Între timp anume acest neadevăr a dus la urmări extrem de grele în viaţa evreilor şi a întregii omeniri. Despre ele parţial am şi vorbit deja. Toate aceste nenorociri externe şi interne pe care de aproape două mii de ani le suferă poporul evreu amintesc mult de prezicerile sumbre din cap. 28 al Deuterenomului: acolo sunt enumerate suferinţele date pentru neascultarea de glasul Domnului şi neîmplinirea poruncilor Lui: cucerirea străină, împrăştierea prin alte popoare, boli, prigoniri, frica de sclav în faţa oamenilor. «Dar nici între aceste neamuri nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa ta îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care îți va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: «O de ar veni seara!» şi seara vei zice: «O, de ar veni dimineaţa!».
După zidirea primului templu, Dumnezeu l-a îaştiinţat pe Solomon despre nenorocirile ce vor lovi poporul dacă se va abate de la El: «Voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o, voi lepăda de la Mine casa pe care am sfinţit-o Numelui Meu, şi Israel va ajunge de râs şi de pomină printre toate popoarele». Asta înseamnă că poporul va fi lepădat.
«De aceea se vor numi argint lepădat, căci Domnul i-a lepădat.
«Dumnezeul meu îi va lepăda, pentru că nu L-au ascultat: de aceea vor rătăci printre neamuri».
«Când S-a apropiat de cetate (Ierusalim) şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea și a zis: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată»
Hristos a prezis faptele triste în soarta poporului evreu, a căror povară el o poartă până acum, şi anume:
a) luarea Ierusalimului («Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor»);
b) dărâmarea Templului («Ucenicii Lui s-au apropiat de EI ca să-i arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: «Vedeţi voi toate aceste lucrări? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată»!);
c) izgonirea evreilor din ţara lor şi împrăştierea lor printre popoarele păgâne («Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile»).
Acestea sunt urmările triste ale faptului că Israelul «n-a cunoscut ziua când a fost cercetat, nu l-a recunoscut pe Mesia al său, care «a venit la ai Săi, si ai Săi nu L-au primit”.
Când e vorba de suferința poporului evreu, lucrul cel mai: îngrozitor nu sunt aceste nenorociri venite din afară, ci pustiirea lăuntrică, sărăcirea sufletească.
Părăsind Templul din Ierusalim. Hristos a spus iudeilor, care nu L-au primit: «lată că vi se lasă casa pustie». Și, întradevăr, Templul, unde salăşluia slava lui Dumnezeu, a devenit pustiu — el pur şi simplu a încetat să mai existe. El a fost numit casă, și cu adevărat acolo era casa părintească pentru sufletul evreului. El a pierdut această casă, şi de atunci însuși sufletul evreului, bogat în capacități creatoare, s-a pustiit, s-a golit.
Cândva, după trecerea prin pustiu, poporul s-a oprit la hotarul Pământului Făgăduinţei, la Cades-Barnea: el n-a intrat în Canaan neavând destulă credinţă și curaj, şi pentru aceea a fost osândit să rătăcească timp de patruzeci: de ani prin pustiu. Tot aşa, din cauza necredinţei lui, el n-a mers după Hristos, și iată că de aproape două mii de ani rătăceşte prin pustiul acestei lumi.
După cum spune poetul contemporan Bealic, sufletul evreului rătăceşte «aidoma unei stele aruncate de Dumnezeu de pe orbită».
Și a văzul cerul,
Dar lui îi e străin: a văzut pământul,
Dar şi ei îi e străin şi şi-a învățat deci
ochii să privească inainte,
În nimicul universului».
Oare nu despre asta vorbeşte şi proorocul Ieremia:
«Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol, mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit» (4).
«Dacă te voi uita, lerusalime, să-şi uite dreapta mea destoinicia ei, să mi se lipească limba de cerul gurii», spune jurământul sfânt din Psalmul 137.
Da, aşa s-a şi întâmplat: deoarece Ierusalimul în sensul spiritual, mistic a fost uitat, mâna dreaptă (simbolul voinţei creatoare) a devenit neputincioasă, evreii au pierdut capacitatea de a crea — în diferite domenii ei sunt doar «mijlocitori», după cum spune scriitorul evreu Pasmanic; iar limba care trebuia să predice lumii Cuvântul Nou, tace: ea nu are ce spune, aşa cum s-a menţionat mai sus. Motivul acestei tăceri este clar.
Israelul tace fiindcă lui nu-i mai vorbeşte Domnul. Această tăcere a lui Dumnezeu durează din timpurile proorocului Maleahi (perioada zidirii celui de al doilea templu), când a fost vestită venirea lui Mesia anume în acest templu.
O singură dată din vremurile lui Maleahi a fost întreruptă această tăcere de «glasul celui ce strigă în pustiu» — al ultimului prooroc evreu loan Botezătorul, şi încă cel mai mare prooroc, fiindcă lui i-a fost dat primul să-l vadă pe Mesia în Isus Hristos şi să vestească despre aceasta poporului: «lată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii»!. Această tăcere a fost întreruptă de cuvântul lui Hristos, aşa cum se spune în Epistola către Evrei: «După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în mite chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul. Şi de atunci n-a mai avut Israelul nici un prooroc timp de aproape două mii de ani, pe când, în scurta perioadă de 70 de ani de robie babiloneană evreii au avut trei mari prooroci: feremia, Ezechiel şi Daniel.
Este semnificativ că chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia încredințată evreilor, o răspândește printre idolatri nu poporul evreu, ci popoarele din idolatri, care L-au primit pe Hristosul făgăduit (ele au editat-o deja în peste 800 de limbi și graiuri).
Firea bogat înzestrată de Dumnezeu a fiilor poruncilor și proorocilor a degradat într-un suflet materialist vrednic de milă, capabil mai curând să distrugă decât să creeze, şi în cel mai bun caz să imite pe alţii.
Şi aceste urmări privesc nu numai soarta evreilor, ci şi a întregii omeniri.
Aşa cum neascultarea lui Iona a adus pericolul pieirii pentru întreaga corabie pe care se afla el, tot aşa şi necredinţa evreilor se răsfrânge asupra bunăstării întregii lumi: deoarece «fiecare din noi poartă vina pentru toți ceilalţi», iar evreii, prin firea lor activă, pasionată au capacitatea extraordinară de a pătrunde pretutindeni şi de a influenţa asupra a toate, atât în sensul bun, cât și în cel rău.
Şi dacă s-ar ridica acum dintre evrei un prooroc, care să vadă clar şi profund sufletul poporului, el ar deplânge căderea lui asemenea lui Ieremia:
«O, de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plânge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu».
Vestea Bună 