Primatul colectivului asupra individualului sau „moartea individului”


Să nu te iei după mulţime ca să faci rău şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.” Exod 23:2
S-a suit pe munte să Se roage singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.” Matei 14:23
Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.Să stea singur şi să tacă…” Plângerile lui Ieremia 3:27-28
Există un cântar pe care nu m-am urcat până acum, un punct de vedere din care încă n-am privit: comparația om-mulțime.
Ba da, acum câțiva ani am scris o postare, hai s-o găsesc:
Singur.
Am găsit-o, scuze, nu e scrisă de mine, e citat din revista Creștinul, un editorial. Cel mai probabil scris de Florea Moisescu. Un scurt citat, de fapt un print screen, pentru aroma timpului:
Singur
Dar să dau și citatul, să-l ajutăm pe Google:
Este ceva omenesc să stai cu gloata. Este ceva dumnezeiesc să stai singur. Este ceva omenesc, să te iei după mulţime, să te laşi târât de curent. Este ceva plăcut lui Dumnezeu să te călău­zeşti după un principiu şi să te împotriveşti curentului. Este ceva firesc ca, pentru un câştig sau o plăcere, să faci un compromis cu cugetul tău şi să te potriveşti obştei în cele sociale sau religioase. Este ceva dumnezeiesc să jertfeşti câştig şi plăcere pe altarul adevărului şi al datoriei.
Nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit”, scria apostolul, luptătorul încercat, vorbind despre prima lui înfăţişare înaintea lui Nero ca să răspundă pentru viaţa, pentru credinţa şi învăţătura lui, care erau protivnice lumii Romane.
Adevărul n-a mai fost la modă de când omul şi-a schimbat haina de lumină nestricăcioasă pentru un veștmânt de frunze veştejite.

Citatul de mai sus, scris probabil de creștinul „liber” Florea Moisescu în 1937 exprima poziția evanghelică, biblică, Florea Moisescu fiind unul din acești „creștini liberi” ce formau adunări libere, adunări care mai târziu au fost unite forțat ca să formeze cultul Creștin după Evanghelie. Nici un Cult nu este „după Evanghelie”. În evanghelie nu sunt culte, nu sunt staule, este o singură turmă.
Citatul de mai jos, scris de evreul Iosef Hechter (Mihail Sebastian) a fost scris în 1935, (citat asupra căruia voi reveni după ce vă rog frumos să-l citiți cu atenție), într-o vreme, ce vreme!: Hitler era la putere de 3 ani, Stalin urma să dețină puterea absolută după un an. În România mișcarea legionară și mișcările muncitorești atrăgeau masele prin „mistica omului în uniformă„, prin „gustul natural pentru ceremonie” și prin voluptatea reală de a te supune unei ficțiuni. Citatul este profetic, evreul Iosef vede prin timp decesul ideologiilor mulțimilor și supraviețuirea spiritului critic al individului, chiar dacă tot profetic aveau să se întâmple în numele „colectivelor”, uciderea a zeci de milioane de „individuali” care nu purtau „cămașa” potrivită sau nu voiau s-o poarte. Imediat după scrierea acestor texte au avut loc: Marea Teroare, Holodomorul, Al doilea Război Mondial cu Stalingradul și toate bătăliile cu milioane de morți, deportările și Auschwitzul, Gulagul și Dictaturile proletare naționale. Toate aceste orori s-au petrecut în numele a „două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.
Scriu pentru că vreau să transpun acest punct de vedere „om-mulțime” asupra domeniului religiei, domeniu în care tot evreul Hechter zice „Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? lată un imn. Vrei o pasiune? lată un șef.” Dacă în politică mișcările legionare, fasciste și chiar comuniste se sting în ecouri nostalgice de parade, insigne și flamuri, în religie mai sunt unii care sapă tranșee, ridică ziduri și fac staule chiar în acest secol 21. Despre două din aceste mișcări nebune am scris: zona Genesis și „regele pomanagiilor„, dar trebuie atacată însăși ideologia acțiunii. Simplitatea și chiar voluptatea apartenenței, mistica simbolurilor, insignelor și sloganelor seduc și sedează în egala măsură în care neliniștesc asumarea unui spirit critic și poziționarea pe analiză.
Domnul Isus atunci când vorbește despre oile Sale spune:”oile aud glasul Lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul.” Ioan 10:3 E evident că vorbește aici în mod figurativ despre cei credincioși din „staulul” evreiesc, adăugând „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc.” v 16. Aici e vorba despre credincioșii dintre neamuri. Dar nu scrie nicăieri că El va forma un nou staul, ci o TURMĂ. Adunarea (eclesia) nu este un nou staul. ” Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.” v 16. Adunarea este turma cea scoasă din staule, chiar asta înseamnă cuvântul eclesia: adunarea celor chemați, celor scoși, celor convocați. Protecția turmei este numai Păstorul.
Secolul 20 a fost un secol al apartenențelor. Apartenența (cămașa) îți dă o identitate simplă: „îţi va ține loc de conștiință, de inteligență, de simţire şi de acţiune.” Într-o lume plină de garduri și staule nu mai poți fi doar creștin, ci costum cu ecuson, bucățică dintr-un întreg „măreț”, membru. Dar vă las cu citatul, apoi revin. Vă reamintesc că textul a fost scris în 1935.


S-ar putea spune că istoria își desface, cu fiecare ev, mai largi braţele pentru a cuprinde cât mai mulți oameni. Cercul feudal îmbrăţișa foarte puțini, cercul burghez apreciabil mai mulţi, cercul proletar sau țărănesc ori dacă se poate – proletar și țărănesc va îmbrăţișa enorm de mulți.1
Sumar vorbind, aceste tendinţe revoluționare, astăzi încă obscure
2, se pot rezuma şi se rezumă cu o singură idee: primatul colectivului asupra individualului.
Este o idee patetică şi cu mare succes, Dar este, mai ales, o idee justă. Colectivitatea trece înaintea individului. Accentul istoric se deplasează de la „om“ la „masă”.
Acest adevăr prea global ascunde însă nenumărate primejdii şi un groaznic artificiu. De la o realitate se ajunge uşor la o abstracție: moartea individului. O anunţă cu mult entuziasm şi extrema dreaptă, şi extrema stângă, această moarte care poate foarte uşor deveni un asasinat. Comuniştii şi fasciștii îşi fac din „spiritul de cazarmă“ axa acţiunii lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală. „Omul în uniformă“ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre şi verzi simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-se la o culoare, la un semn, la un strigăt.
Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.
Da, nu – alb, negru. Atât. Restul e suprimat, şters din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămaşă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? lată un imn. Vrei o pasiune? lată un șef.
Este enorm de simplu. Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămaşă care îţi va ține loc de conștiință, de inteligență, de simţire şi de acţiune. Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige3, un mănunchi de nuiele, un ciocan și o seceră rezumă4, rezolvă şi suprimă totul.
Ar fi prea uşor să râdem de această mistică a omului în uniformă. Să recunoaştem că ea răspunde unui gust natural pentru ceremonie, unei voluptăţi reale de a crede în ficțiuni şi de a te supune lor. Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai ameţitor este al mulţimii. O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă braţul drept în sus5, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr este o mașină care flatează nu ştiu ce instinct de putere, nu știu ce senzaţie biologică.
Să nu disprețuim această voluptate. Este cu mult prea periculoasă. Un corsar de geniu, un sergent-major îndrăzneţ surprinde într-o bună zi această slăbiciune sentimentală, şuieră dintr-un ţignal, strânge în jurul lui zece mii de băieţi, îi pune să ridice braţul drept în sus… Şi face o revoluţie.
Să nu râdem de această slăbiciune naturală, dar să o suspectăm. Este o beţie de putere și o beție de supunere, care se sprijină reciproc, se excită una pe alta și merg mână în mână până la cele mai dezordonate forme de demenţă. „Demenţa de putere6 a făcut prea multe masacre în lume, și masacrele ei au fost totdeauna triste, sterpe, lăsând pe urma ceasurilor de amețeală şi voluptate un iremediabil gust de cocleală.
Am văzut adesea bărbaţi puternici, incapabili să lupte şi să reziste pentru că erau… gâdilaţi. lertaţi-mi comparația, dar am impresia că marii corsari ai istoriei, marii ei haiduci, „bunii tirani“ au procedat totdeauna prin căutarea punctelor sensibile ale mulțimii. Din momentul în care au găsit aceste puncte sensibile, din momentul în care au ştiut „unde să gâdile“ — partida era câştigată. Reacţia maselor a fost totdeauna anulată prin excitarea voluptăţilor sale simple. Corurile, marșul în cadență şi simbolurile vagi, aceste beţii psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puţin interesează. Ele sunt însă eficace, și asta e de ajuns.
Există un singur duşman care le poate sta împotrivă: spiritul critic, ….
” (sursa, cap 5)

1. E vorba de apariția mișcării comuniste, a partidului Muncitorilor și Țăranilor. Acum, după falimentul rușinos al experimentului socialist ne vine greu să credem că ideile comuniste erau văzute atunci de mulți filozofi ca progresiste, ca viitorul spre care ne îndreptăm.
2. În 1935, mișcarea comunistă în România era una obscură.
3. Zvastica nazistă.
4. Simbolurile comuniste, snopul, apoi secera și ciocanul.
5. Aluzie la naziști și legionari, la putere atunci.
6. Ce observație actuală, acum în aprilie 2022, la 2 luni de la începerea războiului din Ucraina. Oare cum se va numi acest război peste 20 de ani.


Cam aceasta a fost analiza mecanismului psihologic din spatele artei politice a seducerii mulțimilor.
Soluția propusă de Iosef Hechter este detașarea de mulțime, păstrarea individualismului, chiar voluptatea stârnită de coruri și marșuri să fie evitată pentru a nu cădea în beția psihologică, materia primă a oricărei dictaturi.
Aceeași detașare de mulțime, ieșire din staul ne-o cere și Domnul Isus atunci când ne cheamă „veniți după Mine” și când ne arată pilda scoaterii oilor din staul.
Apostolul ne cere și El; „să ieșim afară din tabără, LA EL, purtând batjocorirea Lui.
Majoritatea oamenilor folosiți de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost singuratici și neînțeleși, mai ales profeții. Acești profeți suntem îndemnați să ni-i luăm ca modele, ca pilde de suferință și de răbdare. Vocile năprasnice ale profeților nu erau coruri de majorități, ci strigăte personale, verdicte de judecători solitari. În profeți nu găsim nici mistica uniformei, nici gustul pentru ceremonie, nici voluptatea credinței în ficțiuni, nici instinctul spectacolului, nici beția puterii și supunerii, nici coruri, marșuri și alte stimulente spre excitarea beției psihologice, sau cum ar zice apostolul: „șiretenia lor în mijloacele de amăgire.” Găsim pilde și exemple, suferință și lacrimi.
Chestiunea se pune la nivel personal, cum mă văd eu pe mine? Sunt oaie a Domnului Isus, din turma Lui sau nu mă pot vedea altfel decât membru al unui staul religios? E o întrebare foarte serioasă. Domnul Isus scoate oile din staule, El n-are staule. A lui e turma, unde e El nu e nevoie de staul, „mă voi îngriji Eu însumi de oile mele” spune la Ezechiel 34. Toate staulele nu sunt ale lui. A lui e turma, cei dinafara staulelor. Ieși și tu pe urmele oilor Lui! Ieși!
Staulul e un loc murdar, plin de gunoi și fără nici un fir de iarbă verde.
Turma este păscută în pășuni verzi și adăpată la ape de odihnă.
Dar necesitatea rămânerii în afara staulelor de orice fel vine din pericolul colectivizării ideilor, al retezării extremelor în numele unei unități false care poate fi obținută doar printr-un reducționism barbar: „Cămășile negre, brune, albastre şi verzi simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-se la o culoare, la un semn, la un strigăt.
Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute şi nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe,
” perfect valabil și în sfera religiei, unde spiritul critic a murit demult sub tăvălugul doctrinelor nivelatoare.
Dar despre Spiritul critic în altă postare, cu voia lui Dumnezeu.
(partea a II-a, aici)

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s