Zi / 1 noiembrie 2022

de vesteabună

Pietre de poticnire

Mergeam prin Salzburg cu soția, joia trecută 27 octombrie 2022, când privirea ne-a fost atrasă de o bucățică de bronz cu o inscripție pe ea, încastrată în asfaltul străzii.
am înțeles imediat: din casa de lângă a fost deportat un evreu.
Pe poarta asta a ieșit între baionete și nu s-a mai întors:
Și mi-am scos din raftul minții poza întipărită în memorie acum doi ani când am vizitat casa lui Elie Wiesel din Sighet, așa avea loc „plecarea”, deportarea spre moarte, iar ei nu știau:
Nu știam nici eu nimic, nu mai văzusem astfel de „pietre”.
Am ajuns acasă și m-am învățat.
Stolpersteine (pietre de poticnire) se numesc în germană și sunt amplasate în multe țări, chiar și la noi sunt câteva. Este un proiect vast inițiat de un artist neamț care vrea să evite uitarea numelor acelor oameni care au fost uciși în holocaust. Și s-au amplasat până acum peste 90000 de astfel de pietre.
Aici este pagina proiectului: https://www.stolpersteine.eu/
Și sunt câteva stolpersteine și în România.
Sunt produse din bronz șlefuit.
Povestea lor din 2014: http://mirel-matyas.blogspot.com/2014/07/premiera-in-salaj-instalarea-sase.html
Gunter Demnig este inițiatorul, la Porț, în Sălaj chiar el personal a venit și le-a montat.
Am dat o zi Salzburgului. Miercuri seara, după terminarea celor două zile de la Târgul din Munchen, am întrebat-o pe soția ce ar vrea să facem cu celelalte 3 rămase. Salzburg și Hallstat a fost răspunsul.
Am început la Salzburg cu castelul.
Dumnezeu ne-a dat o zi absolut superbă, aproape ca vara, deși era 27 octombrie, lumea era la cămașă. Soare, fără vânt, o zi caldă de toamnă.
Mi-am amintit că despre Salzburg scrie în Istoria hutteriților.
„Hai să vedem cine-a fost omorât în acest castel” m-am întrebat.
Am deschis blogul și am dat căutare după Salzburg:” Un frate, un ceasornicar pe nume Veit Grünberger (sau Uhrmacher după meseria lui) fusese întemnițat la Salzburg.”
Am recitit toată istoria din 1576.
„Fratele Veit Uhrmacher a fost primul care s-a întors la biserică, sosind pe 9 august. El intra deja în al șaptelea an al întemnițării sale la castelul principelui de la Salzburg pentru credința sa în adevărul divin.„
Iată evadarea lui după 7 ani de temniță:
„Dar Veit Uhrmacher a fost ținut în închisoare o perioadă îndelungată, până în anul 1576. Până la urmă și-a confecționat o frânghie din haine vechi în închisoare pentru a se putea coborî pe ea de la o fereastră situată la înălțime. S-a cățărat peste zid și a evadat cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că ar fi fost imposibil în vreun alt fel, după cum și oamenii din castel spuneau. Au spus că a putut să evadeze prin puteri supranaturale, adică cu ajutorul diavolului. Dar a fost prin intervenția lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, nimic nu este imposibil. Astfel că Veit Uhrmacher s-a întors la biserică împăcat și bucurându-se. Apărarea sa prin care îi contracarează pe preoți încă s-a păstrat, precum și alte lucruri pe care le-a scris din închisoare frăției.”
Funicularul ne-a lăsat chiar la baza turnului închisorii….
…..turn care la anul evadării fratelui Veit avea deja o vechime de 80 de ani.
Turnul încă e tot acolo, dar nu are gură să ne spună câte lacrimi i-au uscat pereții, cât sânge s-a scurs printre pietrele lui.
pentru ca să-ți spună ceva pietrele, trebuie citite cărți.
Cărți care să-ți spună despre crimele din Cernăuți, despre zidurile din aproape fiecare oraș din Europa.
Ziduri pline de sânge și lacrimi.
Cineva a turnat un film despre războiul iugoslav: În țara sângelui și a mierii.
Toată Europa am putea-o numi Țara lacrimilor și a sângelui.
Mi-am amintit lupta fratelui Veit cu călugării catolici în timpul anchetei, în orașul care se mândrește cu cea mai veche mănăstire din Europa:”Preoții n-au venit decât doi ani și jumătate mai târziu: capelanul catedralei Salzburg, judecătorul catolic și alți nemernici. Stăteau acolo fiecare cu pălăria lor cu patru colțuri și cu hârtie și cerneală și îi interogau pe frați. Când l-au chemat pe Veit Uhrmacher și doreau tot felul de răspunsuri, el le-a spus, „Ce să spun? Voi sunteți acuzatorii și judecătorii. Ceea ce voi nu puteți face este preluat de conetabili și călăi. Voi îl inștiințați pe principe, principele îi spune judecătorului ce să facă, judecătorul conetabilului și conetabilul călăului, care vă încheie munca. Călăul este supremul vostru preot, care câștigă bătălia pentru voi.”Fratele Veit Uhrmacher de asemenea le-a spus, „Duhul spune clar cine sunteți. Sunteți aceia despre care Pavel scrie că în ultimele zile unii se vor depărta de la credință și vor urma învățături false ale diavolului. Conștiințele lor se vor veșteji și păta prin minciunile lor ipocrite – interzicând căsătoria și evitând mâncare pe care Dumnezeu a creat-o pentru a fi consumată cu recunoștință.” La aceasta un preot a spus că nu interziceau căsătoria și că mâncaseră carne chiar în acea zi. Veit i-a răspuns, „Cu siguranță, toată lumea știe că interziceți căsătoria și sunteți îngăduitori cu privire la curvie.”

„…acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ.” Apocalipsa 18:24

La aceste gânduri în minte m-am „poticnit” privind la pietrele castelului pe care l-am vizitat vreme de vreun ceas.
Deși de sus priveliștea peisajului din jur era magnifică….
gândul meu a rămas „poticnit” la fratele Veit, la cei 7 ani în care a stat închis în acel turn, la acele pietre care nu pot vorbi, dar care probabil la judecată vor căpăta glas.
Dar chiar și până atunci pietrele vorbesc.
Pietrele pe care scrie ceva, transmit un mesaj.
Iar textele antice descoperite de arheologi unele după altele săpate în piatră, ne transmit un singur mesaj: Biblia este adevărată.
castelele, muzeele, șantierele arheologice, basorielefurile, sunt „pietre de poticnire” ale gândului, să te oprești și să te gândești la ce zice piatra.
De fapt gândul lui Gunter Demnig, inițiatorul proiectului era acesta: „Una dintre intențiile lui Demnig este de a da înapoi numele victimelor naziste care au fost degradate la cifre în lagărele de concentrare . Aplecarea pentru a citi textele de pe pietrele de poticnire este menită să fie o plecăciune simbolică pentru victime. Odată cu marcarea „scenelor crimei de deportări”, care se află adesea în mijlocul unor zone dens populate, este pusă în discuție pretenția protectoare susținută de unii martori contemporani că nu au observat nimic despre deportări. La rândul său, Demnig a criticat conceptul de memoriale centrale pentru victime, care în opinia sa nu erau suficient de vizibile pentru public. O dată pe an, demnitarii depun o coroană de flori la astfel de locuri memoriale, „… dar alții pot ocoli pur și simplu memoriale.” Scopul său este să aducă numele victimelor înapoi în locurile în care au locuit. [10] În ciuda termenului de poticnire , Demnig nu este preocupat de „poticnirea” reală. Întrebat despre numele proiectului, îi place să citeze un elev care, întrebat despre riscul de a se poticni, a răspuns: „Nu, nu, nu te împiedici și căzi, te împiedici cu capul și cu inima.” (https://de.wikipedia.org/wiki/Stolpersteine)
Iar ca să se oprească gândul, ca să biruiască gândul, cum scrie la letopiseț, trebuie câte-o astfel de trezire, câte-o piatră de aducere aminte. Iar gândul trebuie lăsat poticnit la cei ce au suferit.
„Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei, de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup.” Evrei 13:3 Iată o bună cauză la care să ni se poticnească gândul, să ni se blocheze, să nu ne plece de-acolo.
Istoria creștinilor care au suferit se repetă în fiecare generație.
De la antisemitismul negat, dar cât de cât recunoscut, la anticreștinismul mascat destul de prost, ateismul și vrăjitoria religioasă își arată colții și își ascunde ghearele. Iar la Salzburg am dat de amândouă.
Bune motive pentru gând să se poticnească, fie privind în jos la „pietrele de poticnire” de pe Judengasse, fie în sus spre castel, are la ce se opri gândul.
Vâ îndemn să citiți Istoria hutteriților, pe acest blog.
Ca să vi se poticnească gândul la cele bune.
Duminica dinainte de plecarea spre Europa, în 23 octombrie am vorbit la adunare din Psalmul 78, „….vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.” Este o înțelepciune a istoriei, o înțelepciune pe care cei ce ignoră istoria sau cei ce o falsifică, nu o mai au.
Cuvântul lui Dumnezeu este această înțelepciune și dacă încadrăm dovezile istorice în acest Cuvânt, dobândim și mai multă înțelepciune.