Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

Duminică seara am „navigat” pe net pe la mai multe biserici și am ascultat câteva predici sau frânturi de predici.
La unele am stat mai mult, la altele mai puțin.
Oricum, caut să nu treacă săptămâna fără să citesc o carte-două, să ascult 2-3 predici, să dau niște telefoane și să vorbesc cu câțiva oameni pe-ndelete și cu răbdare, asta legat de relaționarea cu oamenii.
Meditam privind, (mai ales că am văzut și un botez) că orice schimbare de „religie” are nevoie de un „marker” logic: un adevăr uitat și redescoperit, o practică greșită, corectată, în general în spatele fiecărei „modificări” religioase, la întrebarea „de ce”, răspunsul este logic, un adevăr biblic, rațional, explicat, cu capitol și verset, cu argument și aplicații.
Ne botezăm pentru că în Biblie învățătura botezului este foarte clară.
Nu ne închinăm la icoane și statui pentru că la un moment dat, orice cititor, chiar superficial al Bibliei, descoperă cât de mult urăște Dumnezeu idolatria. Etc. etc.
Am dat aceste două exemple, pentru că sunt clare și pentru că aceste două practici sunt markerii (semnele care fac să se deosebească) principali ai mișcărilor evanghelice de la reformă încoace.
La aceste lucruri mă gândeam duminică când am asistat la o biserica mai mult virtuală, la o nouă repriză de aprovizionare emoțională furnizată de un vestit personaj și de grupul lui.
Nici un metru pătrat din scena filmată, nici un minuțel de filmare nu era lipsit de material pentru croit emoție.
Din croitoria asta, omul iese îmbrăcat într-o manta emoțională suficientă cât să nu se destrame până duminica viitoare.
N-aș numi nici hrană, nici hrănire „pseudo-meniul” servit cu chitara, toba și limba de lemn.
Hrană este atunci când pleci setat, cu ceva ce ți-a dat de gândit, când îți petreci săptămâna de după citind, căutând, întrebând. Hrană este atunci când cugetul primește credința în Cuvânt și caută în Cuvânt câte un „de aceea” pentru fiecare „de ce”.
Dar „bucuria (și pacea) pe care o dă credința”? O fi Cuvântul acesta ceva insipid, să nu te bucure deloc? …îmi ziceam încercând să dau și un pic de dreptate simpaticului personaj căruia, în afară de câteva derapaje doctrinare, „colegii” nu prea au ce-i reproșa. Botează enoriașii bisericii lui virtuale, furnizează emoție, nu se axează tare pe doctrină, că scade numărul de vieweri. Dar toți fac la fel.
Cam pe-aici mi-a rămas pendulând metronomul întrebărilor mele: câtă emoție și câtă logică sunt permise și cum?
Are voie emoția să deschidă ușa credinței?
Acesta a fost unul din argumentele cu mare vervă debordate de soția unui prieten profesor de teologie și pastor, cu destui ani în urmă, stând cu ei la masă în casa noastră: că emoția este un fel de portăreasă a inimii, zâmbitoare și drăgălașă, care deschide ușa smeritei credințe să intre. „Omul are nevoie de emoție” îmi ziceau, când le spuneam despre cor și formații că nu-s din Biblie, ca și crucifixele și mătăniile.
Ei ziceau (mai ales ea) că fără emoție nu se poate, „c-așa-i făcut omu'”, cere emoție. M-am gândit mult la zisa ei, la corul bisericii lor, pe care trebuiau să-l privească aprobat.
„Bucuria și pacea pe care o dă credința”, îmi arăta că este o emoție a logicii, temnicerul s-a bucurat că a crezut în Dumnezeu. Deci adevărul provoacă emoție, clar.
Dar oare emoția poate provoca adevăr?
Oare cei cărora le-a plăcut formația și muzica, vor ajunge la un adevăr doctrinar pur mai târziu?
Portăreasa asta drăgălașă numită emoție va deschide ușa doar credinței sau va deschide ușa oricui, să nu se supere?
Are discernământ portăreasa asta?
Există o logică a emoțiilor?
Am văzut mai sus că logica, argumentul, descoperirea unui adevăr provoacă, produc bucurie, deci emoție.
La urma urmei, Dumnezeu este dragoste, dragostea este un sentiment.
Înseamnă oare că Dumnezeu este emoție, că o emoție poate fi socotită înfiorare divină.
(S-a mers mai departe și emoției i-a fost asociat momentul numit „naștere din nou” și iată că emoția asta ia o formă logică, emoția este „atingerea lui Dumnezeu”. Cred că divaghez. Să mă întorc.)
Există o logică a emoțiilor?
Nu prea. Emoția este căruță, nu cal.
Calul poate trage căruța, nu invers.
Credința poate da bucurie, încrederea poate da pace, invers nu se poate.
Cam ce am văzut duminică, dar nu numai, este căruță fără cal, emoție goală, produsă de chitare și tobe, nu de întrebări și răspunsuri.
Emoție fără adevăr, fără argument.
Reprezentația de tip Cântarea României, show, fără Cuvântul crucii, fără lepădarea de sine, fără teamă, fără analiza Planului Veșnic, fără acel duh al profeților care „căutau să vadă ce vremi și ce împrejurări avea în vedere Duhul luI hristos care era în ei……”.
Oare Domnul Isus când a plâns pentru cetate, că n-a cunoscut ceasul, nu cumva a fost un înfrânt? Timp de 3 ani, cu o trupă de 12, nu reușise, nu reușiseră să fie relevanți, să se facă înțeleși.
Nu cumva pentru că n-au avut chitară, sau că n-au stăpânit mijloacele emoționale. S-au că n-au avut microbuz, în sfârșit, lectică.
Sau treaba cu negustorii din templu?! Peste 2000 de ani, cei ce-și zic urmașii Lui, i-ar fi supus zeciuielii fără scrupule.
Sau și cu Irod, câtă lipsă de tact, s-ar fi putut înțelege cu el, mulți au făcut-o după…în Numele Lui.
A lăsat scris prin apostoli ca în biserica (Adunarea) Lui să ne învățăm unii pe alții prin cântări, dar nu a prevăzut să cântăm cântări de dragul și plăcerea melodiei, cântări care să nu învețe pe nimeni nimic.
E joi. De duminică au trecut 4 zile în care am clocit postarea asta. Imediat e vineri.
Mi-a venit în minte articolul lui Octavian Goga despre Tudor Popescu, când a fost Octavian Goga la biserica Cuibul cu Barză, oare a fost emoție acolo sau logică, ia să vedem ce zice poetul, (ministrul, omul politic)?
Am căutat articolul, citez: „Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i
primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală.
” (Voi da în primul comentariu tot citatul pentru cei ce au timp.)
Analize, ritm logic, argument, convingere.
Desigur toate îmbrăcate în verva și patosul derivat din însăși trăirea bucuriei descoperirii acestor adevăruri.
Ce se întâmplă când dispare logica, planul, argumentul, adevărul, justiția, teama?
Credeți că am însăilat termeni aiurea, ca să produc și eu „emoție” la sfârșit de postare? Nicidecum.
Dacă dispare teama, dispare justiția, dispare adevărul, dispare planul, dispare logica.
Dispare calul, rămâne căruța.
Cam ăsta e creștinismul emoțional, o căruță fără cal.
N-are cum altfel și nu merge decât în jos.
Căruță?
Caravane.











One Response to Creștinism logic sau creștinism emoțional, o analiză

  1. vesteabună spune:

    Poetul Octavian Goga, în revista sa „Ţara noastră” din 13 ianuarie 1924 a publicat ca articol de fond
    „Răzvrătirea de la Cuibul cu Barză”. Din scurta lui vizită la Cuibul cu Barză, poetul a putut să înţeleagă unele lucruri pe care clericii nu puteau sau nu vroiau să le priceapă.
    „Acum doi ani, scrie Octavian Goga, cînd eram la Ministerul de Culte, mi-aduc aminte, în treacăt mi s-a atras atenţia, asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserică din Bucureşti, dintr-un cartier mai ferit. La biserica din mahalaua Cuibul cu Barză, mi se spunea că un preot cuvîntător adună lume multă, care se agită pe probleme religioase şi al cărei număr creşte necontenit. Noutatea mi se părea neobişnuită în vîrtejul acestei capitale zgomotoase şi impresiile ei m-au pus pe gînduri.”
    „Duminica viitoare, fără nici un anunţ prealabil, nu ca ministru, ci ca simplu credincios, m-axn dus la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întîia oară. Spre marea mea surpriză, din primul moment, interiorul sfîntu-lui locaş era tixit de oameni, un ciudat amestec din toate clasele. M-am strecurat cu greutate prin mulţime pînă la un colţ de strană din dreapta iconostasului, de unde desluşeam limpede pioasa adunare. Nimerisem la sfîrşit de liturghie şi din uşa altarului părintele citea binecuvîntarea. Era o figură cuvioasă de preot către 40 de ani, slab, cu barba neagră şi cu ochii strălucitori, rostea slujba rar, apăsînd cuvintele şi interpretînd rostul lor într-un sens civilizat, fără nici o notă maşinală şi fără
    cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental. O muţenie desăvîrşită stăruia împrejur şi la lumina luminărilor de ceară, prin fumul vineţiu al cădelniţei, lămuream feţe în extazul credinţei. Căzusem pe un aspect de viaţă cu totul particulară şi plină de înţeles. Nu ştiu să mai fi văzut undeva la Bucureşti un domn cu blană atît de robit de misticismul religios ca cetăţeanul din faţa mea, care avea aerul unui înalt funcţionar şi din bisericuţele de la ţară nu mai întîlni-sem obraji îmbujoraţi de verbul dumnezeiesc ca la femeile de la trei paşi de mine.
    Isprăvind slujba, preotul şi-a început predica. Dacă ţin minte, pornea de la parabola Evangheliei pe care o citise şi în cadrul ei desfăşura principii de morală creştinească. Nu era o cuvîntare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneţ, cu accente
    de ecleziast militant, cu fraza rotundă şi sonoră, răscolind în auditoriu întrebări şi pasiuni. Prins de magia cuvîntului, preotul tresărea în toată fiinţa lui, crispîndu-şi fruntea palidă de ascet, faţa-i învia ca îmbibată de un fluid nervos şi în adîncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie care îmi reaminteau pînzele lui Ribera. Mulţimea participa cu devotament la toate analizele lui, îi urmărea ritmul logic şi-i primea argumentul cu o vie agitaţie, lăsînd să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
    de convingere şi-o necontestată elaborare spirituală. Cînd s-a încheiat zbuciumata retorică ce biciuise instinctele răului şi judecase cu asprime neajunsuri de-ale societăţii noastre, slujitorul Domnului s-a retras şi printre fînduriie poporului rămas în nemişcare, un tînăr a început să împartă mici cărţulii, în care se schiţa subiectul celor din urmă şase predici. Credincioşii le-au luat cu ei, s-au răzleţit domol, vorbindu-şi încet, şi din grămadă eu m-am desfăcut pe îndelete, cu senzaţia că dincolo de zgura cotidiană mi-am revăzut o clipă sufletul, rănit de mustrări şi sfios la orice atingere, ca o mimoză bolnavă…”
    Am trăit atâtea minuni, Editura Lumina Lumii, pag 85-86 Viața și activitatea lui Tudor Popescu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: