În numele unui Hristos păgân. Spovedania unei conștiințe.

În 1941, Cernăuțiul, reocupat de armata română, trăiește drama deportării celor 50000 de evrei din oraș „la Bug”. Traian Popovici, primarul de atunci al orașului Cernăuți, s-a opus din toate puterile și cu un mare chin lăuntric la acest act barbar. Salvând de la o moarte aproape sigură în jur de 20000 de evrei, a reușit parțial, iar după război și-a scris mărturia.
(Postare lungă, 42 de pagini, să aveți timp)

motto 1: „….locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.” Ezechiel 38:8

În această postare arăt cum s-a împlinit această parte din profeția care prevestea cu 2500 de ani înainte că cei care vor coloniza Israelul o vor face după „sabie”, adică după holocaustul care a ucis peste 6 milioane de evrei.
Este o profeție exactă despre zilele noastre.

motto 2: „În numele unei umanităţi, a unei civilizaţii, a unei religii prin esenţă iertătoare, în numele unui Christos păgân, un „făuritor de neam nou” şi „dăltuitor de mai bun destin” ne spurcă istoria. Cu sângele celor martirizaţi, cu sufletele celor expiaţi în chip supraomenesc, cu groaza celor scăldaţi în apele morţii, noii preoţi ai acestei religii sălbatice au scris pagina de ruşine apocaliptică în psaltirea neamului românesc.” Traian Popovici

Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941

(un documentar Youtube și mai multe fotografii la sfârșitul articolului)

 „SPOVEDANIA 

Traian Popovici 

Cuvânt înainte 

La răscrucile istoriei sale un popor nu-şi are încredinţate totdeauna destinele sale în mâinile celor chemaţi. Evenimentele în prăvălirea lor surprind deseori tocmai pe cei nepregătiţi în fruntea treburilor obşteşti. 

Trăirea măsurilor de guvernare, care angajează în desfăşurare grăbită însăşi răspunderea întregului neam, nu lasă factorilor de conducere, autori ai acestor măsuri, nici agenţilor executori chemaţi a le duce la îndeplinire, răgazul de meditare asupra consecinţelor ce pot să nască din ele. 

Şi unii şi alţii se lasă furaţi de vâltoarea a ceea ce au dezlănţuit, cârmă având numai instinctul brutal, care ucide virtutea în om. 

Numai o cultură profundă, o adâncă cunoaştere a sufletului colectivităţii în fruntea căreia ai fost adus de împrejurări, de cele mai multe ori independent de voinţa ta şi, în sfârşit, respectul ce trebuie să porţi tradiţiei acestei colectivităţi, crează suportul moral al faptelor cu care te încumeţi să conduci un popor şi să-i scrii istoria. 

Incontestabil că măsura deportării evreilor în Transnistria a fost şi rămâne un act necugetat de conducătorul statului, mareşalul Antonescu, un act neomenos, brutal şi sălbatic, care a zguduit adânc fiinţa neamului nostru, un act care a dezlănţuit cele mai urâte instincte în om: ura şi lăcomia. Deportarea cu întreg cortegiul ei de suferinţe pentru proscrişi, cu îngenuncherea sentimentelor de omenie, de milă, de echitate, cu abrutizarea întregului aparat de militari şi funcţionari ordonaţi cu executarea lui ne-a coborât în respectul popoarelor civilizate şi ne-a înfierat în istorie cu dangaua barbarismului. 

Abstagând de la greutăţile ce ne-au fost create pe tărâmul vieţii internaţionale, vom trebui să încercăm în intern multiple greutăţi pentru repararea nedreptăţilor comise. 

Iată cum un popor întreg este chemat la răspundere pentru actele nesăbuite ale regimului sau de dictatură. 

Încătuşat în lanţurile terorii, ameninţat cu lagărul şi curţile marţiale, ostracizat în actele lui sporadice de revoltă, neamul nostru a privit cu suflet pângărit, cu inimă sugrumată de durere, la desmăţul orgiei de ură, pradă în îmbogăţire. 

Brutele urcau treptele ascensiunii lor fantastice; nevinovaţii coborau de ruşine capul în cenuşe. A fi neîndurat era un merit; a fi samaritan era o înjosire. A protesta, a căuta să deschizi minţile celor întunecaţi de nebunie, însemna a te expune dispreţului public şi prigoanei celor tari. 

Şi totuşi neamul românesc în profunzimile lui era şi este nevinovat de ceea ce s-a comis în numele lui. 

Nicăieri în istoria lui nu se întâlnesc atari evadări din omenia lui tradiţională, din bunătatea lui proverbială, din sufletul lui mărinimos, din inima lui caldă. 

Chiar cei martirizaţi trebuie să recunoască că în lunga lor convieţuire alături de noi au trăit până la eclipsa morală din 1940-1944 în bună înţelegere şi aş putea spune înfrăţire cu noi. 

Deportarea evreilor odată consumată, consecinţele ei limpezi în istorie, rănile ei încă deschise, durerea şi mâhnirea rămasă ca drojdie amară în potirul de suferinţă, ruşinea împurpurându-ne obrajii, să avem cel puţin curajul să descifrăm cronologic succedarea împrejurărilor care au cohstituit „actul de guvernământ”, evacuarea evreilor. Să contribuim singuri la documentarea acelor pagini de istorie contemporană, pentru care răspundem, pentru ca din ea să se vadă că nu poate fi făcut vinovat un neam întreg de măsura dementă a unui improvizat conducător de naţiune şi că s-au găsit şi exemplare cari au avut îndrăzneală de împotrivire făţişă, în faţa nebuniei dezlănţuite de oficialitatea regimului Antonescu. 

Contribuţia noastră la documentarea acestui act o socot imperios necesară, convins fiind că nici conducerea actualului regim, chemat să tragă la răspundere pe cei vinovaţi, nu cunoaşte «amănuntele prin care s-a tradus în fapt hotărârea mareşalului „dezrobitor” de a trimite în robie şi la moarte o parte din populaţia ţării, care nu avea decât altă vină decât, ca prin hazardul vieţii, de a se fi născut evreu. 

Întrucât în acele vremuri de prigoană rasială, cari au zămislit deportarea, deţineam răspunderea de a fi primarul Municipiului Cernăuţi şi întrucât prin zarul fatalităţii fusesem chemat să fiu, nu simplu spectator, dar, factor care să împiedice – pe cât 1-au ajutat puterile – roata tragediei evreieşti, socot de a mea datorie să fac în paginile ce urmează mărturisirile oficiale cu privire la deportările din Cernăuţi şi Bucovina. 

Spovedania aceasta în faţa întregului meu neam nu este pornită din voinţa de a acuza, pe cei cari îi acuză faptele lor, nici de a reliefa o atitudine, pentru care am fost ostracizat prin trei ani şi pe urma căreia am suferit îngenunchieri. Ea este spovedania unei conştiinţe, care în tragedia umană ce a trăit-o, a făcut tot ce i-a fost cu putinţă să zăgăzuiască furia, să îmblânzească pe cel sălbatic, să încurajeze pe cel înfricoşat, să mângâie pe cel disperat şi să toarne nădejde în cel plecat în surghiun. 

Ştiu că ea va durea pe mulţi, dar va mângâia pe mai mulţi, pe toţi anonimii cari au văzut, au gândit, au simţit şi au crezut ca mine. Nu toţi au fost miruiţi de soartă cu voinţa de a înfrunta, dar şi ei şi-au avut partea lor mare de contribuţie de a mă încuraja, de a-mi arăta că sunt în vederile şi simţirile lor de a mă aproba în lupta mea. 

În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. 

E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută. 

Viitorimea mă va judeca, dacă am făcut rău sau bine, cu aceasta a mea spovadă. 

Primariatul 

Era nouă. 

Actul de la 28 iunie 1940 m-a statornicit la Bucureşti, unde îmi aveam de altfel şi îndeletnicirile mele profesionale şi publice. Aici am fost martor la toate etapele cari au dărâmat o dictatură şi au înscăunat una nouă. 

Regele Carol al II-lea trebuia să tragă consecinţele politicii sale nefaste de siluire a voinţei naţionale, de inaugurare a uriei dictaturi personale în imitarea sistemelor pe atunci la modă în centrul Europei, care a atras după sine amputarea hotarelor noastre şi prăbuşirea sufletească a neamului. 

Am curajul să mărturisesc că pe atunci credeam, ca mulţi alţii din această ţară, că generalul Antonescu, în jurul căruia se crease legenda omului de mână tare, energic, cinstit şi bine intenţionat, ar putea să ducă vracul unei ţări avariate înspre limanuri de salvare. Personal nu-l cunoşteam nici măcar din vedere. Când însă zvonul Capitalei şi ziarele de adulaţie ni-1 arată în cămaşa verde pe tribunele legionare, când s-au deschis zăgazurile unei legiferări de deposedare de bunuri, de eliminare din compartimentele economice, de oprimare, toate având ca substrat pornirea bolnavă a celor cu cari voia să guverneze, mi-am dat seama că omul a pornit cu piciorul stâng pe drumul de primenire morală ce voia să inaugureze. 

Prin el s-a poticnit întreaga demnitate a neamului în faţa inculturii, a grosolăniei şi a sălbăticiei. 

Două momente m-au impresionat dureros. Să admiţi ca forul cel mai înalt al magistraturii, înalta Curte de Casaţie, să urmeze în pelerinaj de mare solemnitate carele funebre cu oasele pritocite ale unor condamnaţi pentru crima de asasinat, să înregistrezi fără protest 

La 30 noiembrie 1940 a avut loc reînhumarea corpului neînsufleţit al lui C.Z. Codreanu şi a altor legionari executaţi în noiembrie 1938 din ordinul regelui Carol al II-lea. 

asasinarea lui Nicolae Iorga lăsând să fie înmormântat aproape în taină şi fără să-i aducă – nu omului politic, dar geniului care a fost – omagiul Naţiunii, aceste două momente l-au reliefat dintr-odată pe nou improvizatul Mareşal, în lumină apocaliptică şi am întrezărit urgia ce va sa vină peste noi, din atitudinea acestui Conducător. 

Trebuie să admit, singurul act – pornit însă din instinctul de autoconservare şi legitimă apărare – a fost înăbuşirea rebeliunii, care n-a fost dusă însă până la capăt şi asupra căreia Mareşalul a pus vălul iertării şi apoi al graţierii. Fără să-i ştirbesc meritul atitudinii ce a avut-o, reclam înăbuşirea acestei rebeliuni pentru ţăranul-soldat, care, călăuzit de instinctul sănătos al colectivităţii lui, s-a ridicat la onoarea nepieritoare de a fî salvat atunci ţara de la pierzanie. 

Cu aceste constatări îngrijorătoare pentru făgaşul pe care a fost îndrumată de Antonescu ţara, m-am resemnat într-o austeră izolare în Capitala care se dăruia noului regim. 

Din această izolare am fost trezit la 22 iunie [1941] când Mareşalul ordonase trecerea Prutului şi pornise în cruciadă. 

Câteva zile de la declanşarea războiului, am fost chemat telefonic la Ministerul Afacerilor Interne, unde, la secretariatul general, mi s-a comunicat că sunt luat în vedere a fi trimis în Bucovina, cu calitatea de primar al Municipiului Cernăuţi. La nedumerirea mea cum s-a ajuns la această alegere în persoana mea, mi s-a spus că dl. Ministru de Interne în urma referinţelor culese, s-ar fi oprit asupra persoanei mele, din tabloul celor ce i-au fost propuşi. 

Pentru considerente de atenţie faţă de fostul comisar al refugiaţilor din Bucovina şi Basarabia, al cărui comisariat fusese desfiinţat, s-a revenit trei zile mai târziu, de la această idee, fiind numit primar dl. dr. Octavian Lupu, şeful serviciului sanitar al Municipiului Cernăuţi, eu urmând a fi numit prim-ajutor de primar. La încercarea mea dea refuza această calitate, mi s-a atras atenţia că acest refuz ar putea fi privit ca o sabotare din partea mea şi că dl. Ministru îmi ordonă să plec să-mi iau serviciul în primire. Sfătuit de prieteni şi pentru prestigiul bucovinean, am acceptat răspunderea de ajutor de primar. 

Astfel an ajuns să fac parte din statul major al aparatului de funcţionari, îndreptaţi înspre Cernăuţi, cu un tren special, în seara zilei de 8 iulie [1941]. 

Guvernământul 

În drum, luând contact cu puzderia de directori generali, consilieri, secretari, avocaţi din contencioasele ministerelor, am descifrat aberaţia creării unui guvernământ, în care noii proconsuli îşi aveau, din birourile ministerelor, conturate gravele lor personalităţi. Se numeau nu mai puţin decât „consilieri de stat”, cu rang şi atribuţiuni de miniştri. Cu ei, trepăduşii lor, în ranguri de directori de cabinet, secretari etc. 

Eram nedumerit cine va fi guvernatorul Bucovinei, care în această gamă trebuia să aibă rolul de prim-ministru sau vicerege. 

Pe doi îi aveam cu noi, pe generalul Voiculescu, guvernatorul de mai târziu al Basarabiei şi pe Gheorghe Alexeanu al Transnistriei, iară la Cernăuţi ne aştepta colonelul Rioşanu, omul de încredere şi prieten al Mareşalului. Şansele vorbeau pentru fiecare din ei. Alexeanu, profesor la Universitatea din Cernăuţi şi fost rezident regal al Bucovinei, generalul Voiculescu, general superior în grad colonelului Rioşanu. Rioşanu intimul Conducătorului. 

Trei săbii într-o teacă nu se putea. Care va fi sabia ce va străfulgera în întunericul „conştiinţei adormite” în Ţara fagilor? 

La Cernăuţi trebuia dezlegată această problemă. Cu ce sentimente şi cum s-au privit în faţă cei trei guvernatori, nu ştiu. Nu făceam parte diu anturajul nici unuia. Din ordinul primarului meu, care era dublat şi de răspunderea unui consilier de stat la sănătatea publică, am intrat în exercitarea atribuţiunilor, mie deferite, după bunul său plac. 

Cred că am avut vreo trei zile, doi guvernatori, cari cu de la sine putere îşi luau rolul în serios: generalul Voiculescu şi Alexeanu. Mai mândru de sine, mai demn se comporta decedatul Rioşanu. 

Enigma a fost dezlegată, în urma unei hotărâte convorbiri telefonice dintre Rioşanu şi Mareşal, care se găsea la Cartierul său general din Tiraspol, în favoarea lui Rioşanu, care, din ordinul Mareşalului, a rămas ca împuternicit al său în fruntea guvernământului Bucovina. 

Discret a plecat Alexeanu cu ai săi, mai puţin discret generalul Voiculescu, care şi-a luat, ca amintire, din Cernăuţi, două camioane cu covoare persane. Clarificată fiind problema guvernatorului, lucrurile au intrat, pe încetul, în normal. 

S-a deschis însă un alt conflict, între centru şi guvernământ, pe chestia legalităţii acestui din urmă. Centrul, nevoind să facă la Cernăuţi pepinieră de miniştri, subsecretari sau consilieri de stat, şi-a rechemat parte din înalţii lui funcţionari, tăind aripile celor înfumuraţi, guvernământul aruncând peste bord încărcătura prea grea de funcţionărime, care cu tirade mari căuta procopseala ieftină. Centrul, nevoind să cedeze din drepturile şi autoritatea lui, neluând act de independenţa guvernământului, guvernatorul nevoind să accepte ordinele centrului. Şi acest conflict a fost lichidat – cel puţin oficial – prin intervenţia Mareşalului în favoarea guvernământului. Mareşalul a găsit formula de a pune în practică şi de a experimenta o nouă reformă administrativă – care n-a mai venit – să ia asupra sa conducerea provinciei, exercitând-o prin delegaţie, în persoana guvernatorului. 

În această ambianţă de concepţii de guvernare, se reflectă viaţa administrativă a Bucovinei, mai întâi de nord apoi înglobată întreagă cu judeţele ei din sud, cu Hotinul şi Dorohoiul. 

În această tensiune dintre cele două tendinţe intervine numirea mea ca primar. Pentru considerente cari îmi sunt străine, guvernatorul Rioşanu retrage la finele lui iulie Delegaţia de primar d-lui dr. Lupu, care rămâne numai director la Sănătatea publică, şi numeşte primar, pe colonelul de Jandarmi, Brăescu. 

Demiterea din primariat a d-lui Lupu Octavian cu o uzanţă puţin cunoscuta – D-sa era plecat din localitate, cred la Timişoara – şi numirea d-lui colonel Brăescu, ambele cu de la sine putere şi peste capul Ministerului de Interne, adânceşte, la acea epocă, conflictul dintre minister şi guvernator. 

În realitate, conduceam eu Primăria în calitatea mea de vice-primar, liber rămânând dl. Lupu Octavian în peregrinările sale prin ţară şi dl. colonel Brăescu în a-şi descurca numirea. 

În ziua de l august sunt chemat la guvernământ unde guvernatorul, pentru a şterge urmele numirii colonelului Brăescu (D-sa a funcţionat numai două zile), îmi dă, ca expedient de urgenţă, delegaţie mie. 

Pentru a evada din conflict cu ministrul şi pentru a-şi păstra autoritatea, Rioşanu solicită telegrafic confirmarea numirii mele Mareşalului, la Cartierul general al acestuia, care confirmare nu întârzie a sosi câteva zile mai târziu, Rioşanu justificând astfel considerentele alegerii mele şi învestind numirea mea cu suprema voinţă în stat. Conflictul în jurul primarului de Cernăuţi este astfel definitiv închis. 

Cu ziua de l august începe zbuciumul meu în scaunul de răspundere ce l-am deţinut, pe care nu l-am solicitat şi în care am fost aruncat de împrejurări. 

Momentul eroic cum îl cunoaşte antichitatea mă aşează dintr-o dată în miezul vieţii publice a municipiului, în laboratorul de experienţe al ideologiei rasiale, determinându-mi faptele şi controlându-mi conştiinţa. 

Preludiu la deportare 

Dacă crearea guvernământului în lumina reîntregirii patrimoniului era o aberaţie, constituind ea recunoaşterea unui provizorat, atunci şi mai bizară apare înfiinţarea cabinetului militar pe lângă acest guvernământ. 

Guvernământul creat numai pentru cele două provincii putea fi socotit cel mult ca un început de descentralizare administrativă, pe care o nouă reformă ar fi preconizat-o; în nici un caz el nu se încadra în sistemul rezervat pentru majoritatea covârşitoare a regatului. 

Măsura prin care evreii din Moldova, Basarabia şi Bucovina au fost obligaţi să poarte semnul distinctiv a fost aprobată de Preşedinţia Consiliului de Miniştri la 5 august 1941, fiind transmisă către Armatele a 3-a şi a 4-a prin Ordinul Marelui Cartier General nr. 3303 din 7 august 1941 (Arh. S.R.I; dosar 40 010, vol. 114, fila 202). 

N-am înţeles niciodată care a fost rostul cabinetului utilitar pe lângă un guvernământ de esenţă pur civilă, în totalitatea administrării lui. Mai cu seamă când provincia avea un comandament militar exercitat de comandantul celei mai înalte autorităţi militare, de generalul comandant al diviziei. În lipsa acestui comandant, care era în fruntea unităţii sale pe front, s-a creat în mod interimar un comandament ad-hoc al Bucovinei de Nord, sub comanda unui general, ajutat de un întreg stat major şi în subordinele căruia stăteau părţile sedentare ale unităţilor reîntoarse în garnizoană. Mai era la dispoziţia puterii administrative şi inspectoratul regional de jandarmi. 

Credinţa mea este că acest cabinet militar legitima prezenţa pe lângă persoana guvernatorului a maiorului de pe atunci Stelian Marinescu, fost şef de cabinet al fostului Ministru de Interne, general Petrpvicescu. 

Cu un cuvânt, cabinetul militar a luat fiinţă de îndată, asumându-şi întreaga conducere a guvernământului, în atribuţiile lui intrau exclusiv măsurile de mână forte, ca ordonanţe, ucazuri, dispoziţii cu caracter restrictiv dar în special chestiunile în funcţie de regimul aplicat evreilor. 

Toate măsurile luate împotriva evreilor erau dospite, plămădite şi frământate în cabinetul militar. Dacă iniţiativa, concepţiile, sugestiile veneau din capul autoritar al guvernatorului sau aparţineau inspiraţiei directorului de cabinet, scapă cunoştinţei mele. Traducerea în fapt, executarea pe teren, elanul şi excesul de zel aparţinea fără îndoială acestuia din urmă. 

Primăria nu a avut contact cu acest cabinet militar. Primarul n-a fost nici întrebat, nici consultat în nici o chestiune, nici evreiască, nici de altă natură. 

Primarul era surprins de toate măsurile restrictive întocmai ca şi cei interesaţi. 

Într-o unică ipostază avea conducerea primăriei contact cu cabinetul militar şi anume de a lua act, “din ordin”, de măsura luată de guvernământ, de a se conforma şi ea la paza întocmai a dispoziţiunilor date şi de a încasa repetatele avertismente tot „din ordin”, că este indulgentă, tolerantă şi că sabotează voit sau inconştient opera de curăţire de elementele indezirabile în viaţa municipiului. Cu vremea tonul acesta a devenit tot mai agresiv şi mai jignitor pentru a culmina în acuzaţiuni „confidenţiale” că această conducere este “jidovită”. 

Dar să las să vorbească faptele. 

Sub guvernarea lui Al. Rioşanu s-au luat mai multe măsuri împotriva evreilor, aceea de a purta semnul galben „steaua lui David”, măsură importată din Bacău, unde un prefect habotnic în a se distinge de evrei o luase cu străşnicie, interzicerea de a face comerţ, interzicerea deplasării lor în provincie şi ţară şi predarea valutei. Sancţiune: lagărul. 

Dacă aceste măsuri, cari i-au clasat pe evrei de paria ai societăţii omeneşti, au pornit din gândul guvernatorului sau dacă au fost impuse, nu ştiu. Oricum, măsura în sine a deschis tuturor derbedeilor posibilitatea de a-şi bate joc de ei şi a împins pe mulţi la a se deda la acte de brutalitate. A dezlănţuit dreptul celui mai tare de a lovi în cel mai slab. 

Pe atunci încă nu puteam să spun nici un cuvânt, întrucât purtătorul demnităţii municipiului era dl. dr. Octavian Lupu-Strejac, un mult mai bun român ca mine. 

Personal am putut să iau atitudine, abia de la înscăunarea mea la Primărie, ca “Primar General”, cum mă numea ironic cabinetul militar. 

Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său. 

Intenţia de a „studia” experienţa acestor ghetouri Traian Popovici a făcut-o publică în interviul acordat ziarului Bucovina din 27 august 1941. 

Rioşanu mi-a declarat verbal: “recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul”. Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului. Urma să plece în Germania o comisiune prezidată de mine sau alt înalt funcţionar al primăriei, pentru ca la faţa locului, la Lublin, la Cracovia, la Frankfurt pe Main, să studieze organizarea ghetourilor

Abstagând de faptul că în acea epocă mie nu-mi ardea de excursii pe la ghetourile din Germania şi că între timp suferinţa guvernatorului se agravase, problema înfiinţării ghetoului la Cernăuţi a rămas la proiectul de studiere. De altfel – în afară de răstimpul de la 11 octombrie şi până la 15 noiembrie, când ghetoul a constituit mijloc în procedura de deportare – la Cernăuţi nu a luat fiinţă ghetoul, nici sub mine, nici după mine. 

I-am atras atenţia asupra greutăţilor ce nasc din purtarea semnului de către evrei pentru starea de drept şi siguranţa publică, dând aceasta, drojdiei inculte ce invadase Cernăuţii, mereu prilej de insultă primejdioasă pentru coborârea prestigiului autorităţii, chemată a veghea la paza siguranţei individuale. Am arătat clar dezmăţul moral şi anarhic care va cuceri strada şi păturile uşor de asmuţit. Am rămas cu promisiunea că, după ce va fi frântă aroganţa evreilor, va reveni singur mai târziu. 

Sub Rioşanu, lagărul ca mijloc de sancţiune a rămas mai mult teoretic. Lucrurile se schimbă radical după moartea lui, prilejuită în urma unei operaţiuni nereuşite la 30 august 1941. Cum ar fi evoluat tratamentul evreilor daca ar fi rămas în viaţă, e mare întrebare. Cred că ar fi fost mult mai uman, la bunătatea de suflet care îl caracteriza. Rămâne o încercare ruşinoasă atentatul asupra memoriei lui, când se voia a-l face culpabil de cele câteva autorizaţiuni date de el unor evrei din Cernăuţi spre a le înlesni evadarea din iadul ce se pregătea. 

Încă în timpul suferinţei lui Rioşanu, pentru a nu rămânea guvernământul numai pe seama directorului de cabinet – secretarul general al guvernământului fusese izolat numai în lucrările pur administrative – este trimis la Cernăuţi ca locţiitor de împuternicit al conducătorului generalul Corneliu Calotescu. Fost secretar general al Ministerului de război, colaborator al Mareşalului, originar din Argeş şi chiar din acelaşi oraş Piteşti ca şi Mareşalul şi ca şi Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri. 

Generalul Calotescu oferea toate garanţiile că lucrările vor merge strună în Bucovina. 

Nu aflasem de prezenţa sa în Cernăuţi şi nici nu m-am prezentat Domniei Sale în audienţa de rigoare. Simplu, nu fusesem pus în cunoştinţă. Intru intenţionat în amănunte, pentru că din acest fapt se pregătea, în culisele cabinetului, pe placul căruia nu fusesem nicicând, punerea mea în conflict cu prezumtivul guvernator. Am fost chemat abia a doua sau a treia zi, când întreaga funcţionărime şi celelalte autorităţi urmau să-i fie prezentate. Împiedicat de vizita unor înalţi demnitari străini la primărie şi Mitropolie, am lipsit şi de la această formalitate. 

Nu ascund impresia ce mi-a făcut-o când 1-am cunoscut. A fost foarte atent cu mine, m-a ascultat în expunerile mele, le-a îmbrăţişat în totul. Am plecat din cabinetul său cu convingerea că generalul este bine intenţionat şi că voi putea lucra cu el în bună prietenie. La plecare mi-a spus textual: „Domnule Popovici, colaborarea dintre noi să fie întemeiată pe încredere reciprocă şi pe cinste. Să nu ne fie ruşine a ne uita unul în ochii celuilalt, pentru faptele noastre”. 

Întrucât posed limba germană, eram invitat mereu de general pentru a fi faţă la conferinţele şi convorbirile ce le avea cu diferiţi demnitari ai Reichului, cari erau în trecere prin Cernăuţi, eu îndeplinind deseori funcţiunea de translator. În această ambianţă începe contactul meu cu generalul Calotescu. 

Prima tulburare în acest raport nu întârzie însă. Dădusem unui coleg al meu, directorul ziarului Bucovina, un interviu cu privire la „nevoile şi realităţile municipiului” în care, cu temperamentul ce mă caracterizează, arătam greutăţile în cari mă zbăteam, şi criticam singur anomaliile ce cream prin acordarea de locuinţe în rezolvarea miilor de cereri cari îmi sufocau activitatea cealaltă. Admit că era straniu ca un primar – oricât de sincer ar fi – să-şi facă autocritica activităţii sale. Această autocritică îşi avea tâlcul ei in invadarea Cernăuţilor de un enorm val de existenţe suspecte venite să-şi caute căpătuiala în oraşul ce urma să fie românizat. Primul venit avea pretenţii de locuinţă numai la centru şi la mobilier luxos. Remarc că refugiaţii nu se întorseseră. Opreliştea de a reveni la căminurile lor îşi avea poate explicaţia în tendinţa de a schimba din temelie fizionomia „regională” a Bucovinei. 

Acest interviu, cu toate că nu privea activitatea guvernământului, a avut darul să irite, poate nu atât pe guvernator, cât cabinetul militar care îmi spiona fiece pas. Am dat generalului explicaţiile personal, atrăgându-i atenţia asupra greutăţilor ce le crează aceşti noi veniţi, cu solicitările lor nesăbuite şi cu atitudinea lor provocatoare, în a ne da lecţie de românism. 

Îmi rezerv durerea de a închina un capitol aparte acestor improvizaţi colonizatori, cari au creat în Bucovina o ambianţă foarte grea pentru guvernarea ei. 

Dar să mă întorc la subiect. 

După moartea guvernatorului Rioşanu şi învestirea generalului Calotescu la guvernământul Bucovinei, problema evreiască trece pe primul plan al activităţii cabinetului militar. 

Se succed măsurile restrictive împotriva evreilor, într-un ritm de cascadă. 

Interzicerea exercitării profesiunii – medicii evrei având dreptul numai la consultarea pacienţilor coreligionari – închiderea accesului pentru copii şi tineretul evreu la şcolile publice şi interzicerea funcţionării serviciului divin chiar şi la sărbătorile lor cele mai mari. Interzicerea la ghişeele publice (bănci şi poştă) de a plăti evreilor sumele trimise ca ajutoare familiale sau derivând ele din plăţi comerciale ce li se cuveneau. Predarea devizelor sub pedeapsă de moarte, de aparate de radio, maşini etc. Scoaterea forţată la muncă chiar şi a intelectualilor pe străzi, pieţe publice, localuri, cazărmi etc., fără drept la vreo remuneraţie. 

Rechiziţionarea de mână specializată în industrii şi alte întreprinderi ale statului sau particulare, cu plata unei sume minimale, din cari mai trebuiau să cedeze 30% serviciului de românizare. Eliminarea din dreptul la cartelă, plata oficial dublată la pâine. Interzicerea accesului în pieţele de aprovizionare. Limitarea circulaţiei la numai trei ore pe zi între 10-13. Şi câte alte îngenuncheri, de cari nu-mi amintesc. 

Internarea în lagăr nu mai este măsură represivă pentru cea mai mică abatere, dar ajunge sistem organizat draconic. Lagărul şi Curtea Marţială în plină activitate. Evreimea era îngrozită iar românii de bine rămâneau uluiţi în faţa acestei cascade de prigoană. După principiul exempla trahunt, încep şi alţi capi de autorităţi în toate compartimentele publice a se lua la întrecere cu guvernământul. 

Întreaga gamă de împilări, este urcată şi coborâtă sadic până la măsura degradatoare nu de naţie, dar de umanitate, eliminarea evreilor din spital şi sanatorii. Culmea o constituie eliminarea din Casa de alienaţi a nebunilor, chiar şi celor furioşi, şi cazarea lor într-o promiscuitate, într-un hal de murdărie de nedescris şi într-o îngrozitoare sărăcie. Îndobitocirea acestor nenorociţi era demnă de pana lui Dante. O psihoză de nebunie cucereşte creierul atâtor factori de răspundere, le deformează mentalitatea şi îi face complici la ruşinea înscrisă de nişte inconştienţi în istoria neamului nostru. 

E straniu cum de evreii au rezistat tuturor acestor şicane, urmăriri şi împilări. Nici o răbufnire de revoltă, nici o împotrivire, nici un act cu caracter de sabotare, nici un murmur, într-o resemnare în soarta lor milenară, într-o dăruire mistică tragediei, îşi purtau ca nişte umbre fugărite de furii destinul lor. În cari rezidii umane îşi are refugiu suferinţa, va rămâne pururi o enigmă. 

O singură oază în Cernăuţi unde cetăţeanul evreu poate să-şi plângă durerea, unde i se respecta dreptul la petiţiune, unde i se recunoaşte chinul foamei, dreptul la pâine şi la viaţă, unde i se plăteşte regulat pensia, unde i se dă posibilitatea de muzică, unde i se dau ajutoare minime, unde nu este brutalizat şi unde i se respectă suferinţa: este primăria municipiului. Ca şi în templele antice, porţile îi stau deschise fiecăruia, pentru a se refugia de prigoană, pentru a-şi odihni sufletul martirizat, pentru a bea nădejde şi încurajare. Primarul le-a plătit cu vârf şi îndesat toate aceste evadări din sălbăticia contemporană. 

În ziarul „Bucovina”, intrat pe mâna directorului propagandei şi care era oficiosul guvernământului, se strecurau ironii maliţioase la adresa mea. Populaţia evreiască era numită, în derâdere, „Poporul lui Traian”. 

Atitudinea mea era alimentată nu numai de o concepţie etică, dar ea îmi era dictată de conştiinţa că în acest fanal de patimă, nu am voie să fiu mistuit şi că numai astfel voi crea suportul moral în care se va oglindi cândva poate iertarea unora, sigur însă nevinovăţia majorităţii neamului meu. 

Nu pentru mine reclam onoarea de a fi fost om. O reclam pentru întreg aparatul funcţionăresc al primăriei, care mi-a împărtăşit simţirile şi care, sub conducerea mea, nu s-a pretat la nici un act de josnicie şi s-a dovedit a avea suflet. 

Rămâne unic faptul că sub primariatul meu, serviciul financiar nu a evacuat pentru neplata chiriei pe nici un evreu şi ă plătit funcţionarilor săi regulat pensia, sfidând ordinele guvernământului. Că după mine a fost altfel nu mă priveşte. 

Explicabil că această atitudine a mea nu era de natură a consolida raportul meu cu guvernatorul, care se înstrăina mereu de mine, fără a avea curajul a provoca deznodământul. Nu odată, văzându-i atitudinea rezervată, după discuţii în cari căutam a-l determina să mai potolească zelul cabinetului militar, i-am pus la dispoziţie situaţiunea mea de primar pentru a nu-i crea greutăţi, dar generalul evita hotărârea, pentru a-mi spune odată ritos: „lasă-mă domnule cu demisiile d-tale, recunosc că munceşti, mă tem chiar să nu-ţi fie odată prea mult şi să nu pleci; nici nu aş avea omul cu care să te înlocuiesc”. Şi totuşi, de câte ori nu eram hotărât să plec, dar m-au reţinut nenorociţii a căror nădejde mai eram, m-au reţinut bucovinenii al căror singur exponent eram în treburile publice. Bun, rău, dar eram. 

În această atmosferă de tensiune surdă între guvernământ şi primărie se îngrămădesc norii primejdiei asupra evreilor din Cernăuţi. Faţă de mine nici un cuvânt, nici o aluzie de ceea ce se pune la cale. 

Dar din culisele cabinetului militar se strecurau în şoaptă zvonuri cari de cari mai alarmante. Interesant cum evreii care erau cel mai bine informaţi şi îngrijoraţi cerşeau de la mine salvare. Disperaţi, îşi ancorau nădejdile în curajul meu civic, crezând în minunea salvării. Cred că instinctul le prevestea primejdia. 

În una din zilele lui septembrie, cred 29, am fost chemat la guvernământ la o conferinţă privind din nou ghetoul. Aici, în cabinetul guvernatorului, erau de faţă între alţii şi reprezentanţii Serviciului de siguranţă, între cari şi un emisar al Siguranţei generale în persoana unui domn Stănescu, consilier de curte de apel, în uniformă de locotenent, subdirectorul de mai târziu al siguranţei generale. 

Guvernatorul mi-a cerut să-i fac o propunere concretă, de felul cum primăria înţelege rezolvarea ghetoului. Am expus pe larg specificul evreilor din Bucovina, cultura lor, contribuţia lor la ridicarea oraşului sub regimul austriac, aportul lor în domeniul comerţului, industriei, meseriilor, al medicinii, al artelor şi al magistraturii, precum şi în câmpul altor îndeletniciri intelectuale. Am relevat în special contribuţia lor sub regimul românesc şi voinţa lor de asimilare, am disecat curentele vieţii lor politice, evidenţiind colaborarea lor tipică cu partidele de guvernare Cu un cuvânt, am analizat întreaga lor valoare, în lumina calităţilor ca şi a defectelor lor. 

În concluzie, eram împotriva ghetoului. Temându-mă însă de mai rău – eram conştient că sunt în minoritate cu vederile mele – am făcut oarecari concesii. Am fost solicitat de guvernator a-i înainta un proiect de gheto aşa cum l-aş accepta ca primar al Municipiului. Informat fiind că şi germanii împing, prin consulenţii de la legaţiune, la soluţionarea grabnică a înfiinţării ghetoului şi cum într-o conferinţă anterioară luasem act de sistemul pe care am făcut retruşări tuturor sugestiilor cari alimentau pe această cale guvernământul şi am alcătuit un proiect pe care îl preconizau ei ca rezumat al discuţiunilor purtate, l-am înaintat încă în acea seară guvernatorului. Trebuia să plece cu el şi probabil şi cu altele la Bucureşti, pentru a le supune, 

Consilier german, detaşat de guvernul celui de-al III-lea Reich în România, în primăvara anului 1941; a fost specialist în probleme de evacuări şi colonizări de populaţii. 

spre examinare, mareşalului. Eram încredinţat că va fi acceptat proiectul meu, mai ales că de la consulentul guvernământului în persoana unui ministru Pflaumer, aflasem că Mareşalul ar fi dispus la îndulcirea sistemului de gheto preconizat la Cernăuţi. Credeam că, soluţionată fiind problema ghetoului, care obseda oficialitatea şi o cerea strada, se va încheia capitolul măsurilor luate împotriva evreilor. La o deportare masivă a lor, nici prin gând nu-mi trecea. 

Zece zile de linişte au premers dezlănţuirii furtunii. 

Deportarea 

Evacuarea evreilor, cum ea a fost numită de oficialitate, eu o numesc deportare. Să ne înţelegem. Evacuarea, de la „vacuum”, înseamnă ridicarea, în masă sau parţială, a populaţiunii unei părţi de ţară sau a unei localităţi, primejduită de operaţiuni militare, de sinistre ca foc şi apă, de epidemii şi alte cauze fortuite. Evacuarea înseamnă punerea la adăpost a populaţiei în faţa furiei duşmanului, în faţa dezlănţuirii elementelor, este grija de a o feri de distrugere şi pentru a păstra cât mai mult vitalitatea acelei populaţii. Ea este dictată de interese pur egoiste ale colectivităţii, de interese morale şi etice. Ea poate fi dictată, în anume cazuri, şi de interese politice. Evacuarea cuprinde îndeobşte întreaga populaţie sau numai o parte a ei, indiferent de diferenţierea de sânge, religie sau ideologie. Ea se mişcă numai în hotarele teritoriului de suveranitatea statului. În cazul când această evacuare este nevoită a se opera pe teritoriu străin, atunci ea apelează la dreptul vremelnic de azil, pentru că ea este în esenţă provizorie. 

Evacuarea nu cunoaşte la temeiul ei ura, ci dimpotrivă, dragostea de semen. 

Evacuarea evreilor din Bucovina şi alte părţi ale ţării, nu-şi are sorgintea în nici unul din considerentele de mai sus. Dimpotrivă, ea este determinată de ură, se operează din cuprinsul teritoriului naţional pe un teritoriu inamic, având unic scop de a se dezbăra de ei pe această cale pretins mai umană, având însă sub premizele în cari s-a înfăptuit, unicul ţel distrugerea lor. 

Şi în acest caz ea îmbracă caracterul tipic al deportării. Deportarea înseamnă smulgerea din mijlocul unei colectivităţi a unei anumite categorii de populaţie şi împotriva voinţei ei, înseamnă părăsirea ei definitivă, înseamnă aruncarea ei ca un balast inutil peste bord, înseamnă pedeapsă. Iată de ce numesc eu acea evacuare, deportare. 

În ziua de 9 octombrie 1941, a pătruns la Cernăuţi vestea că ar fi fost ridicaţi evreii din Nordul Bucovinei, cari fuseseră concentraţi în lagărele din Storojineţ, Vijniţa, Văscăuţi şi Lujeni şi îmbarcaţi cu destinaţia către Nistru. A doua zi, în 10 octombrie, parvine ştirea de operaţiuni similare în Sudul Bucovinei la Câmpulung, Homor, Rădăuţi şi Suceava. 

Amănunte lipseau. Se spunea numai că au fost ridicaţi din casele lor, strânşi şi îngrămădiţi înspre punctele de adunare, pentru a fi îmbarcaţi în trenuri, cari aşteptau sub presiune. Operaţia ar fi fost ordonată direct de la centru iar cu executarea ei, împuterniciţi prefecţi de judeţe. Vaietul de jale ce se străbătea până în capitala provinciei pe diferite căi a ţinut în prostaţie pe toţi oamenii de bine. Intervenţiile fruntaşilor din judeţe erau rău văzute. Cruţarea unuia sau altuia pentru care intervenea protestul populaţiei, se făceau de guvernământ, la cazuri în adevăr care ieşeau din comun şi se făcea anevoie mare. Au fost ridicaţi oameni de valoare cari îşi câştigaseră merite pentru judeţ, oameni cari şi-au avut un rost in viaţa lui. Ridicarea s-a făcut în masă, cruţarea sporadică şi numai la intervenţia chiar a Prefectului. Stăruinţele fruntaşilor autohtoni nici nu erau luate în considerare. 

În acea zi de 10 octombrie am fost chemat la guvernământ, unde guvernatorul Calotescu mi-a pus în vedere să iau măsuri pentru ca brutăriile să coacă mai multă pâine, pentru a aproviziona populaţia evreiască ce trebuie să intre în gheto şi pentru ca la îmbarcarea ei în trenuri să pot da câte 4 pâini de om. 

Aici, în cabinetul Guvernatorului, am aflat că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi. În acelaşi timp am aflat şi amănuntele cari priveau strângerea lor în gheto, măsurile de a se pune în seama statului, în siguranţă, avutul mobil abandonat locuinţe, ridicarea obiectelor 

de valoare ce le-ar avea asupra lor, schimbul banilor, apoi îmbarcarea în trenuri de câte 50 vagoane, cu plecare sub pază militară, către punctele de frontieră Atachi şi Mărculeşti, pe Nistru, şi împărţirea lor în judeţele Transnistriei. 

Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: „aici aţi ajuns, domnule guvernator?”, la care dânsul îmi răspunde: „ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major”. De faţă erau generalul Topor, marele pretor al Armatei, şi un domn lt. colonel Petrescu din Statul Major. 

Eram în total patru persoane afară de maiorul Marinescu, care intra şi ieşea cu rapoarte şi acte la semnat. 

E vie încă în mintea mea scena ce s-a desfăşurat între noi, pentru că ea a fost dramatică şi pentru că neputându-mi stăpâni revolta am avut ieşiri violente – recunosc puţin uzitate între un primar şi guvernatorul său, împuternicitul direct al Mareşalului. 

I-am atras mai întâi atenţia asupra faptului răspunderii cu care se încarcă personal în istorie, i-am arătat consecinţele ce decurg pentru noi pe tărâmul internaţional, i-am zugrăvit greutăţile ce le vom întâmpina la conferinţa păcii, când România se va prezenta în faţa areopagului popoarelor civilizate. N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: „Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50 000 suflete”. Arătând cu mâna înspre generalul Topor şi colonelul Petrescu, i-am spus: „Domnii se vor instala peste câteva zile la Dragomir Nucilescu şi-şi vor freca mâinile, de ce mare ispravă au făcut în Bucovina, dar d-ta rămâi aici guvernatorul unei provincii ce ţi-a fost dată întreagă în pază şi grijă. Nu ai voie să primejduieşti viaţa nici unuia. Cum vrei să intri în istorie alături de Robespierre? Eu unul nu voiesc ca istoria să-mi pângărească numele. Gândiţi-vă ce faceţi. Mai aveţi timp. Luaţi contact cu d-nul Mareşal şi rugaţi-1 domnia voastră, guvernatorul, să renunţe cel puţin până la primăvară la această măsură”. Vorbeam numai eu, ca un inspirat şi tremuram de emoţie. Toţi în picioare. La birou asculta împietrit guvernatorul, rezimaţi de sobă ceilalţi doi. După un momente de adâncă tăcere, guvernatorul: „Domnule Popovici, acestea le spuneam şi eu domnilor, am aceeaşi teamă, dar d-nii sunt trimişi anume pentru a supraveghea executarea ordinului; să mă mai gândesc”. În acel moment mi se adresează lt. colonelul Petrescu: „D-nule primar, cine va scrie istoria, jidanii? Eu vin să-ţi plivesc grădina de neghină şi d-ta te opui?” I-am răspuns tăios: „D-nule Colonel, grădina mi-o plivesc singur, iar în ce priveşte istoria nu o vor scrie numai jidanii, că nu e lumea numai a lor, o vor scrie istoricii tuturor popoarelor, vom scrie chiar noi şi mai degrabă decât crezi. Mă tem că vei citi încă domnia ta istoria la care vrei să contribui”. Atunci încă nu bănuiam că voi fi nevoit să ies din anonimat şi să contribui singur la istoria tragediei ce s-a consumat. 

În această atmosferă încărcată intră în cabinet generalul Vasile Ionescu. Negru la faţă, mâhnit şi frânt sufleteşte, după ce ne salută pe toţi, se adresează guvernatorului: „Eu zic să n-o faci, d-nule general. E porcărie ce intenţionăm a face. E păcat, e mare păcat. Mai bine nu veneam în Bucovina să fiu martor la atâtă sălbăticie. Guvernatorul a ezitat şi şi-a luat timp de răzgândire. 

Când am ieşit din cabinetul guvernatorului, am plecat împreună, generalul Ionescu şi cu mine. Coborând scările îmi spune: „Eu i-am refuzat categoric, le-am cerut ordine scrise, dar n-au voit să mi le dea. Închipuieşte-ti, n-au ordin scris. Spun că astfel de operaţiuni se fac numai verbal, ca să nu rămâie dovadă. Trăiene! Să căutăm să-1 convingem pe Calotescu să nu facă prostia, căci e ruşine. De altfel cred că i-am scuturat noi conştiinţa. Las’ că mai vorbesc cu el după prânz”. 

Cu teama în suflet că nu va izbuti şi cu nădejdea că poate tot s-ar putea să-l convingă, am plecat spre primărie. Aici, cabinetul meu plin de fruntaşii evreimii din Cernăuţi, cari aşteptau crispaţi în grijă, cuvântul salvator. Oraşul era în fierbere. Sosiseră două batalioane de jandarmi din Bucureşti şi vestea prevestitoare de urgie se răspândise fulgerător. 

Vezi documentul 99 în volumul de faţă

Nu puteam să le spun nimic asigurător, mut priveam la zbuciumul lor, cărora instinctul lor le spusese totul. Rămasul lor bun de mine a fost impresionant. Mi-au mulţumit pentru totul ce făcusem pentru ei, mi-au jurat că la toate popasurile de suferinţă îşi vor aduce aminte de mine, ca la singurul om care a avut înţelegere pentru durerea lor şi că amintirea lor de Cernăuţi va fi legată şi de pomenirea mea. Au plecat din biroul meu podidiţi de lacrimi, ca la prohodire. 

În birourile primăriei, linişte de moarte a cuprins întreaga funcţionărime care, din înfăţişarea mea, descifrase tragedia ce se punea în mişcare. La toţi li era conştiinţa zguduită. N-a fost unul care să aprobe măsura deportării. Cinste lor şi recunoştinţa mea, pentru solidaritatea lor cu mine. 

Mărturisesc, în acea zi nu am mai fost capabil de concentrare în muncă. Eram epuizat îngenunchiat sufleteşte şi fiziceşte. Ca să nu fiu martor şi părtaş la tragedie, m-am hotărât la demisie, ceea ce am comunicat intimilor mei. Toţi m-au desfatuit categoric, pe considerentul că aceasta ar fi apă la moara celor cărora le stau în cale, că aş aduce în public dovada injuriei cu care mă stigmatizau romanizatorii că sunt jidovit, că ar fi laşitate din parte-mi a-i părăsi tocmai în ceasul lor de expiere şi că în definitiv mai am de apărat şi cealaltă populaţie de şicane şi alte coborâri morale. Nu ştiu nici astăzi dacă am făcut bine că le-am ascultat sfatul şi am rămas. 

Drumul suferinţei 

Dimineaţa zilei de 11 octombrie, zi rece, umedă, tristă ca şi vălul din sufletul atâtor nenorociţi, priveam de pe fereastra dormitorului la fulgii de zăpada timpurie şi nu-mi venea să cred ochilor. Pe străzile din faţa ferestrei, un pohod întreg de omenire în pribegire. Moşnegi ajutaţi de-copii, femei cu prunci în braţe, infirmi târându-şi trupurile schiloade, toţi cu boccele în mână, valizii cărând în cărucioare sau roabe sau în spinare, cufere legate în pripă, aşternut, boarfe, haine, se îndreptau în pelerinaj mult înspre valea de suferinţă a oraşului, înspre gheto. 

Mi-am dat seama că s-a pus în mişcare roata nenorocului lor. M-am îmbrăcat şi-am grăbit la primărie. Pe drum plâns de femei, scâncet de copii, murmur de bătrâni, lacrimi şi iarăşi lacrimi, unele curgând şiroaie, altele uscate pe obrajii de suferinţă, altele prelingându-se anonim în bărbiile cărunte. 

„Jidovimea fusese scoasa din bârlogul ei” şi hăituită, ca sălbătăciune înspre ţarcul ei de poticnire. 

La primărie o forfotă mare. Vice-primarul Popp, un om de inimă şi suflet ales, în plină activitate. Alcătuia tablourile de funcţionari cari, din ordinul guvernământului, trebuiau puşi la dispoziţia Directoratului Românizării, pentru inventarierea averii „abandonate” şi sigilarea locuinţelor. Echipele urmau să fie alcătuite la Românizare şi în asistenţa organelor de poliţie repartizate pe cartierele oraşului. 

Am înţeles atunci că procedura fusese studiată şi aplicarea pe teren mediată din vreme. 

Am grăbit la comandamentul militar, unde generalul Ionescu, nedormit şi impresionat, mi-a comunicat cele întâmplate, punându-mi la îndemână ordinele primite. Fusese chemat către orele 22 seara la guvernator, unde i s-au înmânat ordinul de evacuare, programul strângerii evreilor în gheto, încunoştiinţarea ce trebuia pusă în vedere evreilor, regulamentul asupra funcţionării ghetoului şi ordonanţa 38 a Guvernatorului

Mi-a povestit cum s-a executat de ele până în prezent şi mi-a relevat cu ce punctualitate şi demnitate se achită evreimea de obligaţiunile ce i-au fost impuse. 

Am răsfoit în grabă instrucţiunile şi când am cetit în regulamentul asupra funcţionării ghetoului: brutăriile vor funcţiona sub auspiciile primăriei, iar pieţele vor funcţiona prin grija ei, am grăbit din nou la palatul municipal pentru a lua măsuri că aprovizionarea cu pâine, alimente şi mai ales lapte pentru copii să nu stagneze. Acesta era deocamdată rolul pe care mi-l rezervase providenţa, prin grija cabinetului militar. 

Numai cine cunoaşte topografia oraşului Cernăuţi poate să-şi dea seama din delimitarea prevăzută în „încunoştiinţare” ce minimă porţiune fusese rezervată drept gheto, în care populaţiunea evreiască era „invitată” sub pedeapsa cu moartea a intra până la ora 18. În acest cartier, care putea cuprinde la mare înghesuială cel mult 10.000 oameni ca într-un bâlci, trebuia să încapă peste 50.000, nesocotind populaţia creştină care locuia în el. Denumirea de ţarc îmi aparţine de atunci şi până astăzi. 

Capacitatea de cazare era minimă. Chiar dacă camerele disponibile trebuiau să cuprindă până la 30 şi mai mulţi indivizi, partea cea mai mare a fost nevoită a se adăposti în coridoare, poduri, beciuri, şoproane şi unde găseau refugiu de ploaie şi zăpadă. De condiţiile de igienă nu mai vorbesc. Lipsă de apă potabila salubră; fântânile existente insuficiente. Remarc că oraşul era în suferinţă, două din cele trei uzine de apă fiindu-i distruse. Un miros de sudoare înăcrită, urină şi fecale, de umezeală igrasioasă, a pus stăpânire pe cartier, diferenţiindu-l de restul oraşului. Exact mirosul concentrat al unui ţarc de oi, pe întinsuri de păşune verde. E de mirare cum de n-au izbucnit molimi, care să primejduiască oraşul întreg. 

Surprinzător cum a fost de îndată încercuit aproape ermetic ghetoul cu sârmă ghimpată, cu porţi de lemn la ieşirile lui principale şi cu pază militară. 

Nu ştiu dacă a fost scopul, dar efectul s-a văzut: mulsoarea oficială şi neoficială a proscrişilor. Ghişee ale Băncii Naţionale au fost înfiinţate pentru schimbul obligatoriu al valutei naţionale în ruble, pentru ridicarea valorilor, a bijuteriilor şi altor obiecte de valoare. 

E straniu cum de o instituţie aşa de serioasă şi prima instituţie bancară din ţară s-a putut preta la jecmănirea unei populaţii care a contribuit la prestigiul valutar al ţării. 

Această mulsoare oficială, dură, rece, brutală, dar în aparenţă legală. 

Dar să ne oprim la cealaltă, neoficială, admisă tacit de întreg sistemul deportării, la care s-au pretat şi radioasele personagii cu nimb în societate, şi cari au dat corolarul de ruşine întregii operaţiuni. Cu toate că aliniatele 3 şi 4 din regulamentul asupra ghetoului sunt categorice în sensul că nimeni nu poate intra în gheto fără prealabila autorizaţie a guvernatorului, totuşi nimeni nu ţine seamă de aceste dispoziţii şi de a doua zi, se pune în mişcare un pelerinaj înspre gheto, de femei din toate straturile sociale, de cunoscuţi samsari intelectuali, cunoscuţi publicului cernăuţean, de persoane „bine” din toate păturile şi profesiunile sociale, hiene cari adulmecau cadavrele sufleteşti ale acestor nenorociţi. 

Sub pretext că sunt bine cu guvernatorul, cu comandantul militar sau cu primarul începe jecmănirea lor pe scară mare, de tot ce aveau asupra lor mai de preţ, ca monede de aur, bijuterii, pietre scumpe, covoare, blănuri, stofe, alimente de preţ (ceai, cafea, ciocolată, cacao) pentru a putea mitui sau a se „revanşa” faţă de acei ce aveau de spus un cuvânt de salvare sau a determina o „exceptare de la evacuare”. Traficul de influenţă e în plină floare. O altă categorie de hiene sunt prietenii samariteni, care se oferă benevol a pune la adăpost toate „aceste bunuri, de a le feri de furt, de luare cu forţa, pentru a le păstra până la întoarcere sau pentru a le încredinţa familiilor sau cunoscuţilor rămaşi în ţară. 

Indivizi pe cari nu i-a mai văzut Cernăuţii curg din toate unghiurile ţării, să se procopsească din tragedia umană. 

Dacă deportarea în sine cu procedura ei premergătoare a fost o monstruozitate, apoi exploatarea aceasta a deznădejdii, le-a întrecut pe toate. A fost cea mai ruşinoasă coborâre a eticului în om. Până la ce adâncuri de mocirlă morală poate lăcomia să coboare pe om, e de necrezut. 

Şi aceasta numai datorită sistemului de selecţionare preconizat de guvernământ şi nu celui de eliminare preconizat de mine în amintitul proiect de gheto de la 29 septembrie. 

Brutalitatea unei măsuri n-a fost nici măcar în stare să ne cruţe de ruşinea cu care ea s-a tradus în fapt. 

Selecţionarea sclavilor albi 

A doua zi, duminică dimineaţă, 12 octombrie, am fost invitat de guvernator la o conferinţă a tuturor capilor de autoritate, conferinţă ţinută la guvernământ. De faţă erau 18 persoane: Directorii generali din fruntea diferitelor departamente, Primul Preşedinte al Curţii de Apel, Procurorul General al Curţii, comandantul militar, Şeful Siguranţei publice, Prefectul judeţului, delegaţii Marelui Stat Major, Directorul Cabinetului militar şi Primarul. 

Aici am fost puşi de către Generalul-Guvemator în cunoştinţă oficială asupra faptului consumat de strângere a evreilor în gheto şi Hotărârile luate de a-i deporta în masă. 

Guvernatorul ne-a cerut a ne expune părerea şi a formula propuneri ce am avea eventual de făcut. Din discuţii au evadat de la început Primul-Preşedinte şi Procurorul General al Curţii, pe considerentul că nu au autorizaţiunea Ministrului de resort de a participa la conferinţe cu astfel de caracter şi că magistratura trebuie să fie ferită de participare la măsurile de guvernământ şi cele administrative. 

Este cazul ca să evidenţiez un adevăr care onorează magistratura noastră, în toate chestiunile privitoare pe evrei, ea nu a avut nici un amestec nici direct, nici indirect. A fost departe de toate pasiunile cari s-au aprins în jurul acestor măsuri, iar în instanţă evreii au avut acelaşi tratament ca fiecare justiţiabil, întocmai cum l-au avut mai înainte, fără nici o deosebire. Justiţia noastră nu a prigonit pe evrei, ba dimpotrivă, în aplicarea legiuirilor rasiale a arătat foarte mare indulgenţă. 

Nu interesează cine din cei prezenţi au aprobat sau au dezaprobat hotărârea deportării. De reţinut este numai faptul că, sterpi în curaj civic, nimeni nu a avut tăria de a protesta împotriva unui atare act, cu consecinţe în istoria unui neam. 

Mă provoc la mărturia tuturor celor prezenţi şi cari toţi sunt în viaţă că am fost singurul care, când mi s-a acordat cuvântul, ridicat în picioare am expus pe larg problema evreiască în lumina vremurilor pe cari le trăim, în ambianţa de ură rasială care pe noi românii nu are voie să ne angajeze în răspunderi, fiind un popor prea mic, am arătat meritele vii ale lor, contribuţia lor merituoasă la dezvoltarea economiei tării, aportul ce l-au adus în toate domeniile de cultură şi muncă şi în numele meu personal, cu calitatea de primar al municipiului, am protestat împotriva acestui act. 

Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii. 

Iarăşi nu interesează cine m-a combătut şi cu cari argumente am fost combătut. 

Rezultatul a fost că guvernatorul a acceptat în parte expunerea mea şi de faţă cu toţi m-au autorizat a alcătui un tablou de cei cari, prin prisma considerentelor de mai sus, au binemeritat recunoştinţă de la neamul nostru. Am fost limitat în acest tablou la maximum 100-120 persoane. 

Când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca „jidovit”. Cu sentimentul de înjosire, prin atitudinea mea care numai românească nu li se părea domnilor, am plecat din palatul guvernatorului, în suflet cu satisfacţia că am salvat o infimă parte de la pieire. 

La alcătuirea tabloului am consultat pe românii de bine, cari prin trecutul lor chezăşuiau obiectivitatea şi imparţialitatea alegerii. E adevărat că tabloul înaintat de mine guvernatorului a fost aprobat în întregime, fără nici o ştergere sau obiecţiune. 

Între timp se scurg zilele de 12, 13 şi 14 octombrie, cu pregătirile de îmbarcare a evreilor în trenuri. 

Intimii mei ştiu şi astăzi că între timp nu am stat cu mâinile încrucişate. Nu este oportun încă pentru ca să arăt prin ce mijloace şi cu ajutorul cui am încercat să influenţez indirect voinţa Mareşalului pe care încă nu-l cunoşteam şi care era aşa de departe de Cernăuţi. Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. 

Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă. 

Efectul îmi dăduse putere nouă, pentru că confirma din scaunul celei mai înalte răspunderi în stat, atitudinea mea de până acum. Trebuie să admită oricine, era un început de mare biruinţă morală. 

În după amiaza zilei de 15 octombrie, pe când aşteptam împreună cu generalul Ionescu şi consulul general Schellhorn în anticamera guvernatorului, se deschide uşa det la biroul lui şi maiorul Marinescu ne întâmpină: „Bine ca sunteţi aici, căci d-nul Guvernator a întrebat de d-voastră”. Intrăm la generalul Calotescu care ne comunică textual: „Domnilor, tocmai am terminat convorbirea cu d-nul Mareşal, care a admis rămânerea la Cernăuţi a unui lot de până la 20.000 evrei. Nu mă pot ocupa de selecţionare, întrucât nu cunosc elementele şi necesităţile. Vă autorizez pe D-voastră domnule general, domnule consul general şi pe d-ta d-nule Primar, să procedaţi la această triere. Cunoaşteţi oamenii, unul ca localnic şi ca primar, celălalt ca fost prefect şi trăit ani de-a rândul la Cernăuţi, iar dl consul în interesele ce le-ar avea Reichul pentru economia provinciei. Procedaţi de urgenţa la întocmirea tablourilor de cei cari trebuie să rămână, luaţi contact şi cu dl. Pavelescu de la Românizare, pentru ca să nu stagneze industria. Vă dau răgaz patru zile, în care timp suspend transporturile. (Între timp, din seara zilei de 13 octombrie se puseră vreo trei trenuri în mişcare.) Aveţi puteri discreţionare. Eu îmi rezerv dreptul procentajului şi al semnăturii personale a autorizaţiilor, indiferent câte ar fi ele”. 

Pe consulul Schellborn l-am eliminat chiar de îndată, el singur nevoind să accepte această onoare, atrăgând atenţiunea guvernatorului că nu poate să angajeze în chestiuni cari privesc numai statul român, pe un reprezentant oficial al unui stat străin. Şi astfel am rămas numai noi doi, generalul Ionescu şi cu mine. 

Acestea fiind zise, iar noi concediaţi, începe noua etapă în acţiunea de deportare: selecţionarea sau, oficial, trierea. 

În clipa când ne-am despărţit de guvernator, amândoi satisfăcuţi de întorsătura care au luat-o lucrurile, nici nu bănuiam ce muncă uriaşă ne aşteaptă şi ce mare răspundere a fost prăvălită asupra noastră. Generalul Ionescu şi cu mine ne-am completat şi ne-am înţeles de minune. Afirm aici, nici un moment colaborarea noastră nu a fost turburată de vreo neînţelegere, în tot cursul lucrărilor. De altfel partea mare de muncă o avea d-sa, eu fiind reţinut de lucrările primăriei. La primărie am fixat jaloanele activităţii noastre. 

Mai târziu, în lipsă de tablouri oficiale de recensământ, pe categorii, pe diferite meserii, profesiuni, ocupaţiuni intelectuale sau manuale, am căzut imediat de acord, ca acestea să şi le facă singuri evreii, cari se cunoşteau mai bine între ei şi cari aveau capii lor de bresle, preşedinţii corporaţiilor şi corpurilor din cari făceau parte. În acest scop am hotărât şi convocarea la sediul primăriei a Comunităţii evreieşti, pentru a-i pune în vedere efectuarea cât mai rapidă a acestor lucrări. Pentru ca selecţionarea să se facă într-un spirit de cât mai mare dreptate, echitate şi obiectivitate, am crezut de bine să convocam fruntaşi ai vieţii publice din Cernăuţi, pentru ca împreună cu ei să împărţim răspunderea, sub aspectul valorii şi suspiciunii intrinsece a lucrărilor. 

În ce măsură au înţeles d-nii convocaţi să ne ajute, unii nevoind să înţeleagă că măsura reţinerii a fost dictată de Mareşal în considerarea unor mai înalte comandamente ale nevoilor în industrie şi refacere, alţii crezând că noi am fi autorii hotărârii de deportare, toţi la un loc criticând persoana mareşalului, unii pentru blândeţe, ceilalţi pentru câinie, aceasta intră în apanajul suferinţelor noastre personale. Am fost nevoiţi după două zile să ne dispensăm de acest fel de a vedea în colaborare, ca numai ne îngreuia opera. 

Pentru lucrările propriu zise de birou, confecţionarea tablourilor, verificarea lor numerică, sortarea lor, evidenţa, completarea formularelor, eliberarea autorizaţiilor, ducerea la semnat şi predarea lor serviciului de pază a ghetoului, pentru toate aceste şi câte altele lucrări de amănunt, comandamentul militar a pus la dispoziţie un aparat de 48 grade inferioare, teterişti, ofiţeri şi subofiţeri, lucrările păstrându-şi caracterul executării unei hotărâri militare. 

Primăria prin mine a pus la dispoziţia acestor lucrări sala cea mare a primăriei cu birourile vecine, aceasta pentru a avea îndeaproape sub control aceste lucrări şi pentru a fi scutit de desele deplasări la comandamentul militar, unde ele de drept ar fi trebuit să fie executate, şi pentru a putea interveni de urgenţă când nevoia o va cere. 

Singurii civili în aceste lucrări au fost primarul, vice-primarul, secretarul general, şeful de cabinet şi o dactilografă din biroul prezidial al primăriei şi aceştia numai în măsura în care pe calea dreptului de petiţiune evreii apelau direct la înţelegerea, sprijinul şi intervenţia Primarului. 

N-am regretat atunci şi mai puţin astăzi că am avut această inspiraţie, cu toate că munca mea a fost îngreuiată însutit. Recunosc, nu toate inspiraţiile mele au fost fericite, dar aceasta de care vorbesc, cu toate că mi-a creat atâtea neajunsuri, nu o regret, întrucât prin ea am putut să frânez roata nenorocului, abătută asupra unei populaţii martirizate. 

Dar să amintesc şi de alta care atunci era să-mi rupă capul, care a dat anză atâtor comentarii şi care a făcut obiectul multor note informative, păstrate cu grijă în tresorul cabinetului militar sau trimise direct preşedinţiei. Vizita mea în gheto, singura mea vizitare oficială a ghetoului, prin tot timpul fiinţării lui. 

În chiar seara de 15 octombrie, după ce fixasem cu generalul Ionescu programul lucrărilor noastre pentra a doua zi, m-am transportat până la spitalul evreiesc, situat la o margine a ghetoului şi pe artera de circulaţie principală, spre gară. Fusesem înştiinţat încă din zi că ar fi izbucnit o epidemie de febră tifoidă, care reclamă măsuri preventive în care grija primăriei trebuia să fie în gardă. În acelaşi timp, voiam să duc fruntaşilor comunităţii mesajul Mareşalului că înţelege să cruţe o parte din evreimea de la Cernăuţi. Era un gest şi de liniştire a maselor chinuite de groaza plecării în necunoscut, dar în acelaşi timp era şi un gest politic de a le dovedi că Mareşalul nu este atât de câinos la inimă şi că poate el a fost împins de înalte considerente la măsura deportării lor, dar în fapt are milă de ei şi, pe cât îi permite orientarea lui politică, îi va scuti. 

Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea mai mişcătoare din viaţa mea şi nu cred ca viitorul să-mi fi rezervat o alta mai măreaţă. 

Rabini bătrâni, intelectuali de toate vârstele, fruntaşi din toate compartimentele vieţii sociale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe Dumnezeul lor, mulţumind cerului pentru îndurare, Mareşalului pentru graţie, iar mie încercând să-mi sărute mâinile, picioarele şi pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile ruşinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoţionat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile şi am plâns şi eu, „părintele oraşului”. Pentru trăirea acelei clipe întocmai, chem martori pe toţi cei ce au supravieţuit chinuirea şi s-au comunicat alături de mine, din potirul nădejdii într-o omenire mai bună. De ce neamul meu nu şi-a însuşit gestul, cel puţin ca scuză pentru viitor, rămâne să deslege în conştiinţa lor cei ce m-au hulit, înfierat şi m-au urmărit. Eram doar primarul întregului municipiu, şi nu numai a unei părţi a lui. Intra în chiar atribuţiunile primarului grija de alimentare a pieţelor şi brutăriilor din ghetou. Eram purtătorul de grijă pentru întreaga populaţie şi nu prigonitorul ei. Gestul aşa de simplu, aşa de explicabil, ura l-a făcut măreţ pentru mine şi pentru posteritate. 

Abia în ziua de 16 octombrie, după ce am luat contact cu delegaţii comunităţii, cărora li s-a comunicat hotărârea Mareşalului şi le-am expus urgenţa lucrărilor cu care am fost însărcinaţi, ne-am dat seama că nu vom fi în stare să ne achităm în timp aşa de scurt, de selecţionarea ce ne-a fost încredinţată. Evreilor singuri cari erau în cauză, şi cari aveau la îndemână tehnicienii şi posibilităţile de investigaţie statistică, le-a trebuit două zale pentru ca să alcătuiască tablourile. Ne-au fost înaintate un număr de 179 tablouri, la cari mai târziu s-au mai adăugat câteva. 

Ne-a costat aproape o zi fixarea împreuna cu guvernatorul a procentajului raportat la aceste tablouri, trebuind să argumentăm necesitatea obţinerii unui procent mai mare la fiecare tablou. O va recunoaşte şi generalul Calotescu, ce luptă ne-a costat să-l convingem că anumite 

categorii trebuie menţinute pentru a nu dezagrega viaţa de mâine a oraşului. Un exemplu: la Cernăuţi tinichigii erau toţi evrei, la un singur tinichigiu creştin – îi reţin numele, Basaraba – într-un oraş care număra peste 11.000 clădiri şi după ce în restul provinciei fuseseră ridicaţi toţi. Prevedeam, după cum s-a şi întâmplat, că vom trebui să împrumutăm celorlalte oraşe ale Bucovinei meseriaşii de specialitate. Şi câte alte exemple. 

Am obţinut noi amânări şi ne-am înhămat zile şi nopţi la o muncă istovitoare, nemulţumitoare nici pentru unii, nici pentru alţii. 

Un aparat de 48 funcţionari militari împărţiţi pe alfabete, pe categorii, ajutaţi de o echipă de ofiţeri, au muncit fără odihnă pentru a duce la îndeplinire într-o lună o muncă căreia, în normal, îi trebuia câteva luni. 

Toate lucrările noastre erau pregătitoare, cuvântul în ultimă instanţă avându-l guvernatorul. Rezultatul zbuciumului i nostru l-am concretizat an rapoartele către guvernator. 

Socot că nu mai interesează amănuntele migăloaselor eforturi până ce s-a ajuns laicele rezultate. 

Interesează numai faptul că porniţi odată pe drumul de a obţine păsuiri în plecarea trenurilor, amândoi, generalul Ionescu şi cu mine, am căutat noi expediente pentru a tărăgăna pornirea, socotind cu intervenţia iernii care va opri deportarea. 

Trebuie să evidenţiez un fapt. Toate lucrările acestei comisii de triere s-au făcut la lumina zilei, în văzul tuturor funcţionarilor ordonaţi în executare, în văzul publicului care putea să-şi exercite controlul când îi plăcea, în văzul celor interesaţi (autorităţi publice, instituţii de stat şi particular, fabrici, industrii, comercianţi particulari) şi sub controlul organelor de poliţie şi siguranţă, ordonate cu verificarea indezirabililor, şi mai presus de controlul şi ochii delegatului Marelui Stat Major. N-am lucrat cu uşile încuiate, în şoaptă sau alt mod de suspiciune. Uşile comisiunii, dar mai ales ale primarului, erau deschise oricui. 

În definitiv, activitatea mea era proiectată pe voinţa de a opri şi nu de trimite. Guvernatorul putea, dar nu trebuia, să ţină cont de ea. De câte ori nu m-am războit cu el pentru a fi menţinut unul sau altul pentru care nu numai argumente, dar şi stăruinţi, erau de a fi deportat. Provoc la dezminţire pe acela pe care eu l-aş fi refuzat. Pe câţi nu i-am trecut personal pe autorizaţiile oficiale şi de strictă interpretare, eliberate şi semnate de guvernator. Care membru de familie venea la mine să implore, după ce se închiseseră listele, salvarea celor dragi lui (părinţi, fraţi, nepoţi, socri, veri etc.) şi a plecat nesatisfăcut. Mai răcneam eu, ce-i drept, căci îmi dădeam seama că nu de la mine putere creez o nouă autorizaţie, dar la urmă tot treceam pe autorizaţie numele celor dragi, începând cu formula stereotipă „valabil şi pentru N.N., care trăieşte în menaj comun, este întreţinut, ajutat, dămlăgit, neputincios”, şi câte alte considerente, şi puneam curajos semnătura mea şi ştampila primăriei. Această singură operaţie, din care mai târziu s-a voit a mi se răsuci un juvăţ de incriminare pentru abuz de putere, a salvat nu zeci dar sute de suflete, legate indisolubil de ceea ce e mai sfânt în organismul umanităţii: familia. 

Cea mai mare satisfacţie pe care am încercat-o în acea vreme a fost când odată în timpul lucrărilor, lt. colonelul Petrescu mi-a declarat: „recunosc d-nule Popovici, d-ta ai avut dreptate, nu trebuia evacuarea, trebuie atâţia menţinuţi, încât e păcat de cei ce au plecat”. Iar la plecarea domniei sale din Cernăuţi, când şi-a luat bun rămas de la mine: „Plec, dar nu vreau să fi pierdut stima d-tale”. 

În acel moment, ai câştigat domnule colonel Petrescu stima mea pe care o ai şi astăzi. Errare humanum est şi recunoaşterea greşelii te absolvă. 

Diabolicum perseverare. În conştiinţa acestora, cari până mai ieri m-au înjurat, aş vrea să privesc astăzi, să văd daca mijeşte în ea remuşcarea pentru ieftinul românism ce l-au arborat atunci şi care a întinat românismul de veacuri, clasic în bunătate şi ancorat tradiţional în umanitate. 

Păşind din „triere” la „revizuire” şi din revizuire în „verificare” am lungit lucrările până ce la 15 noiembrie a dat Mareşalul ordinul ca evreii care n-au fost încă deportaţi, să rămână şi ei pe loc. 

Legea nr. 698/1942 stipula la art. 1: „Evreii de ambe sexe, de la 1.5 ani în sus, trimişi în Transnistria, vor fi pedepsiţi cu moartea dacă se vor întoarce în ţară în mod fraudulos”. (E.R., p. 223-224, doc. 71.) 

Aceştia au rămas în seama primăriei şi au intrat în istoria deportării cu „autorizaţiunea Popovici”, autorizaţii cu dungă, spre deosebire de „autorizaţia Calotescu”. 

Fericiţi de a fi eliberaţi din coşmarul zilnic care ne mistuia sufletele şi ne punea mereu în vibraţie inima, acest sensibil organ pentru suferinţă, am încheiat lucrările, le-am „sigilat, numerotat şi parafat” şi, cu tot balastul de cereri, de tablouri oficiale şi particulare, le-am înaintat cu proces-verbal guvernământului. Am răsuflat, am premenit încăperile primăriei şi am închis capitolul „selecţionării”. 

Cei plecaţi cu destinul lor, urcând calvarul unor suferinţi şi mai diabolice, cei rămaşi copleşiţi, înghiţind fără murmur noile împilări. 

Pohodul 

Populaţia sortită deportării era mai întâi adunată în grupe de câte 2.000, şi apoi prin noroi şi mocirlă împinsă spre rampele de încărcare din gara principală. Aici, înghesuit în vagoane, câte 40-50 de vagoane (vagoanele sub paza militară, iar trenul sub comanda unui ofiţer), convoiul se punea în mişcare spre Nistru, spre punctele de concentrare Atachi şi Mărculeşti, de unde peste râu erau trecuţi de Charon în împărăţia infernului. 

Scene sfâşietoare se petreceau pe rampa de îmbarcare şi la plecarea trenurilor. Despărţirea de membrii aceleiaşi familii, plecând copiii şi rămânând părinţii, sau invers, despărţirea de fraţi şi surori, ba chiar dintre soţi, umpleau de vaiet văzduhul şi mişcau şi inimile cele mai împietrite. Era despărţirea pentru totdeauna, plecarea unora la suferinţă şi moarte, rămânerea celorlalţi în sclavie şi durere. 

Exodul evreilor din Cernăuţi constituie un tragic capitol din istoria omenirii şi va înregistra, de-a pururi, ştirbirea cea mai gravă adusă noţiunii de civilizaţie şi cultură. 

În două ipostaze au trăit evreii această deportare, în frig, ploaie şi zăpadă în iarna lui 1941, şi în arşiţă toridă şi sete, în vara lui 1942. Cum tragicul lor destin a apropiat, în suferinţă şi peste milenii, ducerea lor în robia babiloniană şi în iadul de foame, boală şi moarte al Transnistriei sau Ucrainei de peste Bug! 

Morţii coborâţi din trenuri, părăsiţi în gări şi abandonaţi serviciilor de caritate locală. 

Deposedarea lor la punctele de adunare pe Nistru de tot ce mai aveau asupra lor, ridicarea şi distrugerea documentelor pentru ca să li se piardă urma, pornirea lor în bacuri peste Nistru, marşurile pe jos pe vânt, ploaie, zloată şi noroi, desculţi şi nemâncaţi, sunt pagini de tragedie dantescă şi sălbăticie apocaliptică. La un singur transport, din 60 copii sugari a supravieţuit unul singur. Obosiţi, poticniţi, erau abandonaţi în stare muribundă pe marginea drumurilor, lăsaţi destinului lor, pradă hoiturile lor vulturilor şi câinilor. 

Cei ajunşi la destinaţie în condiţii mizerabile de igienă şi trai, fără locuinţe, fără lemne, fără alimente şi îmbrăcăminte, expuşi necruţător intemperiilor vremii şi vexaţiunilor organelor de pază şi administrative. Nici o organizare cât de sumară a deportării, în sensul unei încartiruiri omeneşti. 

Părăsirea lor neantului, foametei, iernii, lipsei de igienă, tifosului exantematic şi altor epidemii inerente unei cartiruiri de dobitoace, siluirea fetelor şi femeilor, prostituţiei pentru o pâine şi uzii populaţiunii ucrainene, iată scopul „evacuării”. 

Mortalitatea lor crescândă de la 50%-70%, ajungând chiar 85% în comuna Berşad (jud. Balta), unde deportaţii au fost ţinuţi în loc deschis sub cerul liber ca vitele până la 20 decembrie, nu avea alt scop „uman” decât stingerea lor. 

Interzicerea, sub sancţiunea curţilor marţiale, a trimiterei din ţară, de alimente, îmbrăcăiminte şi medicamente, pedeapsa cu moartea pentru cei ce ar evada şi s-ar reîntoarce în ţară, ce alt scop a avut decât distrugerea. 

Predarea lor peste Bug organizaţiilor germane sub pretextul împrumutării mânei de lucru, pentru a fi martirizaţi, sfârtecaţi şi îngropaţi de vii în gropi comune, care altă tendinţă avea decât pulverizarea lor. 

Iată cortegiul martirajului celor plecaţi în pohod spre Transnistria. Şi acestea toate în secolul al XX-lea, secolul nebuniei. 

De câte ori n-am spus-o brutal guvernatorului şi atâtor purtători de făclie a urii, că mai omenos ar fi fost să-i punem la zid şi să-i împuşcăm, decât să-i chinuim rece, calculat şi fără drojdie în suflet, de remuşcare sau teamă de Dumnezeu. 

Iată una din înfăţişările „războiului sfânt”, al „dezrobirii” şi al „cruciadei”. 

În numele unei umanităţi, a unei civilizaţii, a unei religii prin esenţă iertătoare, în numele unui Christos păgân, un „făuritor de neam nou” şi „dăltuitor de mai bun destin” ne spurcă istoria. 

Cu sângele celor martirizaţi, cu sufletele celor expiaţi în chip supraomenesc, cu groaza celor scăldaţi în apele morţii, noii preoţi ai acestei religii sălbatice au scris pagina de ruşine apocaliptică în psaltirea neamului românesc. 

Puţină statistică 

Procentajul populaţiei evreieşti din întreaga Bucovină a fost până la primul război mondial de aproape 10%, însumând ei o cifră de cca. 90.000 locuitori. Acest procent s-a menţinut şi până în anul 1940, când numărul lor era de peste 120.000 pe provincie, din care procentul cel mai ridicat l-a dat Cernăuţi, socotită fiind „minoritatea” evreiască la aproape 70.000 suflete, faţă de 140.000 ale întregului oraş. Pe ce cale şi la ce împrejurări a fost diminuat numărul lor până la iulie 1941 la numai peste 50.000 locuitori pentru Cernăuţi, intactă rămânând populaţia evreiască în Sudul Bucovinei, scapă cenzurii mele. 

Fapt cert este că numărul evreilor la revenirea noastră în 1941 a fost pentru Bucovina de Nord de cca. 65-70.000, din cari numai la Cernăuţi cifra lor trecea de 50.000. 

În jurul acestei cifre, pentru „evacuarea” ei, s-a dat lupta din octombrie 1941 şi până în iulie 1942. 

Din lucrările de recensământ din august 1941 ale Ministerului de agricultură sau economie, lucrări efectuate sub conducerea d-nului director general Manuilă, a rezultat un număr de aproape 49.000 suflete în lotul evreilor. 

După consumarea lucrărilor de deportare şi după exodul celor sortiţi plecării, a rezultat un număr de 16.569 persoane exceptate de la deportare la un număr de 5.619 autorizaţii revizuite pe capi sau membri de familie. La acesta se adaugă numărul celor ce au rămas în Cernăuţi cu aşa numitele „autorizaţii Popovici”, urcându-se numărul total al evreilor rămaşi în Cernăuţi după recensământul biroului populaţiei în 16 decembrie 1941, la 19.689 suflete, iar după cartela eliberată de primărie în mai 1942, la 19.521. 

Evacuat a fost exact un număr de 28.391 evrei. Acesta numai din oraşul Cernăuţi. Care este cifra celor ridicaţi din lagărele nordului provinciei şi din oraşele de sud, nu aş putea preciza. Cred să fi fost cca. 50-60.000 suflete. 

Pentru Cernăuţi, adunat numărul celor deportaţi la numărul celor rămaşi, se verifică cifra rezultată pentru populaţia evreiască la recensământul Manuilă din august 1941, de cca. 49.000 suflete. 

În rezumat, situaţiunea numerică a evreilor rămaşi la Cernăuţi după recensământul din decembrie 1941, a fost de 19.689 suflete. Personal cred că acest număr a fost mai mare, întrecând el ceva peste 20.000, notoriu fiind că mulţi evrei s-au sustras, din motive de altfel explicabile, şi recensământului, şi procedurii de triere şi cartelei. Nu mai adaug pe acei cari au putut evada pe orice cale din oraş şi guvernământ.”

Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941
Deportarea evreilor din Cernăuți, 1941

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: