Va curăţi pe fiii lui Levi

21 februarie 2014

”…iată că vine, – zice Domnul oştirilor. – Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare cînd Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.” Maleahi 3::1-3

Dacă înțelegem duhovnicește Cuvântul lui Dumnezeu, adică dacă-i înțelegem tâlcul, dacă privim adâncindu-ne privirile în acest ”loc întunecos” care este Cuvântul proorociei, vedem lumina tâlcului înțelegerii curate și clare.

Levi, seminția lui Levi, fiii lui Levi reprezintă Adunarea, seminția aleasă, cei răscumpărați ”cu un preț”, cei dați Lui, Marelui Preot al mărturisirii noastre.

Focul topitorului reprezintă încercarea lingușirii, deosebirea duhurilor, arderea în frământările focului celei mai perfide arme a vrășmașului: prefăcătoria ”prietenilor” falși. ”Ce este tigaia pentru lămurirea argintului și cuptorul pentru lămurirea aurului, așa este încercat omul de gura care îl laudă ” Proverbe 21:17

Asta e treaba Domnului Isus în vremea de acum” să-Și curățească(purifice) un popor care să fie al Lui”. Cum face acest Lucru? ”El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi.” Focul molcom al lingușirii lupilor în piele de oaie e cuptorul în care suntem topiți și în care se ridică zgura stimei de sine, se separă omul vechi orb și nerăstignit, sensibil la laudele celor prefăcuți.

Mă gândeam în aceste zile (când am fost supuși unui nou tir de calomnii nu numai noi cei mari, dar și copiii noștri), cât de mult Har ne-a dat Dumnezeu!

Cum ar suna astăzi?
Dacă  a fost scris: ”știu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori”, noi acum ar trebui să zicem: ”nouă ni s-a dat Harul să ne fie trimiși informatori zâmbitori și lingușitori”. Pentru că fără excepție, toți cei care ne-au fost trimiși să ne ”pască creierele”, să ne spioneze până la detaliu au purtat măști perfecte ale lingușirii și ale  zâmbetului prefăcut.

Aceasta de 25 de ani de pe vremea securității și acum ai urmașilor lor (Dumnezeu să-i binecuvinteze!) căci e evident că ei nu știu ce fac. Ei fac lucrarea Tatălui, o fac în mod metodic, s-o facem noi așa de devotați! Acești lingușitori nu s-au născut din nimic, ca oameni cu un hobby, ci au fost îndelung instruiți de alți oameni mai deștepți și mai școliți ca ei. Pentru că, urmărind sute de pagini din dosarele cunoscuților mei am constatat că este o discrepanță între nivelul de inteligență al unui ofițer de informații (un nivel mult, mult peste medie) și gradul de moralitate josnic și implicit nivelul intelectual redus al unuia care a acceptat să facă mizera muncă de informator.  Treabă mizerabilă, omenește vorbind pentru oameni inteligenți și tocmai această împerechere ciudată a unuia înțelept cu a unui ”rău”, arată că acolo e mâna Tatălui care a aprobat cererea celui rău ”să ne vânture ca pe grâu” și ” să ne ”topească și curățească” în focul topitorului.

De ce?

Îi place lui Dumnezeu să ne chinuie? Ne dă necaz ca să-și arate puterea? Nici vorbă? Ne dă necaz ca să-și împărtășească Gloria cu noi: ”dacă răbdăm vom și împărăți!” răspunsul e dat în textul de la început: fiii lui Levi ”vor aduce Domnului daruri neprihănite.”

Ce sunt darurile? Rodul buzelor, (taurii buzelor noastre) jertfele duhovnicești lipsite de mierea prefăcătoriei și de aluatul fățărniciei.

Dăunăzi m-a vizitat un fost informator de-al meu. De obicei nu se grăbea, ani de zile stătea să mă toace cu orele. Am tresărit de bucurie cum l-am văzut. O ușă deschisă. Ești omul meu, mi-am zis. Am scos Biblia și am pus-o pe masă. A stat, a ascultat, nu putea să plece, era sarcină. …”veți fi duși înaintea lor” îmi răsuna în urechi și nu mă opream din mărturisit: ”daruri neprihănite!” Poate pentru vremuri de acestea suntem puși să împărățim!

Ne sunt citite blogurile, comentariile. Nu au cum să nu le citească, e sarcină de serviciu, stăpânul lor le-a dat-o…și Tatăl nostru.
Să-i iubim cu toată candoarea…ei nu știu ce fac, chiar dacă aparent ne fac rău.

În mijlocul acestor frământări și tensiuni aseară mi-a sunat telefonul, un frate mă întreabă fără multă introducere: ”Frate, care e scopul omului pe pământ?” I-am răspuns în două minute(poate voi face o postare din acel răspuns) un răspuns (dar) neprihănit și am tăcut. Tot așa la încă 6-7 întrebări. În mijlocul multor uneltiri...

…ca în cuptor.

De aceea suntem curățiți printre lingușitoare viclenii și necunoscute calomnii, ca să aducem daruri desăvârșite.

Mărit să fie Domnul!


Planuri alese

28 septembrie 2013

”Dar cel ales la suflet face planuri alese şi stăruie în planurile lui alese.”
Isaia 25:8

În lumea noastră de carne, în lumea lucrurilor efemere, de jos, orice lucrare are nevoie de un plan.

Acolo unde înțelepciunea trebuie administrată în timp, planul este izvorul inițiativei și garanția mersului sigur.

Fără plan, proiectantul rămâne cu înțelepciunea în capul lui și executantul rămâne cu confuzia în capul lui. Planul este legătura, limba comună înțeleasă și de cel ce administrează și de cel ce execută o lucrare înțeleaptă. În ce privește Planul veșnic alcătuit în Sine însuși de Tatăl, ceea ce avem de făcut cu stăruință în vorbirile noastre este adâncirea în cunoașterea acestui plan.

Mă gândeam la acest Cuvânt într-o dimineață acum vreo două săptămâni și de atunci tot meditez la el (cine cugetă la Cuvântul Domnului este fericit). Faptul că lucrez cu mâinile mele și administrez o bucată din lumea materială mă ajută să înțeleg și mai bine imaginea și tâlcul acestor lecții pe care Tatăl ni le-a dat ca să-I pricepem căile.

Cât privește însă lucrurile de sus, nu noi facem planul, există un plan veșnic pe care-L cunoaștem și în acest plan ne încadrăm. Noi nu putem fi proiectanții planului lui Dumnezeu. Noi putem doar să fim acceptați în acest plan, să-i primim tainele și smeriți să ne ocupăm locușorul nostru mărunt.

Cuvântul de ordine este stăruința. Omul ales stăruie. Omul mișel face planuri vinovate, nebunul vorbește minciuni, dar cel ales stăruie în planul ales (nobil). Nu e destul să cunoști planul bun, nu e destul să cunoști Voia stăpânului, dacă vrei să-I fi plăcut (și când Îl iubești, vrei) vei căuta cu toată râvna să stăruiești în Planul Său ales.

A face Planul și a stărui în el sunt două chestiuni diferite în timp. Cel ce a făcut Planul este Domnul(dinainte de întemeierea lumii), noi suntem cei chemați în Planul Său, împreună lucrători cu El (acum).

Administrarea acestui Plan El o face prin Adunare iar stăruința în Plan (mai ales a Adunării Sale, după Voia Lui) e dovada unui caracter treaz și conștient, lipsit de superficialitate.

Adunarea și rânduiala ei e Planul ales.


Adunare în casă, în chirie sau în clădire de biserică?

3 februarie 2013

1. În casă e simplu, casa are stăpâni, adunarea se face cu voia, dragostea  și invitația gazdei. Dar pentru mulți a te aduna în case înseamnă cu nu ai impact social. Ca și cum oamenii ar intra mai ușor într-o biserică(clădire publică) decât într-una privată. Mai este obiceiul: a doua natură, oamenii vor să meargă ”la biserică”.
Dacă din punct de vedere spiritual, toți știm că în Adunare este Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal codul penal nu știe, de aceea în adunarea de la casa fratelui, fratele-gazdă este responsabil ”legal” în fața legii statului. Frații sunt oaspeții săi, nimeni nu poate opri acest lucru. Dragostea și ospitalitatea familiei celui ce primește pe alții e un fel de garanție continuă, cât timp va fi Duhul pe pământ, va fi și dragostea lui, vor fi și uși care se vor ”deschide cu iubire” cum zicea poetul.
Avem în Scriptură exemplul lui Gaius, gazda lui Pavel și a întregii Adunări.
2. Tocmai ca să câștige impact social (vizibilitate sau să zicem mărturie) mulți din cei ce practică strângerea în case (în grupuri (normal) mici), mai ales în vestul Europei și în SUA practică închirierea ocazională sau regulată de spații publice: o sală de conferințe a unui hotel, o sală de festivități a unei școli, o sală de curs de la o facultate, un restaurant, etc.
În mod normal această închiriere nu pretinde înregistrarea la stat ca și ”cult” sau asociație, se poate face în nume privat.
Desigur aici apare problema unui cost de altă natură decât spirituală, costul închirierii. Nu despre mărimea costului vreau să scriu, ci despre autoritatea ce o transmite. Chiar dacă în Adunarea ce se adună în spații închiriate rămâne Cap Domnul Isus, din punct de vedere legal în spațiul închiriat are autoritate cel ce plătește. Cât timp acel ce plătește este un frate (sau un grup de frați) animați de dragoste, cu nume și trup fizic, cu mărturie verificabilă și cu adresă cunoscută (număr de telefon, mail, etc.) lucrurile nu stau mult diferit de strângerea din casă.  Caracterul provizoriu al acțiunii o ferește de falsificare, de imitație, de măscărădire.
Dacă însă cel ce plătește este animat de alte ambiții și ajunge să domine întâlnirea prin autoritatea banului său, atunci în adunare nu mai este Cap Domnul Isus, cei ce se adună acolo sunt în capcana plătitorului și ar fi bine să scape. Poate unii ar zice că și în case se poate ajunge la ….dictatura gazdei. Se poate dar cei ce vin sunt invitați, nu aduși…iar case sunt destule…fără cost de închiriere.
Avem în Scriptură exemplul lui Pavel care a luat o casă cu chirie și primea în ea pe toți cei ce veneau la el.
3. Cu clădirea de biserică e o problemă.
Se poate face în nume privat sau în nume colectiv. Aici intervine treaba cu Numele, în Numele cui ne adunăm, care este acest nume ”colectiv”? Pentru unii nu este un subiect sensibil. Doar pentru ei nu este, subiectul este sensibil însă, ca greutatea aurului, nimeni nu-și cântărește verigheta cu cântarul de cartofi, deci nici Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie abordat grosolan, ci cu finețea cu care mânuim lucrurile scumpe: aurul, argintul. Să prețuim comorile Domnului.
Deci, în fața statului e ridicol și fals să ridici o casă pe nume personal și apoi să zici că e biserică. E o mică minciună, se practică mai ales în țările fost sovietice.
A construi o clădire în numele unei entități impersonale e adevărata problemă. Cultul nu are trup fizic, nu poți să-l răstignești, nici să-l bați, nici să-l lauzi. Cultul are președinte ca orice asociație omenească, are nume ca orice SRL, are cod fiscal, certificat de înmatriculare(echivalentul certificatului de naștere la persoanele fizice), viață nu are.
Iarăși intervine chestiunea autorității. Să zicem și să nu negăm de tot că cel puțin în prima generație cei ce se adună acolo sunt animați de dragoste și sentimente pure, creștine. Să zicem că cel puțin, tot în prima generație Cap în adunarea din capelă este Domnul Isus.
Dar nu vei putea zidi capela fără să te declari la stat ceva ce statul poate pricepe: cult, religie, asociație. Chiar nu vei putea construi fără un proiect de ”locaș de cult” care trebuie să arate numai simplu nu.
Apoi la stat nu poți să-i spui că în adunare e Cap Domnul Isus și noi toți suntem frați, el n-are cum pricepe. Statul te întreabă cine semnează lista cu inventarul scaunelor din capelă, ”dacă vine un hoț și le fură!”, ”de unde știm noi că au fost atâtea?”. ”A, semnează cineva?”: ”e responsabil!” ”Cine-l ”autorizează” pe acest responsabil, dacă-i taliban?” Cultul ”X”. ”A cultul e ok.”
Dar a lua un alt nume (”X”) e ca și cum soția cuiva pentru un avantaj oarecare ar accepta să o cheme altfel.
Cât timp ar sta lucrurile la modul simplu ar fi cât de cât bine, dar nu avem probe istorice, decât contrarii. A lepăda Numele cel Unic înseamnă a lepăda pe Stăpânul care i-a cumpărat și lipsiți de protecția geloziei Lui cei îndepărtați devin repede pradă infractorilor de tot mai ieftină speță. Oamenii odată înregimentați în ”biserici”(a se citi: ”secții cultice”) au fost repede corupți spre o autoritate impusă de stat, în felul lumii (spre oameni cu școli teologice și programe artistice) și au devenit ca spectatorii la un teatru, participanți inactivi la un show care nu-i al lor.
Am mai scris despre catedralizare: ”Să urmărim cum merg în realitate lucrurile. Oamenii se adună, aud cuvântul, cred și le place să fie la un loc. Imediat parcă cineva nevăzut îi împinge pe drumul catedralizării, cumpără un spațiu, construiesc și irosesc timp de Har pe pietre, betoane și cărămizi. Cum ar putea face (altfel)? Simplu: odată să se împartă atunci când se înmulțesc, apoi dacă doresc să se adune mai mulți să închirieze ocazional locuri de strângere. Pavel a fost un chiriaș perpetuu. E un Har să fi străin și călător.”
NU avem în Scriptură exemple de clădiri de biserici!

Slăvit să fie Domnul!


Copilașii mei, unii, Gaiu… (Apostazia…1.)

1 ianuarie 2012

Am recitit Epistolele lui Ioan. De fapt mai multe epistole căutând să văd în ce fel a fost profețită răspândirea apostaziei.
Domnul ne-a avertizat, iar decăderea ”creștinismului” spre starea păgână cu care se ”laudă” azi a început nici din secolul 3, nici după moartea apostolilor, ci încă în timpul vieții lor, încă pe vremea  apostolilor.
De observat cui le sunt adresate epistolele lui Ioan.

Destinatari:
Prima are ca destinatari pe ”copilașii mei!” 1 Ioan 2:18-22
Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.  Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri.  Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfînt, şi ştiţi orice lucru.  V’am scris nu că n’aţi cunoaşte adevărul, ci pentrucă îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr.  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
A doua pe ”unii din copii tăi”, 2 Ioan 4, adică ai alesei doamne (probabil adunări, (vezi 3 Ioan 9)
” M’am bucurat foarte mult cînd am aflat pe unii din copiii tăi umblînd în adevăr,
A treia este adresată doar lui Gaiu. ”Presbiterul (Sau: bătrînul.) către preaiubitul Gaiu,

Intensitatea apostaziei(lepădării de credință):
De observat și creșterea în intensitate a descrierii apostaților.
În 1Ioan sunt doar amintiți: 2:18 și 4:1-3
În 2 Ioan aproape jumătate epistola 7-11 îi descrie pe apostați
În 3 Ioan  sunt lăudați doar Gaiu și Dimitrie, influența lui Diotref este covârșitoare.
Și azi e tot așa! Acei lupi îngrozitori de care le vorbea Apostolul Pavel fraților bătrâni din Efes în portul Milet sunt precursorii ierarhiilor clericale de astăzi, a piramidelor de autorități cu nimic mai bune ca cele păgâne, lucruri care numai falsifică adevărata Adunare și o fac să rămână o binecuvântată Taină a lui Dumnezeu. Ferice de cine iese afară din acel sistem odios, în afara taberei, la El.


Să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfințenie(Spurgeon despre House Church(Adunarea de casă))

27 noiembrie 2011
       Vreau să observaţi acest lucru, că ei făcea  frângerea pâinii din casă în casă, şi își luau hrana cu bucurie şi curăție de inimă. Ei nu credeau că religia a fost menită doar pentru zilele de duminică, şi pentru ceea ce oamenii din zilele noastre numesc: Casa lui Dumnezeu.
 Casele lor proprii au fost case ale lui Dumnezeu, şi mesele lor au fost atât de amestecate  cu Cina Domnului că până azi, studentul cel mai conștiincios al Bibliei nu poate spune când ei terminau mâncarea mesei comune și când începeau cina Domnului. Ei au transformat  mesele lor într-o dietă de închinare: așa de mult au consacrat totul cu rugăciune şi laudă că toate în jurul lor au fost sfinţenie Domnului.
Aş vrea ca și casele noastre să fie, în acest fel, dedicateDomnului, astfel încât să ne închinăm lui Dumnezeu toată ziua, şi să facem casele noastre temple pentru Dumnezeul cel viu …
 Are Dumnezeu nevoie de o casă? 
Acela care a făcut cerul şi pământul,  locuieşte El în temple făcute de mâini?
Ce ignoranţă crasă este acest lucru!
Nici o casa de sub cer nu este mai sfântă decât locul în care trăieşte un creştin, unde mănâncă, şi bea, şi doarme, şi laudă pe Domnul in tot ceea ce face, şi nu există nici o închinare  mai cerească decât cea care este adusă de familii sfinte , dedicate în frica de Domnul.
       Să sacrifici închinarea de acasă pentru  închinarea publică este cel mai rău curs al lucrurilor. Închinarea de dimineața si seara intr-o casa mica este infinit mai plăcută în ochii lui Dumnezeu decât tot fastul catedralei, care încântă ochii şi urechile carnale.
Fiecare gospodărie cu adevărat creştină este o biserică, şi ca atare este competentă pentru desfășurarea oricărei funcţii de cult divin, oricare ar fi ea.
Nu suntem toţi preoţi? De ce avem nevoie pentru a apela la alţii pentru a face închinarea o performanță? Să fie fiecare om  un preot în casa lui.
Oare nu sunteți voi toţi regi dacă iubiţi pe Domnul? 
Atunci să faceți casele voastre palate de bucurie și temple de sfinţenie. Un motiv pentru care biserica timpurie a avut o astfel de binecuvântare a fost pentru că membrii ei au avut astfel de case. Când vom fi ca ei vom avea adăugați la biserica pe cei care vor fi mântuiţi.sursa: http://www.cmaresources.org/article/spurgeon-building-the-church


Adunare sau grup?

24 noiembrie 2011

Ideea de grupulețe mici în biserici mari nu este nouă. În biserica reformată curentul pietist a practicat ”ecclesiola in ecclesia”, grupuri din biserica mare care se adunau împreună pentru a încerca să practice  viața adunării ce se vede cu ușurință în Noul Testament. La noi a fost încercarea Oastei Domnului, Betaniștii, Treziții, etc

Face însă parte din planul lui Dumnezeu această viziune ?

Să pornim cu niște gânduri bine ancorate în Cuvânt.
1.Termenul de Biserică, în sens  de clădire nu există în Noul Testament.
2.Nu există în Cuvânt termenul de comunitate de adunări, de uniune, de parohie sau de orice altă formă de asociere de adunări. Chiar când scrie mai multor adunări nu folosește alt nume. Adunările din Galatia sunt numite așa: Adunări, nu Parohia, Mitropolia sau Comunitatea Bisericească.
3. Nu există în Cuvânt termenul de grup. Chiar când scrie unor Adunări mici nu le numește grupuri deși erau mai multe într-un oraș. Chiar dacă era vorba de o Adunare din casa cuiva(majoritatea erau așa) este folosit tot termenul de Adunare, nu de grup și nici de adunărică(ecclesiola).

4.Putem deduce de aici că  termenul de Adunare aplicat atât la toți creștinii, cît și la un număr mai mare sau mai mic, local sau răspândit este referire la o stare, stare de Adunare definită și limitată de cel mai mic număr : doi …dar și absolut toți creștinii se numesc doar :ADUNAREA..

O concluzie  la care doresc să vă conduc gândurile este că nu avem dreptul să schimbăm eticheta pusă de Domnnul.
Domnul a spus că va zidi Adunarea Lui. 
Nu grupul, nu bazilica(biserica).
Adunarea, acesta este numele strângerii noastre laolaltă ca creștini.
E  foarte important să înțelegem caracterul ceresc al Adunării. Adunarea nu este bucată din această lume, nu este ceva ce trebuie să copleșească pământul, să-l impresioneze, să-l domine, să se înghesuie pentru a stăpâni. Adunarea este ”scoasă afară” nu împinsă înăuntru.
Încercarea de îmbisericire a socialului, a lumii nu a făcut altceva decât să lumifice cele mai anemice asemănări de ”Adunare” în bisericile ce au încercat procesul.
Întreaga lucrare din Adunare este una Harică, a slujirii prin cerescul căpătat, prin Har.
Nimic nu poate interzice celui mai mic număr de creștini care se bucură de domnia Domnului Lor să se numească Adunare. Desigur dacă sunt conștienți de acest privilegiu, dacă-și cunosc drepturile. E o gravă orbie în acest domeniu.
Simplitatea apropierii de Tatăl în locurile cerești, prin Cristos este văzută ca absurdă de majoritatea lumii religioase de azi. Să iei cina Domnului de la cineva ”neordinat” este văzut ca un sacrilegiu. Să nu practici ritualurile nebiblice dar acceptate social este respins. Etc.
Dar să împarți megabiserica în grupuri e ok !
Personal mă bucur oarecum că mulți din prietenii mei merg ”la grup”. Recent o soră mi-a spus că fiul ei, crescut în Adunare dar căsătorit ”În biserică” a început ”grup” la ei acasă. Mă bucur și nu prea.
Mișcarea fără vedere se numește bâjbâit, până la alergat e mult. Lipsa viziunii cerești nu poate fi înlocuită de practici apropiate.
Adunarea este indestructibilă, grupurile pot fi destrămate ușor. Lipsa instituțiilor care par să înveșnicească o idee este un har nu o catastrofă cum unora le pare.  Focalizarea 100% pe duhovnicesc, pe ceresc, pe cuvânt, pe zidire lăuntrică este o moștenire de care habar nu au apostolii mortarului, profeții betoanelor și păstorii zidurilor. Ia-le aceste cârje și vezi ce fac fără ele!
Vorbind despre destrămare, destrămare de grupuri, am simțit-o din plin nu numai în vremea veche. Este o lucrare a celui rău special permisă de Domnul pentru a lichida grupurile. Adunarea nu poate fi lichidată. Grupurile da. Cum ? Simplu, metodic, lumești sunt grupurile, lumești metodele de destrămare.
Iată cum :
Citez din manualul ofițerilor de securitate din vremea veche.

În mod desobit la destrămarea de anturaje, ca direcție principală de acțiune, ofițerul de securitate își va îndrepta atenția asupra liderului ca personalitate centrală, pentru a-l compromite în fața grupului.
   În situația că nu există premise favorabile pentru compromiterea liderului, se va putea utiliza ”metoda analizei procesului de interacțiune”. În acest sens atenția va fi îndreptată spre un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative : dezaprobare, respingere, manifestă o tensiune, se retrage de la discuție, face dovadă de opoziție, denigrează pe alții, se afirmă pe sine. După atragerea persoanei respective se va acționa cu ajutorul ei la destrămarea grupului.” sursa: vezi bibliografie.

Câteva observații :
Liderul este specific grupului, nu Adunării. Liderul Adunării este Domnul Isus. Cum să-l compromiți ? Să-l răstignești ? Nu se mai poate, NU MAI MOARE !  Faptul că liderii de grupuri sunt compromiși și grupurile destrămate e un lucru bun, slavă Domnului.
M-a uimit detalierea operațiilor până la ” metoda analizei procesului de interacțiune” și ”un membru al grupului situat în zona socio-afectivă negativă” și care are reacții negative ….”se va acționa cu ajutorul lui la destrămarea grupului”. Nu se pune problema că nu va reuși. Ce bine că în adunare :”cine vorbește să vorbească cuvintele lui Dumnezeu”, să nu bârfească.
Dacă rămânem în cele cerești atunci nu dăm prilej diavolului, reacții negative.

Deci cum se distrug grupurile ?
Simplu, prin două metode :
1.Compromiterea Liderului.
2.Întărirea negativistului din grup, a lui Gică-contra. În toate grupurile există Gică-contra.
Nu în adunare, unde singurul Lider e Domnul Isus și singurul Gică-contra e Diavolul, (dar Diavolul e pe lângă gard, dă târcoale ca satelitu, nu e înăuntru).

De ce Adunarea nu poate fi distrusă ?

Pentru că liderul ei este Domnul Isus iar bârfele celor din ”zona socio-afectivă negativă” sunt respinse de vegherea asupra rămânerii în Harul lui Dumnezeu. Vorbirile care ”produc dezbinări” sunt repede demascate ca fiind de la oameni lipsiți de Harul lui Dumnzeu. Metoda bârfei este o practică lumească și un viciu nu o virtute, bârfa în sine este lepădarea crucii lui Cristos, este mers firesc, nu ”în vederea zidirii”. Fără Har….da…fără Har dă lăstari rădăcina de amărăciune repede apucată de destrămători.

Bibliografie : dați copy/paste pe link: http://www.cnsas.ro/documente/periodicul_securitatea/Securitatea%201982-4-60.pdf    la pagina 37, revista securitatea, 1982
Studiu de caz : compromiterea lui Liviu Olah.
Motivația mea : încercările repetate de destrămare a Adunării în care suntem, a altor adunări, am scris aici, aici, aici.
Cazuri recente cunoscute: încercarea de compromitere a lui P Negruț, acuzat cică de plagiat, înlăturarea lui P Lascău.

Cu ce rămâi tu ca cititor al acestei postări : cu o întrebare care să ți-o pui : ”Fac parte din grup, din biserică  sau din Adunare ?” Cercetează-te și ia-ți locul unde vrea Domnul să fii. N-ai două vieți!


”Pentru că Eu trăiesc și voi veți trăi”, despre amăgirea și inutilitatea instituțiilor

15 noiembrie 2011

Cântarea ”Copiii mei priviți la mine”.

Căutând pe net să mă împărtășesc din experiența celor ce au luat în serios viziunea Domnului cu privire la adunarea Sa am căutat cu cuvintele: ”ecclesiola in ecclesia”. Am găsit: http://www.google.ro/search?aq=f&gcx=w&sourceid=chrome&ie=UTF-8&q=ecclesiola+in+ecclesia iar un rezultat este aici:    http://brianmashburn.blogspot.com/2005/06/ecclesiola-in-ecclesia.html unde un citat mi-a atras atenția:  „Without individuals, nothing happens; without institutions, nothing survives.” – Tallyrand, eminent om de stat francez și preot
Fără indivizi nimic nu se petrece, fără instituții nu supraviețuiește nimic”.
Desigur viziunea lui Tallyrand nu m-a ”orbit” nici n-o iau în serios, el a fost om de stat, nu a avut viziunea Domnului.
Slabele urme înregistrate ale adunării pe pământ se datorează tocmai lipsei de construcții sociale. Harul nu investește în cele vizibile ci în cele lăuntrice, ascunse. Exteriorizarea lucrării ascunse se face doar până la nivelul trupului de carne(vasului de lut) nu se extinde la lucrările acestuia.
Tallyrand nu l-a văzut pe Cel ce este nevăzut. Bietul de el a exprimat în cuvinte orbia majorității. Umblarea după instituții care să înmagazineze Harul va duce în prima fază la ignorarea Dătătorului(a Domnului care nu ne-a poruncit să alcătuim institruții) și apoi la concentrarea pe instituție, pe funcționarii ei(care ajung să fie văzuți ca un fel de semidumnezei) și pe lucrările ei.
Adunarea Domnului nu este o instituție umană, nu construiește instituții pentru că e Vie, nu moare. Cel ce este Capul ei trăiește, e Viu, iar pentru că El e viu și noi suntem vii.
Fără această Viață nimic nu se justifică.
Fiind Vii din Viața Lui nu mai avem nevoie de nimic.
A fi Adunare e foarte simplu: doi sau trei adunați pentru Numele Lui. Nu e nevoie de temple, clădiri, ierarhi, ierarhii, odăjdii(haine popești), nu e nevoie de nimic pământesc, de nimic făcut de mâini, de nimic tangibil.
Singurele semne  exterioare lăsate ca mărturie, ca vestire vizibilă sunt botezul și Cina Domnului.
Toată Adunarea este cerească, ca și Cel ceresc, se preocupă de Cuvânt, de har, de slujire reciprocă, de îmbărbătare și de ajutorare în necaz. Orice altă activitate legată de pământ, izvorâtă din pământ este piedică ce se cere dată la o parte.
Instituțiile, de exemplu sunt create din iluzia că, deși oamenii sunt muritori, instituțiile le perpetuează viziunea   spre a nu dispărea. Există în inima omului o încredințare că dacă declari o asociere, dacă pui un nume, dacă faci un statut, Adevărul va avea un cuib sigur. Nimic mai deșert!
Adevărul locuiește în dragoste, în ”vase de lut”,  nu în instituții.
Dragostea a fost turnată în noi din El, prin Duhul. Nu în instituții.
Iar El e viu!
Trăiește pururea, fără succesiune și fără instituții.
Cât sunt de orbi cei ce cred că vor putea înlocui Duhul cu instituții.


Ce se vede și ce nu se vede, cine vede și cine nu vede, de unde se vede și de unde nu se vede?

7 noiembrie 2011

Imi produce o sfântă lehamite cearta de vorbe.
După întâia și a doua mustrare suntem învățați să ne îndepărtăm.
Discuția cu Raul e ”vorbit pe două cărări”. Fiecare pe-a lui.
N-aș mai aminti subiectul, dacă nu mi-ar fi scris o soră care urmărește cu interes ”tri-alogul” nostru și nu doar cu interes, cu toată inima. Pentru că nu-i așa, conform cu ceea ce vedem, umblăm; harta, planul ne dau mersul, direcția.
Mai accentuez niște adevăruri, o fac fără vlagă, știind că cine nu înțelege, nu va înțelege, iar dacă meseria lui este să citească și să scrie în Braille, deschiderea ochilor i-ar însemna flămânzirea stomacului.
Domnul R. este pastor, n-o spune dar este. Domnul Isus ne-a învățat să ne ferim de fețe clericale.
Dialogul cu oameni de meseria dânsului nu face parte din scopul acestui blog.
[…….] moderat la cerere.
Îmi amintesc de o izbucnire de mânie a pastorului Daniel B. din California la postarea: ”Însemnătatea Adunărilor de casă” de Dan Beaty pe vechiul meu blog: frateledan(în 9 august 2008).

Citez :
Nu va mai ramane decat sa renuntati si la intrunirile de case ca sa va intalniti in spatiul virtual … Exista atata rautate in acest mesaj ca se vede si din iad. Evanghelia Imparatiei este cu totul altceva decat ceea ce scrie in material. Ea vesteste ceva ce va veni.Evanghelia mantuirii este mesajul pentru acum, vremea Bisericii. Imparatia este a lui Dumnezeu cu evreii, Biserica este a lui Christos cu mantuitii. Ca de obicei, va rataciti pentru ca nu cunoasteti nici Cuvantul si nici puterea lui Dumnezeu. Iertati-ma pentru asprime, dar cred ca am de a face cu niste lupi imbracati in piele de oaie. In mod normal, intrunirile in case n-au de ce sa fie in conflict cu cele din adunarile mari. Cele doua sunt complementare, nu se exclud. Oricare alta varianta saraceste si schilodeste Biserica, lipsind-o sau de adunarea sfintilor sau de partasia prin case. Daca intr-o localitate sunt 1.000 de credinciosi, pe langa intalnirile din case nu se pot intalni si impreuna? Ratacirea aceasta cu “biserica doar prin case” miroase a spirit de razvratire din partea unuia sau a unora care nu pot tine capul sus in adunarea mare sau nu pot ocupa acolo pozitiile pe care le fura aplicandu-le in micul lor imperiu. Astfel de oameni au un compelx napoleonic. Aceasta explica si “posibilitatea” ca un frate matur sa plece in alta parte ca sa formeze o alta turma ,,, “a lui”.

Daniel B.”

I-am răspuns aici: ”Ce nu se vede din iad?” Păcat de scurta vedere a acestui tinerel cărunt, tatăl său vedea binișor și socrul bine. Asta ca să răspundem la întrebarea, de unde se vede Adunarea? Mai scrie în psalmul 73, lucrurile se pricep drept dinăuntru, din starea de Har, din locașurile sfinte ale lui Dumnezeu.

Cine ”vede” și cine ”nu vede”? 
Cei duhovnicești văd, cei firești nu văd!
Nici cei duhovnicești nu văd de la început. Abia după deschiderea ochilor minții văd deslușit. Ce văd? Bogăția slavei moștenirii lui în sfinți. Am scris aici despre aceste comori ale Domnului. Deschiderea ochilor minții înseamnă înțelegerea Tainei lui Cristos: Adunarea. Lumea nu cunoaște aceste adevăruri. Nu le vede. Domnul Isus a spus cine vede și cine nu vede:
Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentrucă Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Ioan 14:19
” Duhul adevărului pe care lumea nul poate primi, pentru că nuL vede şi nuL cunoaştedar voi Îl cunoaşteţi,”
”Dar Îl vedem pe Isus”
Desigur este vorba de o vedere spirituală. Lumea n-o are și nu vede. 

Ce se vede și ce nu se vede?
Se vede de exemplu că ”nu mai alergați împreună cu ei la aceeași revărsare de destrăbălare”.  Pricep ei de ce? Nu pricep. ”Se miră!” și apoi batjocoresc. În altă parte scrie: ”batjocoresc ce nu cunosc.”
Știa Pavel pe cine prigonește? Îl vedea pe Isus? NU. N-ar fi întrebat: Cine ești? dacă ar fi știut.
Adunarea este o taină pentru oameni, taina lui Cristos. Din păcate și pentru unii ”creștini” .
Nici corintenii nu vedeau că în Pavel vorbește Cristos, căutau dovezi!

Desigur domnul R. ar dori o biserică vizibilă, cu turlă, amvon și farfurie de colectă, chiar cu zeciuială. Ne pare rău să-l informăm dar un astfel de model NU SE VEDE  în toată Scriptura. Faptul că el se bizuie pe argumentul că ”mulți îl urmează” nu mă neliniștește mai mult decât pe Ilie turma de clerici ai lui Baal, fără să ținem cont de milioanele ce-i urmau. Din păcate, biserica vizibilă are nevoie de autorizație, acceptare socială și poate impact, relevanță. Am mulți prieteni care urmăresc relevanța. Asta înseamnă lume, să degenerezi până la nivelul la care pricep ei, le placi ei, bietul de tine.
Noi suntem o scrisoare, scrisă cu Duh pe inimi de carne, Dumnezeu o scrie, nu noi, oamenii o citesc. Era simplu să fi scris că e scrisoare scrisă cu activități sociale, cu implicare în ce lumea pricepe, pentru câștigarea ei. Trupul nostru de carne este templul Duhului sfânt, nu împrejurimile lui, construcțiile mâinilor lui. Ce facem noi, ce iubim, pe cine iubim, cum iubim, ce ne umple timpul, asta se vede. Rodul dovedește pomul.

Să mă întorc puțin la răspunsul domnului din California: ”.Evanghelia mantuirii este mesajul pentru acum, vremea Bisericii.” Cu alte cuvinte acum nu mergem mai departe de mântuire. Un om mântuit, baptist adică(cf. landmarkism) va face pe altul să devină ca el și tot așa, și-a împlinit menirea. Nu e mai bună cu nimic o astfel de viziune ca cea a martorilor. Reducționism teologic suficient să vrăjească enoriași, insuficient să te îndreptățești înaintea Domnului.
I-am răspuns atunci:
” a spune ca in vremea de acum Biserica nu are acum decat “mandatul mantuirii” este  semn de orbire spirituala. Am primit o parte din mostenire, o arvuna, putin. Dar in functie de cum inmultim acest “putin”(ai fost credincios peste putine lucruri”) vom primii restul mostenirii. Inmultirea Harului mare, capatat se face prin “mai multi” (II Cor 4:15) si la aceasta lucrare suntem chemati, ca prin “FIECARE  incheietura” Trupul sa fie zidit, prin lucrarea “FIECAREI parti in masura ei”. Adunarea este o realitate spirituala, un organism viu, divin, de aceeasi natura cu Dumnezeu. Nu are nevoie nici de proteze, nici de “armura lui Saul”. Va tasni afara din ele. Daca cei ai Domnului parasesc in mod tacit asa-zisul crestinism institutional este pentru ca Viata insasi a Domnului Isus este impiedicata de gardurile si ingradirile vechilor legi. Oile sunt scoase afara din staule. De Pastor! Noi suntem “turma pasunii Lui”, nu staulul. Este un proces care are loc de 2000 de ani incoace si va tine pana in Glorioasa zi a “descoperirii fiilor lui Dumnezeu”.
Cu bucurie!
fratele dan
18 ian 2009”

Va las cu o cantare scrisă de fratele Niculiță, Cântările Harului, caietul 10:



De n-aș avea dragoste,….semnele locurilor cerești(2), pentru Raul

5 noiembrie 2011

-continuare de aici.
”…chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și muntii  și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic….„

1.Adunarea-o taină
Adunarea lui Dumnezeu este o taină pentru lume. Acest adevăr este prea des amintit în Noul Testament pentru a cita pentru el.
Taina lui Dumnezeu este Cristos iar Taina lui Cristos este Adunarea.
Oamenii pot înțelege cele pământești dar cele cerești NU. Lucrurile duhovnicești se pot înțelege doar duhovnicește. Chiar pruncii duhovnicești nu pot primii ”hrana tare”.
Deci este fără sens să dai definiții generale,ca și cum s-ar putea înțelege de către toți. Tu poți explica, dar auzitorul tău nu poate înțelege și așa vorbești în vânt.
Noi suntem cerești ca El. Lumea nu ne cunoaște pentru că nu l-a cunoscut nici pe El. Să te lumifici până la nivelul de a te cunoaște lumea înseamnă să nu mai fi ceresc, ci pământesc. Iar înjghebarea care o vei face spre a mulțumi astfel de privitori va fi tot un lucru pământesc ca ei, ca tine.
L-am ascultat timp de câteva zile pe Stephan Kaung la Oradea acum 5 ani (era în vârstă de 91 de ani atunci, acum are 96) vorbind despre acest subiect. Iată un citat din vorbirea lui:

2.Cristos-modelul bisericii
…citat de Staphan Kaung, în special pentru Raul:
”Când Cristos zidește Biserica, există și aici un model. Știți că astăzi, când oamenii zidesc biserici, le fac după propriile idei. Spunem: „Acest om e un ziditor de biserici. Merge pretutindeni și plantează biserici”. -Există un model după care se poate zidi, sau e ideea unui om? Am spus deja că ideea Bisericii Îi aparține lui Dumnezeu. Însă ne-a dat El un model pentru zidire? Mulți oameni spun azi că zidesc Biserica, însă ce model urmează ei? Majoritatea își urmează propriile idei și rezultatul e că zidesc un turn Babel, nu casa lui Dumnezeu. Unii oameni cred că modelul se află în cartea Faptele Apostolilor, pentru că acolo ni se relatează istoria Bisericii de la început. Însă, dacă încerci să zidești Biserica potrivit cu ceea ce scrie în Faptele Apostolilor, s-ar putea să obții doar o formă exterioară. De exemplu, dacă există o biserică, trebuie să fie acolo bătrâni, diaconi și membri. Dacă ai un grup de credincioși și alegi dintre ei bătrâni și diaconi, spui că ai o biserică nou testamentală. Însă în realitate este doar forma exterioară, nu modelul. Unde este modelul?”

Răspuns:

”….Apoi Luca spune: „Îți scriu a doua carte”, pentru că în prima descrie cum a început Cristos să lucreze și să-I învețe pe oameni. Deci ce este în cartea Faptelor? În ea se arată cum Cristos continuă să lucreze și să-i învețe pe oameni. În Evanghelia lui Luca, Cristos îi învăța pe oameni și lucra în trupul Său de om pe pământ, iar în Fapte, tot Cristos lucra și-i învăța pe oameni, deși El era deja înălțat la cer. Cum putea să-I învețe pe oameni și să lucreze? Prin Trupul Său mistic, prin  intermediul unui Trup corporativ. Biserica este Trupul lui Cristos. Deci constatăm că tot Cristos vorbea și lucra, însă printr-un Trup corporativ. Dar știți că Faptele Apostolilor nu are sfârșit? Spre „sfârșitul” ei îl găsim pe Pavel în locuința pe care o închiriase în Roma, predicând Evanghelia și învățând pe oameni despre Cristos timp de doi ani. Vreți să știți ce s-a întâmplat apoi? Cartea Faptele Apostolilor nu are sfârșit pentru că ea continuă chiar și azi. Cristos încă lucrează și-i învață pe oameni prin Trupul corporativ. Deci care e modelul Bisericii? Cristos. Nimic din aceste forme exterioare.”

Trebuie privit și cine spune ce spune: S. Kaung a  fost 20 de ani colaborator cu Wachman Nee în China. Vestește Cuvântul de 81 de ani, de la vârsta de 15 ani. Mesajul de la Oradea și mărturia vieții lui le găsiți aici. Lucrarea din China a explodat după venirea comunismului mai ales. După roade îi cunoaștem. Iar roadele lor se văd în mărturiile celor ce vin din China.

Cineva spunea: dacă predici pe Cristos vei obține Adunarea(biserica), dacă predici biserica vei obține o sectă.

3.Dragostea-semnul exterior, …pentru oameni

Totuși Domnul a lăsat și anumite semne ușor de înțeles de către lume, pentru a dovedi lumii unitatea noastră cu El, nu că noi am fi cineva prin noi înșine.  Unul dintre semne este dragostea:
Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţi…”Ioan 13:35
Dragostea este roadă a Duhului, este turnată prin Duhul, nu se spune: ”dacă unul are dragoste, altul răbdare….”, toți avem dragoste pentru că am fost botezați într-un singur Duh.” Dragostea dintre frați este ceva ce oamenii pot înțelege. Dacă unii zic că este un semn ușor de falsificat se înșeală. Dragostea adevărată își dă viața, nu se iubește pe sine. Scrie de ea la 1 Corinteni 13. Parcă e descrierea semnelor distinctive ale unei bancnote valoroase. Tocmai pentru că e și semn și valoroasă a fost descrisă atât de migălos.
”Dragostea să fie fără prefăcătorie.” Dragostea este întotdeauna dragoste de frați, nu de farsori.  Dragostea de frați te va face să-i demaști pe farsori, să-i deconspiri pe hoți. Dragostea din Duhul este dragoste de frați, nu dragoste de instituții, de nume, însemne, slăvi deșarte și nelegiuiri.
Dragostea de exemplu, nu se bucură de nelegiuire! Serios? -”Trebuie să te bucuri ”frate””, vor striga hoții și falsificatorii. M-aș bucura, dacă n-aș fi plin de dragoste care nu mă lasă să mă bucur de nelegiuirea voastră! Ce e și cu dragostea? Să nu te lase să te bucuri!   Hmmm!

Despre botez și despre cină ar mai trebui să scriu, dar iarăși aceste simboluri nu sunt nimic dacă motivația lor nu vine din  ascultare de Cristos. Falsificatorii se laudă cu ele, le vor purta ca pe niște trofee justificatoare: ”…noi suntem biserica” vor cânta. Apropo, chiar cântă, au destule semne exterioare care să-i facă să creadă că sunt, vă las cu ei Domnul până la următoarea postare (plec la adunare (nu la biserică)):


									

Cleptocrație

5 noiembrie 2011

κλέπτης (hoț) + κράτος (conducător)=”conducere de către hoți”
Termenul l-am auzit prima dată aici. Cel care vorbește este Cristian Moisescu, fostul primar al Aradului, un om vertical.
La wikipedia termenul este descris pe larg. În limba română l-am auzit prima dată rostit de domnul Moisescu. Cum nu se vorbește de funie în casa spânzuratului, tot așa nu se vorbește de hoție în peștera de tâlhari.
Pentru cei ce mă cunosc poate fi o mirare, unii vor crede că m-am apucat de politică!
Nici pomeneală.
Cleptocrația există în administrație, în politică, în corporații.
Politica nu e domeniul nostru, treaba creștinilor este în împărăția de Har, în cetățenia cerului, nu cele ale pământului, ale cărnii. Dacă ne luptăm o facem doar în locurile cerești, cu duhurile răutății care sunt acolo, care fură de acolo. Încă!
Dar este util, pentru corecta și deplina definire a termenului să-l luăm din cele ale cărnii, din politică de exemplu, și să observăm paralelismul cu cele ale duhului. Deci o analiză a termenului dpdv politic se va face strict cu scopul de a fi bine conturat termenul de cleptocrație.

Analiza termenului:
motto 1: ”Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la proroc până la preot, toţi înşeală

Imaginea administratorului corupt, care fiind pus de o comunitate să administreze banii comuni, bagă mâna în ei pentru folos propriu este privită cu dezinteres tocmai de cei păgubiți. Acest dezinteres are cauze adânci, țin de genetica gândirii, de modul cum acel dezinteresat privește autoritatea. Un rob, obișnuit cu biciul și capul plecat, va fi gata să se supună fiecărui infractor purtător de însemne de autoritate, chiar false. E bună o parafrazare: ”s-a întâlnit robul cu cleptocratul”. Obișnuiți cu autoritatea impusă, cei robiți nu îndrăznesc să i se opună, s-o reclame, să se plângă(”to complain” pt. româno-americani) (noi ca creștini știm cui trebuie dusă jalba, reclamația, în fața tronului de Har, chiar dacă întâlnim corupție socială, vom ”reclama” tot acolo în rugăciuni) ci i se supun tăcuți și ”impresionați”. Într-o astfel de atmosferă cleptocratul va jubila. Singura grijă va fi să dea o imagine cât mai justificată hoției lui. Sau hoției lor, pentru că ”corb la corb nu scoate ochii”, nici hoț la hoț.
Vorbim de cleptocrație acolo unde este o structură organizată de hoți, în ”peștera de tâlhari” adică, unde hoții se sprijină și se justifică unul pe altul. Autoritatea se va numi cleptocrată, regimul impus de ei: cleptocrație.
Cum funcționează cleptocrația? Voi plătiți impozite(în politică), zeciuială(în religie), salarii(în corporații) și noi structurile care administrăm acești bani, îi deturnăm în mare parte de la scopul social(în politică), evanghelic, eclesial sau filantropic(în religie) sau administrativ(în economie) spre interesul nostru personal. Furăm cu un aer de oameni total dedicați cauzei pentru care suntem puși și văzuți de voi ca onești și sinceri. Nu o facem ca singuratici, suntem o -crație,(o putere) cu însemne șlefuite, tradiții și denumiri consacrate la care voi, robiții plătitori vă închinați plătindu-le ca și cum dumnezeu le-ar fi dat. Suntem organizați și mulți, ierarhizați și ne lăudăm unul pe altul cu titlurile care tot noi ni le-am dat.
Acesta este termenul, așa funcționează.

Cum stă treaba în locurile cerești?
Domnul Isus este Capul Trupului al Adunării. Cei dinaintea lui, ne-a spus, ”au fost hoți și tâlhari”. Mulți de după apostoli, ne-au scris apostolii, ”vor fura turma”, cu vorbe meșteșugite ca să aibe un câștig. ”...luați seama ca nimeni să nu vă fure”. Autoritățile cleptocrate, ca orice dicataturi sunt intens preocupate de însemne, parade, lozinci, banere, etc. semne exterioare care maschează hoția lor.

Domnul Isus n-a venit așa, El ”n-avea nici frumusețe nici strălucire”, înfățișarea Lui, ”n-avea nimic care să ne placă”.  Autoritatea Lui este una nevăzută a omului ascuns, de mare preț înaintea Tatălui. Lumea nu cunoaște, nu recunoaște și disprețuiește această autoritate.

motto 2: ”luați seama ca nimeni să nu vă fure…
Hoții sunt organizați, peștera are ierarhie. Metodele lor sunt vechi, ca șarpele care le șuieră. Însemnele ierarhiei cleptocratice devin obișnuite celor care nu văd dincolo de perdea. Una din metode este menținerea unui zgomot de fond și al unui activism concentrat. se știe că cel mai dorit mediu pentru hoți este zgomotul și înghesuială. Zgomotul distrage atenția victimelor iar înghesuiala îi maschează pe hoți.
În religie, în locurile cerești chiar, cleptocrația clericală se amestecă să întrețină un mediu de activism, de zgomotărie de fond cu scopul ascuns de a-și proteja operațiunile. Când Domnul Isus, cel blând și smerit a luat biciul la negustorii din templu, a făcut-o împotrive unei clici corupte de hoți organizați, expresia de ”peșteră de tâlhari” sugerând chiar caracterul de -crație, de organizație a hoției.

Se fură suflete de la simplitatea unei închinări lipsite de fast lumesc, de talente carnale la iluzia, (ca mărgelele de plastic ale) unei închinări pline de artă.

Se fură suflete de la  o apropiere prin credință, prin Cuvânt, prin cugetare DE DOMNUL, la o infuzare cu sentiment trăiri extatice și emoții lipsite și de cercetare a Duhului, și de pocăință în fața Cuvântului, și de credință(credința se raportează întotdeauna la Cuvânt).

Se fură suflete din adunări  unde Cuvântul curat este prețuit și înălțat, se fură de către cleptocrați ai unor ierarhii de ei croite spre învățături ce pe ei îi înalță și partida lor.

Se fură de unde este, se fură ce pare prețios, se fură ce este nepăzit, nesupravegheat.
Din mâna Stăpânului nu se mai fură!

Închei cu un citat din fr. Moldoveanu, tot despre hoți, arătând clar că partidele(cultele) sunt hoții:
”Cum se poate nimici un templu sau o clădire oarecare? Răspunsul vine de la sine: imprăştiind cărămizile care alcătuiesc templul sau clădirea.Cine ia din pietrele vii cioplite de Domnul Isus prin jertfa Sa, pietre randuite numai pentru Templu, ca să-şi zidească o cocioabă, acela se face vinovat de păcatul nimicirii Templului unic şi sfant al lui Dumnezeu.
Căci ce sunt toate  partidele din creştinism, dacă nu cocioabe zidite cu pietre furate de la Templul Domnului?”
Mărit să fie Domnul! 


Semnele locurilor cerești(1)…caracteristicile unei Adunări plăcute Lui Dumnezeu

2 noiembrie 2011

Așa cum am promis scriu o postare despre semnele unei Adunări după Voia lui Dumnezeu. Această postare este ca urmare a dialogului de aici și a citirii cărții ”Urma sângelui”, baza teoriei landmarkiste, teorie folosite de mulți creatori de partide religioase. Am avut de gând să scriu despre ”așa vor cunoaște oamenii” dar am să scriu în postarea a doua despre semnele vizibile, poate va fi și Raul mulțumit

Le iau pe rând:

Semnul nr. 1       Autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu
       citat: ” Adunarea este supusă Domnului și El Și-o conduce în cadrul Scopului, Planului Său veșnic, în interiorul acestui Plan. Acest Plan ne-a fost revelat prin Cuvântul Lui, asupra acestui Cuvânt primim înțelegere prin revelația Duhului Sfânt, este slujba Duhului. Gloria acestei slujbe se vede în Cuvântul Lui, în perfecțiunea și înțelepciunea acestuia. Slujba însăși este una de a ”lua din ce este al Domnului și a ne descoperi”, mai concret de ”a ne aduce aminte de ce ne-a spus Domnul”, adică de Cuvântul Lui. Nu putem vorbi de o revelație în afara a ceea ce este Cuvântul.”

Semnul nr 2      Numele sub care se prezintă Adunarea
citat: ”creștinul care se consideră al Domnului, Adunarea care se consideră a Domnului nu va mai folosi alt nume pentru a se defini, decât Numele Domnului.         Isaia 44:5 ”Unul va zice: ,Eu sunt al Domnului!’ Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: ,Al Domnului sunt!’ Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.”
Adunarea este trupul Lui. Dacă într-adevăr cineva, un grup de creștini se hotărăsc să-L sfințească în inimi pe Isus ca Domn, să țină cont de etichetă. O etichetă falsă nu va asigura un conținut bun. Întrebați pe orice chimist. În chimie, înainte de a pune o substanță într-un vas se lipește eticheta pe vasul gol.
Numele este foarte important. Mai ales pentru Domnul. Mărturisim prin purtarea Numelui Domnului că suntem ai Lui.   Unii vor obiecta că mulți își zic ai Domnului și nu sunt.   Nu cred că este un motiv serios ca cei ce într-adevăr sunt ai Domnului să nu-și mărturisească apartenența, doar pentru că unii care nu sunt se folosesc abuziv de Numele Sfânt.”

Semnul nr 3      Limitele Adunării: Crucea lui Cristos. 
citat 1.: ”Gardul spiritual care separă adunarea de lume este crucea lui Cristos. Crucea nu este o influență mistică care se pogoară inconștient (sau mai grav, ritualic) asupra celui ce cere, ci este un cuvânt explicit și explicabil, declarabil, o proclamare auzibilă a unui mesaj inteligibil, analizabil cu mintea: cuvântul crucii. Desigur intervenția duhului lui Dumnezeu are loc,  dar strict asupra cuvintelor mesajului,  nu asupra vreunui obscur ritual. Credința se raportează întotdeauna doar la Cuvânt, nu la un atașament sentimental/volitiv de un grup sau de un act ritualic.     Cuvântul crucii definește minții noastre cele două stări spirituale…..starea firii pământești, gândurile cărnii; starea Duhului, gândurile Duhului. Cuvântul crucii condamnă păcatul, îl judecă și îl omoară; în același timp aducând la viață omul cel nou.”
citat 2: ” Crucea este mai mult decât mesaj, decât proclamare, crucea este trăirea practică, ridicarea crucii în fiecare zi înseamnă condamnarea zilnică la moarte a omului vechi și înnoirea din zi în zi a Celui Nou. În adunare crucea înseamnă a nu se aduce din lucrările omului vechi, artă, talent uman și fire pământească cizelată.
A aduce în Adunare doar ceea ce lucrează Duhul , care îi înnoiește din zi în zi pe cei ce cred este ”rânduială bună”, dpdv al cuvântului crucii. Nu un program rigid, artistic regizat de un regizor religios. Programul omoară părtășia, ucide Duhul. Să deosebim susurul blând și subțire de uraganul șarlataniei.”

Semnul nr 4     Libertatea în Adunarea. Apropierea de Cristos cu încredere. 
        citat: ”Așa cum într-o familie mică sau mare, toți frații au aceleași drepturi în fața părinților, în Adunarea Domnului suntem învățați că ”toți suntem frați” și să nu numim pe nimeni pe pământ cu titluri și nume care se cuvin doar Capului Adunării, Domnului Isus.
Rânduielile pentru promovarea, păstrarea și asigurarea libertății sunt cel mai greu de ținut și cel mai ușor de lepădat sau falsificat. Din Istoria și viața popoarelor vedem și învățăm cum popoare odată lăudate pentru democrația și libertatea care domnea în ele au alunecat destul de repede în totalitarismul unor restricții tocmai ale libertăților cu care s-au lăudat. Pentru comfortul unor guvernanți comozi. Tot astfel mai ales pentru Adunările care încep să se asemene cu lumea sună îndemnul Domnului:” Împărații Neamurilor domnesc peste ele și Celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători, voi să nu fiți așa..:”
Dreptul de a se apropia de Domnul îl are și cel tânăr și cel bătrân, și cel slab și cel tare, și cel bolnav și cel sănătos. Să se apropie să slujească, nu doar așa teoretic sau simbolic, cu buze șoptite.  Pentru că în Adunarea Domnului trupul este zidit ”prin ceea ce dă fiecare încheietură”, ”prin lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste”.

Semnul nr 5       Înlăturarea obstacolelor…”să dăm la o parte orice piedică” 

Obstacol 1. Templul: ”E o irosire de timp și o implicare de fire pământească uriașă în construcția și întreținerea de temple. De fapt e un mediu bun pentru cuibărirea mamonei, templele fiind o afacere imobiliară și un business pentru constructori. Dar pentru Adunările Domnului templele de orice formă și mărime sunt nu numai un obstacol serios ci și o cursă vicleană. Templele sunt lucruri de evitat, obstacole de ocolit, piedică de dat la o parte. Cel dintâi de înlăturat din minte necesitatea lor, apoi de sădit convingerea că sunt o capcană. Domnul nu locuiește în ele. Lumea și lumeștii te vor convinge că e nevoie de ele. E chiar posibil ca mai ales la începutul unei adunări, templul să pară ceva bun. Nu e așa, templul cere ritual, iar ritualul cere popă, șamanul, prin care vrăjitoriile BABILONULUI înșeală mai departe pe oameni. Mai bine să smulgem buruiana când e mică și să nu ni se cuibărească în gând acceptarea unui lucru atât de împovărător, inutil și înșelător. Mai bine în simplitatea unei ”slăbiciuni” dătătoare de Har decât sub povara unor ”tării” dătătoare de trudă. ”Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești.”
Obstacol 2 Manifestarea firii pământești prin artă. ”Arta este din lume, este o ”virtute” a cărnii și dă de lucru cărnii. Prin artă lucrurile lumii par nobile, iar lucrurile Duhului par ridicole prin. E un obstacol viclean care e bine să fie înlăturat din fașă. Cu cât îl vei înlătura mai repede se va clătina mai puțin din cap împotriva ta.”
Obstacol 3   Școala duminicală. Un lucru neîntâlnit în Scriptură. A apărut ca o ”necesitate” a educației copiilor ”enoriașilor”. În Scriptură vedem rânduiala Domnului ca părinții să-și educe copiii acasă.”
Obstacol 4     Studiul Bibliei pe cărți. ”nici o proorocie din scriptură nu se interpretează singură”.
Obstacol 5    Ritualul și programul.  ” Poate că pentru unii ritualul este văzut ca rău, dar programul? Ce este rău într-un program? Lipsa călăuzirii Duhului. Unii vor spune că este bine ca Adunarea să aibă cârmuitori, scrie și în Scriptură. Așa este, orice corabie are cârmaci(mai mulți, nu numai unul) dar nici o corabie nu are doi căpitani. ”
Obstacol 6    Popa sau pastorul. ”Șamani contemporani. Lumea îi respectă nu pentru că în lume ar fi o dorință de a se apropia de Dumnezeu, nici vorbă. Lumea îi rspectă dintr-o frică veche, din obicei, șamanii fac legătura cu lumea duhurilor, leagă și dezleagă. Mai ales între preoți sunt mulți care profită ordinar de această biată neputință a firi omenești. Șarlatani de la tatăl lor. N-au ce căuta în adunarea Domnului.”
Obstacol 7 Înscăunarea, sfințirea sau ordinarea, ritualuri specifice. ”Nimic nu scapă actului șamanic. Se sfințesc clădiri, oameni, mașini, copii mici, miri, morminte. Cu taxă desigur. Când vrei să arăți că în Scriptură aceste lucruri nu sunt, vorbești în vânt, nu dorul de a plăcea Domnului îi mână pe cei mai mulți, ci acela de a plăcea lumii, de a perpetua tradiția, așa se face. De a se supune obiceiurilor ei ca unor forțe de neînvins. Slab domn, anemică mărturie. În adunarea Domnului nu au ce căuta nici măcar asemănări ale acestor lucruri.”
Obstacole mai sunt, nu le-am scris pe toate, poate nu le văd pe toate. E de observat că lucrurile care sunt obstacole pentru Duh, plac firii pământești, fac parte din lume, iar între lume și carne(firea pământească) este o unitate de origine și acțiune. Luarea crucii, lepădarea de sine înseamnă și lepădarea acestor practici care sunt atât de proprii omului vechi.

Semnul nr 6     Cârmuirea…Căpitanul și cârmacii
citat: ”Comparând Adunarea cu o corabie pe care este un singur căpitan și mai mulți cârmaci, bătrânii adunării sunt comparați în Cuvânt cu cei care cârmuiesc, Căpitanul este Altul. Bătrânii din adunare nu sunt căpitani. Căpitan pe corabia Adunării este și rămâne Domnul Isus Cristos.”

Semnul nr 7      Învățătura: învățarea lui Cristos.
citat: ”

Când vorbim de rânduială nu ne referim la o rânduială militară a unei ordini externe, ci de una lăuntrică a unei viziuni comune și aspirații unice a tuturor, așezarea noastră fiind ”după Cristos” în urmărirea acestei rânduieli, nu a unui program rigid și lipsit de unitatea spirituală a Cuvintelor ce vin din Cristos, spre lauda harului Său!
pe El îl proclamăm noi…”
”…dar voi n-ați învățat așa pe Cristos…
”…n-am venit să vă vestesc Taina lui Dumnezeu(”adică pe Cristos”)cu o înțelepciune strălucită”
”noi proclamăm pe Cristos…
Cum îl proclamau pe Cristos fără să aibă Noul Testament?
Din Vechiul Testament. Atât era de infuzat mesajul apostolilor cu Vechiul Testament încât cei din Bereea au fost brusc cuprinși de o frenezie a cercetării Vechiului Testament. Spre Emaus, Domnul Isus “…..începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El”. Aceste tâlcuiri au făcut ”să le ardă inima în ei” ca de bucuria descoperirii unei comori. ”

Urmează: Semnele locurilor cerești(2) (semnele vizibile ale Adunării).


Nu, nici poezia, nici vre-o altă artă nu-mi stingă făclia spre Cristos, ce iartă!

19 octombrie 2011


Cu această poezie în minte am urmărit filmările postate aici: http://ioan17.wordpress.com/2011/10/17/simpozionul-cantarile-harului-niculae-moldoveanu/
Sunt obligat să apelez la acea ceartă, mustrare și îndemn, desigur cu toată blândețea și învățătura (și aceasta cu Voia Domnului va urma). Am fost nevoit însă ca înainte să urmăresc cele 2 filme.  A fost greoi, nimic ziditor, atât amar de artă, artă și iar artă. Chimvale zăngănitoare și arame sunătoare. Nimic din Cuvânt, nimic ziditor, nimic din Cristos. Spectacol, nu părtășie. Talent uman, nu har. Totul condus ca de un DJ de un fost și neschimbat securist.
Din păcate a fost o strângere în numele unui om. Oricine ar fi acesta, din câte știu nici Cultele neo-, nici independenții nu au ”sfinți” în calendar. Sfinți sunt pe pământ, o parte…. și mai mulți sunt la Tatăl, împreună cu Cristos, unde e mult mai bine.
Trubăduria?: jalnic prilej de a vinde cărți și a strânge nedemni arginți în Numele celui care a spus: fără plată ați primit, fără plată să dați.
Lucrurile au scopuri diverse, unul strânge arginți, altul slavă deșartă pentru partida lui. De care să-ți fie milă, pentru care să plângi?!
Înainte de a afirma că ”lasă-i frate, Domnul îi va judeca…” pe cei care-i considerăm  ”din casă” trebuie să-i judecăm noi. Pe cei de afară îi judecă Dumnezeu.
Cu Voia Domnului această postare va fi urmată de o analiză în zilele următoare.


Nu există CREȘTINI în România

17 octombrie 2011

M-a sunat un frate din alt județ: ”Ce facem frate că vine recensământul?”
-Cum ce facem? Ne înscriem.
-Bine, bine dar ce scriem acolo, ce suntem? Mai sunt frați pe-aici ca și noi care mă întreabă: ”noi ce scriem frate?”
-Creștini, ce să fim?
Dar nu  există rubrica ”creștin” la recensământ.
-Păi atunci…nu va fi nici un creștin la recensământ.
……
…..
-Tu ce scrii? M-a întrebat…
-Ce să scriu? Creștin.
…..
-Dar dacă nu te lasă…că uite…la celălat recensământ nu era rubrică de creștin, numai …după Evanghelie, …de rit vechi.
-Dacă nu mă lasă scriu: fără confesiune, că așa se poate, rubrica asta este….Nu dau Numele mai presus de orice nume pe un nume mai prejos de Numele Lui. Cum adică să mă numesc cu numele altuia? Cine m-a răscumpărat, vre-un cult, vre-o sectă? Nicidecum.

Se pare că nu există creștini în Romania, nu te poți numi doar simplu: creștin, trebuie să ai un partid religios de care să aparții….
În acest caz nu sunt nimic. A mai fost unul ce a zis despre el: ”măcar că nu sunt nimic…”.
Ce o fi scris Apostolul Pavel la recensământ?
Că cei din Corint au scris: unul al lui Pavel, altul al lui Apolo!


Cu credința, fapta, cu fapta, cunoștința

28 septembrie 2011

Este o ordine a primirii Harului, să zicem chiar a cererii Harului. Pentru că, nu-i așa, noi cerem Har, de fiecare dată când intrăm după rânduială în fața scaunului îndurării.
Harul credinței este urmat de cel al faptelor, apoi de Harul cunoștinței.
În lume rânduiala e inversă: credința nu există iar cunoștința precede fapta. Prima dată școala și apoi munca, fapta.

În Cristos înțelegem mai bine tainele acestor administrări din felul cum erau rânduite lucrurile în slujirea din cort.
Preoții erau îmbrăcați cu haine de in.
Hainele de in, desigur știți că simbolizează faptele drepte ale sfinților(pregătite mai dinainte, nu programate de noi).
Lucrarea preoțească din cort simbolizează jertfele noastre duhovnicești, apropierea de Dumnezeu prin Marele Preot al mărturisirii noastre.
Peste hainele de in se turna acel untdelemn cu rețetă unică și miros special, untdelemn care desigur ne duce cu gândul la ce altceva decât la mireasma cunoștinței Lui. Deci așa cum este simbolul e și realitatea: faptele preced cunoștința. Cunoștința se dă peste fapte, după fapte. Erau chiar porunci stricte care interziceau ca untdelemnul să atingă carnea(pielea) preotului.
Cât Har în Învățătura Domnului!
Ce învățătură adâncă!
Religiunea curată și neântinată este să cercetăm pe orfani și pe văduve….apoi să ne păzim neântinați de lume.
Cunoașterea Lui este prin a te face asemenea cu moartea Lui, o lucrare de lepădare de sine, prin credința lucrătoare, nu prin mintea iscoditoare.

Am avut în minte acest gând după o lungă discuție telefonică cu cineva din nordul Moldovei. Acesta îmi spunea că știe că cultul e rău, că eu știu că nici el ”nu e de acord cu cultul” (mă măgulea, voia să-l aprob, să mă bucur)?
L-am întrebat dacă este membru acolo?

-Hm, …mda,   …vezi tu….!

Gândul m-a dus la : ”Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.
sau ”credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.

Au crezut dar n-au făcut, nu-L mărturiseau. Credința nu a fost urmată de faptă. Credința s-a dorit îmbrăcată în cunoștință.
Eu știu așa, cred așa, dar fac altfel, ca să nu mă dea afară din sinagogă. Verdictul este ”au iubit slava oamenilor”.
Rușinea goliciunii nu este percepută.
Lipsa acțiunii la venirea credinței va opri izvorul Harului. Harul se dă peste Har. Harul atrage Har. Harul înmulțit, dat, împrăștiat, cheltuit va fi urmat de  Har mai mare. Credința de faptă, fapta de cunoștință, cunoștința(ce  motor puternic, îngâmfă, accelerează) este urmată de înfrânare. Și tot așa.

Aveam cred 17 ani când o poezie de-a lui Dorz mi-a jalonat viitorul:

”Tu nu uita că vorba ta-i scânteia, dar fapta ta e focul uriaș…”, el scria despre puterea exemplului. De atunci mi-am trasat ca fel de viață ca atunci când Domnul îmi arată ceva să fac imediat așa.
Cea mai binecuvântată taină care mi-a descoperit-o Domnul a fost Taina Fiului Său, Adunarea Slăvită. N-am ezitat în o căuta și practica din prima clipă când am înțeles-o. Iată, sunt 22 de ani de atunci. Sunt ferm convins că dacă n-o practicam, nici Har nu căpătam.

Cât de mulți știu cum trebuie să fie adunarea, dar merg și stau încălzind o bancă în fața unui popă, mai și cotizează acolo și se măgulesc cu o brumă de cunoștință desigur ”aleasă” de la ”apostoli nespus de aleși”. Vai de ei! Să știi, să crezi, dar când să faci cum știi și cum crezi să faci altfel, s-o cârmești după mulțime cu nasul în ceafa lor ca să nu râdă de tine. Sau să nu te dea afară.

Să stăruim în ordinea dată de El pentru a-i fi plăcuți și a ne apropia de El cu încredere.


Unitatea Duhului sau centralizări? …o analiză

26 septembrie 2011

”…cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii…” Efeseni 4:3

Unitatea duhului
Unitatea Duhului este  o lucrare a Duhului, un concept ceresc, o stare a celor cerești. Lucrarea Duhului este de a ne descoperi pe Cristos, de a-L descoperi pe Cristos în noi. Duhul ia din ce este a lui Cristos și ne dă.
Toți cei focalizați pe această lucrare trăiesc în unitatea Duhului, ceea ce îi unește este Duhul, lucrarea Lui, țelul Lui, năzuința Duhului.
În tot ceea ce lucrează Duhul nu este nimic cu origine de jos, din pământ, din sudoare, din blestem, din lucrările cărnii. Toată lucrarea Duhului este cerească, se bazează pe resursele cerului, pe Cuvânt, pe credință, pe har, pe lucruri nevăzute și intangibile, pe lucruri care nu se pot nimici, pur și simplu pentru că cei ce le văd le iubesc, iar cei ce le urăsc, nu le văd.
Lucrarea Duhului este una a  minții, a gândurilor, a lăuntrului celor chemați, acolo se desfășoară cea mai nemaipomenită energie din univers , prin lepădarea de sine a celor chemați și prin înoirea minții lor.  Asistentul, educatorul, călăuza acestor transformări este Duhul.
”Am fost botezați într-un singur Duh pentru a alcătui un singur trup”. Unicitatea  acestei lucrări conduce la unitatea(unirea) Duhului. Nu sunt două trupuri pentru că Domnul Isus nu are dublură. ”Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” Coloseni 3:14
Faptul că este un singur trup este un bun argument să înțelegm că este și un singur Duh. Acest singur Duh conduce spre acest singur Trup.
Dacă ceea ce mulți numesc duh nu conduce la unitatea în același trup, acela sau aceea nu este Duhul lui Dumnezeu. Unitatea în același trup nu este o unitate organizațională ci una duhovnicesacă, a morții împreună cu Cristos în primul rând ”față de învățăturile începătoare(dezbinătoare) ale lumii.” Noi am fost făcuți una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, Aceasta este singura unitate adevărată. Dacă o învățătură nu aduce acest mesaj al crucii, nu este din acel unic duh.
Evaluarea acestor stări, clasificarea, aprobarea sau respingerea nu o pot face oamenii, o face Domnul. O mai pot face cei ce au Duhul Lui. Ei pot judeca toate lucrurile, însă cei ce nu au Duhul pot fi înșelați foarte ușor. Pentru ei nici nu există unelte calibrate de evaluare, la ce le-ar folosi? Prima dată oricine trebuie să se judece pe el.

Centralizări omenești, lumești
În lume există principiul organizării în structuri centralizate, al subordonării ierarhice, al piramidizării relațiilor, Domnul Isus le-a descris scurt: ”Împărații neamurilor domnesc peste ele și celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători…” Nu este un principiu rău, ei sunt numiți slujitorii lui Dumnezeu. Acest principiu însă nu este însă valabil în Trup. Și pentru că Duhul a fost dat ca să alcătuim un singur Trup, Duhul nu va inspira astfel de organizări, iarahice, piramidale sau centralizate. Năzuința Duhului este spre o unitate ca într-un trup. În trup există o subordonare deplină și armonioasă față de Cap. Capul nu spune mâinii ca să spună picioareler, nici nasului ca să spună urechilor, Capul conduce tot trupul. Tot așa este și Cristos. ”Voi toți sunteți frați” este norma vieții trupului. La ceastă stare conduce Duhul, la dragoste, la frăție, la părtășie.

Centralizări bazate pe lege, pe principii
”…legea nu se întemeiează pe credință ci pe ”cel ce va face aceste lucruri va trăi prin ele…”” O sumă organizată de ”aceste lucruri” prezentată cu un mare și trâmbițat TREBUIE în față, este pentru unii un logic motiv de centralizare a bisericilor în jurul acelui principiu.
Exemple de principii centralizatoare:
-trebuie să ții sabatul
-trebuie să vorbești în limbi
-trebuie să folosești numele de Iehova
În general aceste principii conduc la definirea de doctrine distince și apoi la biserici cu aceste semne distinctive. Centralizarea în jurul principiilor rămâne pentru majoritatea membrilor o chestiune logică și de un ”bun-simț” acceptat care nu deranjează aproape pe nimeni.

Centralizări bazate pe istorie comună

Limitările geografice mai ales pe perioade lungi de timp formează o istorie care pentru mulți este o amprentă definitorie. Am în minte de ex. baptiștii neînregistrați din fosta URSS. Îi cunosc bine. Formați ca reacție a slugărniciei clerului baptist oficial, la peste 20 de ani de la căderea comunismului își învață copiii istoria lor de suferințe, poartă ca pe icoane pozele fraților uciși în anii comunismului, nu se pot unii cu alții pentru că altora le lipsește elementul care îi coagulează pe ei: istoria de prigoane. A fost interesant modul cum m-au primit pe mine, un străin, în mijolocul lor, în anii 1997-1998. Erau contrariați! Sunt înregistrat, neînregistrat? Faptul că fiind născut baptist, nu mai făceam parte din nici un cult mi-a creat un avantaj și m-au acceptat.

Centralizări bazate pe oameni proeminenți

Liderii purtători de carismă lasă urme. Am în minte pe Darby, pe Tudor Popescu, pe Trifa, pe Dorz, pe Witness Lee. Mulți din aceștia sunt considerați de urmași motive de centralizare: ”Fratele” a zis. Sunt mulți frați, dar unul este FRATELE. Dacă FRATELE a fost destul de neînțelept să lasă directive personale se mai pune repede de-o sectă.

Centralizări geografice

Unii zic că aceste centralizări sunt acceptate. Vezi bisericile din Biblie, din Colose, din Corint, toate au ca centru orașul. Deci: Biserica Locală. Local Church au această teorie. Ierarhizarea timpurie a bisericilor s-a făcut după acest principiu, episcopul de Roma, de Atena, etc. De negăsit în scriptură însă: nici  pastorul din Corint, nici dirijorul de cor din Efes, nici pastorul de tineret din Roma.

Centralizări bazate pe națiune, stat

Au fost și au rămas cele mai primitive despărțiri. Bisericile naționale. Nu comentez.

Centralizări bazate pe vocații, meserii, hobbyuri, pregătire socială

Asociația oamenilor de afaceri creștini, a medicilor creștini, a milițienilor(sau foști) creștini, a bicicliștilor creștini, etc

Centralizări(ierarhizări) bazate pe vârste

Aici se vede cel mai bine caracterul separatist al centralizărilor. Uniunea Tineretului …-ist, sau…-al. De fapt este un nume fals a ceea ce am putea numi Secția(Despărțământul) de tineret. Numai Tatăl Minciunii în viclenia lui a putut sugera numele de Uniune pentru a numi de fapt o Despărțire.

Concluzii
Toate centralizările sunt bazate pe principii umane, lumești. Cad pradă acestei înșelătorii cei ce nu cunosc bine unitatea Duhului. Stă ca presiune dorința de apartenență, o dorință firească a firii omului: ”câți sunteți acolo la voi la ”adunare”?”
Când a mai plecat o familie din adunare, fiul meu m-a întrebat: ”tată, noi ce facem când se desființează adunarea noastră?”
Centralizările nu sunt unitatea Duhului, nu sunt lucrate de Duhul. Ceea ce pare o unitate este un puternic factor de diviziune. Din acest motiv o creștere spre cunoașterea deplină a lui Cristos este imposibilă în colectivitățile care se măgulesc cu lăudăroasele lor centralizări, ierarhizări sau organizări.
    Cunoașterea lui Cristos ca Trup (ca Unul) sapă tocmai la fundația a ceea ce ei zic că este Cristos: centralizarea lor. Decât să renunțe la ceea ce numesc Cristos, mai bine nu vor să li se descopere Cristosul cel viu, cel adevărat, țin cu dinții de centralizarea cea moartă.
Un Cult, o sectă se măgulesc cu principii, oameni sau organizări de admirat. Aceste construcții sociale extrem de funcționale în ochii lumii fac imposibilă Viața lui Cristos. Pocăința nu este posibilă, se aplaudă talentul uman, nu lepădarea lui. Curățarea minții nu se poate face, se pune accent pe decizie, nu pe lepădare de sine. Învățarea lui Cristos nu se poate face, se accentuează cum să fie omul vechi nu darea lui la moarte. Rugăciunea este o listă de cereri pentru lucruri pământești, nu cerești. Harul rămâne necunoscut complet, (Scaunul Harului) sfânta sfintelor este inaccesibilă datorită nepriceperii tainei lui Cristos, Trupul Său(perdeaua dinăuntru) cel disprețuit. Nici Gloria acestui Har, țelul, scopul pentru care am fost creați nu este văzută.
Factorii de centralizare: principiile, liderii strălucitori, geografia, națiunea, istoria, starea socială, meseria sau vârsta se află toate sub sentința morții. Împreună cu Cristos noi murim față de toate aceste lucruri și nu mai reprezintă nici o vrajă pentru noi. Singura direcție, singurul centru spre care năzuim rămâne năzuința Duhului: a descoperi pe Fiul în noi, a lua a din ce este a Fiului și a ne da, a alcătui un singur trup printr-o moarte asemănătoare cu a Lui. Moartea este mai întâi față de ”învățăturile începătoare” ale lumii (principiile lumii).
Așa cum specialiștii în bancnote studiează și cunosc  elementele de identificare specifice ale bancnotelor, tot așa am căutat ca în această scurtă analiză să identific diferența între centralizările oamenilor și unitatea Duhului.
Independența reală a fiecărei adunări locale față de oameni și dependența strictă a fiecărei adunări față de Domnul ne ferește de ispita primitivă a unei centralizări care știrbește grav Slava Domnului.
Domnul să ne dea înțelegerea și Harul trăirii pentru El în simplitatea și libertatea Gloriei copiilor lui Dumnezeu.


Cerurile domnesc

16 ianuarie 2011

”Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămînea ţie îndată ce vei recunoaşte că cerurile stăpânesc” (cerurile domnesc, tr. Fidela) Daniel 4:26

Cerurile domnesc. (Daniel 4:26).
meditație de T. Austin Sparks

Există o mare nevoie astăzi ca Cerurile să domnească.
Dar Duhul Sfânt trebuie să facă acest lucru, iar noi trebuie să recunoaștem faptul că ceea ce vedem în creștinismul organizat nu reprezintă domnia cerurilor.
Oamenii spirituali ai lui Dumnezeu se simt tot mai separați de sistemul vechi al creștinismului, al bisericilor și al sistemelor bisericești.
Oamenii au o nemulțumire profundă față de ce a dominat atâta vreme și tânjesc după realitatea spirirtuală.

Multe predici sunt făcute atât de isteț, cu atâta abilitate mintală, dar duhul flămânzește.
Există multă activitate fără viață spirituală, iar eu cred că Domnul ne va arăta natura lucrului care se găsește în ceruri.
Lucrul pe care omul l-a adus la nivel pământesc, l-a ridicat și perpetuat este în cel mai bun caz doar o imitație sărăcăcioasă a lucrurilor cerești, dar pe tărâmul vast al lucrurilor, este doar o caricatură a lucrurilor cerești.

Omul a pus stăpânire pe lucrurile cerești și le-a coborât la nivelul pământului, le-a făcut lucruri pământești.
Iată unde lucrurile au luat-o greșit la început.
Mai întâi, lucrurile erau din Duhul. Oamenii se adunau în casele lor sau oriunde altundeva.
Nu conta locul.
Nu conta slujirea.
Ci Domnul, iar ei erau adunați în jurul Lui.
Dar apoi, a venit ziua când ei au spus: ”Trebuie să avem clădiri publice”, iar apoi arhitectura clădirilor a devenit un factor major, astfel au decurs lucrurile, iar ei au ajuns ceva pe pământ, pentru ca oamenii să îi ia în seamă.
Ei voiau ca omul să fie atras, iar acela a fost primul pas spre unul din pericolele cele mai mari care au cuprins biserica.
Pentru prestigiu, recunoaștere, lumea trebuia atrasă – iată rezultatul obținut în urma mulțimilor adunate în biserică.
Dacă puteți să-i mai dați și un nume mare, atunci puteți atrage oamenii, iar una din măsurile cele mai mari ale diavolului a fost aceea de a popula biserica.
Lucrul esențial s-a pierdut: Biserica și Cristos sunt o taină pentru omul firesc și nu are rost să așteptăm ca omul firesc să o aprecieze.
Biserica este în esență un lucru spiritual după gândul lui Dumnezeu.
Ceea ce guvernează totul este gândul lui Dumnezeu față de lucruri, nu gândul nostru; iar dacă vom merge mai departe cu Domnul multe lucruri se vor schimba, iar noi vom vedea lucrurile din ce în ce mai mult din punct de vedere ceresc.
Trebuie să intrați în sistemul ceresc pentru a primi rezultatele cerești.

sursa: http://ferestredeschise.wordpress.com/2011/01/12/ferestre-deschise-340/


Un Dumnezeu al repetiţiei, care urăşte uniformitatea

15 ianuarie 2011

Avocat de succes, Poul Madsen părăsește totul la apogeul vieții, pentru a urma o altă viață, modestă, de ”urmaș al Mielului”. Departe de orice amestec în vre-o organizație religioasă anume, chemat de Domnul la o lucrare specifică, a slujit timp de peste 70 de ani pe Cel ce L-a chemat cu o chemare sfântă. A plecat la Domnul la 93 de ani, în 2009. A lucrat până probabil în ziua morții.
Colaborator cu Watchman Nee, l-a invitat pe acesta în 1938 în Danemarca. La Helsingor, Nee a vorbit timp de o săptămână. Ceea ce  a vorbit s-a stenografiat și apoi s-a tipărit în ceea ce avem azi: ”Viața creștină normală”, probabil una din cele mai cunoscute cărți despre viața creștină. Cel mai probabil Nee nu a știut nimic despre ”succesul” cărților lui. Închis de comuniști pentru 20 de ani, sentința i-a fost prelungită și a plecat la Domnul din închisoare, în al 21-lea an de detenție. Prelungirea detenției însemna eșecul reeducării, în limbaj biblic: a refuzat eliberarea care i se oferea.
Poul Madesn a fost o voce ce a strigat într-o pustie religioasă dominată de vânturile fierbinți ale lumificării prin muzică, extaze false și alunecări în experimente superficiale îndreptățitoare. Opozant puternic al ideii de templu, n-a construit nimic, n-a lăsat nici un sfert de zid, munca a fost una a Cuvântului, a Spiritului. A cunoscut și practicat Taina lui Cristos, adunarea în felul revelat de Noul Testament.

Iată un citat din Poul Madsen:

”Dumnezeu este un Dumnezeu al repetiţiei, aşa cum am văzut, dar El nu este un Dumnezeu al uniformității. El a creat milioane de fiinţe umane, şi oricare din ele au două picioare, doua mâini, un nas între doi ochi şi două urechi. Aceasta este repetiţie la scară mare. Totuşi, fiecare fiinţă este unică. Nici una dintre ele nu este exact ca celelalte.  Așa este Dumnezeu, un Dumnezeu al repetiţiei, care urăşte uniformitatea. Satana este exact opusul. El insistă asupra uniformităţii şi el de multe ori pare a avea calea lui.
Toate marile puteri politice sunt construite pe uniformitate. Tu nu poți deveni un om mare în această lume dacă vei permite oamenilor să rămână independenți. Uneori, acest principiu pare să intre în biserică, astfel încât oamenii într-o anume biserică par la fel unul ca altul. Ei sunt fără originalitate,  au devenit cópii, fac aceleași lucruri, vorbesc aceeaşi limbă şi folosesc aceleaşi fraze. Aceasta este cel mai plictisitor, şi cu siguranţă nu este ceea ce înseamnă să fi sfânt. Departe de a fi de la Dumnezeu, astfel de monotonie este foarte, foarte umană, şi totul prea comun.”

Din ”Urmându-l pe Miel”, Poul Madesn, sursa aici.
Mai multe de Poul Madesn și nu numai: aici. A publicat mult în revista fratelui și tovarășului de slujbă din Anglia, T Austin Sparks: ”Toward to mark” ”Spre țintă”.
Revista  care a publicat-o în daneză timp de aproape 70 de ani s-a numit cam la fel ”Mod malet”.


De ce nu mă ”plictisesc” la adunare?

15 ianuarie 2011

motto:
”să se lase..omul nedrept de gândurile lui.”  Isaia 55:7

Pentru că este Adunarea Domnului.
Ne adunăm pentru El, nu pentru noi.
Mă duc la Adunare ca la convocare, sunt al Lui, cum să nu mă duc? Îl iubesc, vreau să mă duc.
Sunt multe motive pentru care nu mă plictisesc:

Unul ar fi că Domnul Isus însuși este în mijlocul nostru. ”Cu așa drag stau la umbra Lui:” ”La umbra unei stânci mari.” Am fost zdrobit de Stâncă, făcut una cu Stânca, ascuns în crăpătura Ei. El, Cuvântul Lui tronează ca rege recunoscut și adorat între frați. De unde plictis?
Alt motiv ar fi că nu mă prea duc la Adunare. În ultima vreme vine Adunarea la mine, la noi. Pregătește casa, primește oaspeți,  ai grijă să fie totul în ordine, apoi bucuria când vin frații ”o, ce bine-i când o ușă se deschide cu iubire…”,  de multe ori unii rămân la masă!
Alt motiv este că nu avem program. Nu știm cine va vorbim, ce? Legea dragostei în Adunare se interpretează așa: ”Ce este de făcut fraților? dacă unul din voi are, altul…altul,…toate să se facă spre zidire.” O cale nespus mai bună.
Alt motiv este că ne amintim de moartea Domnului, o vestim prin semnul pâinii și paharului. Este o cercetare de sine care ne setează întotdeauna stările inimii, a gândurilor pe crucea Domnului Isus, izvorul puterii și a oricărei rânduieli de gândire dreaptă.
Alt motiv este că îl văd pe Domnul Isus în frați, primesc Cuvântul, cântarea, rugăciunea de la ei ca îndemn de la Domnul pentru mine, dau cuvânt, cântare, rugăciune conștient că este și spre zidirea celorlalți.
Alt motiv este că merg la Adunare, nu la biserică, la părtășie, nu la program.
Alt motiv este lipsa rutinei, a repetițiilor, a afirmării omului cu personalitatea lui proprie, nerăstignită.
Alt motiv este că la fiecare strângere, în discuții,în mărturii văd în frați crescând și rodind omul lăuntric, ca mărturie a bunei semințe care a odrăslit. Plimbarea printr-o astfel de ”grădină” nu este niciodată plictisitoare.
Alt motiv este că atunci când am ceva din partea Domnului pentru zidirea celorlalți, pot să dau în libertate, libertate garantată de Capul Adunării, Taina ținută ascunsă de veacuri, Taina lui Cristos.
Alt motiv, poate cel mai important este DRAGOSTEA, ținta poruncii. Cum să te plictisești când știi că cei din jur te iubesc, când îi iubești? Nu ca pe colegi de club sau de clasă, ci ca pe cei pentru care a murit Cristos, zdrobiți de aceeași Stâncă. Dragostea între frați și dragostea de Domnul, dragostea de oameni, dragostea de Cuvânt, de tot ce este vrednic de iubit, de venirea Lui, prietenia crucii Lui, dragostea Lui pentru noi. Har!
Alt motiv este Harul felurit, dat pentru slujirea unii altora. Când Harul domnește, când Harul este felurit, nu este plictis.
Alt motiv este că în Adunare ne umplem de Cuvânt, nu ieșim din granițele Cuvântului, ca să locuiască din belșug în noi.

Am postat aceste gânduri în contextul în care tot mai multe voci pe net se plâng de plictisul din biserici.

Îi cred, să meargă la adunare.


Pornirile firii vechi religioase fac necesare formele de cult ,…(V.V.Moisescu)

6 decembrie 2010

”Pe când încă nu se iviseră clerici (3 Ioan9; 1 Petru 5:3 orig.), fraţii dotaţi erau bine primiţi de adunări, nu ca azi izgoniţi de către cei cărora le este teamă că li se uzurpă catedrele (la început doar în sinagogi existau astfel de înălţimi”(I împăraţi 15:14; 2 împăraţi 12:3; 14:4; 15:4,35; 2 împăraţi 20:33; 2 împăraţi 18:4, 22). Se tem că le-ar uzurpa şi orânduirile ce permit intruziunea puterii necurate / a firii vechi religioase. Seminariile pot fabrica funcţionari ai sectei respective, dar înzestrarea cu Puterea de Sus e numai în mâna Celui ce ţine într-un singur buchet toate sfeşnicele eclesiilor (Apocalipsa 2:1). In şcoala Lui examenul e unul duhovnicesc (dokimasia, în orig.) (Evrei 3:9). In lipsa celor promovaţi (dokimasioi (2 Corinteni 13:6)) să ne mulţumim oare cu oricine se afişează ca talentat? Aşa s-a dat apă la moară clericalismului, uzurpator al preoţiei universale (1 Petru 2:9, Apocalipsa 1:6; 5:10), al „slăvitei libertăţi a copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:21). Porunca Domnului cum să decurgă întrunirile adunării e atât de clară, încât tocmai strălucirea ei îi orbeşte pe cei învățați să-și menţină salariul (loan 10:12). Toţi avem dreptul să luăm cuvântul dacă Duhul Sfânt, iar nu mâncăriciul la limbă, ne dă ghes. Dacă ascultătorii sunt dezamăgiţi de vreunul, bătrânii adunării să-1 roage să mai aştepte, să se roage până primeşte darul (1 Corinteni 14:1,12; 1 Corinteni 1:15) de a zidi pe alții Dacă nu-i nimeni cu dar special de a vorbi (Fapte 20:7, 11, în orig., ,s-a întreținut familiar”, în restul pasajului: „a dialogat… convorbirea”), ca prietenii și rudele între ei, natural, fără oratorie; tot Domnul porunceşte soluţia (Evrei10:25, Romani 14:19; 15:14; 1 Corinteni 12:25; 1 Tesaloniceni4:18;5:ll;Iacov 5:16, I loan 1:7, etc).”

” Pentru noi, care consultăm mersul trenurilor, al vapoarelor şi al aeronavelor, până şi-n ce priveşte minutele, e greu să ne transpunem în mentalitatea călătorilor antici. Lecţia spirituală ce ni se oferă aici e că arhaicul (lucrurile de la obârşie, originare, deci 111, rezolvarea universalei enigme …, Miracolul, prima Numire de la Isaia 9:6…) presupune neîncătuşarea faţă de spaţiu-timp. „Veşnicia nu se grăbeşte, căci are destul timp să aştepte.” „O mie de ani ca o zi…” (2 Petru 3:8).”

”Nu denigrez utilitatea orarului sau considerabilul aport al maşinilor moderne, ci ne mărginim să scoatem în evidenţă influenţa nearanjărilor previzibile asupra sufletului omenesc. Căsătoriile cele mai fericite s-au făcut pe necalculate. Să lăsăm mână liberă şi supranaturalului. În felul acesta, depindem mai mult de cer, ne aşteaptă surprize, deci asigurarea contra plictiselii; grea problemă, mai ales când e vorba de veşnicie. Cu toată comoditatea ce ne-o oferă planificarea, suntem nervoşi, nerăbdători şi grozav de nepunctuali în cele dinlăuntru, în Afacerile etern umane. Străbunii noştri, mai bine decât noi, cunoşteau arta de a li fericiţi şi de a face şi pe alţii fericiţi.

În ceea ce priveşte lipsa oricărui tipic la adunările creştinilor dintâi, acolo se poate vedea şi mai bine privilegiile lor, mai de dorit decât ale noastre.”

”  În cartea Venirea Domnului, am conexat aceste două epoci în straja întâi.

Corabia închipuie sistemul. în primele două veacuri, creştinii nu se organizează în chip de religie oficială, în sensul cum Solomon a pus capăt (2 Samuel 7:6-7; Fapte 7:48) simplităţii cortului sfânt, căruia aşa de bine îi şedea pelerinajul prin diferite localităţi. Chivotul preînchipuia prezenţa divină… (Matei 18:20). Dar nici nu era cu putinţă să decadă în statornicirea pe pământ (Filipeni 3:20; Galateni 4:26), căci primii creştini erau cel mult toleraţi, în scurtele răgazuri când statul, compus din oameni tributari firii vechi, nu li se opunea cu înverşunare, spre a fi stârpiţi ca cei mai de seamă inamici interni, inamici ai „felului deşert de vieţuire” (1 Petru 1:18). Vrăjmăşia netă cu lumea păgână, nu ca azi când e abia distinctă linia de demarcaţie, le-a păstrat caracterul de „străini şi călători” (Evrei 11:13) ca al Evreilor fideli mozaismului. Fiind necontenit în aşteptarea răpirii la cer, nici nu le trecea prin minte să-şi investească bogăţiile pământeşti decât în banca cerească. Aşa se explică comunitatea de bunuri (Fapte 4:32) a primilor creştini de la Ierusalim; pe când Solomon a lărgit prăpastia între cârmuitor şi cârmuiţi, prin birurile grele (2 Cronici 10:14,18) puse poporului, ca să aibă luxul exorbitant (2 Cronici 9:4) al curţii regale.”

” ….lumea şi-a luat o mască de fals creştinism şi astfel, în etapele următoare, creştinismul (inclusiv derivatele lui „sectare”) a fost nevoit să îmbrace haina oficialismului religios. Până atunci, familiaritatea era nu numai cuibul călduros al dragostei frăţeşti ci şi scut contra clericalismului ce o submina, încă pe vremea când trăia ultimul apostol (3 loan 9; Fapte 20:29). Cu sprijinul lumii şi mai ales cu al firii vechi din credincioşii pasivi (Exod 20:19; 2 Corinteni 11:20), această plagă, pe lângă cea a păcatului şi a sectarismului, a reuşit să se înscăuneze de-a binelea, sub formă prea puţin mascată chiar în grupările ce se pretind apostolice! „De când biserica oficială a ajuns partenera statutului, ea s-a contaminat de necurăţia şi degradarea lui” (Broadbent: Drumul Adunării).

Sistemul acesta divin, ce exclude orice sistem omenesc, era pus la îndemână de Dumnezeu, după cum corabia adramitină era cea dirijată de cer să se afle înainte de altele în portul Cezareea, dedicat stăpânitorului suprem. Organizaţia organică (vie, neartificială) din epistolele paulinice, singura poruncită de Domnul, era cea mai potrivită cu duhul de consacrare al primilor creştini. Fără astfel de aplecare a inimii, ca să asculte numai de Cuvântul divin, nici nu poate fi vorba de reîntronarea formelor de El orânduite. Pornirile firii vechi religioase fac necesare formele de cult mai mult omenesc decât „serviciu divin”.”

Capitolul 8. Corabia ”puterii curatedin cartea  ”Călătoria lui Pavel spre Roma” de V.V.Moisescu


Atacul asupra părtășiei…articol de Sparks

17 noiembrie 2010

Există câteva chestiuni care au de-a face cu mărturia Domnului, mai mult decât cu părtășia dintre copiii Lui… mai ales acolo unde există o responsabilitate deosebită pentru mărturia Lui. Atacul vrăjmașului și duhul lui diabolic și subtil, ca de altfel, apăsarea și denaturarea pe care le produce, vor fi direcționate spre distrugerea părtășiei. Într-un fel sau altul, el va căuta să separe credincioșii și să se strecoare între ei.

Dacă nu aveți grijă, veți soluționa toate problemele pe cale sufletească spunând: ”Ei bine, aceasta este incompatibilitate de temperament! Cutare este construit în felul acesta și celălalt este construit altfel, așa că nu vom putea niciodată să îmbinăm doi oameni care sunt atât de diferiți în temperament și înfățișare!”

Dacă lăsați loc unei asemenea concluzii, mărturia voastră este pierdută. Puteți abandona poziția voastră în Domnul și să mergeți să colindați lumea în căutarea oamenilor care sunt de acord cu voi. Înseamnă oare că lucrarea Domnului încredințată celor doi sau trei (sau mai mulți), care sunt laolaltă într-un loc, poate continua atâta timp cât copiii Lui sunt în stare să se înțeleagă din punct de vedere firesc? Domnul să aibă milă de lucrarea Lui, dacă se cere așa ceva!

Trebuie să privim mai adânc decât atât! Atacul asupra părtășiei și asupra legăturilor este satanic. Poate există teren, elemente firești prin care el se strecoară, dar cei preocupați ar trebui să ia această atitudine unii față de alții: mărturia Domnului este legată de unitatea noastră! Diavolul va face tot ce-i stă în putere să distrugă acea unitate și dintr-o lovitură să nimicească mărturia. Voi și eu trebuie să fim una în Numele Domnului și să ne apărăm terenul împotriva vrăjmașului!

Așadar, deținem și altceva, nu doar încercarea de a ne înțelege unii pe alții din punct de vedere sufletesc, avem în noi o forță care ne împinge spre părtășie! Trebuie să ne înțelegem unii cu alții în Numele Domnului, altfel mărturia Lui nu are niciun temei.

Există ceva cu mult mai mare decât situația firească, sufletească sau omenească care necesită soluționare. Când ne dăm seama de adâncimea greutăților, trebuie să știm că întotdeauna acolo există și altceva la lucru. De aceea trebuie să păstrăm lucrurile firești la Cruce și toți împreună, să ne împotrivim vrăjmașului pentru a obține izbânda. Nu vom realiza niciodată acest lucru încercând să ne ajustăm unii pe alții și căutând să vedem până unde putem ajunge să lucrăm împreună.

Stând umăr la umăr împotriva vrăjmașului care atacă părtășia, vom descoperi calea părtășiei biruitoare. Coborâți la nivelul firesc, sufletesc și vrăjmașul va produce imediat o catastrofă îngrozitoare din părtășia voastră.

Amintiți-vă că toate aceste lucruri, care uneori par să fie lucruri banale, firești, sunt în principiu mult mai adânci; căci activitatea vrăjmașului se află în spatele lor, căutând să înșele, să ne priveze de biruință, de avansare, de înaintare, de creștere, de ajungerea la guvernare. El trebuie respins în toate privințele.

Ianuarie 1937


Păgânismul instituției clericale

31 august 2010

Există un duh clerical, duh popesc, duh al răutății. Când își face loc cu coatele în locurile cerești devine inamic ce trebuie învins. Fiindcă e duh, nu se vede cu ochii de carne, ci numai cu cei tot de duh. Citesc acum Didactica Magna a lui Comenius. Zicea Comenius cam așa: ”cu urechea auzim până la câțiva km, cu ochii vedem până la orizont și la bolta cerească, dar cu mintea? Cu mintea pătrundem în gândurile lui Dumnezeu, distanțe neîngrădite”. Nimic nu ne oprește să pășim cu mintea, să călcăm peste ”… lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi”.
Harul Lui Dumnezeu s-a arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești...”
Prima lecție a  Harului este ruperea cu păgânătatea, deslipirea de idolatrie, vrăjitorie, ritualism și alipirea de Cuvântul care ne poate zidi, crescând prin ascultarea Cuvântului în Cel care este El însuși Cuvântul. Există o contradicție de origine și substanță între Cuvânt și ritual.
Închinarea păgânilor către Dumnezeu este în întregime ritualică, repetitivă, mecanică, lipsită de creștere și înnoirea vieții.
Pe noi Domnul ne-a învățat, referindu-se la păgâni: ” să nu vă asemănați dar deloc cu ei”. Deci nici măcar asemănare, pentru ca mărturia omului ascuns, a Cristosului dinăuntru să nu fie coruptă.
Păgânismul este adânc înfipt în firea pământească a fiecăruia din noi, în carne. Fiecare om simte în mod instinctiv nevoia să celebreze evenimentele care marchează existența sa în carne, în special nașterea, căsătoria și moartea, dar și altele: mutarea în casă nouă, zilele de naștere, onomasticele, succesele, etc. Acest fel de sărbători sunt specific păgâne, se leagă de carne, nu de duh, Domnul nu a lăsat nici un fel de sărbătoare care să fie celebrată. Tot Noul Testament nu are nici măcar un rând care să sugereze că ar trebui să facem acele celebrări ale evenimentelor cărnii.
Dar nici nu le interzice, vor zice unii! Așa este, personal nu cred că este păcat o zi de naștere sau nunta, dar a le acorda conotație religioasă este păcat, este păgânism.
De aici, rog pe cei care nu sunt convinși că Scriptura este singura  călăuză de viață pentru creștin, să nu mai citească.

Deci pentru tine care consideri Scriptura Domnului ca Întregirea Cuvintelor lui Dumnezeu, întregirea imaginii Domnului Isus, a oglinzii clare în care privim spre a fi transformați, scriu mai departe.
Închinarea noastră înaintea Domnului este duhovnicească, nu carnală. Simbolurile lăsate de Domnul, cina Lui și botezul, nu sunt ritualuri și nu au legătură nici cu vârsta cărnii, nici cu vreun eveniment al ei, ci numai cu natura Duhului, simbolizând nașterea din nou(botezul) și trăirea cea nouă(cina), în toată bogăția de simboluri ale lor.
Noi nu avem de ce să ne asemănăm cu păgânii în repetarea sau imitarea ritualurilor  lor legate de trăirea în carne.
Orice încercare de a ne asemăna cu ei este o falsificare a mărturiei Domnului, o trădare a Lui, o mărturie strâmbă, ei cred că ritualurile îi apropie de divinitate, noi credem că ascultarea credinței. Ei așteaptă ritualul cu venerație, îl cred, îl adoră. Dacă te vor vedea și pe tine că-l faci, tot ce-i spui va fi ZERO, nu te va asculta, se va întreba cu ce e ritualul tău mai bun, nu îl va renega pe al lui, nu se va gândi la cuvintele tale, nu are mintea setată să asculte ci ochii să vadă.. Nu-i faci un bine păgânului că-l imiți!
Mă voi referi strict la  câteva astfel de nenorocite falsuri.
La nașterea unui copil, evreii făceau circumcizia. ”Vedeți” va zice cineva că e necesară sărbătorirea. Eu aș spune că circumcizia este un chin, nu o sărbătoare, o mutilare cu simbolistică precisă, pentru noi, nu un obicei păgânizat.
La nașterea unui copil majoritatea creștinilor de nume fac ”botezul”. Creștinii mai ”luminați” nu-l fac, dar fac totuși ceva….ca să se asemene cu păgânii, ca să nu fie criticați, fac ”binecuvântarea”. Acest obicei este un lucru lipsit complet de suport Nou-Testamental, n-au făcut-o nici apostolii, nici alți frați, e o invenție de frica păgânilor.
La căsătorie se face ceremonia de căsătorie.
Ei, aici  e lanțul cel mai gros. Cunosc oameni, frați bine întemeiați în Cuvânt, unii chiar au suferit despărțiri dureroase și insulte pentru alipirea de Domnul, dar la acest pas au cedat. Au făcut ca păgânii. Mă gândesc la sora M. și fratele G. care se declară convinși de pierderile uriașe pe care creștinii le au stând sub clerici, dar m-au chemat la nunta fiicei lor ”la biserică” în această toamnă. Preaiubitul L. a ieșit din orice formă de cult și religie, lepădând alte nume de dragul Domnului, dar nu a putut refuza ceremonia plină de fast religios a căsătoriei lui. S-a dus ”smerit” înapoi, de dragul popii care lipsea din adunarea nedenominaționlă de care se alipise. Și-a cerut iertare în avans de la frați pentru  această scăpare, a primit-o dar nu putut-o ierta mai târziu pe o soră căsătorită care nu-și acoperea capul în adunare. Păcătos lipici. Văd mulți frați care la această luptă, trâmbița nu le-a dat un sunet deslușit și nu s-au pregătit de această luptă. Au fost învățați să iasă din păgânătate, dar nu și să scoată păgânătatea din ei, de scos idolii din inimă. E greu de făcut nuntă fără popă, fără ceremonie. E imposibil. Cine suportă așa ceva, ideea în sine repugnă? Aici vedem căt de înrădăcinat este păgânismul în carnea noastră. Trebuie popă, sau cel puțin biserică și măcar să se roage cineva. Trebuie ”program de nuntă”. Ce dacă în Cuvântul lui Dumnezeu aceste păgânisme sunt condamnate!
Eu aș propune altceva. Mie îmi plac nunțile. Domnul Isus a fost în Cana la nuntă. Va urma Nunta Mielului. Nunta este un lucru frumos, de ce să-l păgânizăm prin apelare la cleric? Invocarea cu punerea mâinilor, făcută de un personaj special, ordinat, acesta este păgânismul,  religia asemenea șamanismului.  Domnul Isus nu a lăsat, nici clerici, nici temple de cărămidă, nici ritualuri. De ce să stricăm mărturia Lui?
Eu cred că este suficient ceea ce face statul, există un ofițer al stării civile, ”slujitor al lui Dumnezeu” cf Romani 13, de ce să apelăm la un uzurpator de autoritate?  Mărturia în fața ofițerului, semnătura mirilor, semnătura celor doi martori, certficatul în sine sunt mărturii emise de o autoritate recunoscută. Ritualul religios nu l-a rânduit nimeni, e un abuz inventat de popi. Cred că de la sfat se poate merge direct la restaurant, fără nici o biserică-clădire(altă invenție satanică) tocmai pentru ca să nu ne asemănăm deloc cu păgânii. Domnul se bucură!
Datorită puternicei impregnări cu păgânism a existenței semenilor noștrii, bieți înșelați de clerici, e necesară o distanțare de întreg sistemul clerical, dacă dorim să trasăm cărări drepte pentru picioarele noastre, dacă dorim să fim cu adevărat mărturii ale Lui.
Ca să nu dau doar exemple negative, amintesc pe fratele S. și sora D, amândoi cu pregătire superioară, părinții sorei fiind necredincioși și împotrivitori, care atunci când s-au căsătorit(după ce amândoi ieșiseră din taberele religioase ale lumii) nu au făcut nici o ceremonie religioasă, nici o imitație de ceremonie, nu au făcut nimic religios la căsătoria lor.
Mă găndesc demult la această postare.
Ultimul frate care a căzut în această cursă este fratele S. puternic mărturisitor al independenței împreună cu Domnul față de orice sistem religios, crescut în familie așa, dar care în preajma nunții lui, ”a vorbit cu un pastor”. Argument: ” ce vor zice părinții necredincioși ai soției lui?” Mică îți este puterea, aș spune eu, dacă prima cărămidă a căsniciei tale va fi falsitatea! Tare m-am întristat pentru el.
Ori declari un lucru cu toată puterea ca Adevăr, ori cu toată puterea ca minciună, nu există altceva.
Ispita de a fi asemenea lumii religioase este mare, dar ”această înduplecare nu vine de la cel care ne cheamă”, ci din rădăcinile veninoase ale firii vechi care ne trage în păgânismul de care carnea omului este atât de lipită.
Desigur renegarea păgânătății are în vedere întreaga păgânătate: templul, popa și ritualul. Merg la pachet, nu se poate să lepezi una și să le ai pe celelalte, nu se poate să accepți una și să le refuzi pe celelalte.
Unii au încercat și aș vrea să fac o scurtă incursiune istorică.
Deși am background baptist am cunoscut foarte bine mișcarea Oastei Domnului(OD), atât direct cât și din documente istorice și mărturii.
Mișcarea Oastea Domnului a pornit de la început cu acest aluat al fariseilor: fățărnicia, a spune una și a face două. Te duci seara la adunare, te rogi, cânți ca credincioșii, vorbești liber, etc.(tipar luat la pachet de la adunările fraților) dar când ai nevoie de ritual apelezi la popă. Această prefăcătorie a fost instituționalizată după un milenar model bizantin fără ca cineva să se simtă deranjat. Mediul ortodox este atât de infuzat cu acest aluat, că pare ridicolă și încercarea de a-l înlătura( inclusiv această postare ). Iosif Trifa a avut flerul să observe că dacă reneagă ritualul, impactul social al propunerii lui religioase va fi minor, de aceea a inventat o coabitare paradoxală din punct de vedere logic și al adevărului, dar în mediul post bizantin perfect practicabilă. A instituționalizat  șchiopătarea de amândouă picioarele.
Singura problemă rămâne raportarea la adevăr.
Vei perpetua tu acest model fariseic sau vei trasa cărări drepte pentru picioarele tale și ale celui care te ia ca pildă cu toate consecințele? Dar ar fi bine să lăsăm consecințele în seama Celui care ne-a chemat, vor fi cu siguranță binecuvântate.


Adunarea Domnului sau cultul statului?

15 august 2010

Am citit „Răscumpărarea memoriei”. Nu am background penticostal dar cartea mi-a întărit credinţa. Mai ales acea încredinţare care am primit-o acum 20 de ani să-L slujesc pe Domnul în afara a tot ceea ce lumea (chiar religioasă)admiră, în afara zidurilor, a templelor, a amvoanelor, a sistemului, a măriei sale CULTUL, idolul inimilor multor înşelaţi. Acum când îi văd pe toţi „bizonii” ruşinaţi de autoritatea cu care au dominat, mă bucur şi-L glorific pe Domnul pentru cei 20 de ani de libertate. Poate că mulţi „bizoni” nu se ruşinează, au slujit pentru bani, pentru stomac, ca cerşetorii, ca o meserie, ce contează pentru ei adevărul, râd de El şi de cei ce-L preţuiesc. De judecată nu se tem pentru că nu cred în ea.
Dar cei dominaţi! Cei ce mă sfătuiau să nu vorbesc de rău pe „unsul domnului” iar ăla era unsul securităţii. Duhul meu nu ştia cine l-a uns dar ştia cine nu L-a uns.
Pentru cei care au citit Răscumpărarea Memoriei şi Pigmei şi uriaşi(eu nu am văzut uriaşii) postez mai jos un articol din 1930, scris de un frate englez (Broadbent) în revista Creştinul(nr 2-3/1930), revista Adunărilor frăţeşti dinainte de a se degrada în ceea ce vedem azi fiind  Cultul Creştin după (altă)evanghelie.
Observaţi viziunea bătrânului Broadbent! Mă miră faptul că unul din „pigmeii” penticostali Eugen Bodor a ieşit de sub mâna lui! Sunt uşor de observat înfluenţele învăţăturii fraţilor în viaţa lui Bodor, aşa cum apare în Răscumpărarea Memoriei. Pentru cine nu știe cine a fost Broadbent, adaug câteva informații: a făcut parte din aceași mișcare spirituală care l-a  dat pe Hudson Taylor și pe George Muller, pe Watchman Nee și pe Jim Elliot, „mișcarea fraților”, atât de schimonosită azi în România , încât  a ajuns imaginea și chipul partidului Comunist care a re-„format-o”. Cartea lui Broadbent:”Drumul Adunării” a fost publicată pe acest blog.

Articolul lui Broadbent(1930)

CAILE LUI DUMNEZEU FAŢA DE CREDINCIOS, PERSONAL, ŞI FAŢA DE BISERICA

Cine nu ştie prigoana suferită de fraţii din Rusia, din pri­cină, că la cererea conducătorilor de astăzi ai acelui Stat, n’au voit să se organizeze în chip lumesc (ca sectă) pentru a fi, zice-se, în schimb, recunoscuţi ? Astfel, n’au voit să facă federaţia Adunărilor (uniune organizată) cu regulamente şi conducere de la centru (conducere centrală şi răspunzătoare de totul şi pentru toţi), cu preşedinţi, cu comitete, secretari-generali. secre­tari, casieri, etc. Ce a urmat se ştie : După un timp de prigo­niri, Domnul a pus mâna asupra lucrului Său, şi fraţii au fost lăsaţi în pace — din acest punct de vedere, bine înţeles! — pe când acelor secte oganizate (şi deci recunoscute) li se cer mereu cu ameninţări, lucruri noui şi protivnice Evangheliei şi bunului mers al Bisericei lui Hristos, pe cari sunt silite să le primească. Şi prin cine ? Tocmai prin acele persoane, alese, re­cunoscute şi răspunzătoare pentru toate adunările cari alcătuiesc fiecare din acele secte!

Rândurile de mai jos, sunt tocmai o parte din scrisoarea trimisă de un bătrân frate, vechi şi respectat slujitor al lui Dum­nezeu, fraţilor bătrâni din Adunările creştine după Evanghelie, din Rusia, adunaţi la ultima conferinţă (ţinută, sunt de atunci mai mulţi ani) când au şi declarat că nu voiesc să se organi­zeze în felul amintit.
Credem că adevărurile cuprinse în aceste rânduri, vor folosi tuturor acelora cari iubesc „calea Domnului” şi cari îşi dau bine seama de sfârşitul nenorocit al bisericilor cari, din pricina organizării, au „coborât” de la Ierusalim la…Ierihon.

„Iubiţi fraţi în Domnul,

….fiecare suflet, în parte, are dreptul de a comunica direct cu Domnul; El spune : „Veniţi la Mine” (Eu. Matei 11, 28). Mari sforţări au fost făcute pentru a se împiedica acest lucru, punân-du-se, un preot, un sfânt, sau un alt mijlocitor, între suflet şi Dumnezeu (I Timotei 2, 5),

Noi am învăţat să o rupem cu aceste piedici, şi să avem o directă împărtăşire cu Domnul (II Corint. 12, 8, 9; Ioan 5, 14-15).
Noi credem în El. pentru mântuirea noastră (Faptele Apost 16, 31) ;
umblăm în legătură cu El (I Corin 1, 9-, i ioan 1, 3);
ascultăm de Cuvântul Lui (Ioan 14, 23, 24) ■,
atârnăm de El (Ieremia 17, 7-8; Prov.3,5,6) şi suntem răspun­zători faţă de El, pentru toate lucrurile (I Cor. 4, 1-4 ■ II Timot 2 15 . II Cor. 5, 9,10).
Noi nu îngăduim nimănui să ne răpească acest drept de nepreţuit, de a fi într’o legătură directă şi personală cu Dum­nezeu.

*

Tot astfel este şi pentru o biserică (adunare de credincioşi). Fiecare Adunare, are dreptul să atârne direct de Domnul
(Faptele 4, 23-31; 14, 23; 20, 32);
asculte Cuvântul Său (// Tesal. 2, 15;3,6;I Cor. 11 2)
primească darurile Duhului Sfânt (/ Cor. 1, 4-8); ‘
şi ajutoarele Lui, în orice nevoie şi de orice fel {Filipeni 4 19 ; II Cor. 9. 6),
Noul Testament arată lămurit aceste lucruri; Domnul spune : „Pe această Piatră, Eu voi zidi Biserica Mea’ (Matei 16, 18).

In cartea „Faptele Apostolilor” nu găsim nici o federaţie (uniune) a Adunărilor, ci fiecare adunare este de sine stătătoare, împărtăşirea între Adunări, nu era păstrată prin statornicirea a unora şi acelora-şi rânduieli în fiecare adunare, ci prin legături personale şi prin vizite dese.

In Epistole, fiecare biserică este arătată fiind răspun­zătoare direct către Domnul (Efes. 5,24; Colos. 1, 9,10; Apocalips cap. 1-2-3).

Pavel scrie: „Chemaţi ai lui Isus Hristos, toţi cei cari sunteţi în Roma, prea iubiţi ai lui Dumnezeu Tatăl; chemaţi să fiţi sfinţi” (Rom 1, 6-7); precum şi • …..către Adunarea (Biserica) Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos (I Tesal, 1, 1);Şi în chipul acesta, atârnarea directă de Domnul, a fiecărei adunări în parte, este pretutindeni arătată.

Sforţări mari s’au făcut şi se fac mereu, pentru a pune ceva (sau pe cineva) între Domnul şi Biserica Lui. Sunt organizări religioase de tot felul, cari urmăresc să cârmuiască adunările : să hotărască cele ce trebuie ele să creadă şi să facă ; să câr­muiască şi să poarte grijă de nevoile acelora cari propovăduiesc Cuvântul Domnului, etc. deci, în orice chip să împiedice atârnarea directă de Domnul a Adunărilor, fâcându-le să atârne de oa­meni. Pentru a statornici aceasta, sunt întrebuinţate măsurile cele mai straşnice, ca : prigoana, excluderea (darea afară din adunare), oprirea ajutoarelor materiale, etc.

Trebuie ca fiecare Adunare să-şi păstreze dreptul ei de-a atârna direct de Domnul. Altfel, credincioşii nu vor putea merge înainte, în credinţă şi în ascultare, de oarece, în clipa când ei ajung la o anumită creştere, iată că rânduielele sau tradiţiile organizării, or ale sistemului (felului) care îi cârmuiesc, se ivesc (scot capul.’) oprind orice înaintare, din pricină că ea (înainta­rea) s’ar face împotriva rânduielelor organizării. Aceasta este cauza principală a lipsei de creştere şi mergere înainte, în sânul poporului lui Dumnezeu.

Precum fiecare suflet atârnă direct de Dumnezeu şi nimeni nu are voie să se bage la mijloc ; tot astfel şi fiecare Adunare (Biserică) de credincioşi, atârnă direct de Domnul şi de călăuzirea Duhului Sfânt, care lucrează prin Cuvântul Domnului; iar nicidecum nu atârnă de vre-o organizaţie sau federaţie (uniune)   de adunări.
Broad.”


Calea lui Ieroboam

15 iunie 2010

A umblat în toată calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, şi s-a dedat la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel, mâniind prin idolii lor pe Domnul,” este un text pe care îl găsim des asociat cu descrierea multor împărați răi din Israel.

Ce vrea să ne învețe Domnul prin Ieroboam? Prin calea lui!

Noul Testament ne vorbește și despre o apostazie(lepădare de credință) care trebuia să vină după zilele apostolilor, de apariția mai multor anticriști(anticristul era un tip de om) și de îndepărtarea majorității de credință. Apostolii au profețit clar în Noul Testament despre această îndepărtare de credință.
Însă detaliile acestui proces de lepădare, felul în care se desfășoară astăzi sub ochii noștri îl vedem profețit în chip simbolic în viața și calea lui Ieroboam.
În primul rând Ieroboam era slugă, nu fiu.  Slujea, nu moștenea. Prin testamentul cel Nou, noi am devenit moștenitori prin înfiere.
Ierusalimul a fost încă de Moise profețit ca fiind locul destinat jertfei și închinării. Locul acela  era important. Numai acolo. Era absolut interzis în altă parte.
Ieroboam și-a făcut o închinare după capul lui. Motivul ascuns: ca nu cumva mergând să se închine la Ierusalim, oamenii să fie atrași iarăși de casa lui David. Observați, erau două feluri de evrei deja: cele 10 seminții care l-au urmat pe Ieroboam(sluga deșteaptă) pe de o parte, pe de altă parte Iuda și Beniamin, împreună cu Levi, care slujeau Domnului la Ierusalim. Ieroboam a invocat distanța, un impediment omenesc , pentru a-și creea o religie cum îi place, dar de fapt cu scopul ascuns de a-i ține pe oameni departe de Ierusalim, de casa lui David. Nu i-a lăsat fără religie, a instituit preoții, preoți, sarbători, jertfe și altare. În toate aceste instituiri a călcat repetat și flagrant Cuvântul Domnului. Mai rău: a devenit un simbol, a dovedit că se poate. Mulți l-au urmat(multi îi vor urma în fărădelegile lor)! Mulți din împărații răi ai lui Israel sunt amintiți că au umblat pe calea lui Ieroboam.
Ce înseamnă aceasta?
În zilele noastre există două etape ale apropierii de Hristos.
”Cine se apropie de El trebuie să: 1)creadă că El este și 2) că răsplătește pe Cel ce-L caută.”
Prima etapă e credința din inimă, dar și dracii cred. A doua este credința în legământul cel Nou, în răsplătire, în Har, în Grația lui Cristos.
Prima etapă este cucerirea țării, a doua este cucerirea Ierusalimului și rămânerea în Ierusalim.
Toți erau evrei, dar unii erau amăgiți spre o închinare fără ascultare, fără jertfă, fără preoție aleasă, în înțeles duhovnicesc, fără cruce.
Cei din Iuda , cei rămași lângă casa lui David, în Ierusalim, erau și ei ispitiți, făceau greșeli, dar se lăudau cu Numele Domnului.
Istoria semințiilor răzvrătite prin amăgirea lui Ieroboam o întâlnim  printre noi în fiecare zi.  O întâlnim în noi, în relațiile cu ”frați” și vecini. Avem egiptenii, moabiții, filistenii și israeliții noștri. Calea lui Ieroboam îndeosebi e una largă. E la modă, un adevărat bulevard al distracției religioase, promenadă a delicvenței spirituale, un Mall plin de fast-food religios și amăgire tâmpă. Regula este: fac ce place poporului, poporul stabileste regulile.
Pe vremea lui  Ezechia însă, după ducerea în robie a unei părți a lui Israel, unii din cei rămași ”s-au smerit și au venit la Ierusalim” la chemarea lui Ezechia. Majoritatea poporului însă au râs și au batjocorit și nu s-au suit la Ierusalim .  ”A fost mare veselie la Ierusalim!”
Să ne smerim fiecare din noi , să părăsim religiile Ieroboamite, inventate de imaginație, altarele dezbinării(Betel și Dan) și să ne suim la Ierusalim!
…din Cuvântul de ieri din adunare…


Îngerii nu merg la biserică

23 martie 2010

-despre găzduire şi adunare

„Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit fără să știe pe îngeri.” Evrei 13:2

Gaius gazda mea si a întregii adunări, vă salută”      Romani 16:23

Când zicem „găzduire” de obicei ne gândim la găzduirea unor călători, dar apostolul vorbeşte de găzduirea „întregii adunări”.
Găzduire înseamnă să fii acasă, sau să fie cineva tot timpul acasă. Cănd vin fraţii-călători să pui masa, să faci patul, să îţi deschizi inima şi urechea pentru cel pribeag. Când găzduieşti adunarea să-l faci pe fiecare să se simtă binevenit şi bineprimit. Primul oaspete găzduit este Domnul, Capul Adunării, Capul Trupului. El nu umblă singur, totdeauna a umblat cu ucenicii. Aşa cum sunt ei, fiecare în felul lui, să-i iubeşti şi pe ei ca pe Domnul, cu care vin, la care vin, din care vin.
Mare Har, găzduirea adunării, a întregii adunări. Unii au suferit mult pentru acest Har. Greul găzduirii cade adesea pe umerii sorei.
De aceea Aquila este amintit întotdeauna cu soţia lui Priscila, tot gazde şi ei.
Şi câte adunări erau găzduite în câte case!
Nu aveau nume adunările, dar gazdele adunărilor aveau, sunt scrise în Biblie.
Nu aveau pastori adunările, nu scrie nimic despre asta, dar gazde aveau, scrie mult.
Adunările nu aveau temple, dar  aveau gazde.
Templelor le lipsesc 4 lucruri esentiale pentru a putea  găzdui: bucătăria, baia, camera de oaspeţi şi inimile deschise ale fraţilor care şi-au deschis casa.
Un frate în casa căruia a fost adunare zeci de ani spunea:”..nici oamenii nu au pus becurile pe un singur stâlp sau pe o singură stradă” drept urmare nici Dumnezeu nu doreşte ca copiii Lui să stea într-o adunare mare, ci în multe mici.
Sper ca aceste rânduri ţi-au mişcat inima să o faci să se gândească la cât de minunat ar fi să fi şi tu „gazda adunării”, să vină fraţii la tine acasă, să te bucuri. Vor veni şi îngeri cu siguranţă.


Atitudinea faţă de clerici: lăsaţi-i

20 martie 2010

Cu subiect asemănător:  Atitudinea faţă de un uns lepădat.

Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” Matei 15:14

„Vai de voi
,carturari si Farisei fatarnici! Pentru ca voi inchideti oamenilor Imparatia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre …” Matei 23:13

Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat să nu ne oprim pe Calea cea nouă şi vie, să pătrundem prin perdeaua dinăuntru până în faţa tronului de Har. Ce reprezintă aceste  imagini din Vechiul Testament e foarte clar arătat în Galateni, Evrei şi celelalte epistole. Mai ales în Evrei.

Clericii n-au loc în toată călătoria lipirii noastre de El, dacă se bagă doar încurcă, ca orbii la un concurs de atletism.
Mi-e milă de orbia lor, dar nu e locul lor acolo. Orbii nu fug. De aceea adunări bune, părtăşii calde când ajung să aibă clerici se răcesc şi mor. Clericii, în orbia lor, se opresc pe drum şi zic că toţi trebuie să ajungă acolo, la nivelul lor, la ei, ca ei. Nu mai mult.

Noi am fost chemaţi la libertate.
Hristos ne-a eliberat să fim liberi.
Ce fel de libertate?
Libertatea Slavei(Gloriei) copiilor lui Dumnezeu.
Unde este această slavă:
„Noi toţi privim cu faţa descoperitã, ca într-o oglindã, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavã în slavã prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18
Pe scurt: lucrăm cu multă îndrăzneală(sau ne luăm o mare libertate) şi nu facem ca şi cu Moise care atunci când e citit măhrama lui rămâne pe inima cititorului. Măhrama neînţelegerii este înlăturată în Hristos şi privim slava înţelegerii. Înţelegând mai mult trecem din slavă în slavă, prin Duhul, sau cum scrie la evrei 5:12-6:2, din cuvinte în cuvinte, până la El, Cuvântul.
Toate Scripturile mărturisesc despre El.
El este Calea, începutul, mijlocul şi sfârşitul ei.
El este Marele Preot.
Pe această cale nu mai sunt clerici, popi, preoţi ca şi cei de-a lui Moise. Noi nu mai facem ca Moise.
Noi când citim Vechiul Testament îl vedem pe El, pe Domnul Isus, nu umbrele slăvilor Lui. Îl vedem în chip întunecos în Vechiul Testament, dar de când avem Noul Testament îl vedem desluşit, iar prin Duhul de decoperire îl vedem
în fraţi.

 

Libertatea noastră este să ne alipim de El, de Domnul, lucru pe care nici un cleric din lume nu ne va lăsa să-l facem. Ei vorbesc frumos despre Domnul, dar Îl leapădă ca şi Cap al trupului, al adunării şi se pun ei. Fac prin asta o mare nelegiuire. Dragostea mea faţă de ei nu se bucură de nelegiuirea lor.

Bieţii de ei, se frământă se bagă în seamă, n-au pace, înconjoară marea şi pământul, dar nu se smeresc, nu se dau în lături din locul înalt prin care înşeală oamenii care se uită la ei. Se mărturisesc pe ei, nu pe Domnul ca şi Cap al adunării, ca şi capăt al Căii.

 

Citind Vechiul Testament, înţelegem rostul, felul şi desfăşurarea planului lui Dumnezeu, în noi, cu noi. Înţelegem ce e Cortul, sfânta sfintelor, preoţia, jertfa, etc. toate mărturisesc despre El. În aceste simboluri nu există vre-o umbră care să vorbească despre clerici în adunarea Domnului. Toate mărturisesc doar despre El.

Libertatea noastră şi îndrăzneala noastră este să ne alipim de El(Levi-alipire). Să ne dezlipim de oameni-idoli, Dumnezeu este gelos.

Acest lucru trebuie mărturisit şi practicat în aceste zile când pretenţiile clericilor s-au ridicat atât de sus, mândria Moabului se semeţeşte împotriva Ierusalimului şi puţini mai iubesc pietrele Sionului. Zidurile aliniate ale Babilonului inspiră mai multă siguranţă.

 


Un Dumnezeu care se ascunde, (Deus absconditus),(”…acel Dumnezeu care nu era nici în cărţi, nici în biserici…)

6 martie 2010

“ Nimeni nu face ceva in ascuns, cind cauta sa se faca cunoscut: dacă faci aceste lucruri,aratăTe lumii” Ioan 7:4

Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor” Prov 25:2

„Podoaba voastră să fie….. omul ascuns al inimii,…. care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. „ I Pet 3:4

„Atunci au răstignit împreuna cu El doi talhari, unul de-a dreapta si unul de-a stanga. „Matei 27:38

Un Dumnezeu ascuns! Într-o lume în care orice ţânţar se vrea elefant e imposibil de înţeles această atitudine a lui Dumnezeu. Dacă s-ar arăta? S-ar clarifica nişte lucruri. Aşa, ni se pare chiar normală atitudinea oamenilor care nu cred, cum să crezi ceea ce nu vezi?
Greu mi-a fost să pricep, târziu mi s-a dat.
Dumnezeu este Duh, el nu este carne.
Trupul nostru de carne este o asemănare a dumnezeirii, nu identitate. „Tot aşa” nu înseamnă identic, ci asemănător.
Unul din aspectele Gloriei lui  Dumnezeu care ni s-a revelat este paralelismul dintre carne şi duh.
A trebuit ca însăşi Domnul Isus să poarte vremelnic acest înveliş „pentru ca prin moarte să învingă pe cel ce are puterea morţii”.
Dar Dumnezeirea a fost, este şi va fi Duh.
Tot ceea ce e divin e Duh.
Şi lăuntricul nostru, omul nostru cel nou, e tot Duh.
E ascuns în noi. Omul ascuns al inimii.
Ca Dumnezeu, ca Domnul Isus.
Mult m-am gândit, de ce Dumnezeu s-a ascuns în mine, de ce mi-a sădit Cuvântul, de ce vrea să rodească acest Cuvânt?
Înţeleg că pentru a-i fi spre Glorie, dar creşte atât de încet.
Nu se ia la concurs cu pro-TV-ul, nu participă la Oscar, nu are alegeri, nici armată, nici …nu are nimic vizibil.
Nici nu are nevoie.
Templele Duhului sunt trupurile de carne şi atât. Acolo se duce războiul, în carne,  cu duhurile răutăţii din locurile cereşti.
Ascuns în mine , ascuns în noi, ascuns în cei dispreţuiţi. Atât de ascuns încât MULŢI vor zice: „când te-am văzut noi?”
Duh înseamnă cuvânt, idee, rostire, proclamare, auzire. Duhul se poate scrie, citi, rosti, proclama. Nu se poate pune mâna pe el, nu se poate apuca, nu se vede. Intră pe urechi, nu pe ochi. Iese pe gură.
Roada Duhului e altceva.
Între cuvânt(duh) şi roadă este aşteptarea creşterii. Creşterea: minunată şi atăt de vizibilă asemănare a tainei.
PENTRU ACEASTA ne-a dat Dumnezeu carnea, el se ascunde în toate aceste minuni. În iarnă şi vară, în noapte şi zi, în naştere şi creştere.
Mai ales în creştere taina lui Dumnezeu se revelează:”să creşteţi în toate…în acest Har”. Nimic din ce e făcut de oameni nu creşte, creşterea e o proprietate a vieţii.
Toată această stare de Har e căpătată prin Noul Adam, prin Domnul Isus, prin moartea şi asemănarea cu El, prin zdrobirea Duhului, prin pustia dintre cele două ape despicate, prin dezlipirea de Egipt şi alipirea de Sion, cu spatele la Babilon. Aşa s-a trecut Iordanul!
Mare şi copleşitor Har…Dumnezeu revelat în Hristos „a găsit cu cale să descopere pe Fiul Său în mine”. Nu să mă scape de iad, aş fi egoist şi meschin să nu văd decât interesul meu uman. Convertirea nu e sfârşitul, ci e începutul drumului.
„…..să descopere pe Fiul Său în mine….” în tine, în noi, în Adunare, prin Adunare. De aceea se ascunde Dumnezeu, vrea să se descopere în singurul fel care are rost. Pe uşă, prin Calea cea nouă şi vie, prin perdea, prin trupul lui sfâşiat şi dispreţuit.
„…pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin Adunare înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu..”
Singurul fel în care acum Dumnezeu este revelat este prin Cristos, prin Cristosul din fraţi.
„….sa cunoasca taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Hristos in care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei…” Coloseni 2:3

PS
Căt de bâjbâitoare mi se par căutările bietului Arghezi:

„….incerc de-o viata lunga sa stam un ceas la sfat
Si te-ai ascuns de mine de cum m-am aratat
Oriunde-ti pipai pragul cu soapta tristei rugi
Dau numai de belciuge cu lacate si drugi. „

sau:

„Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta
In recea mea-ncruntata suferinta.
Daca-ncepui de-aproape sa-ti dau ghes,
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.

De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
Si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

Cand magii au purces dupa o stea,
Tu le vorbeai – si se putea.
Cand fu sa plece si Iosif,
Scris l-ai gasit in catastif
Si i-ai trimis un inger de povata –
Si ingerul statu cu el de fata.
Ingerii tai grijeau pe vremea ceea
Si pruncul si barbatul si femeea.

Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul,
Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici-unul

Şi totuşi până la urmă se pare că la 50 de ani L-a trimis pe Unul:

„Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut oamenii şi nu L-au văzut. Pe acela L-am găsit după ce s-au stins vara fierbinte şi toamna frumoasă peste mine, de cincizeci de ori. Eu crezusem că nu Te voi mai afla niciodată şi-mi pusesem uneltele deoparte. Bucuria mea cine ar putea-o povesti acum? Ziua mea are un rost. Înţeleg multe lucruri până aseară neînţelese.”  T. Arghezi

Sursa: aici.


Mercenarii pântecelui

2 martie 2010

Romani 16:18  „Cãci astfel de oameni nu slujesc lui Cristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amãgitoare, ei înşalã inimile celor lesne crezãtori.

Romani 16 e unul din cele mai iubite de mine cărţi din Noul Testament.
Proba iubirii. O iubire nu numai declarată ci practicată.
Salutaţi pe…, pe…, pe…, casa lui…, adunarea din casa lui,…adunarea din casa lor, fraţii care sunt împreună cu ei… Salutări, salutări...iar la urmă un avertisment: „să aveţi ochiul asupra celor care…”  slujesc pantecelui lor.
Cum? Cu predicuţe dulci şi amăgitoare. Nu Har, nu judecată de sine, nu cercetare, nu pocăinţă(răzgândire)! Nimic, o vorbire dulceagă, laudă şi închinare, doar urmează colecta, nu? Plus zeciuiala, dacă pleacă „fraţii”!?
Nici o jertfă din Vechiul Testament nu avea voie să conţină miere.
nici aluat şi nici miere nu veţi arde ca jertfă înaintea Domnului” (Leviticul 2, 11)
Mierea denaturează orice gust.
Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncărurile? ” Iov 12:11
Toate jertfele trebuiau aduse cu sare.
Cuvantul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare” (Coloseni 4:6)
Jertfele din vechiul testament reprezintă în Coordonatele Duhului, cuvintele pe care le rostim.
E absolut imposibil să pătrundă în oameni Cuvântul lui Dumnezeu, dacă gustul „cerului gurii lor” este denaturat de consumul de miere. Imediat ce vor simţi gustul sărat al Cuvintelor Harului îl vor respinge şi vor alerga din nou la bucătarii aluatului(făţărniciei) şi mierii.
Infamă meserie, ruşinos câştig, nenorocit viitor.
Dacă aceşti bucătari ar fi voluntari inconştienţi care au greşit involuntar  ingredientele, ar beneficia de clemenţă. Nu e aşa. Ei slujesc. Sunt robi, angajaţi, sclavi. Mercenari. Pentru colectele şi zeciuielile care le asigură traiul cărnii.
Mercenari ai pântecelui lor.
Sute de tertipuri pentru a umple săli: spectacole, teatru, alţi mercenari cu altfel de miere(muzică profesionistă, oratori vestiţi), slujbe  înseriate(„de ce n-aţi fost data trecută?”….”data viitoare vom face…să nu lipsiţi”), etc, etc….Săli pline înseamnă colecte bune, membrii mulţi-zeciuieli sigure.
A fi rob al Domnului Isus Cristos presupune o demnitate şi o Glorie care abandonează automat aceste „meşteşuguri ruşinoase şi ascunse.”
E dureros când oamenii, obişnuiţi cu miere, resping gustul sărat al Harului!
Vinovaţi sunt „mercenarii pântecelui lor” , experţii în vorbiri dulci şi amăgitoare, adunătorii de mulţimi.
Dacă sunt excepţii, să dovedească, să renunţe la soldă.
V-a scris pe gratis  un ucenic al Unui tâmplar, învăţat de un făcător de corturi, ca să nu pună piedică Evangheliei Veşnice.
De dragostea Lui…
d.


Anabaptiştii(rebotezătorii), cap. 9 din Drumul Adunării

28 februarie 2010

Anabaptiştii .doc
Anabaptiştii .pdf


Lolarzi, husiţi şi Uniunea fraţilor, cap 7 din Drumul Adunării

20 februarie 2010

„Sir John a fost în sfîrşit capturat în ţ a r a Galilor şi condamnat la moarte prin ardere pe rug. El a fost primul dintre nobili englezi care a murit din cauza credinţei«. După moartea sa, o nouă lege a fost decretată : oricine va citi Scriptura, o va face cu preţul vieţii sale, a bunurilor sale mobile şi imobile. El va fi condamnat ca eretic faţă de Dumnezeu* duşman al coroanei şi trădător al imperiului, şi nu va avea nici drept de refugiu, dacă el stăruie în erezia sa. Dacă el recădea după ce fusese iertat, el va fi spînzurat pentru trădare împotriva regelui şi apoi pe rug* pentru erezie împotriva lui Dumnezeu. Cu toate aceste măsuri, fraţii deşi au t r ă i t ascunşi sau alungaţi în exil, ei nu au putut fi nimiciţi şi anumite congregaţiuni au continuat chiar să existe. Aceşti credincioşi se găseau îndeosebi în estul Angliei şi la Londra. în perioada urcării pe tron a l u i Enric al Vl-lea, (1422) au existat mari congregaţiuni în împrejurimile Becclesului. Cu toate că aceste biserici au fost frecvent suprimate, apoi reformate, unele din ele au existat perioade îndelungate. Spre exemplu în comitatul Buckingam, multe durară şasezeci sau şaptezeci de ani şi rămaseră în legătură cu cele dela Norfolk Suffolk şi cu altele din ţară. Scriind în 1523 lui Erasmus, episcopul din Londra spunea : „ Nu este vorba de oarecari nout ă ţ i periculoase, ci mai degrabă de noi adausuri la marea c e a t ă de eretici Wicleffieni.”

Despre cartea Năvodul credinţei
„în această carte noi ultimii veniţi, nu căutăm altceva decît să vedem primele începuturi şi să revenim acolo, după cum Dumnezeu ne va face capabili. Noi sîntem ca nişte oameni care examinează o casă arsăşi care caută să-i găsească temelia. Lucrul este cu a t î t mai anevoios cu cît ruinele sînt acoperite cu plante de tot felul şi multă lume le confundă cu temelia. Ei spun : „iată temelia” sau „chiar aşa trebuie să meargă totul*1 iar alţii repetă după ei acest lucru. în, aceste noutăţi care au prins rădăcină ei îşi imaginează că au descoperit temelia edificiului. în realitate ei au găsit ceva, care este* cu totul altceva şi care este contrar cu temelia cea adevărată.. Acest lucru complică mult căutările, căci dacă toţi spun : „vechea temelie este ascunsă sub aceste ruine”, ei se pun pe săpat şi scormonit pentru a o găsi. Astfel ei vor face lucrarea cea a d e v ă r a t ă
restabilind toate lucrurile pe temelia lor aşa cum au făcut Neemia şi Zorobabel după distrugerea Templului. Este cu mult mai greu
acum de a ridica ruinele spirituale, după un timp atît de lung şl de a reveni la starea primitivă pentru care nu există altă temelie
decît Isus Hristos şi de care mulţi s-au îndepărtat întorcîndu-se spre alţi dumnezei”.
El a mai scris : „Eu nu spun că peste t o t unde au propovăduit apostolii toţi au crezut, ci numai aceia pe care Dumnezeu i-a
ales, aici mai mulţi, acolo mai puţini. în timpul apostolilor adunări le de credincioşi erau numite după oraşe, sate sau districte,
unde se adunau fraţii de aceiaşi credinţă. Aceste biserici (adunări) au fost despărţite de către apostoli de cei necredincioşi. Eu nu vreau să spun prin aceasta că fraţii locuiau toţi împreună în anumite străzi speciale ale oraşului, ci că ei erau uniţi prin credinţă asemănătoare şi se adunau pentru a fi în împărtăşire spirituală unii cu alţii prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Din această cauză această asociaţie spirituală în credinţă era numită biserică de credincioşi”.

Cap 7 în .doc
cap 7 în .pdf


De dragostea Sionului, Isaia 62

20 februarie 2010

De dragostea Sionului nu voi tăcea
de dragostea Ierusalimului voi spune

tot ceea ce la Domnu-i va plăcea
să-mi dea, când stau cu El în rugăciune.

Neliniştit ca focul din tăciuni
ce-l scurm-un vreasc în mii de scânteieri
se-aprinde duhul meu în rugăciuni
şi-n Har se întăreşte-n noi puteri.

Zidesc în duh darâmături străvechi,
dezgrop cetăţi zăcute în ruine,
idei în rânduri, gânduri în perechi:
imagini cu realităţi divine
.

Ca Neemia în noapte… ies şi eu
şi înconjor plângând dărâmătura
Ierusalimul frumos din gandul meu

aşa cum mi l-a revelat scriptura.

Apoi, la ziuă, fraţii mi-i îndemn,
să ridicăm cetatea din ruine,
să creştem zidul glorios şi demn,
să-I fim spre slava Lui, nu spre ruşine.

Să râdă slujitorul amonit
rânjindu-şi hâd dispreţul lui murdar,
zidesc şi lupt şi ştiu şi-s liniştit

că cei din cort n-au parte la altar.


Artiştii creștini…blestemata muzică pe bani.

12 februarie 2010

Evrei 12:1 „…să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. …”

De greu vrăşmaş m-am luat.
Mă simt mai mic ca David, iar în faţa mea simt o armată de Goliaţi gata să mă sfâşie cu colţii mârâiţi ai argumentelor lor.
Dar……

Ce este un creştin?
Un creştin este un om care s-a lepădat de persoana/personalitatea lui veche, păcătoasă şi în duhul lui lăuntric s-a născut Fiul lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu.  Acest Duh este gelos şi-l va face pe creştin să nu-L iubească decăt pe Dumnezeu. În tânjirea lui către Dumnezeu, creştinul se va lepăda tot mai mult de persoana lui proprie, şi-o va tăgădui, se va lepăda de vituţile lui carnale, de talentele lui naturale şi va căuta să se umple cu virtuţile Duhului, cu roada Duhului. Aceste feluri de podoabe au origini diferite şi antagonice. Talentele naturale vin din carne(firea pământească), ne naştem cu unele iar pe cele mai multe le dobândim şi cizelăm prin aşa-zisa educaţie.
Talentele naturale fac parte din vechea creaţie, din omul cel vechi.
Un creştin va căuta tot mai mult să-l lepede pe cel vechi şi să se îmbrace în cel nou, să dobândească virtuţile Celui Nou prin cele 4 practici lăsate de apostoli: Învăţătura apostolilor, Legătura frăţească, Frângerea pâinii şi Rugăciunea. (De ce frângerea pâinii? „Adu-ţi aminte de Isus Hristos…” . „El..nu şi-a plăcut Lui însuşi.” ) Virtuţile duhului nu sunt talente naturale, ci calităţi supranaturale crescute prin părtăşie în cei care stăruie în zidirea sufletească. Meritul pentru aceste virtuţi este în totalitate a Celui ce a plătit preţul răscumpărării. Un creştin nu va căuta să se arate pe sine, omului Lui cel vechi, se va ruşina de el, s-a pocăit(răzgândit) de faptele lui vechi şi se bucură în Domnul Isus Cristos. Un creştin trăieşte spre lauda Slavei Harului Domnului Isus. Pentru un creştin căutarea slavei lui proprii este o urâciune.

Ce este un artist?
Un artist este  un om care are o abilitate anume innăscută sau dobândită prin exerciţiu şi/sau educaţie. Această  abilitate este a lui proprie, a fiinţei lui vechi, ţine de persoana lui, nu este un Har căpătat. (Un creştin în care cresc virtuţile Domnului nu se va numi artist al credinţei sau artist al răbdării!) Un artist care posedă un anumit talent va căuta să şi-l pună în evidenţă pentru a căştiga faimă şi/sau bani.  Meritul este al lui pentru că a depus un efort în dobândirea sau cizelarea prin experimentare a talentului. Un artist se simte îndreptăţit să capete o recompensă materială pentru talentul său, pentru investiţia sa şi pentru timpul folosit. Au fost ale lui, din fiinţa lui, deci fiinţa lui trebuie să profite. Există consumatori de artă, biete fiinţe umane care îşi hrănesc vanitatea cumpărând lucruri  care nu hrănesc, dovedindu-şi astfel goliciunea bietului lor suflet amăgit şi scuturat de puterea păcatului. Deci artistul este ca un fabricant de bunuri, atâta timp cât are clienţi care consideră produsul talentului său o marfă, o apreciază şi o cumpără. Toate aceste lucruri se petrec în lume.

Nu există artă creştină.
Domnul Isus a venit plin de Har, nu plin de artă.
Noi avem nevoie de Har, nu de artă.
Slujirea unii altora o facem conform cu harul primit, nu cu talentul omului vechi.
Slava la care am fost chemaţi este slava Domnului Isus. Viaţa Lui pe pământ a fost o jertfă, nu artă, răstignirea lui nu a fost o piesă de teatru, învierea nu a fost ficţiune.
Atenţiune!
Faptul ca AZI Domnul Isus stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi nu este o utopie.
El stă pe Tronul Harului. De acolo ne împarte har, nu talente, băgaţi bine de seamă!
Noi de El ne apropiem, cu smerenie şi pocăinţă, cu lepădare de sine, nu cu talente.
De la El luăm har(talanţi) cu care slujim fraţilor, nu slujim cu abilităţile noastre.
Domnul Isus a făcut stropirea sângelui în cer şi a stropit şi conştiinţele(cugetele) noastre pentru a le curăţi de faptele moarte.
Talentele sunt fapte moarte.
Să slujeşti cu talentul, nu cu Harul este o nelegiuire.
Să te lauzi cu talentul este un sacrilegiu.
Să vinzi talent pe bani spunând că este Har este o pângărire a sângelui şi o batjocorire a Duhului Harului. Evrei 10:29
Dacă ai citit până la capăt, deschideţi gura cu blândeţe, dar ferm împotriva acestei nelegiuiri, ca să nu fi şi tu părtaş pedepsei ei.

Nu există artişti creştini!

Creştinii nu sunt artişti.
Artiştii nu sunt creştini.

În Numele Domnului Isus
fratele d.


Valdenzii şi albigenzii, cap. 5 din Drumul Adunării

11 februarie 2010

Extrase:
„După obiceiul înrădăcinat al epocii de a da nume sectare acelora care reveneau la învăţătura Scripturilor, mulţi din aceşti credincioşi au fost numiţi „petrobrussieni” sau „henricieni”, epitete pe care ei nu le-au acceptat niciodată. Bernard de Clairvaux se plîngea cu amărăciune că ei nu voiau să poarte nici un nume al întemeietorilor lor. El scria : „Dacă îi întrebaţi cine este autorul sectei lor, ei refuză să vă dea un nume. Unde se poate găsi vreo erezie care să nu aibă propriul ei conducător de erezie ? Maniecheienii îl aveau pe Mani ca conducător şi învăţător; sabelienii, pe Sabelius ; arienii, pe Arie ; ‘eunomienii, pe Eunomius, nestorienii, pe Nestor. Nu există o epidemie de acest fel, care să nu aibă întemeietorul ei, dela care a primit numele şi existenţa. Sub ce nume sau titlu trebuie ca să fie clasaţi aceşti eretici ? Sub nici unul în adevăr, căci erezia lor nu este de obîrşie omenească …. şi ei nu au primit-o  dela nici un om ….” Şi Bernard a tras concluzia că ei au primit-o dela ‘demoni !”

Inchizitorul Reinerius, mort în 1259, raportează cele ce urmează :
„In ceeace priveşte sectele vechilor eretici în număr de mai mult de şaptezeci, prin graţia lui Dumnezeu ele toate au fost nimicite cu excepţia manicheienilor, arienilor, roncarienilor şi leoniştilor care au năpădit Germania. Printre toate aceste secte existente sau nu, nici una nu este atît de dăunătoare pentru biserică cum este cea a leoniştilor şi aceasta pentru trei motive : Primul, este lunga durată a acestei erezii, căci se crede că ea există din timpul lui Silvestru, după alţii că ar exista din timpurile apostolice. Al doilea, este că leoniştii se găsesc aproape pretutindeni,, aproape nu există ţară, unde ei să nu se găsească. Al treilea, este că dacă toate celelalte secte îngrozesc ascultătorii lor prin enormitatea hulelor lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii au o mare  aparenţă de evlavie, avînd o conduită curată înaintea oamenilor, ataşîndu-se cu credinţă de lucrurile lui Dumnezeu, ca şi în toate articolele privind mărturisirea de credinţă. Numai că ei hulesc biserica romano-catolică şi clerul şi că mulţimea laicilor este foarte dispusă să-i creadă ..”

Valdenzii si albigenzii .doc
Valdenzii si albigenzii .pdf


Orientul, cap. 4 din „Drumul Adunării” de Broadbent

10 februarie 2010

Extras:
„Binele de care ar fi putut ca să beneficieze bisericile separate de stat, a fost puternic diminuat de faptul că ele aveau mitropoliţi sau patriarhi care reclamau sprijinul braţului lumesc pentru a face să fie acceptate decretele lor, făcîndu-se astfel adeseori instrumente de opresiune ale Statului. Aceste biserici s-au învăţat ca să considere în mod fatal ca centru al lor, nu pe Hristos, ci Seleucia sau Bagdadul. Ele trimiteau rapoartele lor acolo, mai degrabă decît să consulte pe „Acela care umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur”. Ele primiră de acolo pe episcopii lor pentru ca să-i conducă, în loc să se bizuie pe Duhul Sfînt ca să li se dăruiască darurile duhovniceşti necesare pentru zidirea sfinţilor şi propovăduirea Evangheliei.”

Orientul, doc
Orientul, pdf


„Paulicienii şi Bogumilii”, cap. 3 din Drumul Adunării de Broadbent

9 februarie 2010
Extras: „Istoria veacurilor de după Constantin, ne descoperă starea lumească crescîndă şi ambiţia clerului din bisericile catolice din răsărit şi din apus. Ele au ajuns pînă acolo ca să pună mîna pe conştiinţe şi de asemenea pe bunurile lor materiale, şi pentru a-şi realiza  ambiţiile lor, ele au recurs la o violenţă şi la o perfidie fără de margini. Istoria ne dă ici şi colo o apreciere sumară despredureroasa  cărare a oamenilor credincioşi, care în toate timpurile şi în toate locurile au suferit tot ceeace biserica dominantă le-a aplicat, mai degrabă decît să se lepede de Hristos sau de a renunţa să meargă  pe urmele Lui. Istorisirile adevărate ale acestor martori au fost pe cît posibil şterse. Scrierile ca şi autorii acestor scrieri au fost nimicite, atît cît le-a stat în putinţă persecutorilor. Mai mult decît atît, dornici de a-şi îndreptăţi cruzimile, aceşti pesecutori răspîndeau pe seama victimelor lor istorisirile cele mai necuviincioase. Ei erau descrişi ca eretici şi li se atribuiau învăţături rele, pe care însă de fapt aceştia le respingeau. Ei erau numiţi „sectari” şi li se aplicau anumite etichete (calificative) pe care ei nu le-ar îi recunoscut niciodată. Aceşti martiri se numeau în general creştini sau fraţi; însă li se dădeau nume  diferite pentru a crea impresia că ei reprezentau secte noi şi străine. Ei erau desemnaţi cu epitete insultătoare pentru a vătăma reputaţia lor. Este deci greu de a urmări istoria lor. Rapoartele adversarilor lor sînt foarte suspecte şi cuvintele scoase de pe buzele lor prin torturi sînt fără valoare. Totuşi în ciuda acestor obstacole, ne-au rămas încă o seamă de evidenţe demne de crezare, încontinuu înmulţite prin investigaţii, care ne arată ce erau aceşti oameni şi ce au făcut, ce au crezut şi ce au învăţat.”

Paulicienii şi Bogumilii .doc
Paulicienii şi Bogumilii .pdf
paginile lipsa   (48-49)  .doc 

 


Creştinismul în creştinătate, cap 2 din „Drumul Adunării” de fr. Broadbent.

8 februarie 2010

Din cuprins:
1. Biserica şi statul. Sfârştul Imperiului Roman de apus, Donatiştii, Sinodul de la Niceea, Atanasie, Mărturisirea de credinţă, Canonul Scripturilor, Unirea Bisericii cu statul, Invazia popoarelor migratoare
2.Lupta împotriva ereyiilor, Augustin, Pelaghie, Învăţături false
3.Pustnicii şi ordine călugăreşti, Antoniu
4.Misiunile
5.Un reformator. Priscilian.

Creştinismul în creştinătate în .doc
Creştinismul în creştinătate în .pdf


„Drumul Adunării”, un alt fel de istorie a Adunării, E.H.Broadbent, cap I „Începuturi”

8 februarie 2010

De ce această istorie e altfel?

Fiindcă fratele Broadbent a urmărit firul Adunării vii, în măsura în care aceasta a lăsat urme în lumea care n-o (re)cunoaşte. A scos în evidenţă acele mişcări mai puţin cunoscute căutând să arate mărturia continuă a Domnului Isus de-a lungul a 2000 de ani de …Adunare.

Cuprins capitolul I, Începuturi:
1.Biserica lui Hristos şi Bisericile lui Dumneyeu
2.Biserica. Sinagoga şi filosofia păgână.
3.Primii martiri ai Bisericii şi scrierile lor, Clement, Ignaţiu, Policarp, Irineu, Tertulian, Origen, Ciprian
4.Diferite forme de biserici, Montanus, Marcion, Catarii, Donatiştii, Manicheiştii
5.Epistola către Diognetus
6.Persecuţiile. Constantin Cel Mare.

Începuturi în .doc
Începuturi în .pdf

Citat din capitolul 1:
Acest trup sau întreaga Biserică a lui Hristos, nu poate fi văzută trăind şi lucrînd într-un singur şi acelaşi loc. Mulţi din membrii ei. fiind deja cu Hristos şi alţii răspîndiţi prin toată lumea. Biserica este deci chemată ca să se facă cunoscută şi să dea o mărturie în diferite locuri şi la anumite epoci, prin ajutorul bisericilor lui Dumnezeu. Fiecare din ele se compune din ucenici ai Domnului Isus, care acolo unde trăiesc ei se adună în Numele Lui. Domnul le-a făgăduit de a fi în mijlocul lor şi Duhul Sfînt se manifestă în diferite feluri prin toţi membrii ei (Matei 18.20 ; 1 Cor. 12.7). Fiecare din aceste biserici este în legătură directă cu Domnul, îşi primeşte autoritatea de la El, fiind răspunzătoare faţă de El (Apoc. 2.5). Nimic în Sfînta Scriptură nu ne sugerează că vreo biserică ar fi sub tutela alteia sau că ar putea să existe o federaţie a tuturor bisericilor . Ele sînt totuşi unite între ele printr-o împărtăşire intimă şi personală (Fap. 15, 36). „


În cer.

7 februarie 2010
M-apropiu cu încredere deplină
de Tronul Harului, din Cort, din cer
să caut îndurare și lumină
și Har să capăt, când smerit Îl cer. (Evrei 4:16 Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har)
.
Cărarea către Locul Cel Preasfânt
străbate însă  cortul cel dintâi,(Ev.9:8 Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi.)
cu clerici rânduiți ca pe pământ(Evrei 7:28 În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii;)
și slujbe ce te-ndeamnă să rămâi.
.
Să nu te-apropii de Hristos, de Har
de Tronul îndurării din Sion,
de sângele stropitului altar,
de Mielul ce vorbește de pe Tron.(Ev.12:22 Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea..)
.
Să te întorci să-l lepezi pe Preasfântul
din ceruri ce vorbește necurmat
ce-a clătinat cu Glasul Lui pământul
și-a spus că-L va mai clătina odat’.(Evrei 12:25 Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!)
.
În cortul cel dintâi sunt slujitori(Evrei 7:23 Mai mult, acolo au fost preoţi în mare număr, pentru că moartea îi împiedica să rămână pururea)
preoți slujind pe alții la altare (Ev 9:6 Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna în partea dintâi a cortului.)
și dându-și slujba altor muritori (Evrei 7:24 Dar El, fiindcă rămâne „în veac”, are o preoţie, care nu poate trece de la unul la altul)
în temple pământești de închinare.(Evrei 9:1 Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare)
.
Dincolo de perdea e numai El (Evrei 9:7 Dar în partea a doua intrănumai marele preot,)
ca slujitor al Locului Preasfânt (Evrei 8:2 Evrei 8:2 ca slujitor al Locului prea sfânt )
în cer intrat-a El cerescul Miel (Evr.9,24:” Caci Hristos …. a intrat chiar in cer ...)
și-a-ntemeiat cerescul legamânt.(Evrei 9:15. Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legămînt nou,)
.
În cer
mă duc și eu când mă închin,
în cer am fost urcat prin Har să stau,(ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus. Efes.2:6)
în cer m-opresc când prin credință vin
la vreme de nevoie Har să iau.(Evrei 4:16 ..ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie)
.
Nu mă opresc în cortul pământesc
cu temple-n care ritualuri goale,
preoți cu mare fală săvârșesc,
slujind imaginea celor reale.(Evrei 8:5 Ei slujesc chipul şi umbra celor cereşti)
.
Ci trec pe Calea Nouă, prin perdea,(Evrei 10:20 pe calea cea noua si vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din launtru, adica trupul Sau)
pătrund în locul închinării, viu,
în Duh și-n Adevăr să pot vedea,(Ioan 4:23 închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.)
fântâni țâșnind în secul meu pustiu.(Ioan 4:14 va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică)
.
Cum este Cel ceresc sunt cei cerești (ICor 15:48şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti)
din Duh născuți, din Adevăr hrăniți,(I Timotei 1:2fiindcăte hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături)
în cer strângând comori duhovnicești,(1 Timotei 6:19 aşa ca să-şi strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie )
în ceruri stau prin duhul fericiți.
.
Apropiați de Muntele ceresc,(Evrei 12:22 Ne-am apropiat de. Muntele Sionului)
(Ierusalim-cerescul legământ),(Galateni 4:26 dar Ierusalimul de sus este liber şi el este mama noastră)
nu mai slujesc în felul omenesc,
cu temple și preoți de pe pământ.
.
Căci drumul către Locul Cel Preasfănt
îmi stă închis, de nu alung din minte
întâiul cort, întâiul legamânt
și vechile slujiri de mai-nainte. (Ev 9:8 8 Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul preaSfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi)
.
Ci-n părtășia Fiului chemați,(I Ioan 1:4 Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos)
înconjurați de-al martorilor nor,(Evrei 12:1 Si noi, dar, fiindca sintem inconjurati cu un nor asa de mare de martori)
când doi sau trei în El sunt adunați( Matei18:20 unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.)
„e și El acolo în mijlocul lor”.
.
La tron, acolo, unde frații stau
în Noul fel, în Noua Lui slujire,
talanți de Har  primesc de sus și-i dau
spre-a fi-nmulțiți și-a crește în iubire.(II Cor 4:15 pentru ca harul fiind impartit prin multi să înmulţească mulţumirile...)
.
Ceresc
Sion, acum cât de hulit
ești tu de-acei ce nu-ți cunosc valoarea.
Eu te iubesc cum ești, disprețuit,(Isaia 62:1 de dragostea sionului nu voi tăcea, de dragostea ierusalimului nu voi sta liniştit)
si-aștept cu dor să-ți revelezi splendoarea.(Romani 8:19 De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocatădescoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19)
(Din cuvantul de azi din adunare)

Dar Hristos …a trecut prin Cortul dintâi!

31 ianuarie 2010

„Prin aceasta Duhul Sfânt arată că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis atâta timp cât stătea în picioare cortul dintâi.” Evrei 9:8

Depinde unde stai şi spre ce priveşti!
Dacă stai în Sfânta Sfintelor, atunci eşti proşternut la Tronul Harului şi priveşti pe Cel de pe Tron. Eşti schimbat in Chipul Lui si nu mai vrei să pleci de acolo.
Dacă te opreşti în Sfânta(Locul sfânt) nu e bine.
Sunt nişte practici expirate în Locul Sfânt. Acolo sunt preoţi în mare număr, pentru că moartea îi impiedică să rămână pururea, acolo este o preoţie care se transmite de la unul la altul, acolo se aduc daruri si jertfe, acolo sunt porunci cu privire la un locaş de închinare făcut de mână omenească.
Se ajunge uşor în Sfânta, treci de o perdea.
Până în Sfânta Sfintelor mai treci de o perdea…sfâşiată.
Perdeaua sfâşiată e interfaţa dintre Locul Sfânt şi Cel Preasfânt, între Lege si Tronul Harului, între religia de parada şi spectacol şi Hristos cel Răstignit. Perdeaua sfâşiată e trupul lui Hristos, Adunarea.
Există cortul dintâi si cortul al doilea.
Perdeaua dintâi şi perdeaua a doua.
Omul dintai şi omul al doilea.
Nu s-a despicat numai Marea Rosie ci şi Iordanul.
Mulţi pendulează între aceste „spaţii” spirituale. Ele sunt în minţile noastre mai întâi, sunt locurile unde ne odihnim gândurile, în care am fost puşi.
Carnea ne trage înapoi de la Har. Harul e duşmanul cărnii, “Harul ne învaţă s-o rupem cu pagânătatea şi cu poftele cărnii”. Cărnii ii place retragerea, sfânta, Locul cu mulţi preoţi, cu paradă, spectacol, templu făcut de mâini şi succesiune de clerici, numai să nu se smerească la tronul Harului. Cărnii ii place cortul dintai.
Duhul ne doreşte cu gelozie în Sfânta Sfintelor. El ne trage înăuntru, ne ridică în locurile cereşti, în Sfânta Sfintelor.
Hristos a trecut prin cortul dintâi, să trecem şi fiecare dintre noi.
Am fost strămutaţi în locurile cereşti în Hristos Isus, chiar în sala tronului şi calea e libera.
Calea cea noua şi vie TRECE prin cortul dintai şi se opreşte la Tronul Harului.
d.


Ce biserică căutăm? „…preocuparea noastră este Cristosul din oameni.”

16 ianuarie 2010

Ce căutăm, ce dorim noi în acest sens?
Să facem o cernere a lucrurilor esențiale dintre cele generale.
Căutăm o biserică națională, romană, anglicană, grecească, olandeză (reformată), etc? Căutăm o biserică denominațională, metodistă, baptistă, episcopală, luterană, presbiteriană, independentă, etc? Căutăm o biserică ”liberă” sau ”de stat”, nedenominațională, interdenominațională? Căutăm o biserică ”deschisă” sau ”exclusivistă”? Căutăm o biserică cu anumite caracteristici particulare, moduri de practică, formă și comportament? Căutăm ”o biserică nou-testamentală” sau biserici cu anumite lucruri luate din Noul Testament care o constituie? Căutăm o catedrală sau o clădire simplă, mare sau mică? Are biserica căutată de noi un interior anume: fie el simplu, modest sau împodobit? Își îndreaptă Dumnezeu privirea din ”Locașul Ceresc” spre astfel de lucruri, le caută El? Dorește El așa ceva? Îl interesează aceste lucruri câtuși de puțin? Este El impresionat de podoabe și ornamente; de pompa și procesiunea desfășurării? Îl impresionează pe Atotputernicul îmbrăcămintea și veșmintele noastre preoțești și sacerdotale, robele, vestaliile, sutanele și turbanele? Privește El la toate acestea cu admirație și uimire? Le acordă atenție sau pur și simplu le ignoră? Și dacă totuși privește la ele nu o face oare plin de compătimire, poate chiar distrându-Se de ce vede? Bietele ființe omenești care se joacă de-a biserica și de-a serviciile religioase asemenea copiilor din vremea lui Isus care jucau în piețe pentru nunți și înmormîntări! Este vreun lucru din toate acestea sau toate laolaltă care să atragă privirea ”Celui care șade în cer”? (Psalm 2:4).”
„ Dumnezeu și Cerul nu sunt interesați de acel lucru care poartă numele de Biserică și nici bisericile locale ca atare. Dumnezeu și Cerul sunt interesați de Cristos, de natura Sa, natură cerească: în Duh și-n adevăr, în viață veșnică, în purtare și comportament ; în valori și caracter, în autoritate și luptă; în biruință asupra păcatului, asupra lui Satan și asupra lumii. Fără-ndoială, nu este vorba de o așezare în termeni geografici, ci ”oriunde doi sau trei sunt adunați laolaltă în Numele Meu, acolo sunt și Eu.” Asta se poate întâmpla pe vapor sau în avion și nici una, nici cealaltă nu sunt așezări fixe. Cristos poate să fie în Efes sau Laodicea sau în orice alt loc, dar Cel care definește Biserica este Cristos, nu locul! Cristos poate să Se afle într-o adunare, într-un clădire, într-o denominațiune cu toate astea cei de-acolo, luați ca întreg, să nu se afle în Cristos. Noi pe El Îl căutăm. Când ne strângem, la El ne strângemEL este Terenul; ne adunăm pe El.Față de o bună parte din ”creștinism” și din”creștinătate” trebuie să ne-nchidem ochii deliberat, să ”nu le cunoaștem potrivit cărnii”, preocuparea noastră fiind Cristosul din oameni. ”Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său”. Dacă nu-L putem găsi în oameni, atunci acolo nu există părtășie cerească.”
„”Temelia Bisericii” trebuie să fie Cristos, doar Cristos; El trebuie să hotărască toate lucrurile și să fie răspunsul tuturor problemelor ”bisericii” noastre. Să ne grăbim să adăugăm că această scrisoare ne arată cât de valoroasă este exprimarea corporativă a lui Cristos oriunde ar fi ea. Aceste valori (strângerile laolaltă) sunt pentru credincios și lumea din jurul său. Asemenea strângeri sunt legate de prezența lui Cristos ca Trup, ca protecție și acoperire, ca zidire și maturitate; ca înrădăcinare și temeinicie; ca putere spirituală și ascendență; ca funcționare reciprocă și slujire; ca mărturie și impact asupra teritoriilor satanice și modului de gândire al îngerilor. În această scrisoare, toate astea se raportează la o adevărată expresie a lui Cristos. Dacă întrebăm: ”Poate să existe o asemenea expresie?” răspunsul nostru este: ”Da, chiar dacă nu este perfectă și desăvârșită, poate să existe într-o măsură vitală”.

Sursa:  T.Austin Sparks,  Misiunea, scopul şi mesajul lui Cristos în scrisoarea către Efeseni.

Câteva date despre fratele T. Austin Sparks? Aflaţi aici.


O libertate primejdioasă… (repostare din 14 ianuarie 2010)

14 ianuarie 2010

Al treilea articol scris de Florea Moisescu şi publicat în nr 4/1933 al revistei Creştinul. Sunt 7 pagini A5, se tratează într-un mod duhovnicesc chestiunea relaţiei adunărilor cu statul. Nu am mai pus citate, merită citit tot articolul.

O libertate primejdioasă

„Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ev. Ioan 17, 16).

In primul articol din Nr. trecut al „Creştinului” am adus textual la cunoştinţa fraţilor şi surorilor din Adunările noastre, circulara Nr, 3176 A, din 10 Martie 1933, trimisă de Onor. Ministerul de Interne, tuturor autorităţilor în subordine, din toată ţara, prin care se recunoaşte oficial „Adunărilor Creştine după Evanghelie” libertatea de a se aduna pentru rugăciune şi cercetarea Sf, Scripturi.

La 31 August a, c., Onor, Ministerul Instrucţiunei şi al Cultelor a binevoit să dea Decizia Nr. 114.119 — publicată în „Monitorul Oficial1* Nr. 193 din 24 August — în care Adunările noastre („Creştinii după Evanghelie”) sunt puse în drepturile prevăzute şi acordate de Constituţia ţării noastre, ca unele care timp de 30 de ani s’au dovedit în totul folositoare ordinei publice, moralei creştine şi siguranţei Statului. De aceea am şi socotit de a noastră datorie ca să mulţumim respectuos înaltei Autorităţi, care dintr’o dreaptă înţelegere a lucrurilor a luat această hotărâre.

Totuşi, cercetând Decizia ministerială mai sus amintită, găsim — spre marea noastră părere de rău, şi cu toată dorinţa de-a arăta o deplină şi deopotrivă înţelegereunele puncte pe cari, dacă le-am primi ca bune, nici stăpânirea pământească n’ar avea vreun folos, în timp ce autoritatea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu ar fi nesocotită, fapt căruia Adunările noastre i-ar datora (din toate punctele de vedere) o pagubă mare şi cu neputinţă de reparat.

Trecând peste unele puncte asupra cărora s’ar mai putea discuta, socotim că punctul cu adevărat primejdios pentru Adunările noastre, ar fi dacă l-am primi stabilirea rânduielii, ca un frate şi un înlocuitor al său, să fie oficial „autorizaţi” şi recunoscuta de autorităţi, în fiecare Adunare; alţi fraţi — unul sau doi — să aibă oficial dreptul să „cerceteze” Adunările în unul sau în câteva judeţe ; şi în sfârşit, unul, doi sau trei fraţi, sâ aibă oficial numai ei dreptul să „cerceteze” toate Adunările din ţară. Iată, în adevăr, punctul primejdios care ar face ca „libertatea* Adunărilor să fie numai un cuvânt frumos, înapoia căruia să pândească prăbuşirea şi să rânjească moartea lor spirituală.

Iată o „libertate” primejdioasă, pe care…. Citește restul acestei intrări »


I-Cabod…s-a dus Slava! Duhul popismului!

12 ianuarie 2010

“Cand trăgea să moară femeile de lângă ea i-au zis:Nu te teme căci ai născut un fiu! … A pus copilului numele I-CABOD, zicând: ”S-a dus slava din Israel! …” I Samuel 4:21

Postez un alt articol  al fratelui Florea Moisescu din revista Creştinul  nr.3-4/1934. E vorba despre presiunile Ministerului Cultelor de atunci asupra Adunărilor Frăţeşti de a accepta controlul statului, autorizarea pastorilor, organizarea ierarhică şi alte lucruri lumeşti, străine de Duhul lui Dumnezeu. Concluziile fratelui Florea  sunt deosebit de actuale.  Articolul are 10 pagini din care am copiat doar 4, cele de la urma. Toată selectia aici.
Citate:

Citate:
” Adunări creştine bogate ? În ce ? In dorinţa, în stăruinţa de a face ca Binele să crească, să se întindă, să biruiască ? Bogate în dragoste de adevăr şi în dorinţa de a face numai voia Domnului ?  De-a atârna numai de El, singurul nostru Cap ? Bogate în dorinţa sinceră de a păstra neştirbită, neatinsă, autoritatea Domnului, a Duhului Sfânt şi a Scripturei ? Sau poate voiesc cumva să se îmbogăţească cu prietenia lumii (iacob 4, 4); cu ceremonii, cu obiceiuri şi „servicii dumnezeeşti” după tipic, cu comunităţi, cu preşedinţi, cu secretari şi secretari……. generali (buni de păpat gologani!);  cu botezători şi cu frângători de pâine, etc. ? Sau voim să începem să ne îmbogăţim cu „predicatori” în frac, în redingotă, frezaţi, parfumaţi, jobenaţi, înmănuşaţi şi cu colţul batiscioarei dibaciu scos afară din buzunar, în dreptul inimei şi de o pocăinţă îndoielnică ? cu de aceia cari îşi pun frumos numele, in reviste, dedesubtul articolelor altora sau pe coperte de cărţi scrise de alţii ? sau cu câţiva fraţi — cu 1-2-3-4-5 — cari numai ei să aibă voie „oficial* dela stăpânirea lumească (având „ţidula* la buzunar) ca să umble, unul prin toate Adunările din ţară, altul prin 10—20 de Adunări, iar alţii numai prin 2—3, când Dumnezeu voieşte ca toti cei chemaţi şi doritori să lucreze pentru El, să facă lucrul acesta, fie că lumea le dă tuturor libertate, fie că trebue la nevoie să sufere cu toţii (căci ce morală creştină şi dragoste frăţească în Isus Hristos poate fi aceea,ca cu „ţidula stăpânirii lumeşti in buzunar, să umblu slobod pretutindeni prin Adunările din ţară, sau până la hotarul cutărui judeţ, sau numai în satul meu, iar fratele meu în Isus Hristos — tot la fel chemat de Domnul în lucrul Său, ca şi mine, sau poate chiar mai mult — să putrezească în închisoare sau să fie bătut şi purtat pe drumuri de jandarmi, fiindcă el n’are..*… ţidulă (autorizaţie n.n.) de la lumea care a răstignit pe Domnul Isus ?).

Judece cetitorul!….”

„Să mergem noi oare pe calea Laodiceii, fraţi şi surori? Să căutăm noi oare o astfel de îmbogăţire? In Iad cu ea!”

Binele descreşte, iar Răul creşte. Ori unde pătrunde duhul popismului în nişte Adunări creştine, interesele Domnului rămân pe al doilea plan, pentrucă omul ajunge să se aibă în vedere mai întâi pe el, pielea lui, existenţa lui, slava lui.”

„şi noi voim acelaş lucru: libertate, libertate deplină, însă nu libertate plătită cu ceva de care nu avem noi dreptul să ne atingem—fiindcă acel ceva nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu — lucru care dacă l-am face, ar duce la moarte duhovnicească Adunările, făcându-le de atunci să atârne de oameni şi să deschidă calea „pastoratului” oficial, spre popia de sub care am ieşit din clipa când ne-am dat Domnului Isus.”
„Autorităţile lumeşti ne pot porunci în  lucrurile cetăţeneşti, însă n’au niciun interes şi niciun drept ca sa se amestece în lucrul lui Dumnezeu, acolo unde numai voia Lui trebui s’o facem, unde numai Cuvântul Său trebue să-l ascultăm. Dacă vom fi veghietori în acestea, vom fi fericiţi în umbletul nostru şi Adunările vor fi ferite de o grabnică decădere datorită duhului Laodiceii, care ne şopteşte: „Primiţi aceste condiţiuni! De ce să fiţi voi împiedicaţi, căci iată sufletele se pierd!”. Ah, glasul şarpelui! El, ştie bine că în chipul acesta n’am avea nici binecuvântarea Domnului, şi Adunările ar primi o lovitură de moarte; pe când altfel, oricum, tot vom putea merge unde vrem — (numai să vrem )—pentru a câştiga Domnului suflete pierdute, iar Adunările ar rămânea neatinse de otrava lui ucigătoare.

Domnul Isus ne-a chemat la cruce, iar nu la slava deşartă predicată astăzi….”

Toată selecţia aici!


Ah, formele!….o prăpastie de rătăciri

11 ianuarie 2010

Citatele de mai jos sunt dintr-un articol publicat de fratele Florea Moisescu in revista Creştinul, nr 4/1932.
„Formele! Ah, cât de mult sunt ele iubite de lume, în toate lucrurile. Religiunea — care, dela Cain şi jertfa lui, este una singură pretutindeni, deşi poartă fel de fel de nume, (până şi „creştină”) —este doar un mecanism încurcat de rituri, de forme moarte. Paradă şi atâta tot, care nu poate schimba pe om…..”
Formele — ca o ciumă a Adunărilor creştine (Biserica lui Dumnezeu) — pândesc neîncetat la uşă, la uşa fiecărei Adunări, la uşa oricărei inimi de copil al lui Dumnezeu, şi mai cu seamă la uşa inimei fiecărui frate care lucrează pentru Domnul. Încă din al IlI-lea veac creştin, ciuma formelor începuse să molipsească Biserica, pe care curând a transformat-o într-un trup fără viaţă. Formele! Oh, să ne ferească Dumnezeu de forme şi să nu uităm să ne ferim şi noi înşine!iubiţi fraţi şi surori, deoarece ele pot stinge viaţa oricărei Adunări creştine, ca şi viaţa duhovnicească a oricărui credincios.”

să privim formele ca pe nişte deşertăciuni păgubitoare, ştiind că o slujbă de formă este o viaţă de formă, este moartea adevărată, mascată cu o viaţă artificială…”

„Dar formele mai sunt dorite de inima noastră firească, fiindcă ele ne pot aduce şi o slavă deşartă, trecătoare — şi poate chiar vreun câştig material ! — acelora dintre noi cari ne-am îndeletnici cu ele. «Peştele dela cap se strică» zice proverbul, şi în privinţa aceasta fraţii bătrâni şi lucrători în orice Adunare, să ia bine seama,…”

„De aceea să astupăm – din vreme orice „crăpătură* oricât de mică ni s’ar părea că este, prin care orice formalism, orice lucru de formă, ar putea să pătrundă în Adunările noastre, fiindcă, cu siguranţă’, o asemenea „crăpătură” mică, va deveni cu timpul un crater de vulcan, o prăpastie de rătăciri.”

„Fraţilor, Domnul nostru Isus nu ne-a lăsat ciuma formelor, ci simplitatea cea mai desăvârşită a slujirii duhovniceşti a Evangheliei, de care trebuie neapărat să ne ţinem şi în care să căutăm a stărui cu toată dragostea şi respectul….”

Atunci pentru ce faci acest lucru frate dragă? Oare numai ca să te afli în treabă? Să caşte gura la tine cei de faţă, văzându-te cu cât „talent” îndeplineşti tu o „ceremonie” ? şi ca săfii luat drept mai „dihai”- decât fraţii tăi de credinţă „(chiar atunci în clipa când săvârşeşti „forma” nu te-ai crede în inima ta a fi maicu „barbă” decât ei, — lucru cu atât mai greu de crezut, cu câtne dăm mai bine seama de deşertăciunea ticăloasei noastre inimi fireşti , otrăvită de firea Satanei: (mândria, încrederea de sine).”
Sursa: „Fapte moarte şi slavă deşartă” articol din revista Creştinul nr 4/1932


Fiecare casă o biserică, (creştin fără „biserică”, churchless christian)

25 decembrie 2009


D
e menţionat articolul: Leaving Church cu primul comentariu, al lui Lawrence.


Nu ne-ai făcut să fim stingheri!

10 decembrie 2009

„…să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi…”


Nu ne-ai făcut să fim stingheri,
ci-un Trup ne-ai pregătit pe veci.
E Trupul Tău în strai de cer,
Isuse-n care Tu petreci. |bis

Ca mădulare ne-ai zidit,
şi-aşa trăim, şi ne păstrăm,
în circuitul fericit
primind mereu, mereu să dăm.

Citește restul acestei intrări »


Lucratori sau spectatori?

27 ianuarie 2009

„Ca unii care lucrăm împreună, vă îndemn să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (II Cor 6:1)
„Ca niste buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi sa slujeasca altora dupa darul pe care l-a primit.” (1Petru 4,10).
„… lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. I Corinteni 3:13

„Fiecare din voi sa slujeasca”

este ordinul existentei si vietii Trupului lui Hristos. Trupul de carne nu are madulare moarte sau paralizate. FIECARE e viu.

„dupa cum trupul este….TOT ASA

este si Hristos”

Cum il cunosti pe Hristos? ASA? Ca si cum este trupul tau de carne? Cu MULTE

madulare, TOATE active si pline de viata?
Sau ca un trup lesinat, in coma, inert si paralizat, conectat la aparate si avand cateva madulare active, dar majoritatea inerte?

Daca spui si crezi ca faci parte din Hristos, care este pentru tine un Trup viu, te intreb: tu esti un madular viu in Hristos?

Ce lucrare faci tu in Hristos? In ce slujba esti implicat? Ce fel de legaturi ai cu celelalte madulare? Cat de stranse?
Cui slujesti? Slujesti altora, celorlalti? Sau nu faci nimic, doar privesti pe altii cum lucreaza?
Ce faci cu talantul primit?

„Tzi se va cere socoteala
de-orice talant ce l-ai primit
ai castigat cu el pe altii
sau l-ai ascuns si-a ruginit?”

Daca esti copil al lui Dumnezeu, responsabilitatea ta de a sluji este foarte serioasa si vine impreuna cu drepturile pe care le ai de copil al lui Dumnezeu:”Le-a dat dreptul…”.
Chiar si dorinta de a sluji este pusa de Domnul in inimile copiilor lui, pentru ca suntem chemati intr-o imparatie a dragostei, in care slujirea este bucurie, iar munca binecuvantare.

De ce scriu acest post?
M-a umplut de indignare postarea unui carturar, ofensat ca la terminarea programului religios in fata unei multimi de cateva sute de spectatori, unul din masa, din plebe, din „tacuti”, a avut curajul sa-l mustre, sa-l critice putin! Carturarul cu pricina isi face un titlu de martir din felul cum a ascultat cu capul plecat terminarea criticii si cum nu a raspuns nimic. Apoi se explica: „ce poate intelege acela, din tribuna, cat e de greu sa joci pe stadion? Vorbeste si nu stie!  Ce usor ii este sa stea sa asculte, daca ar lucra ar vedea el?” Si asa mai departe.

Cata orbire! Sa repeti continuu: veniti la stadionul nostru, stati in banca si taceti, ascultati, impotriva celui care a spus: MERGETI… SI PROCLAMATI!


Si se intampla ca:
„Tacutii sa devina mai tacuti,
orbii mai orbi zicand ca vad, iar mutii
aliniati sa fie si mai muti
sporind mereu in paguba virtutii.”(toata poezia: aici)

Ce vreau sa spun?
Adunarea oamenilor in asa-zisele MEGA-biserici FACE IMPOSIBILA viata lui Hristos acolo. Pentru copiii adevarati ai lui Dumnezeu, a sta intr-o biserica mare este un chin. Aceste mari multimi de oameni sunt gropi adanci in care cad fariseii si carturarii (care n-au ajuns la neprihanirea lui Hristos), impreuna cei calauziti de ei. Daca acolo sunt copii ai lui Dumnezeu, acestia ori sufera si scapa, ori se impietresc si se racesc. Este aproape imposibil sa ramana mult timp in clocot un credincios in stare de inactivitate. Iar multimea face imposibila activitatea si slujirea fiecaruia, pentru ca nu este timp fizic. Astfel, cei cativa care slujesc au posibilitatea sa creasca, pe cand ceilalti sunt condamnati la atrofiere.

O comparatie: cum ar fi pe un camp impartit in postate de lucru, unul singur sa lucreze si ceilalti toti sa priveasca pe cei care lucreaza?  Ar fi roade la sfarsit?
Comparatia cu stadionul nu e buna, sau mai bine zis nu e asa. Sa spui ca pastorul si clerul lui sunt jucatorii, iar „statatorii din banci” sunt spectatorii, nu zic ca nu reprezinta o realitate, dar  e una monstruoasa care nu are de-a face cu gingasia chipului miresei, ci cu hidosenia vicleana a sarpelui. Hai sa vedem ce spune scriptura despre lucratori si spectatori?
Evrei 10:

32 „Aduceţi-vă aminte de zilele dela început, cînd, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe: 33pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocarilor si necazurilor, si pe de alta, v-ati facut partasi cu aceia care aveau aceeasi soarta ca voi.”
1 Petru 1, 12. „Lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei insisi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe cari vi le-au vestit acum cei ce v-au propovaduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească. …”

Deci: spectatorii sunt ingerii si oamenii, noi suntem spectacolul, privelistea, mirarea („se mira ei ca…”). In Adunare, in Trup nu exista spectatori, ci partasi, con-lucratori, slujitori impreuna.
Spectatorii sunt cei de afara sau ingerii pe care nu-i vedem. Noi suntem spectacolul, privelistea.

Si atunci, (am primit de multe ori intrebarea pusa in mod artagos): „ce propui? Unde scrie in Biblie ca nu-i voie biserici mari? Sau ce sa facem daca e biserica mare, unde scrie ca sa ne impartim?”
„Chiar asa” mi-am zis, nu scrie ca nu e voie, dar se arata ca toate erau mici!
Si totusi, nu scrie?
Ba da!
Clar!
Si aratam aceasta in fiecare duminica, (unii mai rar), la frangerea painii.
„Noi toti suntem o paine.”

Ce a facut Domnul Isus cu painea?
A frant-o! A impartit-o.
Nu a umflat-o, nu a pus-o la dospit, sa creasca, (ne-a spus sa ne ferim de aluatul umflator al ..stiti voi cui).
A frant-o!
La Ierusalim erau mai mult de 5000, toti impreuna….i-a imprastiat dupa uciderea lui Stefan, i-a frant. Si-a aruncat painea pe ape. I-a impartit in sapte, ba chiar in opt.
Sa nu ne temem de frangerea lui Dumnezeu! Sa intelegem ce ne-a facut El!
Si mai e ceva cu painea franta: coaja n-o mananca nimeni, e arsa, e hrana tare, la resturi, la faramituri, la caini! Dar cel ce a spus daramaturilor Ierusalimului: „izbucniti in strigate de bucurie” a spus si ”strangeti faramiturile!” Ramasita, ruinele, faramiturile, nimicul sunt materialul de constructie a lui Dumnezeu, El a ales:”lucrurile care nu sunt, ca sa le nimiceasca pe cele ce sunt”. Acestea sunt Harul, bogatiile lui Dumnezeu.

Cu ce ramai din aceasta ciorba de cuvinte daca tot ai avut rabdarea sa citesti pana la capat? Daca esti copil viu al lui Dumnezeu, sa cauti sa nu fii spectator intr-o biserica, ci lucrator intr-o adunare. Atat de mica, incat niciunul sa nu fie nelucrator. Sa nu fi primit in zadar harul lui Dumnezeu!

d.


Tu ce valenta ai? – despre legatura frateasca, un pic de chimie spirituala

20 ianuarie 2009

„…Si toti, in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie…” I Petru 5:5
“Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca…”,Faptele Apostolilor 2:42

Pentru ca doi atomi sa poata fi legati unul de altul, au nevoie fiecare de cel putin un electron liber si de un spatiu liber pentru a „primi” un electron de la alt atom.
M-am gandit  zilele trecute la analogia atat de perfecta intre legaturile chimice si legatura frateasca.
Desigur, daca n-ati lipsit la orele de chimie, o sa intelegeti mai usor ce va scriu aici.
Legaturile chimice se fac intre atomi „incompleti”, adica carora le lipsesc un anumit numar de electroni pe ultimul strat. Tot astfel si intre crestini, Harul capatat de unul implineste golurile si slabiciunile celorlalti. Si viceversa. Daca un crestin nu are „spatiu liber” pentru a-l primi pe fratele lui, indemnul este: „Faceti-ne si voi la fel: va vorbesc ca unor copii ai mei – largiti-va si voi!”(2 Cor 6:13) Era o problema acolo, corintenii se facusera mici, ingusti, stramti, nu mai puteau primi pe frati, nu mai aveau loc ca „sa primeasca”, sa faca legaturi fratesti. In chimie, atomii care sunt „completi” fara capacitate de a se lega cu alti atomi se numesc gaze inerte, pe ultima coloana din tabelul periodic. Asa sunt si fratii „completi” ca si gazele inerte, inerti, fara capacitate de a forma legaturi, nu vor si nici nu simt lipsa, sunt atat de stramti ca nu mai este loc in sentimentele lor pentru alti frati. Zice Pavel corintenilor:” 6:12Voi nu sunteti la strâmtoare în noi; dar voi sunteti la stramtoare in sentimentele voastre” si apoi „…largiti-va si voi”.
Cat Har, fratii sa nu se simta stramtorati in inima mea!  Sa-i fac sa simta asta, sa-i incredintez!
Cu atat mai mult cat traim intr-o lume plina de barfa, de clevetire, de rautate, de suspiciune…”ai auzit?”. Si mintea se incarca cu clevetiri, inima se ingrasa de mandria indreptatirii prin comparatie si se face tot mai mica, se smochineste, se stramteaza pentru frati. Cand intalneste un frate nou il trece prin „ciurul acceptarii”, cunoasterea dupa starea fireasca, doctrine si obiceiuri, nu Duh si Viata.
Numarul de spatii libere intr-un atom, sau cati electroni poate primi se numeste valenta, adica un numar: valenta unu, valenta doi, trei…etc
Fiecare  din noi are o anumita capacitate de legatura frateasca. Fiecare legatura implica timp si dedicare. Cate legaturi fratesti putem intretine, asta este „valenta” noastra. Daca niciuna, suntem inerti.
Bucuria este ca putem sa ne „crestem” valenta, sa ne largim. Sa crestem in dragostea care isi deschide inima si-i face pe frati sa se simta acceptati, primiti fara fatarnicie, ca pe Domnul.
Exista in zilele noastre un tip de crestinism scolastic, predat didactic de la catedre si interpretat de multi ca:”sa-l primesti pe Hristos in inima ta” intr-un fel mistic, care nu te angajaza la nimic vizibil, il inghesui 8 ore pe luna intr-un colt al inimii tale si-ti vezi de treaba.
Dar fratii Lui?
El nu prea umbla fara ucenici, si nu umbla nici astazi?
Cum ar fi sa le faci loc in inima ta, in casa ta?
„Gaius gazda mea si a intregii adunari, va saluta” …wow!…mai avea putere? N-o facea cu sila?
Sa-ti foloseasca baia, sa-ti ocupe bucataria, sa le asterni de dormit, sa sforaie!
„….fiti primitori de oaspeti intre voi, fara murmur”
Cat de larga e inima ta?
Ce valenta ai?

fr. d.


Ce facem când venim la adunare?

13 octombrie 2008
Ce este de făcut atunci când vă-ntâlniţi ca adunare?
O-nvăţătură sau un psalm, pe rând s-aducă FIECARE,
cu Harul ce l-aţi căpătat slujind la alţii in iubire,
pătrunşi de grija pentru toţi; ca TOT să fie spre zidire. (I Cor 14:26)
Cuvintele lui Dumnezeu, cine vorbeşte să le spună
cum le-a primit… când vă-ntâlniţi la adunare împreună;
cu grija celui ce-a sădit o plantă firavă în glie,
aşa-n blândeţe să primiţi Cuvantul care vă învie.
Cuvântul semanat în fraţi şi îngropat adânc în minte
rodi-va rod din Duhul Sfânt şi învia-va în cuvinte,
spre Slava Celui  ce Le-a dat, din taina creşterii tăcută,
lărgind al Duhului hotar şi-mpărăţia nevăzută.
Din El,
prin El
şi pentru El
tot Harul vine şi se duce,
făcând să înmulţească-n mulţi
PUTEREA ce-I ascunsă-n CRUCE
şi în cuvântul ei smerit
şi în aspectu-I de ruşine
în felul ei dispreţuit
ce-n Har mai revărsat ne vine..
Doar Har s-aduc,
doar Har să fiu
doar Har să capăt şi să dărui
ca planurile celui rău şi-mpărăţia lui s-o nărui.
Şi toate-acestea se-mplinesc în binecuvântata stare
ce-o am când stau şi mă hrănesc cu ce primesc în adunare.
…când vin şi-ascult,
…când stau şi tac,
…când plâng şi mă smeresc în mine
lumina Harului primit îmi umple faţa de ruşine
şi mă smereşte şi mai mult, spre-a fi supus în adunare
la fraţii care au primit alt Har şi altă-ncredinţare.
La fraţii-n care Duhul ia din ce-I al Fiului şi-arată
descoperind noi visterii din moştenirea cea bogată
a Celui ce ne-a fost făcut Înţelepciune şi Sfinţire
Răscumpărare şi mai mult ca orişice: Neprihănire. (I Cor 1:30)



Harul felurit (o poezie)

16 septembrie 2008
„Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.” (1Petru 4,10).

Primesc din Harul felurit
pe cât de felurit Îl au
cei de la care L-am primit
şi cei spre care eu mi-L dau.

E felurit cum feluriţi
sunt cei ce-au fost născuţi din Har,
căci Cel în care-au fost primiţi
Le-a dat la fiecare-un dar.

La fiecare şi la toţi,
dar fiecărui diferit,
ca seminţie de preoţi
ai Celui care ne-a iubit.

Iar după cum în trup avem
nu numai mâini, urechi sau nas,
ci felurite părţi suntem,
aşa-i şi Cel ce ne-a atras.

La fiecare diferit
ne-a dat din Harul Său bogat,
după credinţă cântărit
şi măsurat.

Din fiecare frate sfânt
primim un Har de la Hristos,
din fiecare alt Cuvânt
din fiecare alt folos.

Şi eu slujesc din ce-am primit
nu după capul meu, ci-al Lui,
Viaţa mea mi-am răstignit
şi-acum am viaţa Domnului….

…şi Trupul său duhovnicesc
şi Viitoru-i glorios
cu cât în El mă contopesc,
cu-atât Îl văd mai luminos!

Mă contopesc în El când stau
unit cu fraţii Lui şi-ai mei
în Harul diferit ce L-au
primit oricare dintre ei.

Asa e Harul răspândit:
deşi în moartea Lui uniţi,
prin Înviere FELURIT
au devenit împodobiţi….
…în viaţa Lui!

Şi  orişicui
care-a crezut, i-a dat un har
să se reverse Viaţa Lui
În fiecare mădular.
Când îi ascult pe fraţi primesc
din Harul lor şi înţeleg
cu Harul meu să le slujesc
spre-a fi un Trup al Lui întreg.

De-aceea scriu acum
şi spun
şi m-ostenesc
şi sap in minţi
Cuvântul ca sămânţă-l pun
şi pun ai harului arginţi
în sfântul Său negoţ spre-a fi
dat la zarafi şi înmulţit,
s-aducă rod şi-a deveni
îmbelşugat şi înmiit.

Bogatul Har!!!
…..la tron să mergi
prin sfâşiata Lui perdea,
acum să intri,
să alergi,
doar langă  Cel bătut cu vergi
şi Înviat…Îl vei vedea.

….din plinătatea Lui să iei
Har peste Har, să ai, să dai….

Epistola către Evrei:
ne-nvaţă că atunci când ai

..nevoie de-ajutor şi Har
să te apropii curajos
să intri-n cort,
pân’ la altar,
pân’ la Hristos.

Izvorul Harului e-aici
In Trupul Său cel „zdrenţăros”, („iţi întorceai faţa de la El.”)
în fraţii cei smeriţi şi mici….
în ei să-L cauţi pe Hristos.

Nu-l căuta în Sinedriu
nici la Irod, nici la Pilat
a fost pe-acolo, dar e viu
a Înviat.

Acum e-n fraţii Lui, în toţi,
cu ei El S-a asemănat,
cu ei şi tu să te socoţi
îngemănat.

Rămâi in El, în Trupul Lui
în felul Lui smerit
…şi mic
…şi ne-nsemnat
…şi neiubit.
Te fă nimic.

Slujeşte doar cu Har,
cu Harul dat,
dă altora ce tu ai căpătat.

Aruncă-ţi pâinea-n ape, în pustii
şi după multă vreme-o vei găsi!
Cununa n-o vei căpăta pe drum
şi gloria nu e pentru aici,
ce mici sunt cei ce mari iţi par acum,
ce mari sunt cei ce-ţi par aicea mici.

Tu te-nsoţeşte cu cei fără pungi,
cu ei să plângi, să suferi, să te rogi,
fereşte-te de cei în haine lungi
ce scaune-şi înalţă-n sinagogi!

Să fi găsit tot timpul ÎN HRISTOS
îndreptăţirea Lui să-ţi fie scut.
În Trupul Lui, să fi spre-al Lui folos,
de Domnul fi-vei BINE-CUNOSCUT!


%d blogeri au apreciat: