Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți

Articol scris de Michael Iovin, fiul fratelui Mia Iovin, în ziarul Micro-Magazin, din New-York, 1987, la moartea lui Costache Ioandi

„De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizontul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet,  a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:
El mi-e steag şi El mi-e soartă,
Eu îl port. Dar El mă poartă.
Cu cât vântu-I mai semeţ,
Cu-atât steagu-I mai măreţ.
Mic şi slab stegar sunt eu
Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:
„Dacă tu ai ochi să vadă,
dacă tu ai duh să creadă,
Iată steagul! Altul nu-i.
Pleacă fruntea-n faţa Lui!
Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.
Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:
„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumul Taine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:
„Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume
ce timp de două mii de ani
a’mbogăţit o lume;
Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;
Dar noi cu ce vom merge sus?
şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.
Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme. . .”

2 Responses to Costache Ioanid, poet între creștini, creștin între poeți

  1. Rujoni Ion spune:

    Iubesc poeziile acestui mare om și nu o dată le am recitat în biserică …….În veșnicie voi avea ocazia să l cunosc ….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: