Pilda administratorului nedrept tâlcuită de William MacDonald

Pilda ispravnicului nedrept fusese spusă de Isus spre învățătură ucenicilor Săi.
În ea, Mintuitorul fixează principii care aveau să devină regula-de-aur pentru toți cei ce vor să-l devină ucenici, din toate timpurile. La urma-urmei, ucenicii lui Isus sunt, de fapt, slujbași, ispravnici cărora li s-a dat în grijă averea și interesele Stăpînului lor pe acest pămînt.

Această parabolă nu e ușor de înţeles. La prima vedere, ea pare să încurajeze mai degrabă lipsă de onestitate și de cinste elementară. Totuși, înțeleasă în adevăratul ei: spirit, ea conţine o învățătură de cea mai mare importanță pentru creștini. Rezumatul ei este acesta: un proprietar-bogat angajase un slujbaș pentru a purta de grija averilor sale. Pe parcurs, stăpânul află că acest slujbaș făcea risipă din banii săi. Atunci, îi ceru imediat să-i prezinte registrele de contabilitate și bilanţ, iar apoi îi dădu preaviz de concediere. Ispravnicul acesta își dădu seama că, de nu va întreprinde ceva în grabă, mâine ar putea muri de foame; căci, pentru a munci muncă fizică era prea bătrân, iar ca să cerșească, îi era rușine. Atunci, întocmi în mare grabă un plan, care avea drept scop să-și facă prieteni pentru ziua de mâine. Astfel, ducându-se la unul din clienții stăpânului său, îl întrebă: “cât datorezi șefului meu?” Răspunsul fu: “șapte sute cinci zeci de bidoane cu ulei.” “Foarte bine” spuse ispravnicul, “plătește-l numai jumătate din această datorie, iar eu vol avea grijă să te acopăr față de stăpânul meu!” Se duse apoi la un al doilea și-l întrebă: “Cât datorezi tu stăpânului meu?” Omul răspunse: “Opt sute măsuri de făină.” “În regulă — îi spuse el — îmi vei plăti numai șase sute patruzeci de măsuri, și voi considera datoria încheiată.”

Comentariul care urmează, așa cum era rostit din gura Mântuitorului, pare încă mai șocant decât actul de incorectitudine în şine. Căci iată ce spune Domnul: „Și stăpânul lăudă pe ispravnicul necinstit, pentru că lucrase cu înţelepciune; căci fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi față de ai lor decât sunt fiii luminii” (Ediţia Revizuită, v.8).

Cum trebuie, de fapt, înțeleasă această aparentă încurajare de înșelăciune în afaceri?

Un lucru e cert: nici stăpinul din parabolă, și, cu atît “ mai puţin Stăpînul nostru, nu laudă și nu încurajază nicidecum astfel de acte de necinste. Căci doar acesta fusese tocmai motivul care provocase hotărîrea acestui stăpîn de a-l concedia pe ispravnic. Nici un om cinstit nu poate aproba o astfel de incorectitudine. Învățătura pe care trebuie s-o tragem din această parabolă, nu este nicidecum o încurajare sau o justificare a furtului, a abuzului de încredere, sau a însușirii bunurilor altuia.

Un singur lucru se accentuiază aici, un singur motiv pentru care ispravnicul acesta e lăudat de stăpinul său: faptul că se îngrijește de viitor. El procedează astfel pentru a se asigura că, atunci cînd nu va mai avea nici slujbă și nici un alt mijloc de existenţă, va avea cel puțin, prieteni. El se asigură pentru mâine, în loc de a se îngriji numai pentru vremea de acum.

Tocmai acesta este tilcul parabolei. Oamenii firești și lumești se străduiesc să se asigure pentru ziua de mîine, pentru viitor, înțelegând însă prin aceasta anii de bătrâneţe, când nu-și vor mai putea câștiga pâinea. Ei muncesc cu sârguință spre a-și asigura o viață cit mai confortabilă atunci cînd vor trebui să iasă la pensie. În scopul acesta, aproape că nu-și îngăduie odihnă nici zi nici noapte, când este vorba să afle în ce fel vor putea, când le va veni vremea, să capete asigurare de bătrâneţe, de boală, etc.

În privința aceasta, trebuie s-o recunoaștem: cei nemîntuiți sînt mai înţelepţi decît creștinii. Însă, pentru a putea înțelege de ce, trebuie mai întâi să înţelegem bine că viitorul creștinului nu este pe acest pămînt, ci Sus. Acesta este punctul crucial! Viitorul pentru un necredincios — înseamnă porțiunea de timp dintre ziua de acum și ziua morții lui. Pentru un copil al lui Dumnezeu însă, viitorul înseamnă: veșnicia cu Hristos!

Parabola ne învaţă că necredincioșii sunt mai întelepţi și mai perseverenţi când trebuie să-și asigure viitorul lor aici pe pămînt, decit sunt creștinii, cu privire la viitorul lor veșnic, din ceruri. Punând acest fundament, Domnul Isus prezintă ucenicilor Săi partea practică din această lecţie:

Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentruca atunci cînd veţi muri, să vă primească în corturile veșnice” (v. 9).

Bogăţiile nedrepte sunt banii, sau orice alt bun material pe care-l avem. Putem folosi aceste bunuri pentru a câștiga, cu ele, suflete pentru Hristos. Sufletele câștigate astfel, cu ajutorul banilor sau bunurilor noastre folosite cu credincioșie în slujba lui Dumnezeu, sînt numite aici “prieteni”. Vine însă o zi când și noi vom muri (fie de moarte naturală, fie că vom fi răpiți cu Hristos la EI). – ŞI în ziua aceea, prietenii câștigaţi astfel, cu ajutorul bunurilor noastre materiale folosite cu înţelepciune, ne vor servi ca un nor de martori care ne vor ura bun-venit și ne vor conduce în veșnicie, în cereștile lăcașuri.

Acesta este felul în care ispravnicii înţelepţi își fac planurile de viitor: nu risipindu-și sărmanele lor vieţi căutând în van mijloace de a-și asigura bătrâneţea; ci, mai degrabă „animați neîncetat de sfânta datorie de a-și face prieteni — suflete care să fie aduse la Hristos cu ajutorul banilor sau mijloacelor lor. Bani transformați în Biblii, în Noi-Testamente, tractate, și în alte cărți de literatură creștină; bani care să întreţină misionari și alți lucrători ai evangheliei în diferite locuri în lume. Bani care să ajute la răspândirea programelor de radio-difuziune, și la tot felul de alte activităţi și lucrări creștine. Pe scurt, bani care să fie folosiţi la răspândirea evangheliei în orice fel și pe orice cale posibilă. Singurul mod în care ne putem strânge comori în cer, este a le învesti pe cele de acum în ceea ce merge spre cer. ..

Atunci cînd un creștin învestește bunurile sale materiale în scopul de a mântui, cu ele, suflete preţioase și veșnice, el se detașează de cele pământești; inima sa încetează a mai fi legată de acestea. Luxul, averea și confortul material îi devin atunci o povară. El tânjește a vedea cum bogăţiile nedrepte sunt transformate cumva, prin vreo “formulă chimică Divină” în suflete noi — închinători noi ai Mielului pentru veșnicie. El e obsedat neîncetat de gândul cum ar putea să facă o lucrare în vieţile oamenilor din jurul lui, care să aducă slavă eternă lui Dumnezeu, și binecuvântare veșnică oamenilor. Pentru el, toate diamantele, rubinele și perlele, conturile la bancă, toate poliţele de asigurare, orice locuinţă confortabilă, îmbrăcăminte scumpă sau automobil, toate acestea sunt bogății nedrepte care, folosite pentru sine, vor pieri odată cu întrebuințarea lor; dar, dacă sunt folosite pentru Hristos și cauza Sa, aduc mari dobânzi în veșnicie.

Felul în care dispunem de lucrurile noastre materiale, și măsura în care suntem atașați de ele, este un examen al caracterului nostru real. Domnul Isus pune accentul pe acest lucru în special în versetul 10 (după o traducere mai veche), spunînd: “ Acela care e vrednic de încredere când este vorba de un lucru foarte mic, va fi vrednic de încredere și în cele mari; iar cel necinstit într-un lucru de mică valoare, este necinstit și în cele mari și importante.

Aici, “lucrul foarte mic” este corespunzător — după cum vedem — bunurilor materiale. Aceia care sunt socotiți “vrednici de încredere” sunt cei care folosesc aceste bunuri, deci, pentru slava lui Dumnezeu și binecuvântarea semenilor lor. Cei necinstiţi sunt aceia care întrebuințează bunurile lor materiale pentru a trăi o viață cât mai confortabilă, risipind în plăceri egoiste. Și dacă nu i se poate încredința cuiva un lucru de puţină valoare, (adică, bunurile materiale) cum i se va putea vreodată încredința ceva cu adevărat de preț (responsabilitatea asupra comorilor duhovnicești)? Dacă un om e necinstit cu bogățiile nedrepte, cum se mai poate aștepta să fie credincios ca slujitor al lui Hristos și ca ispravnic al tainelor lui Dumnezeu? (1 Cor. 4:1).

De aceea, Mântuitorul folosind același argument, ne conduce un pas mai departe, spunînd: “Deci, dacă n-aţi fost credincioși în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?” (vers. 11)

Averile pământești nu sunt adevărate bogății. Valoarea acestora este limitată și vremelnică. Bogăţiile duhovnicești sunt cele adevărate, căci valoarea lor este nemăsurată și nelimitată. Ele nu vor trece niciodată. Atâta vreme cât un om nu se dovedește vrednic de încredere cu privire ia felul în care dispune de lucrurile materiale, nu se poate aștepta de la Dumnezeu să-i încredințeze comoara unei vieți de prosperitate duhovnicească aici pe pământ, și, cu atât mai puţin o va putea avea în ceruri. Din nou lsus accentuiază acest lucru, prin cuvintele:
Și dacă n-aţi fost credincioși în lucrul altuia, cine vă va da ce este al vostru?” (v. 12),
Bunurile materiale ps care le avem în lumea aceasta, nu sunt averea noastră. Ele aparțin lui Dumnezeu. Orice lucru pe care-l posedăm aici este un bun sacru peste care am fost puși ca ispravnici, de Dumnezeu. Tot ce poate fi numit “al nostru” este roada sârguinţei și a slujirii noastre aici pe pământ și răsplata pentru credincioșia cu care am slujit, și pe care o vom căpăta în ziua aceea, în ceruri. Dacă nu ne-am dovedit vrednici de încredere în ce privește felul în care am avut grijă de averea lui Dumnezeu de pe pământ, nu ne putem aștepta să fim făcuți vreodată părtași ai tainelor Cuvântului lui Dumnezeu în viața aceasta, nici, să primin vreo răsplată în cea viitoare.

Domnul rezumă învățătura din această parabolă, punând accentul și mai tare încă asupra cuvintelor: “Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpîni; căci, sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” (v. 13)

Nu poate exista fidelitate împărțită; nu poate ucenicul lui Hristos -să trăiască și pentru lumea aceasta, și pentru cea. viitoare. Un slujitor poate iubi, fie pe Dumnezeu, fie banii (Mamon=în limba ebraică, însemnează bani). Dacă el iubește banii, urăște pe Dumnezeu. Și acum, fie-mi îngăduit să amintesc cititorului: aceste cuvinte au fost adresate ucenicilor lui Hristos, nu celor nemântuiţi! *

Un comentariu

  1. E o pildă greu de tâlcuit.
    Sunt câteva aspecte la care trebuie să ne gândim:
    La urmă Administratorul nedrept a fost lăudat.
    Nu scrie că a fost dat afară.
    Sigur nu a fost lăudat pentru ceva rău, zice că lucrase cu înțelepciune.
    Probabil acea reducere a sumelor a fost o corectură.
    Poate ar trebui s-o numim Pilda administratorului pocăit.
    Probabil sumele pe care le-a tăiat de pe zapisurile datornicilor stăpânului său fuseseră adăugate de el abuziv, în felul acesta risipise el averea stăpânului, chinuind pe datornici.
    Tâind de pe zapis ce știa că e scris în plus, a corectat datoria, a coborât-o la cât trebuia să fie.
    Și-a făcut astfel prieteni nu numai pe datornici, ci chiar pe stăpân care l-a lăudat pentru corectura sa.
    Putem merge cu tâlcuirea și mai departe.
    Fariseii de ieri și de azi leagă sarcini grele și anevoie de dus pe umerii oamenilor, măresc datoria.
    Dar dacă vreunul se pocăiește, acela nu mai spune oamenilor de mătănii și pomelnice, de donații și zeciuieli, ci arată corect calea mântuirii numai prin credință: ia zapisul și scrie…mai puțin.
    Bogățiile „nedrepte” cu care trebuie să ne facem prieteni, nu sunt nedrepte pentru că le furăm, cum aparent s-ar putea înțelege, ci sunt nedrepte pentru că nu sunt ale noastre, le-am primit de la stăpân. Viața, sănătatea, puterea, înțelepciunea, tinerețea sunt toate „nedrepte”, nu le-am câștigat, ci le-am primit spre administrare, suntem administratori peste ceva primit.
    Cu ceea ce am primit trebuie să ne facem „prieteni” folosind corect și fără abuz, fără să păstrăm pentru noi ceva, lepădând ceea ce am crezut că putem reține și acumula.
    Risipirea averii stăpânului înseamnă chinuirea celor din jur pentru ca tu să duci o viață de huzur și egoism.
    Mai este o pildă a ispravnicului credincios, la Luca 12, unde iarăși scrie despre un ispravnic credincios și unul necredincios. Pildele seamănă.
    „Cine este ispravnicul credincios şi înţelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită?” v42
    Și cel necredincios: „Dar, dacă robul acela zice în inima lui: Stăpânul meu zăboveşte să vină, dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, 46 stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor. 47 Robul acela, care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. ” v 45-47
    Învățătura Domnului Isus din toate pildele lui conduce gândul la angajament (la evlavie) iar drumul spre angajament trece prin lepădarea de sine.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s