Va curăţi pe fiii lui Levi

21 Februarie 2014

”…iată că vine, – zice Domnul oştirilor. – Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.” Maleahi 3::1-3

Dacă înțelegem duhovnicește Cuvântul lui Dumnezeu, adică dacă-i înțelegem tâlcul, dacă privim adâncindu-ne privirile în acest ”loc întunecos” care este Cuvântul proorociei, vedem lumina tâlcului înțelegerii curate și clare.

Levi, seminția lui Levi, fiii lui Levi reprezintă Adunarea, seminția aleasă, cei răscumpărați ”cu un preț”, cei dați Lui, Marelui Preot al mărturisirii noastre.

Focul topitorului reprezintă încercarea lingușirii, deosebirea duhurilor, arderea în frământările focului celei mai perfide arme a vrășmașului: prefăcătoria ”prietenilor” falși. ”Ce este tigaia pentru lămurirea argintului și cuptorul pentru lămurirea aurului, așa este încercat omul de gura care îl laudă ” Proverbe 21:17

Asta e treaba Domnului Isus în vremea de acum” să-Și curățească(purifice) un popor care să fie al Lui”. Cum face acest Lucru? ”El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi.” Focul molcom al lingușirii lupilor în piele de oaie e cuptorul în care suntem topiți și în care se ridică zgura stimei de sine, se separă omul vechi orb și nerăstignit, sensibil la laudele celor prefăcuți.

Mă gândeam în aceste zile (când am fost supuși unui nou tir de calomnii nu numai noi cei mari, dar și copiii noștri), cât de mult Har ne-a dat Dumnezeu!

Cum ar suna astăzi?
Dacă  a fost scris: ”știu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori”, noi acum ar trebui să zicem: ”nouă ni s-a dat Harul să ne fie trimiși informatori zâmbitori și lingușitori”. Pentru că fără excepție, toți cei care ne-au fost trimiși să ne ”pască creierele”, să ne spioneze până la detaliu au purtat măști perfecte ale lingușirii și ale  zâmbetului prefăcut.

Aceasta de 25 de ani de pe vremea securității și acum ai urmașilor lor (Dumnezeu să-i binecuvinteze!) căci e evident că ei nu știu ce fac. Ei fac lucrarea Tatălui, o fac în mod metodic, s-o facem noi așa de devotați! Acești lingușitori nu s-au născut din nimic, ca oameni cu un hobby, ci au fost îndelung instruiți de alți oameni mai deștepți și mai școliți ca ei. Pentru că, urmărind sute de pagini din dosarele cunoscuților mei am constatat că este o discrepanță între nivelul de inteligență al unui ofițer de informații (un nivel mult, mult peste medie) și gradul de moralitate josnic și implicit nivelul intelectual redus al unuia care a acceptat să facă mizera muncă de informator.  Treabă mizerabilă, omenește vorbind pentru oameni inteligenți și tocmai această împerechere ciudată a unuia înțelept cu a unui ”rău”, arată că acolo e mâna Tatălui care a aprobat cererea celui rău ”să ne vânture ca pe grâu” și ” să ne ”topească și curățească” în focul topitorului.

De ce?

Îi place lui Dumnezeu să ne chinuie? Ne dă necaz ca să-și arate puterea? Nici vorbă? Ne dă necaz ca să-și împărtășească Gloria cu noi: ”dacă răbdăm vom și împărăți!” răspunsul e dat în textul de la început: fiii lui Levi ”vor aduce Domnului daruri neprihănite.”

Ce sunt darurile? Rodul buzelor, (taurii buzelor noastre) jertfele duhovnicești lipsite de mierea prefăcătoriei și de aluatul fățărniciei.

Dăunăzi m-a vizitat un fost informator de-al meu. De obicei nu se grăbea, ani de zile stătea să mă toace cu orele. Am tresărit de bucurie cum l-am văzut. O ușă deschisă. Ești omul meu, mi-am zis. Am scos Biblia și am pus-o pe masă. A stat, a ascultat, nu putea să plece, era sarcină. …”veți fi duși înaintea lor” îmi răsuna în urechi și nu mă opream din mărturisit: ”daruri neprihănite!” Poate pentru vremuri de acestea suntem puși să împărățim!

Ne sunt citite blogurile, comentariile. Nu au cum să nu le citească, e sarcină de serviciu, stăpânul lor le-a dat-o…și Tatăl nostru.
Să-i iubim cu toată candoarea…ei nu știu ce fac, chiar dacă aparent ne fac rău.

În mijlocul acestor frământări și tensiuni aseară mi-a sunat telefonul, un frate mă întreabă fără multă introducere: ”Frate, care e scopul omului pe pământ?” I-am răspuns în două minute(poate voi face o postare din acel răspuns) un răspuns (dar) neprihănit și am tăcut. Tot așa la încă 6-7 întrebări. În mijlocul multor uneltiri...

…ca în cuptor.

De aceea suntem curățiți printre lingușitoare viclenii și necunoscute calomnii, ca să aducem daruri desăvârșite.

Mărit să fie Domnul!


Planuri alese

28 Septembrie 2013

”Dar cel ales la suflet face planuri alese şi stăruie în planurile lui alese.”
Isaia 25:8

În lumea noastră de carne, în lumea lucrurilor efemere, de jos, orice lucrare are nevoie de un plan.

Acolo unde înțelepciunea trebuie administrată în timp, planul este izvorul inițiativei și garanția mersului sigur.

Fără plan, proiectantul rămâne cu înțelepciunea în capul lui și executantul rămâne cu confuzia în capul lui. Planul este legătura, limba comună înțeleasă și de cel ce administrează și de cel ce execută o lucrare înțeleaptă. În ce privește Planul veșnic alcătuit în Sine însuși de Tatăl, ceea ce avem de făcut cu stăruință în vorbirile noastre este adâncirea în cunoașterea acestui plan.

Mă gândeam la acest Cuvânt într-o dimineață acum vreo două săptămâni și de atunci tot meditez la el (cine cugetă la Cuvântul Domnului este fericit). Faptul că lucrez cu mâinile mele și administrez o bucată din lumea materială mă ajută să înțeleg și mai bine imaginea și tâlcul acestor lecții pe care Tatăl ni le-a dat ca să-I pricepem căile.

Cât privește însă lucrurile de sus, nu noi facem planul, există un plan veșnic pe care-L cunoaștem și în acest plan ne încadrăm. Noi nu putem fi proiectanții planului lui Dumnezeu. Noi putem doar să fim acceptați în acest plan, să-i primim tainele și smeriți să ne ocupăm locușorul nostru mărunt.

Cuvântul de ordine este stăruința. Omul ales stăruie. Omul mișel face planuri vinovate, nebunul vorbește minciuni, dar cel ales stăruie în planul ales (nobil). Nu e destul să cunoști planul bun, nu e destul să cunoști Voia stăpânului, dacă vrei să-I fi plăcut (și când Îl iubești, vrei) vei căuta cu toată râvna să stăruiești în Planul Său ales.

A face Planul și a stărui în el sunt două chestiuni diferite în timp. Cel ce a făcut Planul este Domnul(dinainte de întemeierea lumii), noi suntem cei chemați în Planul Său, împreună lucrători cu El (acum).

Administrarea acestui Plan El o face prin Adunare iar stăruința în Plan (mai ales a Adunării Sale, după Voia Lui) e dovada unui caracter treaz și conștient, lipsit de superficialitate.

Adunarea și rânduiala ei e Planul ales.


Adunare în casă, în chirie sau în clădire de biserică?

3 Februarie 2013

1. În casă e simplu, casa are stăpâni, adunarea se face cu voia, dragostea  și invitația gazdei. Dar pentru mulți a te aduna în case înseamnă cu nu ai impact social. Ca și cum oamenii ar intra mai ușor într-o biserică(clădire publică) decât într-una privată. Mai este obiceiul: a doua natură, oamenii vor să meargă ”la biserică”.
Dacă din punct de vedere spiritual, toți știm că în Adunare este Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal codul penal nu știe, de aceea în adunarea de la casa fratelui, fratele-gazdă este responsabil ”legal” în fața legii statului. Frații sunt oaspeții săi, nimeni nu poate opri acest lucru. Dragostea și ospitalitatea familiei celui ce primește pe alții e un fel de garanție continuă, cât timp va fi Duhul pe pământ, va fi și dragostea lui, vor fi și uși care se vor ”deschide cu iubire” cum zicea poetul.
Avem în Scriptură exemplul lui Gaius, gazda lui Pavel și a întregii Adunări.
2. Tocmai ca să câștige impact social (vizibilitate sau să zicem mărturie) mulți din cei ce practică strângerea în case (în grupuri (normal) mici), mai ales în vestul Europei și în SUA practică închirierea ocazională sau regulată de spații publice: o sală de conferințe a unui hotel, o sală de festivități a unei școli, o sală de curs de la o facultate, un restaurant, etc.
În mod normal această închiriere nu pretinde înregistrarea la stat ca și ”cult” sau asociație, se poate face în nume privat.
Desigur aici apare problema unui cost de altă natură decât spirituală, costul închirierii. Nu despre mărimea costului vreau să scriu, ci despre autoritatea ce o transmite. Chiar dacă în Adunarea ce se adună în spații închiriate rămâne Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal în spațiul închiriat are autoritate cel ce plătește. Cât timp acel ce plătește este un frate (sau un grup de frați) animați de dragoste, cu nume și trup fizic, cu mărturie verificabilă și cu adresă cunoscută (număr de telefon, mail, etc.) lucrurile nu stau mult diferit de strângerea din casă.  Caracterul provizoriu al acțiunii o ferește de falsificare, de imitație, de măscărădire.
Dacă însă cel ce plătește este animat de alte ambiții și ajunge să domine întâlnirea prin autoritatea banului său, atunci în adunare nu mai este Cap Domnul Isus, cei ce se adună acolo sunt în capcana plătitorului și ar fi bine să scape. Poate unii ar zice că și în case se poate ajunge la ….dictatura gazdei. Se poate dar cei ce vin sunt invitați, nu aduși…iar case sunt destule…fără cost de închiriere.
Avem în Scriptură exemplul lui Pavel care a luat o casă cu chirie și primea în ea pe toți cei ce veneau la el.
3. Cu clădirea de biserică e o problemă.
Se poate face în nume privat sau în nume colectiv. Aici intervine treaba cu Numele, în Numele cui ne adunăm, care este acest nume ”colectiv”? Pentru unii nu este un subiect sensibil. Doar pentru ei nu este, subiectul este sensibil însă, ca greutatea aurului, nimeni nu-și cântărește verigheta cu cântarul de cartofi, deci nici Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie abordat grosolan, ci cu finețea cu care mânuim lucrurile scumpe: aurul, argintul. Să prețuim comorile Domnului.
Deci, în fața statului e ridicol și fals să ridici o casă pe nume personal și apoi să zici că e biserică. E o mică minciună, se practică mai ales în țările fost sovietice.
A construi o clădire în numele unei entități impersonale e adevărata problemă. Cultul nu are trup fizic, nu poți să-l răstignești, nici să-l bați, nici să-l lauzi. Cultul are președinte ca orice asociație omenească, are nume ca orice SRL, are cod fiscal, certificat de înmatriculare(echivalentul certificatului de naștere la persoanele fizice), viață nu are.
Iarăși intervine chestiunea autorității. Să zicem și să nu negăm de tot că cel puțin în prima generație cei ce se adună acolo sunt animați de dragoste și sentimente pure, creștine. Să zicem că cel puțin, tot în prima generație Cap în adunarea din capelă este Domnul Isus.
Dar nu vei putea zidi capela fără să te declari la stat ceva ce statul poate pricepe: cult, religie, asociație. Chiar nu vei putea construi fără un proiect de ”locaș de cult” care trebuie să arate numai simplu nu.
Apoi la stat nu poți să-i spui că în adunare e Cap Domnul Isus și noi toți suntem frați, el n-are cum pricepe. Statul te întreabă cine semnează lista cu inventarul scaunelor din capelă, ”dacă vine un hoț și le fură!”, ”de unde știm noi că au fost atâtea?”. ”A, semnează cineva?”: ”e responsabil!” ”Cine-l ”autorizează” pe acest responsabil, dacă-i taliban?” Cultul ”X”. ”A cultul e ok.”
Dar a lua un alt nume (”X”) e ca și cum soția cuiva pentru un avantaj oarecare ar accepta să o cheme altfel.
Cât timp ar sta lucrurile la modul simplu ar fi cât de cât bine, dar nu avem probe istorice, decât contrarii. A lepăda Numele cel Unic înseamnă a lepăda pe Stăpânul care i-a cumpărat și lipsiți de protecția geloziei Lui cei îndepărtați devin repede pradă infractorilor de tot mai ieftină speță. Oamenii odată înregimentați în ”biserici”(a se citi: ”secții cultice”) au fost repede corupți spre o autoritate impusă de stat, în felul lumii (spre oameni cu școli teologice și programe artistice) și au devenit ca spectatorii la un teatru, participanți inactivi la un show care nu-i al lor.
Am mai scris despre catedralizare: ”Să urmărim cum merg în realitate lucrurile. Oamenii se adună, aud cuvântul, cred și le place să fie la un loc. Imediat parcă cineva nevăzut îi împinge pe drumul catedralizării, cumpără un spațiu, construiesc și irosesc timp de Har pe pietre, betoane și cărămizi. Cum ar putea face (altfel)? Simplu: odată să se împartă atunci când se înmulțesc, apoi dacă doresc să se adune mai mulți să închirieze ocazional locuri de strângere. Pavel a fost un chiriaș perpetuu. E un Har să fi străin și călător.”
NU avem în Scriptură exemple de clădiri de biserici!

Slăvit să fie Domnul!


Copilașii mei, unii, Gaiu… (Apostazia…1.)

1 Ianuarie 2012

Am recitit Epistolele lui Ioan. De fapt mai multe epistole căutând să văd în ce fel a fost profețită răspândirea apostaziei.
Domnul ne-a avertizat, iar decăderea ”creștinismului” spre starea păgână cu care se ”laudă” azi a început nici din secolul 3, nici după moartea apostolilor, ci încă în timpul vieții lor, încă pe vremea  apostolilor.
De observat cui le sunt adresate epistolele lui Ioan.

Destinatari:
Prima are ca destinatari pe ”copilașii mei!” 1 Ioan 2:18-22
Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri.  Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfînt, şi ştiţi orice lucru.  V’am scris nu că n’aţi cunoaşte adevărul, ci pentrucă îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr.  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
A doua pe ”unii din copii tăi”, 2 Ioan 4, adică ai alesei doamne (probabil adunări, (vezi 3 Ioan 9)
” M’am bucurat foarte mult cînd am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr,
A treia este adresată doar lui Gaiu. ”Presbiterul (Sau: bătrînul.) către preaiubitul Gaiu,

Intensitatea apostaziei(lepădării de credință):
De observat și creșterea în intensitate a descrierii apostaților.
În 1Ioan sunt doar amintiți: 2:18 și 4:1-3
În 2 Ioan aproape jumătate epistola 7-11 îi descrie pe apostați
În 3 Ioan  sunt lăudați doar Gaiu și Dimitrie, influența lui Diotref este covârșitoare.
Și azi e tot așa! Acei lupi îngrozitori de care le vorbea Apostolul Pavel fraților bătrâni din Efes în portul Milet sunt precursorii ierarhiilor clericale de astăzi, a piramidelor de autorități cu nimic mai bune ca cele păgâne, lucruri care numai falsifică adevărata Adunare și o fac să rămână o binecuvântată Taină a lui Dumnezeu. Ferice de cine iese afară din acel sistem odios, în afara taberei, la El.


Să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfințenie(Spurgeon despre House Church(Adunarea de casă))

27 Noiembrie 2011
       Vreau să observaţi acest lucru, că ei făcea  frângerea pâinii din casă în casă, şi își luau hrana cu bucurie şi curăție de inimă. Ei nu credeau că religia a fost menită doar pentru zilele de duminică, şi pentru ceea ce oamenii din zilele noastre numesc: Casa lui Dumnezeu.
 Casele lor proprii au fost case ale lui Dumnezeu, şi mesele lor au fost atât de amestecate  cu Cina Domnului că până azi, studentul cel mai conștiincios al Bibliei nu poate spune când ei terminau mâncarea mesei comune și când începeau cina Domnului. Ei au transformat  mesele lor într-o dietă de închinare: așa de mult au consacrat totul cu rugăciune şi laudă că toate în jurul lor au fost sfinţenie Domnului.
Aş vrea ca și casele noastre să fie, în acest fel, dedicateDomnului, astfel încât să ne închinăm lui Dumnezeu toată ziua, şi să facem casele noastre temple pentru Dumnezeul cel viu …
 Are Dumnezeu nevoie de o casă? 
Acela care a făcut cerul şi pământul,  locuieşte El în temple făcute de mâini?
Ce ignoranţă crasă este acest lucru!
Nici o casa de sub cer nu este mai sfântă decât locul în care trăieşte un creştin, unde mănâncă, şi bea, şi doarme, şi laudă pe Domnul in tot ceea ce face, şi nu există nici o închinare  mai cerească decât cea care este adusă de familii sfinte , dedicate în frica de Domnul.
       Să sacrifici închinarea de acasă pentru  închinarea publică este cel mai rău curs al lucrurilor. Închinarea de dimineața si seara intr-o casa mica este infinit mai plăcută în ochii lui Dumnezeu decât tot fastul catedralei, care încântă ochii şi urechile carnale.
Fiecare gospodărie cu adevărat creştină este o biserică, şi ca atare este competentă pentru desfășurarea oricărei funcţii de cult divin, oricare ar fi ea.
Nu suntem toţi preoţi? De ce avem nevoie pentru a apela la alţii pentru a face închinarea o performanță? Să fie fiecare om  un preot în casa lui.
Oare nu sunteți voi toţi regi dacă iubiţi pe Domnul? 
Atunci să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfinţenie. Un motiv pentru care biserica timpurie a avut o astfel de binecuvântare a fost pentru că membrii ei au avut astfel de case. Când vom fi ca ei vom avea adăugați la biserica pe cei care vor fi mântuiţi.sursa: http://www.cmaresources.org/article/spurgeon-building-the-church


Adunare sau grup?

24 Noiembrie 2011

Ideea de grupulețe mici în biserici mari nu este nouă. În biserica reformată curentul pietist a practicat ”ecclesiola in ecclesia”, grupuri din biserica mare care se adunau împreună pentru a încerca să practice  viața adunării ce se vede cu ușurință în Noul Testament. La noi a fost încercarea Oastei Domnului, Betaniștii, Treziții, etc

Face însă parte din planul lui Dumnezeu această viziune ?

Să pornim cu niște gânduri bine ancorate în Cuvânt.
1.Termenul de Biserică, în sens  de clădire nu există în Noul Testament.
2.Nu există în Cuvânt termenul de comunitate de adunări, de uniune, de parohie sau de orice altă formă de asociere de adunări. Chiar când scrie mai multor adunări nu folosește alt nume. Adunările din Galatia sunt numite așa: Adunări, nu Parohia, Mitropolia sau Comunitatea Bisericească.
3. Nu există în Cuvânt termenul de grup. Chiar când scrie unor Adunări mici nu le numește grupuri deși erau mai multe într-un oraș. Chiar dacă era vorba de o Adunare din casa cuiva(majoritatea erau așa) este folosit tot termenul de Adunare, nu de grup și nici de adunărică(ecclesiola).

4.Putem deduce de aici că  termenul de Adunare aplicat atât la toți creștinii, cît și la un număr mai mare sau mai mic, local sau răspândit este referire la o stare, stare de Adunare definită și limitată de cel mai mic număr : doi …dar și absolut toți creștinii se numesc doar :ADUNAREA..

O concluzie  la care doresc să vă conduc gândurile este că nu avem dreptul să schimbăm eticheta pusă de Domnnul.
Domnul a spus că va zidi Adunarea Lui. 
Nu grupul, nu bazilica(biserica).
Adunarea, acesta este numele strângerii noastre laolaltă ca creștini.
E  foarte important să înțelegem caracterul ceresc al Adunării. Adunarea nu este bucată din această lume, nu este ceva ce trebuie să copleșească pământul, să-l impresioneze, să-l domine, să se înghesuie pentru a stăpâni. Adunarea este ”scoasă afară” nu împinsă înăuntru.
Încercarea de îmbisericire a socialului, a lumii nu a făcut altceva decât să lumifice cele mai anemice asemănări de ”Adunare” în bisericile ce au încercat procesul.
Întreaga lucrare din Adunare este una Harică, a slujirii prin cerescul căpătat, prin Har.
Nimic nu poate interzice celui mai mic număr de creștini care se bucură de domnia Domnului Lor să se numească Adunare. Desigur dacă sunt conștienți de acest privilegiu, dacă-și cunosc drepturile. E o gravă orbie în acest domeniu.
Simplitatea apropierii de Tatăl în locurile cerești, prin Cristos este văzută ca absurdă de majoritatea lumii religioase de azi. Să iei cina Domnului de la cineva ”neordinat” este văzut ca un sacrilegiu. Să nu practici ritualurile nebiblice dar acceptate social este respins. Etc.
Dar să împarți megabiserica în grupuri e ok !
Personal mă bucur oarecum că mulți din prietenii mei merg ”la grup”. Recent o soră mi-a spus că fiul ei, crescut în Adunare dar căsătorit ”În biserică” a început ”grup” la ei acasă. Mă bucur și nu prea.
Mișcarea fără vedere se numește bâjbâit, până la alergat e mult. Lipsa viziunii cerești nu poate fi înlocuită de practici apropiate.
Adunarea este indestructibilă, grupurile pot fi destrămate ușor. Lipsa instituțiilor care par să înveșnicească o idee este un har nu o catastrofă cum unora le pare.  Focalizarea 100% pe duhovnicesc, pe ceresc, pe cuvânt, pe zidire lăuntrică este o moștenire de care habar nu au apostolii mortarului, profeții betoanelor și păstorii zidurilor. Ia-le aceste cârje și vezi ce fac fără ele!
Vorbind despre destrămare, destrămare de grupuri, am simțit-o din plin nu numai în vremea veche. Este o lucrare a celui rău special permisă de Domnul pentru a lichida grupurile. Adunarea nu poate fi lichidată. Grupurile da. Cum ? Simplu, metodic, lumești sunt grupurile, lumești metodele de destrămare.
Iată cum :
Citez din manualul ofițerilor de securitate din vremea veche.

În mod desobit la destrămarea de anturaje, ca direcție principală de acțiune, ofițerul de securitate își va îndrepta atenția asupra liderului ca personalitate centrală, pentru a-l compromite în fața grupului.
   În situația că nu există premise favorabile pentru compromiterea liderului, se va putea utiliza ”metoda analizei procesului de interacțiune”. În acest sens atenția va fi îndreptată spre un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative : dezaprobare, respingere, manifestă o tensiune, se retrage de la discuție, face dovadă de opoziție, denigrează pe alții, se afirmă pe sine. După atragerea persoanei respective se va acționa cu ajutorul ei la destrămarea grupului.” sursa: vezi bibliografie.

Câteva observații :
Liderul este specific grupului, nu Adunării. Liderul Adunării este Domnul Isus. Cum să-l compromiți ? Să-l răstignești ? Nu se mai poate, NU MAI MOARE !  Faptul că liderii de grupuri sunt compromiși și grupurile destrămate e un lucru bun, slavă Domnului.
M-a uimit detalierea operațiilor până la ” metoda analizei procesului de interacțiune” și ”un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative ….”se va acționa cu ajutorul lui la destrămarea grupului”. Nu se pune problema că nu va reuși. Ce bine că în adunare :”cine vorbește să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”, să nu bârfească.
Dacă rămânem în cele cerești atunci nu dăm prilej diavolului, reacții negative.

Deci cum se distrug grupurile ?
Simplu, prin două metode :
1.Compromiterea Liderului.
2.Întărirea negativistului din grup, a lui Gică-contra. În toate grupurile există Gică-contra.
Nu în adunare, unde singurul Lider e Domnul Isus și singurul Gică-contra e Diavolul, (dar Diavolul e pe lângă gard, dă târcoale ca satelitu, nu e înăuntru).

De ce Adunarea nu poate fi distrusă ?

Pentru că liderul ei este Domnul Isus iar bârfele celor din ”zona socio-afectivă negativă” sunt respinse de vegherea asupra rămânerii în Harul lui Dumnezeu. Vorbirile care ”produc dezbinări” sunt repede demascate ca fiind de la oameni lipsiți de Harul lui Dumnzeu. Metoda bârfei este o practică lumească și un viciu nu o virtute, bârfa în sine este lepădarea crucii lui Cristos, este mers firesc, nu ”în vederea zidirii”. Fără Har….da…fără Har dă lăstari rădăcina de amărăciune repede apucată de destrămători.

Bibliografie : dați copy/paste pe link: http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201982-4-60.pdf    la pagina 37, revista securitatea, 1982
Studiu de caz : compromiterea lui Liviu Olah.
Motivația mea : încercările repetate de destrămare a Adunării în care suntem, a altor adunări, am scris aici, aici, aici.
Cazuri recente cunoscute: încercarea de compromitere a lui P Negruț, acuzat cică de plagiat, înlăturarea lui P Lascău.

Cu ce rămâi tu ca cititor al acestei postări : cu o întrebare care să ți-o pui : ”Fac parte din grup, din biserică  sau din Adunare ?” Cercetează-te și ia-ți locul unde vrea Domnul să fii. N-ai două vieți!


”Pentru că Eu trăiesc și voi veți trăi”, despre amăgirea și inutilitatea instituțiilor

15 Noiembrie 2011

Cântarea ”Copiii mei priviți la mine”.

Căutând pe net să mă împărtășesc din experiența celor ce au luat în serios viziunea Domnului cu privire la adunarea Sa am căutat cu cuvintele: ”ecclesiola in ecclesia”. Am găsit: http://www.google.ro/search?aq=f&gcx=w&sourceid=chrome&ie=UTF-8&q=ecclesiola+in+ecclesia iar un rezultat este aici:    http://brianmashburn.blogspot.com/2005/06/ecclesiola-in-ecclesia.html unde un citat mi-a atras atenția:  „Without individuals, nothing happens; without institutions, nothing survives.” – Tallyrand, eminent om de stat francez și preot
Fără indivizi nimic nu se petrece, fără instituții nu supraviețuiește nimic”.
Desigur viziunea lui Tallyrand nu m-a ”orbit” nici n-o iau în serios, el a fost om de stat, nu a avut viziunea Domnului.
Slabele urme înregistrate ale adunării pe pământ se datorează tocmai lipsei de construcții sociale. Harul nu investește în cele vizibile ci în cele lăuntrice, ascunse. Exteriorizarea lucrării ascunse se face doar până la nivelul trupului de carne(vasului de lut) nu se extinde la lucrările acestuia.
Tallyrand nu l-a văzut pe Cel ce este nevăzut. Bietul de el a exprimat în cuvinte orbia majorității. Umblarea după instituții care să înmagazineze Harul va duce în prima fază la ignorarea Dătătorului(a Domnului care nu ne-a poruncit să alcătuim institruții) și apoi la concentrarea pe instituție, pe funcționarii ei(care ajung să fie văzuți ca un fel de semidumnezei) și pe lucrările ei.
Adunarea Domnului nu este o instituție umană, nu construiește instituții pentru că e Vie, nu moare. Cel ce este Capul ei trăiește, e Viu, iar pentru că El e viu și noi suntem vii.
Fără această Viață nimic nu se justifică.
Fiind Vii din Viața Lui nu mai avem nevoie de nimic.
A fi Adunare e foarte simplu: doi sau trei adunați pentru Numele Lui. Nu e nevoie de temple, clădiri, ierarhi, ierarhii, odăjdii(haine popești), nu e nevoie de nimic pământesc, de nimic făcut de mâini, de nimic tangibil.
Singurele semne  exterioare lăsate ca mărturie, ca vestire vizibilă sunt botezul și Cina Domnului.
Toată Adunarea este cerească, ca și Cel ceresc, se preocupă de Cuvânt, de har, de slujire reciprocă, de îmbărbătare și de ajutorare în necaz. Orice altă activitate legată de pământ, izvorâtă din pământ este piedică ce se cere dată la o parte.
Instituțiile, de exemplu sunt create din iluzia că, deși oamenii sunt muritori, instituțiile le perpetuează viziunea   spre a nu dispărea. Există în inima omului o încredințare că dacă declari o asociere, dacă pui un nume, dacă faci un statut, Adevărul va avea un cuib sigur. Nimic mai deșert!
Adevărul locuiește în dragoste, în ”vase de lut”,  nu în instituții.
Dragostea a fost turnată în noi din El, prin Duhul. Nu în instituții.
Iar El e viu!
Trăiește pururea, fără succesiune și fără instituții.
Cât sunt de orbi cei ce cred că vor putea înlocui Duhul cu instituții.