Groapa este în livada de vișini, recenzie

Sunt cărți renumite despre holocaust, ca jurnalul Annei Frank sau Lista lui Shindler.
Renumele acestor cărți este legat fără îndoială de exploatarea turistică a unor locații fizice, cum sunt ascunzătoarea lui Anne din Amsterdam și Fabrica lui Shindler din Cracovia.
Nu mai puțin valoroase din punct de vedere al reușitei transmiterii emoțiilor și faptelor istorice sunt cu siguranță și alte cărți.
Aș aminti „Evrei, treceți Nistrul”, de Sonia Palty sau cartea doamnei Miriam Bercovici, „Jurnal de Ghetou”.
Pe lângă aceste cărți, care descriu holocaustul românesc, am mai găsit una, un jurnal excepțional de realist, scris tot acolo, în Transnistria (de fapt chiar dincolo de Bug), la fața locului, pe bucăți de hârtie stenografiate de către pictorul Arnold Dagani, deportat împreună cu soția lui Anișoara. Cartea se numește „Groapa este în livada de vișini” și descrie în mod jurnal chinurile deportării: smulgerea de acasă, convoaiele, cazările, epurările prin împușcarea celor slabi, foamea, frigul, jaful și permanenta frică. Apoi, evadarea lor reușită.
Citind-o, ca creștin cunoscător al profețiilor, mi-am amintit: „ Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. 66 Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. 67 În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’” Deuteronom 28
Socotesc că suferințele lor sunt mărturii ale pedepsei lui Dumnezeu, împliniri ale blestemelor, pentru învățarea celorlalte popoare.
Isaia explică logica pedepsei: „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.” Isaia 26:9, iar atitudinea lui Isaia față de aceste judecăți este: „Sufletul meu Te doreşte noaptea şi duhul meu Te caută înăuntrul meu” tot acolo scrie.
Faptul că aceste atrocități s-au petrecut în mijlocul Europei, printre celelalte neamuri nu este întâmplător, este pentru ca „locuitorii lumii să învețe dreptatea.”
Dau o porțiune mai lungă din jurnal și apoi voi mai comenta puțin:
„18 august 1942

În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.

Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:

– Afară cu voi!

Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:

– Afară cu voi și cu boarfele voastre!

Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.

Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.

Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.

O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.

– Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!

Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.

Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.

Ne-au urcat pe un bac…

Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la nouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.

Am fost iar încărcați în camioane.

Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.

Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…

În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.

Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.

O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.

Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…

Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:

– Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.

Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.

– Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?

Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.

După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.

Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).

Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.

Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.

Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.

Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.

– Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.

… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.

Convoiul.

Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.

Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.

M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?

M-am cutremurat…

Se înnoptează.

Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.

………………………………………………………………………..

26 mai 1943

… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.

Furăm numărați.

Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.

Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”

Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:

”… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.

În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghetoul din Berșad.

Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.

Gropile n-au nici un semn, nici un monument.

Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”

22 octombrie 1944

”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.

Groapa este în livada de vișini.”

Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

„Vânat liber”, așa spuneau despre ei înșiși deportații.
Prima carte în care am citit descrisă frica a fost Jurnalul lui Mihail Sebastian, dar el nu a fost deportat, a trăit în frică chiar în București.
Apoi aceste cărți.
Dar ce zic evreii creștini despre aceste frici?
Cei cu care am vorbit eu au ocolit cu grijă acest subiect și am înțeles de ce.
Subiectul e sensibil și poate alimenta antisemitismul creștin și l-a alimentat.
Atunci când zici că Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei, înseamnă că suferința lor este de înțeles. Iehuda patet (Iuda suferă) a scris Nae Ionescu în prefața romanului lui Mihail Sebastian „De 2000 de ani” iar Mihail a răspuns umilirii acceptând publicarea cărții cu această prefață. Nu se putea o mai mare înfrângere pentru filozoful Nae Ionescu.
Istoria l-a contrazis pe Nae.
Iată ce scrie el: „Iuda suferă. De ce?Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească, chiar dacă ar voi altfel; pentru că din momentul în care a refuzat să-l recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se și mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator, față de el însuși să-și împlinească funcțiunea care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că l-a născut pe Hristos, l-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții – noi. Iuda suferă – pentru că e Iuda.” O teorie antisemită clasică. Răspunsul Bibliei din profeți este că evreii suferă dinainte de venirea lui Mesia, ei au fost risipiți cu 600 de ani înainte, pentru că nu au ascultat de Moise și de profeți, nu doar pentru că L-au răstignit pe Domnul.
Și pentru ca gâgâiala filozofului să fie completă, acesta și-a dat cu părerea și despre sionism, deși Mihail Sebastian nu era sionist deloc:” Există totuși o acțiune prin care evreii au încercat să se smulgă soartei lor. E sionismul. Încercarea mi se pare însă cu totul confuză. Desigur, Ierusalimul rămâne polul magnetic al iudaismului. Dar un pol, aș zice, mistic. Căci urarea nostalgică „la anul la Ierusalim” nu are nimic pozitiv în ea, ci e mai degrabă unul din acele mituri despre care vorbește Sorel, în același fel mit cum mit e hiliasmul, evenimente care nu se vor întâmpla niciodată, dar care polarizează omenirea și au asupra oamenilor o înrâurire extrem de puternică, obligându-i să-și regleze viața în vederea acelor evenimente, ca și cum ele s-ar întâmpla.” A mai scris prostii Nae, tot acolo, nu le redau.
La puțini ani după ce Nae Ionescu a scris această prefață, „evenimentul care nu se va întâmpla niciodată” s-a întâmplat, evreii și-au făcut stat și apoi au cucerit Ierusalimul.
Așa că nici măcar creștinii nu amintesc suferința evreilor ca pedeapsă, pentru că ideea se amestecă cu justificarea antisemitismului și puțini pot vedea diferența.
Suferința este o constantă a tuturor oamenilor, nu doar a unei etnii.
Dar cel înțelept suferă mai mult.
Și cel ce iubește suferă mai mult.
Iar dacă iubim pe Dumnezeu și pe oameni, dacă căpătăm înțelepciunea Lui, vom suferi suferința Lui, agonia Lui.
Pentru noi toți urmează o groapă undeva, poate nu la un an după căsătorie și poate nu într-o livadă.
Și pentru cei mai mulți nu de glonțul semenului, ci de boala sau bătrânețea ce ne par normale.
Dar cauza morții e aceeași: păcatul, și nu groapa e spaima cea mare, ci învierea de după.
Fiorii care însoțesc citirea unei astfel de cărți nu trebuie să-i simțim doar empatizând cu evreii deportați peste Bug, nici cu cei deportați „doar” peste Nistru, sau cu cei ce și-au trăit fricile nedeportați, ci cu umanitatea pe de-a-ntregul.
Și eu, și tu suntem deportați în lagărul numit lume, închiși de lanțuri de pofte și nevoi, păziți de gardieni numiți opinie publică sau minciuni convenționale.
Bucuria pe care o retrăim însoțind pe Arnold și pe Anișoara în evadarea lor de la Gaisin este ca bucuria pe care ar trebui să o aibă fiecare om care evadează din lume, la „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”.
Există două viziuni despre viitor, viziuni diametral opuse, amândouă cu puternice rădăcini în trecut:
-una, cea umanistă, progresistă, evoluționistă, ce socotește trecutul ca miliarde de ani și viitorul îl „vede” indefinit cronologic, dar bine definit tehnologic, progresăm deci trăim.
-alta, cea biblică, realistă, creaționistă, morală, etică, ce socotește trecutul scurt, de 6000 de ani și viitorul și mai scurt, „neamurile se ostenesc pentru foc„.
Ca creștini, zicem că trăim în a doua, dar ne comportăm ca-n prima.
Și încă un gând.
Am meditat de câteva luni încoace la un proverb biblic: „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept
Proverbe 13:20
Cum putem umbla cu înțelepții?
Hai să-i socotim pe 3 dintre ei: Noe, Daniel și Iov.
Toți au trăit în trecut, dar faptele și vorbele lor sunt înregistrate, sunt scrise.
Cei mai mulți dintre înțelepți au trăit în trecut, au murit și au lăsat cărți. Înțelepții de astăzi, nu-i știm sau nu-s pe-aproape, tot la cărți rămânem.
Umblăm cu înțelepții citind cărțile lor.
Iar unii din cei mai înțelepți oameni au fost profeții biblici.
Profeți care au prevestit aceste urgii pe care le trăim astăzi.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: