Gândul care ne unește

27 noiembrie 2012

Gândul smereniei.
Gândul care era și în Cristos Isus.
El S-a smerit pe sine, s-a făcut ascultător până la moarte.
Nu L-a smerit nimeni, avea putere să se opună.
Și în noi este o grozavă putere de a ne opune smeririi și din păcate o folosim spre rușinea și dezbinarea noastră.
Să ne urcăm pe acest cântar, al smereniei, al smeririi, să considerăm tot ce suntem și avem în carne ca fiind nimic și la tot ce arată să-l calibrăm cu zero.
Și de fiecare dată tot ce suntem în fire să considerăm tot nimic.
Adică mort.

Să aveți în voi gândul acesta care era și în Cristos Isus….”, ”El S-a smerit…”.
Acest gând ne unește.

Cine se înalță se dezbină, cel ce se afirmă pe sine nu poate fi un gând cu cel ce se leapădă de sine, nu din vina celui de-al doilea.

”Nu vreau să știu între voi altceva decât pe Isus Cristos și pe El răstignit”. Adică gândul ascultării de Tatăl, de Cuvânt, gând pe care L-a avut Domnul pe cruce să fie și în noi. Doar așa suntem și vom fi UNA.

Am fost făcuți UNA cu EL(un gând cu El) printr-o moarte asemănătoare cu a Lui. Ce fel de moarte? Moarte față de învățăturile începătoare ale lumii ce ne umpleau capul. Moartea cui? A omului vechi, numit și trupul păcatului, un trup de gânduri, de convingeri, de fortificații mentale(îndreptățiri) cu gândurile generate de ele, unite și cu faptele ieșite din aceste gânduri. Ne-am dezbrăcat de acest om. Să-l lăsăm să putrezească, să nu ne îmbrăcăm iar cu petecele lui sau poate cu ruginitele lui decorații și panglici.
Lumea (inclusiv cea religioasă) este plină de slavă adusă omului, talentului omului vechi, lucruri care nu unesc, ci dezbină. Dacă cineva refuză slava lumii și cât trăiește stă în gândul lui Cristos, nu mai poate împiedica pe prigonitorii lui să-i vopsească mormântul după ce moare.
Așa că n-ar fi deloc de mirare ca și la înmormânatrea mea să predice poate cel ce m-a vândut la securitate. Predica cu lacrimi, am vorbit de la aceleași amvoane. Trebuie să las  scris să nu calce pe-aproape nici pui de popă în acea binecuvântată zi.
O fi îngâmfare dorința mea? Nu cred, e ascultare: ”feriți-vă de cărturari”, ne-a învățat Domnul Isus și cât timp Îl ascult e bine. E tot smerenie și asta.
Sau ascultarea nu mai e smerenie? O fi mândrie?
Uite, de aia e blog să comentăm. Ce e?


%d blogeri au apreciat: