Cine găsește căpăstrul, caută și calul acolo

„Calumniare audacter et semper aliquid adhaerebit – Calomniază cu îndrăzneală și întotdeauna ceva se va lipi.” Machiavelli.

Eram miercuri la înmormântare la Aleșd, când am fost sunat de la librărie că mi-a venit cartea. Comandasem Istoria Clujului volumul 1 de Jakab Elek, după ce nu am găsit-o la mai multe librării și nici pe net.
Am citit-o pe nerăsuflate seara. Citisem volumul doi înainte, destul de bine scris. Volumul unu, destul de prost. Dar autorul, trăind în secolul 19 a fost mai aproape de evenimente, dar departe de calitatea de a scrie captivant. Totuși a menționat spre sfârșit un nume despre care parcă citisem în altă carte: Totfalusi Miklos. Am scotocit pe Google, prin cărți. Tipograf de excepție, trimis de Miklos Bethlen în Olanda cu următorul gând: „Fură doar meșteșugurile Olandei și hai să facem puțină Olanda din Transilvania, până când tu și cu mine avem fiecare câte un tonă de aur.” Despre Miklos Betlen am mai scris aici și aici.
A mers Totfalusi al nostru din Transilvania tocmai la Amsterdam prin 1680, unde a stat aproape 10 ani și după sfatul lui Bethlen a ajuns în scurt timp cel mai bun tipograf din Europa, din lume.
Unul din fonturile cele mai folosite de noi toți este creația lui: Janson.
A realizat formele de tipar pentru alfabetul Georgian (gruzin, ivir) și a tipărit Biblia maghiară la un înalt nivel calitativ. A realizat fonturi chiar și pentru ebraică și greacă.
A vrut să se întoarcă în Transilvania natală și s-a și întors în 1689, aducând cu el 9 care pline cu unelte și cărți și toată averea lui care nu era mică. A început să tipărească la Cluj pentru neamul lui maghiar, un neam ingrat și nerecunoscător, lipsit de obiceiul cititului la acea vreme. A pierdut averea și a dobândit invidie mai întâi și apoi calomnie cât cuprinde de la fețele bisericești reformate ale vremii. A murit la Cluj în 1702, acrit, înainte de vreme, la vârsta de 52 de ani și este înmormântat în cimitirul central.
A fost un om cu o inimă largă, un om al altor vremuri, luminat și dedicat poporului său și lui Dumnezeu. A suferit enorm datorită ingratitudinii semenilor care ar fi trebuit să înțeleagă munca lui.
Să citim rândurile scrie de Miklos (Nicolae) Bethlen, contemporan cu evenimentele (autorul Diplomei leopoldine) la moartea lui Totfalusi:
„Atunci când sufletul rar al marelui meșter Totfalusi Miklos încetă să mai existe din pricina morii de la Unguraş ce i-a fost luată şi a prigoanei întreprinse împotriva sa de profesorul Csepregi Mihaly, am socotit potrivit ca, şi în acord cu propriul său testament, să cumpărăm mijloacele scumpe necesare meşteşugului său tipografic de la văduva sa pentru biserică. Pentru inventariere şi preluare, l-am trimis la Cluj pe profesorul alba-iulian Kaposi Samuel, pentru dusul şi întorsul său au fost necesari 3000 de forinți ungureşti, deşi toată treaba ar fi făcut şi mai mult. Întrucât guvenatorul era cam bolnav, ne-am adunat în consistoriu la casa lui Nalaczi Istvan, am prezidat eu, explicând că acum e locul şi timpul pentru cei a căror inimă e îndemnată de Dumnezeu să doneze bani.
Of, Doamne! Dumnezeule! Ce tăcere cumplită; dacă Domnul Isus Hnstos nu zice „deschide-te” şi, la fel ca în cazul Lidiei, nu deschide inimile; au fost promişi de unii cinci forinţi, de alții şase, mare minune ca unii să promită cincisprezece sau douăzeci, poate doi sau trei; promisiunile tuturor fruntaşilor nobili sau ale consistoriului întreg cred că nu se ridicau la trei sau patru sute de forinți. Ca încasator a fost desemnat judecătorul curții, Simonfi Mihaly, dar n-a încasat poate nimic, pentru că, pe cât ştiu eu, n-a prezentat nimic, măcar că vai ce ar fi furat suma. Mi s-a făcut negru în faţa ochilor, am zvârlit pe masă inventarul din fața mea și alte acte, zicând: Domnii mei! Ce credeți domniile voastre? Poate credeți domniile voastre că dacă nu dați nimic, dacă sunteți atât de reci, ăsta nu e un păcat? Să ştiţi că e un păcat nu mai mic, ci mai mate decât dezmăţul şi beţia multor tineri sau un omor din mânie şi ceartă subită: să nu dai dacă ai; căci păcatele acelea se întâmplă de multe ori numai din slăbiciune, din pornire bruscă și îndată regretată, în schimb asta e ex deliberata malitia et ingratitudine erga deum et ejus evangelium (dintr-o rea-voință deliberată şi o ingratitudine față de Dumnezeu și evanghelia sa). Să nu dea domniile voastre daruri, ci doar împrumuturi, şi nu mai mult de o mie de fonnți; eu voi restitui şi asta din banii câştigaţi de colegiu, şi, dacă o voi putea convinge pe văduvă (căreia, pentru anumite pricini, e poate mai bine să nu-i dăm deodată toată suma de trei mii de fonnți), o voi compensa în întregime în trei rânduri, în decurs de doi ani. In toate astea, eu aveam încredere, în parte, în punga guvernatorului, a lui Nalaczi, a hui Keresztesi şi a unor mari nobili absenți, precum şi în punga mea. Plata în trei rate, așa cum am spus-o eu, le-a plăcut, dar în împrumutare râvna a fost tot atât de mare ca adineaoni în dăruire, apoi în schimb găsirăm următoarea soluţie: să cerem împrumut domnului guvernator, sau să vindem domnului domeniul din Stârciu, porțiune făcând parte din posesiunea Șimleu, care nu e, se poate spune, de nici un folos pentru colegiu din cauza funcționarilor aparținând domnului şi domnilor composesori Banffi. Așa a fost bine. Au fost trumişi la domnul doi nobili fruntaşi, dar el trimise vorbă că nu are bani, aşa că aci nu s-a operat nimic; nu mai știu, ce a făcut pe urmă văduva cu instrumentele.” Dar mintea lui Bethlen, deși evanghelic, era plină de bani, moșteniri, războaie și lupta continuă pentru păstrarea Transilvaniei departe de dominarea catolică, nici el nu a reușit în ce a vrut. Betheln Miklos a fost totuși un om onest, în care ideea și spiritul, au dominat peste carne și materie.
Să-l lăsăm și pe Elek să-l descrie pe Totfalusi :
„După această perioadă de pregătire, el a ajuns să fie atât de bun în tot ceea ce făcea, încât nu a mai avut rival în Europa, prin urmare toată lumea a dorit să înveţe de la el această meserie. Ducându-i-se vestea cu repeziciune, el a primit cereri de peste tot pentru a pregăti ucenici în arta de a face litere sau matrici. A reuşit să facă aşa ceva în tipografia Papală, apoi pentru Arhiducele de Etruria care doar o dată i-a trimis suma de 11.000 de florini. Pentru regele Georgiei a pregătit litere noi, organizându-i propria tipografie. Măiestria de care dădea dovadă i-a adus numeroase comori. A tipănt Biblia la Amsterdam în anul 1685, într-un format mai mic, dar foarte frumos, apoi separat Noul Testament, Cartea Psalmilor în 12 culori, pe cheltuială proprie, o lucrare pentru care nimeni nu a dat nici măcar un bănuţ. Ulterior, împreună cu câţiva tineri maghiari pe care i-a acceptat alături de el (cazul lui ‘Tseisi Jânos şi Kapusi Sâmuel), a aranjat maniera specifică maghiară de scriere ceea ce el împreună cu tovarăşii săi a continuat să facă şi ulterior….
Însă [aşa cum bine se ştie] orice lucru foarte bine făcut are şi invidioşii săi [Ubi lumen et umbra). Altfel spus, după fapta cea bună, şchiopătează şi invidia. Au existat, în acea perioadă, şi din aceia care au ocărât oboseala şi munca pe care el a depus-o, în consecinţă nici pe el nu l-au stimat.
După ce a tipărit Biblia atât de frumos, anumiţi oameni au dorit să-l înstrăineze. În atare condiţii, el a fost nevoit să scrie două cărţi, una în limba latină, iar cealaltă în limba maghiară. Prima este intitulată Apologia Bibliorum. A.1684 Amstelodalmi impressorum, ut et Ortographie in his observatae. Claudiopoli 1697. 8.2.
Cealaltă lucrare se numeşte M. Totfalusa K Miklosnak maga személyének, életének
és különös cselekedeteinek mentsége, (O scuză pentru persoana lui, viața și acțiunile sale deosebite pe care a fost nevoit să-l scrie împotriva celor vechi, care sunt deci obstacole în calea binelui comun, Cluj 1698). Pe acestea s-a văzut deci constrâns să le scrie împotriva celor care s-au ridicat împotriva binelui pe care el l-a făcut. Cu precădere în lucrarea ultimă, el îşi prezintă dragostea faţă de patria sa, apoi numeroasele sale eforturi, succesele dobândite, demersurile depuse în jurul tipăririi Bibliei, făcând referire şi la ajutorul vizibil al lui Dumnezeu. Nu a omis să vorbească despre antipatia clujenilor faţă de persoana sa, de numeroasele şicane venite atât din partea clerului, cât şi din partea oraşului.
….. În atari condiţii, el a fost chemat la conciliul bisericesc din anul 1698 unde i s-a poruncit să nu îşi distribuie cărțile pe care le-a tipărit, iar pe cele deja date să le recupereze în regim de urgență. Legat de cei pe care i-a jignit, i s-a mai impus să-şi prezinte scuzele de ngoare. El a făcut aceasta şi chiar mai mult decât atât. Scuzele exprimate le-a tipărit, ceea ce înseamnă că, pentru restul lumii, nu el, ci răuvoitorii au avut câştig de cauză în polemica începută. Din cauza numeroaselor suferinţe îndurate — el însuşi fiind obişnuit cu libertatea de mişcare de care s-a bucurat în Belgia — nu a mai fost capabil să ducă povara până la capăt. A suportat greu supărările ce i-au fost pricinuite, motiv pentru care l-a şi lovit guta. De aceea, timp de câţiva ani, nu şi-a mai putut utiliza mâinile şi picioarele. În anul 1702, la 52 de ani, s-a stins din viaţă.„
Fiind în anul Domnului 2023, am scotocit pe Google cu titlul maghiar al acestei ultime lucrări
și am scrolat până am găsit altceva decât .pdf.
Am deschis și am tradus cu Google.
Vă dau și vouă linkul.
http://mek.oszk.hu/00200/00247/00247.htm
Cu textul ăsta mi s-a dus seara de alaltăieri și o parte din noapte.
Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, iar una din cele mai bune căi este să le citești cărțile, să umbli cu ei, cu gândurile lor.
În ultimele luni am fost calomniat îngrozitor, (e drept că am dat și motiv, ca să aflu de unde bate vântul), dar gradul de demonizare în care am fost pictat m-a făcut și pe mine să mă mir. Dar acest Totfalusi a fost pictat mult mai rău de contemporanii lui. Citind pe Totfalusi mi-am amintit de poezia lui Tatiana:
„Şi fraţii şi surorile se miră
de câte strigă el c-ai înfăptuit
şi unul câte unul se răsfiră
prietenii şi cei ce te-au iubit.”
poezia Șimei….
Vă dau câteva citate din cartea lui Totfalusi, deși nu am citit tot textul și sigur voi mai găsi:
„Nu e de mirare că sunt înstrăinați de mine, pentru că regula lui Machiavellus este foarte adevărată: Calumniare audacter et semper aliquid adhaerebit (Calomniază cu îndrăzneală și întotdeauna ceva se va lipi.). Fie că a fost făcută de mine, fie de alții, (calomnia) a prins repede, mai ales la cei care aveau niște interese lumești în ea, ca să-l pot schilodi. [Cartea lui Samuel I] 19:4-5.: Ionatan a vorbit bine despre David, dar harurile lui (după cum îmi place din cuvintele și din toate intențiile lor) au spus nu numai bine, ci și lucruri spre riscul meu și s-au înstrăinat complet de la mine maiestăţile şi harurile lor.„

Traducerea Google din maghiară lasă de dorit cu siguranță.

Descriind lipsa de interes în citirea Bibliei care exista în Transilvania, comparativ cu Anglia, el scrie:
„Am tipărit acolo (la Amsterdam, în limba maghiară) puține Biblii (cum știți, doar un sfert și jumătate de mie) în comparație cu alții: au tipărit zeci de mii de Biblii. În ceea ce privește Biblia engleză, numai în Amsterdam (cum mi s-a referit), cincizeci de mii sunt înregistrate în Anglia în fiecare an: și asta numai pe furiș, și câte sunt tipărite acolo? Pentru că oamenii de acolo (Anglia) sunt curioși și iubitori de carte și știință, spre deosebire de aici (Transilvania, Cluj, 1698). Doar un om obișnuit are o bibliotecă decentă acolo.„

A fost nevoit să-și ardă propriile cărți, atât de mare a fost ura prelaților reformați împotriva lui. Îl numeau în batjocură „fierarul” și îl urau pentru că el, un tipograf a avut curajul să facă corecturi textului biblic. Totfalusi a fost un om al meseriei, un om înaintea timpului său, timp în care doar nobilii, posesori de pământ aveau voie să fie bogați….și popii. El a devenit bogat prin meseria lui, apoi a vrut să pună bogăția în slujba poporului său. Deșert vis.
Așa că acum, ca români, dacă privim puțin peste gard la vecini, ne liniștim, nu numai ai noștri au avut obiceiul să-și omoare binefăcătorii și să-și laude lichelele.
A scris și despre români Totfalusi, cum că n-ar putea maghiarii să fie o lumină pentru popoarele din jur dacă nu sunt o lumină pentru ei mai întâi:
„Pentru că după cum sângele merge la inimă și de acolo îl împarte tuturor membrilor, tot așa, din moment ce comerțul înflorește, de acolo lucrările voinței distrag întreaga lume, sau cel puțin țările vecine; dar aici trăim intr-un astfel de colț de lume încât dacă nu se vinde printre noi (Biblia), nu o putem comunica vecinilor. Pentru că nici polonezii, nici românii, nici tătarii, nici turcii, etc. nu au nevoie de cartea noastră.„
Cât despre necazurile prin care a trecut, le-a primit ca din mâna lui Dumnezeu, conștient că fiecare necaz vine cu un har după aceea. „Cine găsește căpăstrul (freno în latină, frână), caută și calul acolo.”
Memoria i-a fost reabilitată cu greu în timp, iar în 1991 în satul natal, Tăuții Măgheruș, lângă Baia Mare a fost deschis un muzeu cu numele lui.