Eu n-am sădit, ”Apolo” n-a udat, dar noi credem în minunea că Dumnezeu va face să crească

Este o frază pe care o pot rosti liniștiți mii de părinți creștini care nu fac cu copiii lor ”Școala părintească”, educarea sistematică a copiilor lor în Învățătura Domnului.

Unii părinți se amăgesc că-i duc la biserică.
Nu e rău de tot, la orice biserică se vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, cât de cât. Acest Cuvânt e viu și lucrează în cei ce-l ascultă. Dar! Cuvântul spune direct părinților să-i crească în Învățătura Domnului pe copiii lor. Nu să-i dea la școala duminicală.

Bunica Lois și mama Eunice l-au învățat pe Timotei, nu cineva din adunare. Nu există slujbă desemnată în adunare pentru învățat copiii altora.

Învățarea este sădire, repetarea , exemplificarea, aplicarea sunt udare, abia după ce se fac aceste lucruri se poate aștepta ca ”Domnul să lucreze la inima lui”. Ce să crească Dumnezeu dacă omul n-a semănat nimic și nici n-a udat?

Nu e vorbă…. a semănat lumea.
Lucrurile învățate de la firea pământească se seamănă singure.
Iar ploaia lui Dumnezeu face să crească și  spinii și caișii.

Oare pentru trecătorul stomac a lăsat Dumnezeu ca în fiecare an pe vremea asta piețele să fie pline de răsaduri?
Răsadnițele(lat. seminarium, de unde provine seminar) produc  plantele mici ce se răsădesc și le-a lăsat Domnul ca exemple nouă, să înțelegem rânduielile vieții lăuntrice care e ”tot așa”. Se aseamănă cu cea vegetală.

Exact așa să sădim cuvânt în inimi, cu blândețe sădit, cu blândețe primit, cu răbdare udat (cu lacrimi) va aduce rod.

Dumnezeu va avea ce să facă să crească!

”Eu am sădit!”…despre un alt fel de educație: educația care precede Credința

Sunt puternic influențat în acest moment de scrierile lui Comenius, ideile lui au umplut un gol de neînțelegere din mintea mea, au legat laolaltă convingeri răslețe și au întregit un tablou ca un puzzle din care-mi lipseau câteva piese.

Eram confuz în convingerile mele despre educație, chiar timid în a exprima anumite clare mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă m-aș vedea doar pe mine în această confuzie mi-aș zice că am o boală rară și nici n-are rost să vorbesc despre un medicament nimănui de folos.

Dar.
Acum vreo 23 de ani, pe vremea când căutam cu aviditate părtășia copiilor lui Dumnezeu ieșiți din orice tabără religioasă am ajuns în casa unui frate. Frate scump, familie frumoasă. În casa lor era adunare, ca-n cer! Doar că nu toți copiii familiei respective aveau un comportament care să aducă cinste și lor și Domnului. Pe copii îi cunoșteam din sinagoga  cartierului Babilonului din care eu tocmai ieșisem și pe care ei o frecventau.
Am deschis subiectul cu fratele și răspunsul care mi-a închis gura a fost ceva de genul: ”n-are nici un rost să facem ceva, că până nu se atinge Domnul de inima lor e degeaba”.
”bunica ta Lois, mama ta Eunice..:” îmi răsunau în urechi, dar cofrajul, schela convingerilor mele de atunci nu mă lăsau să mi se clarifice lucrurile.
Ne-au venit copiii, au crescut.
NU i-am dat la școala duminicală a sinagogii din cartier, i-am scos de la religia școlii generale, n-am găsit așa ceva în Biblie. Nu i-am pus să maimuțărească versete sau cântecele în adunare, n-avem în adunare ”ora copiilor”, n-am găsit-o în Biblie și nu cred c-ar trebui să fie. Despre programe artistice nu scrie să facă nici copiii, nici cei mari.
I-am dus la adunări prin casele fraților pe unde ne strângeam, au stat cu noi în adunare la noi acasă.
La un moment dat am auzit: ”ne-ați ținut ”în cușcă” la fratele….” aluzie la casa unui frate unde ne strângeam mai des.
Mai multe nu vă scriu despre ei că citesc și ei blogul…probabil.          Test!
La mijlocul adolescenței lor am înțeles cum stă treaba cu Școala Părintească.

Mi s-a părut greu, am scris atunci: ”Greu am înțeles și eu. E greu ca părinte să ceri de la Tatăl de sus să te trateze cu Har și tu să-ți tratezi copilul cu lege. E ca un paradox.”

După ce l-am citit pe Comenius am înțeles mai clar.

Școala Părintească este o poruncă a Domnului.
”Creșteți-i în frica și Învățătura Domnului” este un imperativ.
Nu scrie aici: Domnul va lucra la inima lor, așteptați fără să faceți nimic.
Până să lucreze Domnul trebuie să lucrăm noi. Până Dumnezeu să facă să crească, Pavel sădește și Apolo udă.
Creșterea copiilor este un proces lent. Dumnezeu putea face ca să ajungem la maturitate în 2-3 ani ca vițeii sau iezii. Dar nu, la om creșterea a fost rânduită să fie lungă și lentă tocmai pentru a fi timp suficient pentru educație, creștere în cunoaștere.
De fapt, omul petrece crescând fizic o treime din toată viața lui, dar dacă socotim duhovnicește petrece toată viața.
Educația copiilor de mici se poate compara cu formarea pământului pentru sădit, căci săditul nu înseamnă numai luarea plantei sau seminței și punerea în pământ, ci săparea solului, mărunțirea și îngrășarea, aruncarea rădăcinilor vechi și….împrejmuirea grădinii. Aceste lucrări sunt în sarcina părinților. Așa pământul va fi bun pentru primirea seminței.
Pentru toate aceste rânduieli, Tatăl ne-a lăsat în Cuvântul său suficiente și bogate exemple și porunci încât avem nevoie doar să fim ridicați la  starea de veghere asupra unor sarcini date de Domnul și ignorate de majoritate.
Această postare este doar o introducere pentru năvala de gânduri ce m-au copleșit și pe care o aranjez în cele 8 ore cât lucrez cu mâinile.
Ceea ce cu Voia lui Dumnezeu voi scrie  nu se aplică numai copiilor fizici. Din păcate și de la păcat încoace starea generală a omenirii s-a degradat într-un hal în care au ajuns oamenii mari să fie socotiți și să se comporte ca niște copii. Deci rânduiala învățării, care vom vedea că e dată de Dumnezeu nu este numai pentru cei ce-o primesc la vreme (învățătura) ci și pentru cei ce-o primesc mai târziu, desigur mult mai greu.

PS Trebuie să adaug că astăzi toți copiii familiei amintite la început sunt credincioși.

(va urma: prima lecție: Creația lui Dumnezeu)
dacă doriți să citiți până atunci: Clasa perceperii senzoriale, Cap IX/IV din Pampaedia JA Comenius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Citește în continuare →