”Eu n-aduc jertfele lor de sânge”, despre felul vorbirilor noastre

16 iulie 2011

”Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele. ” Psalmul 16:4

Toate istoriile Vechiului testament au fost scrise pentru noi, pentru a-L învăța pe Cristos.
  Ce înseamnă jertfele de sânge?

Am arătat că jertfa are ca semnificație și rostirea, gândul, ideea ce trebuiesc aduse la altar (crucea lui Cristos, Cuvântul crucii) pentru ca ”trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui”.
Nici o jertfă pe altarul Domnului nu  era voie să se aducă cu sânge. Sângele trebuia scurs din animal.
Erau interzise și mierea și aluatul. Obligatorie era sarea, Harul (”cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare…”).
 Ce înseamnă deci faptul că înainte de jertfire sângele animalului trebuia scurs bine?
Sângele semnifică viața, sufletul. ” Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci sângele face ispășire pentru suflet.” Levitic 17:11
Ca preoți ai Domnului, suntem chemați să aducem jertfe duhovnicești, prin marele nostru Preot, Domnul Isus Cristos.
Toți creștinii suntem și casă și preoți, nu e vorba de cler și laici.
Jertfele duhovnicești sunt în principal rostiri, vestirea evangheliei, de ex este o slujbă de jertfă, etc., am mai scris aici despre jertfe și aici. Binefacerea, dărnicia sunt tot jertfe.
 Ce înseamnă scurgerea sângelui din animal, ce legătură are cu rostirile noastre?
Eu nu fac nimic de la mine însumi” a spus Domnul și acest lucru trebuie să-l spunem și noi dacă vrem ca jertfele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu. Sângele scurs reprezintă puterea sufletească, cea proprie nouă, cea care vine din noi înșine, ține de personalitatea omului nostru vechi. Apostolul Iacov, comparând cele două Înțelepciuni scrie: ”Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. ” Iacov 3:15 (original:sufletească=psuchikē, ψυχική).
     A aduce jertfe plăcute înseamnă a nu aduce nimic din puterea noastră veche, din energia firii vechi, din carne.
Slujirile religioase de astăzi se aseamănă tot mai mult cu cele de la altarele de la Betel și Dan, inovații omenești, abuzuri pline de energie firească, jertfe de sânge, jertfe cu sânge, cu abundență de energie a omului vechi.
Scurgerea sângelui din animal înseamnă golirea a ceea ce transmitem de orice vine de jos, de ce ne-ar putea personaliza, de sudoarea noastră, de adaosul nostru uman, de firescul din noi astfel ca să rămână doar ceea ce am primit: ”am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu…”.
      Jertfa de sânge, sau cu sânge înseamnă a aduce în slujire un amestec de lucruri divine cu energie omenească, sufletească, a încerca să-L slujești pe Domnul cu înțelepciunea de jos, cu energia de jos.
De exemplu iată la Pavel cu câtă grijă ”scurge sângele”: ”…n-am venit să vă propovăduiesc Taina lui Cristos cu o vorbire sau înțelepciune strălucită…”  sau ”vorbirea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele înduplecătoareale înţelepciunii, ci în dovada Duhului…”
 Vorbirile noastre sunt jertfe duhovnicești, nu pot fi aduse oricum.
Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,…”  Vorbele nechibzuite mai ales, poartă în ele semnele jertfelor nebunilor. (”apropie-te mai bine să asculţi, decāt să aduci jertfa nebunilor”. Jertfa nebunilor este flecăreala, limbuția, neînfrânarea limbii.
Să învățăm și astăzi să vorbim cu seriozitatea preotului care aduce ”mulțumiri ca jertfă” sau ”mai degrabă mulțumiri”.
Luați cu voi cuvinte...taurii buzelor noastre!
Flecărerile de pe bloguri, batjocurile, vorbele nechibzuite (n-au cum fi chibzuite cu debitul de 100 de  pagini pe săptămână) sunt jertfe nebune, jertfe cu sânge, fără sare, cu miere și aluat, neplăcute Domnului.
Să ne ferim să fim în părtășie cu astfel de altare!
Nici măcar să nu rostim numele idolilor. 


Taurii buzelor noastre

8 iulie 2011

Luați cu voi cuvinte și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I:”Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință și îți vom aduce lauda(*taurii) buzelor noastre.” Osea(Eliberare) 14:2 Trad. GBV

În profeți era Duhul lui Cristos. Înțelegerea tainei ascunse încă nu o aveau, dar multe afirmații ale lor lasă să se întrevadă pe Cel ce era ascuns în Dumnezeu, Taina lui Dumnezeu, adică pe Cristos.
Identificarea semnificației jertfelor de animale cu jertfele duhovnicești o face și aici Osea. Animalele de fapt înseamnă: cuvinte, idei, rostiri sau mărturii.
Le zdrobești de altar.
Pleci la altar cu anumite gânduri, le dai morții, dai morții omul cel vechi(ideile) cu faptele lui.
Altarul reprezintă crucea lui Cristos, Cuvântul crucii, nebunia predicării lui.
Pe altar era jertfa continuă împreună cu alte jertfe ocazionale. Pe același altar. Erau una. Același miros.
Părtășia cu altarul, părtășia suferințelor Lui ne face UNA.
Din focul altarului se înalță lauda, mirosul, bunul miros al jertfei plăcute.
Prin jertfă primești mărturie.
De la Dumnezeu.
Te întorci de la altar cu vorbele Lui, vorbești ca El, omologhezi(homo-logheo=a spune la fel, a mărturisi).
Am fost făcuți una cu El prin asemănarea morții Lui.
Rostirile noastre sunt jertfe. Au anumite rânduieli, se fac în anumit loc, au un anumit conținut pentru a fi plăcute.
Nu ne permitem să facem amestecuri.
Nu putem spune că nu știm nimic de Cain, sau de Ieroboam.
Focul jertfei reprezintă duhul de judecată, de condamnare, judecata de sine care precede orice sentință: ”dați morții!”
Fumul, mirosul plăcut reprezintă mireasma cunoștinței lui, mireasma lui Cristos, acea mărturie căreia nu i se poate împotrivi nimeni, o respiră cu aerul, unii pentru viață, alții pentru moarte.
Tămâia reprezintă rugăciunea, vezi apocalipsa.
Hainele de in alb reprezintă faptele drepte ale sfinților(nu ceva ce produce sudoare).
Cortul, casa suntem noi. Pentru noi, cei cerești s-a făcut ispășirea reprezentată de Ziua Ispășirii.
Am făcut o mică zugrăvire absolut incompletă a lumii cerești, a Duhului în care ne mișcăm.
Domnul Isus este atât Mare Preot cât și Jertfă.
Har!


Administrarea provizoriului

27 octombrie 2016

”…noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile cari se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt vecinice” 2 Corinteni 4:18

În dialoguri, obișnuiesc să răspund la anumiți termeni cu definiții scurte.
Unul dintre termenii la care fac alergie este cuplu.
Mai am două: permanent(definitiv) și provizoriu.
Când aud pe cineva zicând că face ceva permanent răspund sec: ”nimic nu e permanent”.
Când cineva îmi spune despre ceva că ”asta-i numai provizoriu” (în ideea că va urma definitivul), îi răspund scurt: ”totul e provizoriu”.

Evenimentul central al slujbei din Cortul întâlnirii și din templu a fost JERTFA.
Zilnică, repetată, plictisitoare poate.
Și mai întâi de toate efemeră, trecătoare.
Arderea, fumul, risipa, paguba chiar, ce lucru mai lipsit de sens?
Atât de …PROVIZORIE. Citește restul acestei intrări »


Patimile păcatelor și patimile lui Hristos

4 iulie 2015

Să le punem alături:

Romani 7:5  ” Căci, cînd trăiam supt firea noastră pămîntească, patimile (pasiunile, GBV) păcatelor, aţîţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.”

1 Petru 1:11 ” Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile (patimile care erau pentru Hristos, GBV) lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.”

smochin

E același cuvânt în Biblie (pathēmata), tradus bine în românește.

Când citim însă, le înțelegem diferit, … sau poate doar eu?

La ”patimile păcatelor” înțelegem patima ca pasiune, ca frământare de dorinți și de pofte, ca preocupare a minții cu păcatul, anterioară săvârșirii păcatului.

La ”patimile lui Hristos” ne vine să înțelegem numai suferințele fizice ale lui Hristos, nu ca ceva ce ar avea de-a face cu noi.
Chiar mulțumim Domnului pentru suferințele Lui ”în locul nostru” ca să nu mai suferim noi,…deviem spre gândirea ”lucrează Tu Doamne în locul nostru” ca să nu mai lucrăm noi,… noi să ne vedem de treaba și de drumul nostru și Tu Doamne să suferi, că de aia ești Dumnezeu, ca nouă să ne meargă bine.

Vreau să repar prin acest post această deviere de gândire, sper că va fi de folos și altora. E o mică corecție ”la bătaia puștii”, care sigur va scoate din funcție mai multe minciuni.

Să explic.

Patimile păcatelor, acestă expresie o înțelegem bine, așa este: o stare a minții de preocupare cu păcatul înaintea săvârșirii lui: hoțul care plănuiește cu pasiune o spargere, șarlatanul care coace o înșelătorie, mincinosul care ticluiește o minciună, curvarul care își hrănește mintea cu imagini, frământă pasiuni înainte de a face fapte incriminatori, acestea sunt patimile păcatelor.

Patimile lui Hristos sunt la fel, doar că au ca subiect pe Hristos, Cuvântul și Planul Lui. Anania îi spune lui Pavel despre cât va trebui să ”pătimească” pentru Numele lui Isus.
Patimile lui Hristos sunt tot o stare a minții oamenilor subjugați de Planul lui Hristos, preocupați de Casa lui Dumnezeu.
Nicio roadă nu se coace pe un pământ nelucrat, lucrarea pământului este patima celui ce culege.
Niciun fruct nu se coace fără pom, îngrijirea pomului este patima celui ce vrea fructe.

Profeții amintiți de Petru nu doar că vesteau suferințele fizice ale unui Hristos viitor, ci absolut toți fără excepție au trăit în trupul lor, pe pielea lor suferințele atât fizice cât mai ales lăuntrice absolut asemănătoare Domnului Isus. Așa le vesteau.
Iosif, vândut de frații săi, o pildă pentru toți vânduții de toții ”frații” istoriei, până astăzi.
Avram, scos din casă și trimis aiurea, pus să-și ucidă fiul, tracasat încoace și încolo.
Moise, care ”credea că frații lui vor înțelege”, trăia ”ocara lui Hristos” nu ocara Lui, o trăia ca pildă pentru ocara noastră.
Daniel, nu numai rob, ci probabil și eunuc, famen, însingurat și înșelat a avut o singură mângăiere: promisiunea Cuvântului lui Dumnezeu, s-a ținut tare de ea.
Ieremia, Ilie, Elisei și absolut toți profeții au purtat în ei PATIMILE LUI HRISTOS, PASIUNILE LUI, PLANUL LUI, așa cum un microbist își poartă în cap fotbalul, sau un pescar hobbyul lui.
Scriptura zugrăvește clar diferența dintre dorul lăuntric al profeților sau al leviților care înțelegeau Voia lui Dumnezeu și o doreau și nepăsarea marii părți a poporului aprins de altă patimă, de alt foc, de pofta păcatului. Această patimă îi mistuia ca un foc lăuntric.
Tot la fel și noi, nu putem vesti Planul și voia Dumnezeului care plânge de dragul copiilor Lui înșelați fără a trăi în mod real emoția, durerea aceasta în noi. Dacă ne detașăm de implicarea noastră în Plan, dacă nu ne luăm partea de suferință (patimă, pasiune) nici nu vom birui. Jugul, crucea, partea de suferință se iau, cât îți iei atâta ai.

Am un foc pe care doresc să-l aprind spune Domnul isus, era focul patimilor Lui, a pasiunilor Lui.

Cum erau trăite aceste pasiuni de cei ce le aveau în ei?

Cu o plăcere și o satisfacție reală a minții, cu o liniște a credinței, cu delectare:
De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări, pentru Hristos; căci cînd sînt slab, atunci sînt tare.”   2 Corinteni 12:10

Este singurul nostru fel de ”a-L simți pe Dumnezeu”, de a trăi emoții. Dar patimile lui Hristos nu sunt doar niște emoții nătângi lipsite de suportul rațional al înțelegerii planului Său, ci sunt emoții tocmai legate de dorul împlinirii acestui Plan. Emoții au și catolicii vechi, emoții au și carismaticii noi, emoții avea azi dimineață și doamna care plângea pe rupte  la știri că i-a furat cineva icoana cu Arsenie Boca, dar acestea nu sunt patimile, emoțiile, pasiunile lui Hristos.

Oamenii care nu poartă jugul lui Hristos, nu înseamnă că sunt liberi, toată lumea poartă jug (pasiune, patimă), unii poartă cu greu, cu scârbă, un jug pus de alții, alții poartă cu plăcere, neștiutori, înșelați, un jug al altora, iar alții poartă cu mândrie jugul lor propriu și se și laudă că-i al lor, nu al altora. Dar toate aceste juguri sunt rele, unul singur este jugul bun: jugul lui Hristos.
Toate pasiunile sunt rele și grele, una singură e cea bună: patima, pasiunea lui Hristos. Asta nu te lasă cu vârsta, nu cade și nu albește ca părul, nu se strică ca dinții, nu se zbârcește ca pielea, nu tremură ca gleznele, nu se întunecă ca retina și nu se tăbăcește ca timpanul. Nu-și pierdea mirosul și gustul ca și trupul nostru de carne.

Pasiunea lui Hristos e pasiunea bună. Se cultivă ca un pom. Poza de sus e din grădină, luată ieri. Se îngrijește greu un smochin, mai ales la paralela 46, dar pentru că unii vecini au reușit, am învățat de la ei și după truda de a-l înveli peste iarnă, acum e plin de roade. ”Cine îngrijeşte de un smochin va mânca din rodul lui şi cine-şi păzeşte stăpânul va fi preţuit.” (Proverbe 27:18).
Să îngrijim și noi ”Pomul Bun și rodul lui bun”, pe Domnul Isus Hristos, învățătura Lui, ”Timotee, păzește ce ți s-a încredințat”, ”fii preocupat în totul cu acestea”, ca un foc al jertfei care trebuie întreținut, seara și dimneața, ca un smochin care se cere udat, îngrășat și învelit, tot așa omul nou al gândurilor se hrănește cu ”cuvintele credinței și ale bunei învățături”.
Cine îl învață pe Hristos va ajunge să cunoască încet-încet patimile Lui, gândirea aceea care îl va detașa de patimile păcatelor și de lume cu tot ce oferă ea. În plus, neapărat va stârni furia diavolului și va trăi și fizic patimile așa cum le înțeleg cel mai mulți, dar prima dată este în inimă.

Focul inimii se hrănește cu jertfa Cuvântului, să folosim această imagine a jertfei pentru a oglindi trăirile gândurilor și rostirilor noastre, să aducem jertfa la loc rânduit, la timp potrivit, îmbrăcați în haine curate, din animale alese, să facem slujba în casa Domnului după rânduială. Rânduiala nu este un program religos, ci o subordonare (rânduire) a acțiunilor noastre după Hristos.


Puțin aluat(5)…despre umor, ironie, haz

2 ianuarie 2015

”…să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie…” 1 Corinteni 5:8

Jertfa buzelor noastre, vorbele noastre sunt pâinea pe care o dăm pentru hrănirea celor din jur, pâine pe care ei o ”mănâncă” pentru hrana sufletelor lor.
Această jertfă, această pâine a cuvintelor o coacem din plămădeala gândurilor, plămădeală la rândul ei frământată dintr-un amestec de făină(Cuvânt scris), Untdelemn(Cunoștință=tâlc) și Tămâie(rugăciune). Puterea de hrănire a pâinii vorbelor noastre va avea legătură cu ceea ce amestecăm în plămădeală.

Azi voi scrie despre acest ferment(aluat): umorul. Punem noi oare și umor în plămădeală? Avem voie? Acrește sau dă gust bun umorul?
Este general acceptat că între bucătarii vorbelor lumii, un om cu simțul umorului este de preferat unui ursuz și că a ”te prinde” de o glumă,  a ”o gusta”, a strecura o ”ironie fină”, a arde pe cineva printr-o sucire de vorbe ca să se simtă atins este o dovadă de istețime a celui ce scoate astfel de ”perle”. Umorul este un ingredient de zi cu zi al dialogului oamenilor, se spune despre glume că sunt ”sărate” sau ”nesărate” și se socotește că decât să fi un sobru, e mai bine ca în dialog să strecori din când în gând puțin umor.
Așa am socotit și eu până nu m-am urcat pe cântarul Cuvântului lui Dumnezeu și am vrut să văd ce greutate au vorbele mele…ușoare. Dac-ar fi să vorbim numai de ”greutate”, ar fi puțin, vorbele sunt ușoare, dar trebuie să vorbim despre gust, căci ce altceva decât gust amar lasă ironia, cu ce altceva decât cu pelinul s-ar putea asemăna vorbirea celui ce condimentează fiecare frază cu o ironie, a celui ce strecoară continuu, de la haz, umor și glume până la ironie fină sau brută până la batjocură.
Sunt diferite grade de umor, de la nevinovata glumă sărată, satiră, ironie, până la batjocura fățișă.
Dacă umorul are partizani chiar printre creștini(ce? e păcat să glumești?), să ne întrebăm:  este ironia un amestec bun pentru pus în plămădeala gândurilor? Dar batjocorirea, dar disprețul, etc?

Umorul este o atitudine a inimii, o stare a celui stăpân pe sine, a celui stăpân pe situație, a celui ce știe, a celui ce se socotește puternic și râde de stări depășite, de lucruri cunoscute. La școală cei din clasele mari îi ironizează pe cei din clasele mici, în fabrici și ateliere cei ce știu o meserie îi iau în zeflemea pe cei ce se căznesc s-o învețe, străinii care nu vorbesc limba băștinașilor sunt prilej de glumă pentru vorbitorii nativi, etc, etc. Trist e că deseori în familii, părinții îi ironizează pe copii, frații mai mari pe cei mai mici, etc. Unii consideră ironizarea celui mai slab ca un factor stimulativ, ca un ingredient ce-l va face pe cel atins să se trudească să iasă din neputința sau inferioritatea lui, dar vom vedea imediat că nu e așa, ironia este de cele mai multe ori o armă ucigătoare de relații și de cugete, o otravă, nu un leac, o armă nu o unealtă, o dărâmare, nu o ridicare.

Dar să ne calibrăm mai întâi cântarul, ca să judecăm cu aceeași măsură și eu îndrăznețul ce abordează astfel de subiecte sensibile, și dumneata răbdătorul meu cititor, mai ales dacă ești hotărât să citești această postare până la sfârșit.

Să luăm două persoane ipotetice:
Pe Ion-seriosul, cel sobru, cel ce nu glumește niciodată, cel ce vede totdeauna partea realistă(tragică) a existenței și pe…

Vasile-glumețul, cel ce totdeauna va găsi un prilej de glumă, la fiecare vorbă va scoate un spirit când va întâlni un prieten îndepărtat, o ironia când va întâlni un prieten apropiat și o batjocură când își va vedea dușmanul.

Între acești doi, pe scara umoristicii, fiecare din noi ne vedem undeva, pe un fuștei, să zicem că ”eu normalul”, cel cu un dezvoltat simț al umorului, câteodată ironic și aproape niciodată batjocoritor îmi îndreptățesc atitudinea și mă văd bun la nivelul meu de umor, nu sunt nici prea glumeț. nici prea sobru?.
Ce? Să fie ursuz ca Ion-seriosul? Și nici șugubăț ca Vasile-glumețul nu merge! Dar…dac-ar fi să fac un drum lung cu cineva, parcă tot mai mult mi-ar place cu Vasile-glumețul, Ion e prea serios. Așa gândesc eu despre mine, poate și tu despre tine!

Dar Biblia ce zice? Tata ce părere are? Are Tata o părere despre seriozitate sau ne lasă să fim cu vrem, nu-L laudă nici pe Ion, nu-L ceartă nici pe Vasile!

Lui Timotei îi scrie Pavel: ”dar tu fii treaz în toate, suferă răul” 2 Timotei 4:5  Fii treaz=νήφω(gr) néphó=calm, vigilent, sobru, circumspect, treaz(nu beat de vin), neintoxicat de influențe rele. etc.

Spiritul ironic, starea lui Vasile-glumețul este o intoxicație a minții, o stare de abandon a realității, o dezertare din realitatea tragică a existenței. Căci ”Mai bine să te duci într-o casă de jale de cît să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfîrşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decît râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii. Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului de cît să asculţi la cîntecul celor fără minte. Căci râsul celor fără minte este ca pîrăitul spinilor supt căldare.” Eclesiastul 7:2-6

Este scris despre cei necredincioși că ”Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei.” 2 Petru 3:5
Deci necredința(că nu știu) oamenilor este o prefăcătorie (se fac că nu știu) voită (înadins). Credința i-ar face să ia în serios TOT Cuvântul lui Dumnezeu și ar implica schimbarea obiceiurilor. Decât o astfel de ”seriozitate” mai bine ”să ne facem că nu știm”(cum zice Vasile-glumețul) ceea ce cugetul lor le spune însă destul. Fiecare om va fi judecat de mărturia cugetului lui, cuget aflat într-un război între o minte îndeajuns de deșteaptă ca să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu și niște gânduri îndeajuns de împietrite ca să construiască zi de zi fortificații de îndreptățiri împotrivitoare credinței. Hazul, chiar de necaz (chiar de sine) este o formă a ”acestui înadins se fac că nu știu” o formă de ignorare voită a unei judecăți reci.

Am scris mai demult:
”Și apostolul Pavel îndemna cu lacrimi, sfătuia ca un tată pe copii, spunea: ”vă spun și acum plângând” etc. Ruperea inimii, împărtășirea durerii, simțirea ta a nesimțirii celui ce ar trebui să simtă îl sensibilizează pe acesta și-l face să-și vină în fire. Felul de a vorbi ușuratic însă, participarea continuă la jertfele păgâne(vorbirile lumești) desensibilizează conștiința(cugetul), face inima nesimțitoare durerii poverii păcatului atât de ușuratic acoperit de oameni prin vorbiri înșelătoare, atât inima celui ce ar trebui să învețe cât și a celui ce ar avea nevoie să fie învățat.
Limbă: fiară sălbatică și neâmblânzită! Oamenii își folosesc limbile ca să înșele și prin acoperirea cu dialoguri de suprafață a păcatului, a durerilor lăuntrice, prin înădușirea adevărului în nedreptate.
Arătarea(manifestarea) Adevărului străpunge acest zid fariseic respectat cu frică de actorii lumii și pătrunde cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu până la despărțiea sufletului și a duhului, la judecarea simțirilor și gândurilor inimii.”

A rânduit Dumnezeu ca ultimele trei luni să le petrec multe zile de la un spital la altul, vizitând pe cei apropiați bolnavi. O singură noapte la UPU, această anticameră a morții, scoate din orice om cea mai mică urmă de ”simț al umorului”. O zi-două doar în vizită la o secție de terapie intensivă a unui spital te aduce cu picioarele pe pământ, te coboară la realitatea tragică a existenței.
Realizezi atunci că umorul de orice fel este o formă de dezertare, un abandon al slujbei și privind slujba noastră ca o lucrare de jertfă, vezi umorul ca fiind un sacrilegiu.
Am scris acum 3 ani: ”…lucruri fericite..Unul din ele este că iată am ajuns la 45 de ani. Când aveam 28 de ani, 60 de kilograme și fișă la Oncologie mergeam pe stradă privind la cei de 40 de ani și gândeam:”ce vă pasă?, voi ați ajuns la 40 de ani, v-ați văzut copiii mari, eu n-o să mi-i văd…” Iată că am primit chiar bonus 5 ani.”  (Despre această experiență n-am scris ca să nu mă propovăduiesc pe mine, cum n-am scris nici despre călătorii, nici despre oamenii mici și mari pe care am avut privilegiul să-i cunosc.) Există chiar un nivel al umorului și ironiei care l-am impus pe acest blog, nu numai mie, ci și comentatorilor. Prefer să fiu Ion-seriosul decât Vasile-cel-ce-găsește-în-toate-ceva-de-râs deși cine mă cunoaște știe că sunt un fel de Vasile-Ion, cu regret trebuie să spun că nu-mi place nici mie fușteiul scării pe care stau.

 A pune haz în orice vorbă este un fel de răutate și de viclenie, un aluat neacceptat, un ferment ce doar va umfla, va dospi plămădeala vorbirilor noastre,  ne va risipi timpul . E trist că deseori vorbirile prin adunări sunt împănate cu glume, chiar mie mi s-a întâmplat să pun apă și drojdie pe jertfă, o stare ce aruncă în ușurătate orice subiect. Umorul este un aluat de viclenie, pentru că ascunde starea tragică a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, a necredinței, a idolatriei sub masca unei bune-stări ce nu scormonește cugetul, nu aprinde nici un foc și nu condamnă nimic. Umorul este o formă de jertfă cu sânge, adică cu suflet, cu acel psuchikē=stare sufletească, demonică, a sinelui omenesc nerăstignit, a omului plin de sine care își permite să râdă de cel de lângă el.

Am mai scris aici pe blog:
”Sângele scurs reprezintă puterea sufletească, cea proprie nouă, cea care vine din noi înșine, ține de personalitatea omului nostru vechi. Apostolul Iacov, comparând cele două Înțelepciuni scrie:”Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. ” Iacov 3:15(original:sufletească=psuchikē, ψυχική).
A aduce jertfe plăcute înseamnă a nu aduce nimic din puterea noastră veche, din energia firii vechi, din carne.
Slujirile religioase de astăzi se aseamănă tot mai mult cu cele de la altarele de la Betel și Dan, inovații omenești, abuzuri pline de energie firească, jertfe de sânge, jertfe cu sânge, cu abundență de energie a omului vechi.
Scurgerea sângelui din animal înseamnă golirea a ceea ce transmitem de orice vine de jos, de ce ne-ar putea personaliza, de sudoarea noastră, de adaosul nostru uman, de firescul din noi astfel ca să rămână doar ceea ce am primit: ”am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu…”.
      Jertfa de sânge, sau cu sânge înseamnă a aduce în slujire un amestec de lucruri divine cu energie omenească, sufletească, a încerca să-L slujești pe Domnul cu înțelepciunea de jos, cu energia de jos.
De exemplu iată la Pavel cu câtă grijă ”scurge sângele”: ”…n-am venit să vă propovăduiesc Taina lui Cristos cu o vorbire sau înțelepciune strălucită…”  sau ”vorbirea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele înduplecătoareale înţelepciunii, ci în dovada Duhului…”
Vorbirile noastre sunt jertfe duhovnicești, nu pot fi aduse oricum.
”Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste,…”  Vorbele nechibzuite mai ales, poartă în ele semnele jertfelor nebunilor. (”apropie-te mai bine să asculţi, decāt să aduci jertfa nebunilor”. Jertfa nebunilor este flecăreala, limbuția, neînfrânarea limbii.”

Cred că am ajuns la sfârșit cu această jertfă de seară în această primă zi din acest an în care am ajuns, Slavă lui Dumnezeu. Frământ acestă plămădeală de multe zile și acum am pus-o în cuptor și vă servesc și pe voi. Sper să fie o azimă sănătoasă, fără aluat(ferment) și chiar dacă uscăciunea unui text lung te face să nu mai vrei să-ți rupi dinții în astfel de meniu, să ne amintim că lecția paștelui ne învață ca împreună cu mielul fript cu ierburi amare să ne hrănim unii pe alții cu astfel de azimi. Să ne ”sărăm” vorbele noastre nu cu glume, ci cu Har.


Măsurarea credinței

14 noiembrie 2013

…sau despre ”pocăințometru”.
Un cunoscut blogger scria că de-ar exista un astfel de instrument atunci musai ar trebui așezat sub limbă.
Eu m-am gândit serios la presupunerea lui, mai ales că este scris că toate instrumentele de măsurat sunt lucrarea lui Dumnezeu. Chiar să nu existe un instrument de măsurat credința și lucrarea credinței?

Duminică am vorbit la strângerea cu frații din 1 Cronici 23:27-31 despre măsurile de încăpere şi de lungime.

”După cele din urmă porunci ale lui David, numărătoarea fiilor lui Levi s-a făcut dela vîrsta de douăzeci de ani în sus.  Puşi lîngă fiii lui Aaron pentru slujba Casei Domnului, ei aveau să îngrijească de curţi şi de odăi, de curăţirea tuturor lucrurilor sfinte, de împlinirea slujbei în Casa lui Dumnezeu, de pînile pentru punerea înaintea Domnului, de floarea de făină pentru darurile de mîncare, de plăcintele fără aluat, de turtele coapte în tigae şi de turtele prăjite, de toate măsurile de încăpere şi de lungime;  ei aveau să stea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, ca să laude şi să mărească pe Domnul,  şi să aducă neîncetat înaintea Domnului toate arderile de tot Domnului, în zilele de Sabat, de lună nouă şi de sărbători, după numărul şi obiceiurile rînduite.  Îngrijeau de cortul întîlnirii, de sfîntul locaş şi de fiii lui Aaron, fraţii lor, pentru slujba Casei Domnului.”

Prin Moise, Dumnezeu lăsase: ”Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sînt Domnul, Dumnezeul vostru.  Să nu faceţi nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăţi, nici în măsurile de încăpere.  Să aveţi cumpene drepte, greutăţi drepte, efe (Măsură pentru cereale = cam 20 litri.) drepte, şi hine drepte. ”

Măsurarea are în vedere judecata de sine și judecata între noi, în casa lui Dumnezeu. Nu doar măsurile comerciale le avea în vedere Domnul prin aceste pilde, ci și tâlcul lor. Observați că Ministerul Metrologiei din Israel era treaba leviților. Leviții reprezintă Adunarea: ”să împărțim drept Cuvântul Adevărului!” Instrumentele de măsurat se foloseau de exemplu pentru alcătuirea rețetei uleiului pentru ungere, trebuiau cantități precise din fiecare component, la tămâie la fel. Tot la instrumente de măsurat se apela la construcția altarelor, a mesei, a cortului și la repararea lor. Măsurată era și cantitatea de jertfă de băutură: în Numeri 15 scrie, un sfert, o treime sau o jumătate de hin de vin sau de untdelemn pe măsura mărimii jertfei de mâncare peste care se turna.

Ne privesc pe noi aceste obscure și îndepărtate istorii?

În mod sigur. Ele au fost scrise pentru învățătura noastră. Pavel de exemplu își vede sfârșirea lucrării prin martiraj ca o ”jertfă de băutură peste jertfa și slujba credinței voastre”. Ieri mi-a scris cineva un mail și avea un pasaj în limba lemneză (limba de lemn a cuvintelor religioase nebiblice) despre unii, dacă au ” șansa să se schimbe ”. I-am răspuns așa  ” Cred că este o alunecare în felul de gândire catolic să-ți legi mintea ca și calul la păscut  de țărușul numit ”mântuirea mea” sau a altora. Paște puțin pe-acolo și du-te mai departe, scrie și despre Slavă, despre Har, despre administrarea Harului, despre autoritate, despre apostazie și despre faptul că toate aceste planuri pe cât de grandioase, pe atât de ascunse sunt făcute ”din El, prin El și pentru El”. Chiar toată creația, de acum 6000 de ani începând este tot pentru Cristos și îl are în vedere pe El.

Așa cum leviții aveau în păstrare și întreținere uneltele de măsurat, tot așa și noi avem astăzi dreptarul învățăturii despre care Pavel îi spune lui Timotei: ”ține-l!” Acest dreptar este un ”model de cuvinte”, o sumă de credințe la fel de fixe ca lungimea metrului, volumul litrului sau greutatea kilogramului. Începând cu creația în care vedem zugrăvită toată înțelepciunea lui Dumnezeu, adică pe Cristos, continuând cu imaginea răscumpărării, apropierii și ispășirii arătate nouă de Domnul prin chipurile lucrurilor de pe munte și ale poporului pământesc, apoi adăugând judecățile exacte profețite de profeți ale lungimii robiei babiloniene, egală cu suma anilor de veselie nerespectați, în toate vedem măsuri, greutăți și lungimi care ne sunt pilde.

Noi trăim astăzi exact ca pe vremea împăraților răi, un timp al lepădării Casei lui Dumnezeu, al neglijării închinării la templu, al abandonării jertfelor și al uitării măsurilor.

Nu mai avem o singură efă, avem două: una indulgentă cu care ne măsurăm pe noi și una strictă cu care le vindem evanghelia altora. Nu e bine așa.

Dar cum  e bine și cum putem îndrepta răul?

Principalul lucru este că trebuie să avem un model al felului cum ne vedem viața creștină: modelul lui Dumnezeu, efa  LUI. Singurul model deslușit arătat de Cuvânt este jertfa, slujirea de jertfă, cortul întâlnirii. Să ne vedem viața ca o slujbă de jertfă așa cum erau leviții în cort.

Avem de zidit și reparat altarul mesajului neștirbit al Veștii Bune, de păstrat nestins focul dorit de Domnul Isus și aprins la cinzecime, de adus jertfe duhovnicești în fiecare zi (rodul buzelor ce mărturisesc numele Lui), de strâns cenușa(pocăința) tot zilnic, de adus și de ars în afara taberei hoiturile rămase de la jertfa pentru păcat(ocara lui Cristos), de aprins focul în sfeșnic ca ”ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei (untdelemnul) slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos”(Marele Preot al mărturisirii noastre), de pus apă în lighean(pentru spălarea, primirea cu iertare a unii de către alții), de pus pe masă pâinile(hrana Cuvântului), de adus tămâia(rugăciunile) și mai mult decât în vechime, deslușit suntem îndemnați să intrăm cu curaj dincolo de perdeaua dinăuntru, ca să căpătăm har (mana ascunsă) mărturia din Chivot, viața cea nouă a Noului Adam, autoritatea Lui(toiagul înfrunzit) ȘI LEGEA LUI SCRISĂ ÎN INIMILE NOASTRE CU DUHUL LUI, fiindcă noi suntem locuința Lui asupra căruia el a făcut ispășirea cu sângele Lui. E o slujbă continuă în Casa lui Dumnezeu, slujbă de jertfă duhovnicească. Este o imagine a felului cum să ne fie rânduite gândurile, mărturia și faptele, după o rânduială lăuntrică a cărui instructaj îl avem în chip simbolic în slujbele de jertfă.

Alt model al învățăturii creștine nu există.

Orice altă efă e falsă.

Să păstrăm aceste măsuri în bună stare, să ne adâncim, să le cunoaștem, să ne calibrăm cântarul minții cu aceste măsuri drepte, să calibrăm măsurile altora după aceste etaloane, cu blândețe și drag să punem standardul lângă făcătură, etalonul lângă înșelătorie și să facem de rușine minciuna și de slavă Adevărul.

Mărit să fie Domnul.


Invitați la jertfele lor…despre atracția(amăgirea) socializării

26 decembrie 2012

Găsim în pildele lui Dumnezeu din Vechiul Testament exemple numeroase de neascultare a poporului Israel prin participarea la jertfele păgâne.
Exemplele sunt prea multe ca să nu aibă valoare didactică pentru noi. Avem ce învăța din aceste pilde, de fapt Dumnezeu ni le-a dat chiar cu scopul ca să învățăm din ele.

Ce înseamnă jertfa?
Am mai arătat: jertfa înseamnă în primul rând rostire dar și mărturisire, idee, gând, afirmație, învățare. ”…o jertfă plăcută:…rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui”

Ce înseamnă locul jertfei?
”Va fi un loc”… spunea Moise în Deuteronom, numai acolo să-ți aduci darul tău….
Locul jertfei arătat în Deuteronom era unul singur, cortul întâlnirii și apoi templul. Rânduielile jertfelor erau iarăși strict reglementate, din aceste rânduieli învățăm cum să vorbim azi. Pentru noi acel loc reprezintă Legământul cel Nou.

Ce înseamnă altarul?
Altarul simbolizează locul socializării, al aducerii gândurilor împreună în focul dialogului, al exprimării.
Pe altar toate jertfele se contopeau într-o singură cenușă. Mărturisirea noastră și mărturisirea Lui se fac una și așa înțelegem că am devenit una cu Cristos, printr-o asemănare cu moartea Lui, am mărturisit aceeași lepădare de sine ca El și am primit de la Dumnezeu pocăința și ne-am luat crucea(mărturisirea Cuvântului) prin Duhul primit.
Altarul simbolizează locul ce exprimă public prin declarații, mărturisiri(foc) o stare comună, o comuniune. ”Cei ce mănâncă jertfele sunt în părtășie cu altarul”. Adică în părtășie cu tot ce este pe acel altarul, cu locul altarului(în fața cui stă). Pentru noi altarul de bronz reprezintă pocăința iar altarul de aur, poziția ”înaintea lui Dumnezeu”, locurile cerești  din care vorbim.

Ce înseamnă jertfele păgâne?
Jertfele păgâne descrise în vechiul Testament simbolizează pentru noi astăzi subiecte de socializare în afara cuvântului Crucii. ”…..nu vreau să știu între voi altceva decât pe Cristos și pe El răstignit”.
Subiectele vorbirilor noastre, motivele pentru care să ni se încălzească mintea și entuziasmul exprimării(focul) nu au a fi altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu cu încredere, de cuvântul crucii, cruce prin care sunt răstignit față de lume și lumea față de mine.
Jertfele păgâne sunt alte subiecte. 
Nu e vorba de dialogurile normale legate de viața de zi cu zi, de existență, de câștigarea pâinii (aceste dialoguri sunt simbolizate în VT prin ” a mânca din căprioară sau din cerb”) adică dialoguri fără ritualul focului, al închinării, fără dedicare, fără entuziasm.
Jertfele păgâne sunt subiecte care încălzesc inimile oamenilor spre un nivel de dialog și exprimare ce le ține mintea ”aprinsă”, caldă, înflăcărată spre lucrurile de pe pământ. Focul iubirii de lume aprinde aceste jertfe iar numărul mare de altare ce le ard este justificat de mulțimea îngrijorărilor diferite în jurul cărora se aprind dialoguri, dar nu numai. Jertfele păgâne se întrețin și de mulțimea de gânduri religioase stricate, de vrăjitorii, de tradiții, de obiceiuri.

Crăciunul + alte sărbători sunt exemple de păgânism în haine creștine. Nu lepădare de sine aduce acest puhoi de obiceiuri cărora devii ciudat dacă te opui, ci afirmare de sine, laudă, îngâmfare.
E greu să-ți oprești copiii de la aceste participări la jertfele păgâne, ei sunt primii atrași. E greu să nu participi la ele, dar a participa de formă e iarăși un teatralism condamnabil.

Jertfele păgâne! Se discută despre ele cu săptămâni înainte, toată lumea le știe, le iubește, nimeni nu li se opune. Sunt la toate colțurile ulițelor, în toate colțurile creierelor, de pe toate buzele ies ”taurii” acestor jertfe.
În om există nevoia de socializare, nevoia de grup. Omul se cântărește pe sine nu prin oglinda Cuvântului, ci prin comparație cu alți oameni prin schimburi de gânduri, prin îndreptățire. Îndreptățirea de un anume tip produce o anumită gândire comună, ce aduce la acțiuni comune, creează un grup. Grupul are atitudini de grup, coeziune și devine atractiv prin asta. Omul se compară cu grupul, nu cu Dumnezeu, ”stă în fața grupului” și se socotește parte a ceva. Nu contează cât adevăr este în mărturisirea comună a grupului, ceea ce atrage este coeziunea socială.

DACĂ AVEM GÂNDUL LUI CRISTOS, AVEM UN ALTAR DEOSEBIT.

Am ajuns la gândul lui Cristos printr-o moarte asemănătoare cu a Lui. Nu mai gândim la fel cu lumea, nu mai vorbim la fel ca lumea. Refuzăm jertfirea (rostirea) pe alte altare și astfel devenim asociali. Refuzăm și teatralismul în care mulți se complac. Având gândul lui Cristos și astfel vorbirea noastră(jertfirea) va deriva din acest gând.

A ne complace în vorbării goale, a discuta cu entuziasm despre nimicuri, despre lucruri de pe pământ, despre tradiții, etc e participare la jertfele păgâne. Cui dâm găndul nostru?

Am spus și în versuri:

Cui ardem focul jertfelor din noi?
Pe-altarul cărui duh sacrificăm
duhovniceşte nevăzute oi?
şi  fumul lor spre cine-l înălţăm?

De unde-I focu-acesta arzător
ce mistuie secundă cu secundă
din timpu ce se scurge-nşelător
sorbit de-nvăpăiata-I undă?

Spre cine ardem? cui jertfim vorbind?
De unde-I pasiunea ce ne-animă?
Altarele spre cine ni se-aprind,
Slăvirea cărui Duh exprimă?

Entuziasmul vorbelor curgând
din limbă, ne-mblinzită fiară,
e-un foc ce-aprinde inimi rând pe rând
facându-le să-nvie sau sa piară!

Vorbind cuvinte, răspândind idei,
aprindem inimi şi stârnim dorinţe,
un foc ce nu-L aprinde vre-un condei
ci AUZIREA veşnicei credinţe.

De fiecare dată când vorbim
cuvinte, noi aducem o jertfire
spre slava duhului de-unde primim
idei ce se transformă în rostire!

Cand negândite vorbe slobozim
din dragostea de lume inspirate,
atunci spre idolii scârboşi  jertfim
şi focul ni se-aprinde spre păcate!

Când însă Duhul prelucrează-n noi
gândirea Lui şi rodul Lui tăcut
vorbind, aducem nevăzute oi
ca jertfă de miros plăcut!Slăvit să fie Domnul!


Unde este Mielul?

16 mai 2012

”…am văzut stând în picoare un Miel, părea junghiat”

Unde este Mielul în vorbirile(jertfele, rodul buzelor) noastre, în faptele noastre?

Atunci când Domnul ne cere să ne ducem crucea, să mergem ca Avraam cu propriul fiu pe munte, după ce ajungem pe munte descoperim că Cel jertfit este Mielul. De fapt să socotim ”al cui” fiu era Isaac, cel primit prin promisiune.
Sentimentul lui Isaac după ce și-a văzut Tatăl cu cuțitul deasupra gâtului său a fost de contopire cu Mielul înjunghiat, au murit împreună. Viața trăită de Isaac după Moria a fost cea  a Mielului înviat.

Întrebarea lui Isaac:  ”unde este Mielul?” poate să corespundă și jertfelor(vorbirilor, mărturiilor) de astăzi: altar și lemne, foc și cenușă dar fără Mielul. Caracterul Mielului lipsește adesea vorbirilor noastre, de multe ori suntem câini unii cu alții, sau gaițe, sau ciori sau alte jivine necurate. Dacă ați observat majoritatea animalelor curate erau relativ pașnice.

Așa să plecăm și noi ”fără vre-un gând mai dinainte” la mărturisit, ce vom avea de spus(jertfa, rodul buzelor) ni se va da chiar în ceasul acela (ca lui Avraam pe munte).
Jertfind harul căpătat întâi prin promisiune, pe Isaac, Avraam a căpătat un al doilea Har și mai mare: un Miel de jertfă și pe Isaac cel Viu. Tot așa și noi dând morții omul nostru vechi, puterea sufletească a noastră, sinele, vom descoperi că Cel ce moare este Cristos(Mielul) și sufletele noastre sunt mântuite prin el, vom trăi prin El.
”Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfîrşit-o cu păcatul;  pentruca, în vremea care-i mai rămîne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” 1 Petru 4:2


Când sarea își pierde gustul….Harul n-ar mai fi Har.

22 iulie 2011

Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har, dres cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia…” Coloseni 4:6

Acest text care aseamănă harul cu sarea este o trimitere la vechea formă din jertfele levitice ce ne învață:

Toate darurile tale de mâncare să le sărezi cu sare; să nu laşi să lipsească niciodată de pe darurile tale de mâncare sarea, care este semnul legământului Dumnezeului tău; la toate darurile tale de mâncare să aduci sare. Levitic 2:13

Vechea imaginea a adăugării de sare pe jertfa de mâncare ne vorbea despre noua stare, stare de Har, de odihnă, de pace în care intră rămășița alegerii.
Sarea care-și pierde gustul, Harul care nu mai este Har reprezintă vorbirea care nu îl evidențiază pe Domnul ca dătător a toate, vorbirea care macină gânduri de tot felul, cu lucrări, stresuri cotidiene și capacități umane, examene și trepte urcate, școli absolvite  și funcții atinse, dar fără sarea glorificării Harului spre a cărui Glorie am fost creați în Cristos.
Vorbirile, exprimările, rostirile noastre sunt jertfe duhovnicești. Nu doar când ne rugăm ci oricând vorbim, cel ce ascultă se ”hrănește” cu ce spunem noi. Jertfele duhovnicești ale rostirilor noastre au anumite rânduieli de așezare a cuvintelor și ideilor după rosturi de subordonare a minților celor ce ascultă spre Marele Preot nevăzut al mărturisirii ce-o rostim.
Evidențierea Harului, gustul sărat al legământului libertății e necesar ca cu băgare de seamă să fie adăugat rostirilor cu care slujim, în primul rând cuvintelor ce înalță acest Har, grăirilor și mărturisirilor sau și chiar dărniciei netrâmbițate și milosteniei cu stânga ce se ferește de dreapta.
O sare fără gust este un ”har” la care s-au adăugat lucrări, un har fals, lucrat, transpirat, obosit, trudit.
Făina=Cuvântul, Untdelemnul=cunoștința și Toată tămâia=rugăciunea sunt celelalte ingrediente ale jertfei noastre cu care ne facem Una cu Cel ce S-a adus pe sine însuși jertfă, Jertfă necurmată, Jertfă pentru Păcat, Jertfă de ispășire pe același altar=Cuvântul Crucii de care a ascultat până la moarte, altar pe care se ard și jertfele noastre. Una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, mărturisind că ”nimic bun nu locuiește în mine”, că din ce am, nu am cu ce să mă laud căci tot ce am primit este Har cu care să-mi ”dreg” Cuvântul, ca Jertfa mărturisirii mele să fie sărată.


Separare sau asimilare!

22 septembrie 2009

„In ce ma priveste, departe de mine gandul sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume” Gal 6:14

Separarea, alegerea, sfintirea, rascumpararea sunt gandul si lucrarea Duhului Sfant realizate in noi prin lucrarea crucii. Partasia suferintelor Lui, suferinte datorate tocmai acestei separari ne face sa-L cunoastem mai bine, sa-I patrundem caracterul si sa dorim sa fim mai separati impreuna cu El. Separare de ce? De duhul lumii, de gandirea lumii, de felul desert de vietuire, de lucrurile voite si gandite de carne(firea pacatoasa). Aceasta separare este o lucrare continua si progresiva a mintii noastre, o innoire a mintii prin metanoia(razgandire). (Apropo, metanoia se traduce mai bine prin „razgandire”, „razganditi-va si intoarceti-va la Dumnezeu….”.) „Duhul ne vrea cu gelozie pentru sine”, „noi n-am primit duhul lumii” sunt vorbe vii care ne indeamna sa supunem gandurile noastre ascultarii de Hristos. El merge afara din tabara, merg si eu, El este batjocorit, sunt si eu, „unde merge-i voi urma Lui, eu merg cu El oriunde-ar merge.” Citește restul acestei intrări »


Jertfe duhovnicesti

3 august 2008

Pe langa jertfa suprema adusa de Marele Preot al bunurilor viitoare, Cuvantul ne arata ca toti cei care am primit credinta suntem O PREOTIE   „ca sa aducem jertfe duhovnicesti”.
Noul Testament pomeneste mai multe feluri de jertfe duhovnicesti: „jertfa de lauda”(rodul buzelor, Evr 13:15), „jertfa de bautura”(martirajul lui Pavel), „jertfa vie”(nonconformismul fata de lume rom 12), slujba de „jertfa in Evanghelie”(vestirea evangheliei, Rom 15:16), „jertfa si slujba credintei”(slujirea crestina), „binefacerea si darnicia(comunicarea, impartasirea)”Evrei 13:16.
Constientizarea starii noastre de preoti ne conduce la necesitatea intelegerii slujbei noastre ca una preoteasca, de a aduce jertfe.
Toate aceste lucruri se inteleg in chip duhovnicesc, nu au nimic de-a face cu oaresicare jertfe de animale sau mancare, nici cu un locas pamantesc de inchinare. Citește restul acestei intrări »


Istoria unui rob al lui Hristos (Viata fr. Mia Iovin, 500 pagini)

20 iulie 2008

Istoria unui rob al lui Cristos . pdf 

CHEMAREA LA SLUJIRE

Am absolvit Liceul Economic in primavara anului 1945, iar doua luni mai tarziu am luat si Diploma de Bacalaureat. Intoarcerea mea la Dumnezeu a avut loc un an mai tarziu, printr-o minune dumnezeiasca. Fara indoiala, a fost cea mai mare experienta a vietii mcle.

In cursul acelui an am lucrat cu tatal meu la munci agricole cum ar fi: cultura graului, porumbului, rosiilor si a pepenilor. Pe la sfarsitul verii, Citește restul acestei intrări »


%d blogeri au apreciat asta: