,” Azi, în era digitală înțelegem că nu cutia de plastic contează la un computer, ci softurile, softuri care pot fi concomitent în mai multe ”cutii” și pot fi ”legate” între ele. Tot astfel dacă avem gândul lui Cristos suntem UNA cu El și cu toți cei ce-l au.
Nu putem fi prieteni și cu Dumnezeu și cu vrășmașii Lui. Lumea Îl urăște, nici noi să n-o iubim.
O poezie care m-a marcat în liceu:
”Nu-i aici a noastră bucurie,
lumea n-are pentru noi decât urgie.
Tot ce poate să ne dea-i zădărnicie
S-o străbateţi, fraţi iubiţi, ca pe-o pustie,
– nu-i aici a noastră bucurie!
Nu-i aici a noastră alinare,
pentru noi viaţa-i zbucium şi-alergare,
e-un şir lung de încercări şi renunţare –
s-o sfârşim cu stăruinţă în lucrare
– nu-i aici a noastră alinare!
Nu-i aici a noastră mângâiere,
lumea n-are pentru noi decât durere!
Fraţi iubiţi, care priviţi spre înviere
n-avem aici decat oţet şi fiere
– nu-i aici a noastră mângâiere.
Nu-i aici a noastră fericire
tot ce are lumea-i fum şi amăgire.
Fericirea-i doar în jertfă şi-n iubire
pe-un drum lung de luptă şi de dăruire!
– nu-i aici o altă fericire!
Nu-i aici a noastră sărbătoare,
o, priviţi înţelenitele ogoare,
holdele ce-aşteaptă mâini secerătoare,
cine să muncească şi să lupte oare?
– nu-i aici a noastră sărbătoare!
Vom afla cândva şi noi odihna,
când lucrarea ne-o vom fi făcut deplin,
când vom fi ajunşi în Patria Divină,
să culegem rodul jertfei din Lumină!
– O, de-atunci avea-veţi voi odihnă!” TD
Vestea Bună 