Istoria timpului nostru

Motto: „Cine va voi să scrie istoria timpului nostru va trebui să aștepte cel puțin 10, 20 sau 30 de ani după încheierea dramei. Ce ridicolă a fost încercarea mea de a face în „De două mii de ani” o cronică a unor drame care erau încă la începutul lor. Poate tinerețea să fie o scuză valabilă? Mă va lăsa viața să-mi iau cândva, mai târziu, revanșa?
Mihail Sebastian, Jurnal, 29 iulie 1941
De două săptămâni tot citesc la o carte „Holocaustul în România„, de Radu Ioanid.

Citesc metodic, analitic, fără grabă. (de aia nu prea scriu pe blog, dar despre scris explic la urmă) Radu Ioanid, actualul ambasador al României în Israel, el însuși evreu, parcurge cu „pași mărunți” zilele și zonele cumplitului pogrom din Nordul Moldovei, Bucovinei și Basarabiei anilor 1941 și 1942. A scris Istoria timpului nostru așa cum nu am învățat-o la școală.
Citind mi-a fost tot mai rușine că sunt român. Asasinate în masă, deportări de zeci de mii de oameni în câteva ore, sute de mii de strămutați, apoi ucideri în lanț, gropi comune, împușcarea celor ce rămâneau de coloană, arderea cadavrelor ca să nu rămână urme, jafuri, violuri, interminabile coloane de deportați spre Transnistria, oameni înghețați, morți de foame, epuizați de sete, trenurile morții, disperare, false speranțe, lagărele dintre Nistru și Bug, masacrul de la Odesa, toate descrierile te umplu de oroare. Dacă voi merge vreodată în Iași (mai am două orașe ‘mari” nevizitate încă: Iași și Vaslui) voi călca cu sfială, ca la Auschwitz. Copii și sugari uciși împreună cu toată familia. Scrie mult de Siret, de Cernăuți, orașe pe care le cunosc atât de bine. Am crezut că le cunosc, acum le înțeleg mai bine.
Citind, mi-am amintit și am înțeles întâlnirea mea cu primul evreu, în piața din Cernăuți, în anul 1990 sau 1991: „Am găsit și eu un loc și apoi lângă mine s-a pus un om trecut de 60 de ani, uscățiv, având pe cartonul din fața lui un vraf de cearceafuri, fețe de pernă, de plapumă, parcă ceva tacâmuri, vase.„…”Straniu, în marea aceea de negustori care fiecare își striga marfa, acest om tăcea, plin de demnitate, dacă întreba cineva ceva, spunea prețul, dar fără patos.-Eu sunt evreu.” mi-a răspuns. ”Plec în Israel. Vând tot.
Când am ajuns în carte la detaliile lunii iunie 1941, la declanșarea holocaustului românesc, am scos din raft, Jurnalul lui Mihai Sebastian, tot cronologic, ca și cartea lui Ioanid. Am citit paralel.
Și recitesc și Jurnalul, e scris cu mare groază.
Am ajuns azi la textul din motto: „cine va scrie Istoria timpului nostru”.
Să aștepte 30 de ani după terminarea dramei. A scris în 29 iulie 1941. Azi e 3 august 2020, cam 30 de ani și ceva după 1989, „după încheierea dramei” începute atunci: comunismul. La fix și încercarea mea.
Doar că încercarea mea de explicare a „istoriei timpului nostru” eu o fac cu „felinarul profeților”, cu candelele luminițelor ce strălucesc din loc întunecos la care bine facem că luăm aminte. Cel mai bun punct de vedere.
Un capitol aparte din cartea lui Ioanid îl reprezintă (trebuie apreciată la autor echidistanța sau corectitudinea politică, lipsa de patos etnic sau partizan) explicarea chestiunii paradoxale pentru mulți: de ce nu i-a deportat Antonescu pe evreii români la Auschwitz, cum s-a întâmplat în toate țările ocupate. Culmea este că în doar 15 pagini (431-445) pagini, Ioanid chiar reușește nu numai să descrie, cât și să explice logic răspunsul la acest ciudat DE CE. Nu intru în detalii, va fi cu voia lui Dumnezeu altă postare. Despre cei scăpați de sabie.
Pentru că eu văd lucrurile în lumină profetică, știu bine că „Domnul, Dumnezeu, nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.‘ Amos 3:7 așa că și despre aceste evenimente ale timpului tot prorocii au scris. Aceeași proroci care au scris despre Pella și Aigai, unde am fost anul trecut (tot pentru a explica istoria), despre Nicopole și încă un loc unde voiam să mergem anul acesta, dacă nu ne oprea această urgie a virusului.
Sunt dator cu o explicație: de ce scriu tot mai rar. Pentru că mă simt tot mai „prost”. Urma să postez prin martie despre al treilea val al exodului din România, m-am pregătit, am cumpărat de pe net și am citit Blind Jump de Sheike Dan și mi-am dat seama că nu știu multe. Am mai trecut pe la Humanitas și Cărturești și mi-am completat stocul de surse de informare.
Între 300 și 400000 de evrei rămași în România au plecat între 1949-1989 din România comunistă. Plecare lor a fost o adevărată minune pentru cei ce am trăit comunismul.
Dar o minune cel puțin la fel de mare, pentru cei ce au trăit nazismul, a fost că acești evrei erau în viață la terminarea războiului. Ca să aibă cine pleca. Radu Ioanid în cele 15 pagini despre care voi scrie reușește să intre în chichițele gândirii lui Ion Antonescu, dictatorul român care după ce a condus pogromul de la Iași, într-un chip neașteptat a amânat și apoi a anulat planificata deportare a evreilor români la Auschwitz.
Nu considerente umanitare l-au condus pe Antonescu la anularea deportării la Auschwitz, nici proverbiala bunătate românească (un mit), ci raționamente ciudate care se înțeleg doar prin cuvintele lui Ezechiel din 38:8: „…în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.” Deci trebuia ca înainte de întemeierea statului Israel, să fie locuitori …”scăpați de sabie” și apoi strânși dintre mai multe popoare pe munții lui Israel.
Vorba lui Sebastian: ce ridicolă este încercarea „de a scrie cronica” evenimentelor, a dramelor, când sunt doar la început. Viața nu l-a lăsat „să-și ia revanșa„, el a fost omorât după război, dar fratele lui la plecarea din românia a salvat jurnalul, care stă acum în biblioteca din Ierusalim și noi îl putem citi. Iată că la 30 de ani după terminarea acestei drame sau urgii comuniste, la începutul dramei sau urgiei epidemiei, poate părea ridicolă orice încercare de a scrie istoria timpului nostru.
Dar pentru profeții care au scris istoria timpului nostru, și pentru noi, cei care credem ce au scris ei, a citi, a crede, a aștepta și a răbda desfășurarea evenimentelor profețite, nu este nici straniu, nici ridicol, ci este cel mai așezat și cumsecade lucru.
Istoria timpului vechi, a prezentului și a viitorului e scrisă în Biblie, cu amănunte și semne. Eu, pe acest blog încerc s-o explic, cui m-ascultă, cui crede ca și mine TOT ce au scris prorocii și mai ales cui iubește venirea și arătarea Domnului (Stăpânului) Isus.


Un comentariu

  1. S-au împlinit acum câteva zile 80 de ani de la masacrul de la Bogdanovka, din Transnistria, unde armata română a masacrat în doar câteva zile peste 40000 de evrei.
    În total au fost peste 400000 de evrei uciși de români.
    Times of Israel a acordat un articol amplu, pun traducerea făcută de Google, dar pentru poze va trebui să mergeți la link
    https://www.timesofisrael.com/romanias-homegrown-holocaust-80-years-since-forgotten-bogdanovka-massacre/
    Menționez ceva: nici o crimă nu rămâne nepedepsită, socotesc că holocaustul românesc și apoi ascunderea lui sunt crime duble, odată crima, apoi minciuna. Până la recunoaștere, iertare și regret, opedeapsă planează asupra fiecărui om sau popor vinovat. Socotesc că actualele urgii „românești”: risipirea (pustiirea), corupția și subdezvoltarea, haosul și neîncrederea din societate se datorează atât vinovăției holocaustului, cât și vinovăției nerecunoașterii lui.
    Articolul:
    Holocaustul „de acasă” din România: 80 de ani de la masacrul uitat din Bogdanovka
    În ultimele zile ale anului 1941, autoritățile române au masacrat 40.000 de evrei într-un capitol al genocidului în care 420.000 de evrei au fost uciși „în plină zi”, cu ajutorul colaboratorilor.
    Când tifosul a izbucnit într-un lagăr de concentrare din România în urmă cu 80 de ani, autoritățile de la Bogdanovka au decis să ucidă 40.000 de deținuți evrei și să incendieze lagărul.

    Desfășurat în Ucraina ocupată de români de soldați români, poliția ucraineană obișnuită și etnicii germani locali, masacrul de la Bogdanovka a fost în mare măsură ignorat de istorici, alături de rolul „distinct” al României în genocidul evreilor din Europa.

    „Mi-e rușine să spun că nu aveam cunoștință de acea atrocitate”, a declarat Efraim Zuroff, vânătorul șef de naziști al Centrului Simon Wiesenthal, pentru The Times of Israel, referitor la Bogdanovka.
    „Întrebarea nu este cât de groaznic a fost, deoarece numeroasele atrocități ale Holocaustului au fost incredibil de îngrozitoare, dar este o chestiune de „acoperire”, în lipsa unui cuvânt mai bun”, a spus Zuroff.

    Armata română a stat în spatele majorității masacrelor din Holocaust din țară, în contrast cu modelul de mai târziu al lagărelor de exterminare construite de germani în Polonia ocupată. Majoritatea evreilor uciși de români proveneau din Ucraina ocupată, spre deosebire de așa-numita „Românie veche”.

    „În general, crimele comise de colaboratorii naziști în afara țărilor lor au mai puțină „acoperire” decât cele comise pe teritoriul de origine”, a spus Zuroff, care a subliniat exemplul conex al Holocaustului din Belarus, în care lituanieni, letoni și estonieni a participat la uciderea a zeci de mii de evrei locali.

    În România, mareșalul Ion Antonescu, puternicul aliat al lui Hitler, și-a extins granițele după invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în 1941. Hitler i-a dat lui Antonescu mână liberă pentru a rezolva propria „chestiune evreiască” a României și se estimează că 420.000 de evrei sub controlul lui Antonescu au fost uciși relativ devreme. in razboi.

    Înainte de al Doilea Război Mondial, în România Mare trăiau peste 750.000 de evrei . Antisemitismul a fost o caracteristică a vieții românești timp de decenii înainte de Holocaust, dar ascensiunea fascismului a inclus o tulpină virulentă de antisemitism „rasial”. Începând cu 1940, au fost adoptate aproximativ 32 de legi și 31 de decrete împotriva evreilor din România.

    Asemenea cămășilor maro din Germania, România avea un grup paramilitar numit Garda de Fier, înființată în 1927. Cunoscută și sub numele de Legionari sau Cămăși Verzi, organizația a promis că va învinge „agresiunea rabinică împotriva lumii creștine”.

    În urma unei tentative eșuate de lovitură de stat din ianuarie 1941, Garda de Fier a organizat un pogrom împotriva evreilor din București. Cel puțin 125 de evrei au fost uciși înainte ca Antonescu să pună un capac asupra violenței, dar genocidul evreilor – și al romilor – sa accelerat în acea vară pe pământurile proaspăt dobândite ale României.

    „Poporul evreu a deturnat și sărăcit, a speculat și a împiedicat dezvoltarea poporului român timp de câteva secole”, a spus Antonescu. „Nevoia de a ne elibera de această ciumă este de la sine înțeles .”

    ‘Trenul morții’ din Iași
    Primul masacru de amploare a Holocaustului din România a avut loc la Iași, oraș universitar de lângă granița cu Moldova, în iunie 1941.

    Încurajați de Antonescu, soldații români s-au asociat cu poliția și mafia locală pentru a ucide 13.266 de evrei. Ieșenii au ajutat la arestarea evreilor și la prădarea caselor lor, precum și evreii umiliți care au plecat din oraș.
    La fel ca și în București, Garda de Fier a condus mulțimi în uciderea evreilor pe străzi și în casele lor, desfășurând ranguri și cuțite pe lângă arme. După masacrul inițial, 5.000 de evrei au fost împachetate în vagoane pentru o călătorie „trenul morții” în care 4.000 dintre ei au pierit.

    Spre deosebire de Holocaustul din Germania, nu au existat „opțiuni negre” în România. Genocidul s-a desfășurat „ în plină zi ”, sub conducerea autorităților române. Articole de presă false despre evrei care semnalau aeronavele aliate au ajutat la „justificarea” masacrelor și incită colaboratorii, dar acele plasări de povestiri nu aveau scopul de a-i înșela pe evrei.

    „Masacrele au fost în mare parte necoordonate și, deși nemilosirea cu care armata română i-a măcelărit pe evreii ucraineni și români a câștigat aprobarea lui Hitler, ele au câștigat totuși disprețul multor oficiali SS, care au disprețuit tehnicile primitive folosite de români”, a scris istoricul Christopher. J. Kshyk.

    Oricât de primitive ar fi fost metodele românești, armata țării, forța de poliție și colaboratorii civili au stabilit un „ plan ” pentru masacrele Holocaustului din alte părți, inclusiv de la Kiev.

    Masacrul a 33.771 de evrei din septembrie 1941 de la Babyn Yar, o râpă din Kiev, a fost catalizat în mod similar de rapoarte false de presă despre sabotajul evreilor. La locul masacrului , unitățile germane SS „Einsatzgruppen” au colaborat cu ucrainenii, făcând ecou folosirea de către armata română a colaboratorilor locali la începutul acelei verii.

    La cinci luni după pogromul de la Iași, Holocaustul din România avea să ajungă la un punct culminant frenetic – dar în mare parte uitat – în lagărul de concentrare Bogdanovka.

    „Cu mâinile goale”
    Situată în Ucraina de astăzi, Bogdanovka era o serie de tabere – numite „colonii” în română – înființate lângă o fostă fermă colectivă evreiască pe râul Bug de Sud. Până în noiembrie 1941, lagărul deținea 54.000 de evrei din Odesa controlată de români și din regiunea Basarabia a Moldovei.

    În decembrie 1941, la Bogdanovka au fost semnalate câteva cazuri de tifos. Ca răspuns, consilierul german al districtului și administratorii români au decis să ucidă 40.000 dintre deținuți și să incendieze unitățile.

    Când tifosul a izbucnit într-un lagăr de concentrare din România în urmă cu 80 de ani, autoritățile de la Bogdanovka au decis să ucidă 40.000 de deținuți evrei și să incendieze lagărul.

    Desfășurat în Ucraina ocupată de români de soldați români, poliția ucraineană obișnuită și etnicii germani locali, masacrul de la Bogdanovka a fost în mare măsură ignorat de istorici, alături de rolul „distinct” al României în genocidul evreilor din Europa.

    „Mi-e rușine să spun că nu aveam cunoștință de acea atrocitate”, a declarat Efraim Zuroff, vânătorul șef de naziști al Centrului Simon Wiesenthal, pentru The Times of Israel, referitor la Bogdanovka.

    „Întrebarea nu este cât de groaznic a fost, deoarece numeroasele atrocități ale Holocaustului au fost incredibil de îngrozitoare, dar este o chestiune de „acoperire”, în lipsa unui cuvânt mai bun”, a spus Zuroff.

    Armata română a stat în spatele majorității masacrelor din Holocaust din țară, în contrast cu modelul de mai târziu al lagărelor de exterminare construite de germani în Polonia ocupată. Majoritatea evreilor uciși de români proveneau din Ucraina ocupată, spre deosebire de așa-numita „Românie veche”.

    Complicând și mai mult narațiunea, unii evrei români au căzut sub controlul Ungariei după „Diktatul de la Viena” din 1940. Acei evrei au rămas relativ în siguranță până în primăvara anului 1944, la aproximativ trei ani după ce armata României „curățise” pământurile ocupate de evrei.

    Studenți fasciști români care lucrează la o zidărie în cadrul activităților din tabăra de vară, 1924, album foto Kampf und Sieg („Luptă și Victorie”). (Arhivele Nationale ale Romaniei)
    „În general, crimele comise de colaboratorii naziști în afara țărilor lor au mai puțină „acoperire” decât cele comise pe teritoriul de origine”, a spus Zuroff, care a subliniat exemplul conex al Holocaustului din Belarus, în care lituanieni, letoni și estonieni a participat la uciderea a zeci de mii de evrei locali.

    În România, mareșalul Ion Antonescu, puternicul aliat al lui Hitler, și-a extins granițele după invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în 1941. Hitler i-a dat lui Antonescu mână liberă pentru a rezolva propria „chestiune evreiască” a României și se estimează că 420.000 de evrei sub controlul lui Antonescu au fost uciși relativ devreme. in razboi.

    Înainte de al Doilea Război Mondial, în România Mare trăiau peste 750.000 de evrei . Antisemitismul a fost o caracteristică a vieții românești timp de decenii înainte de Holocaust, dar ascensiunea fascismului a inclus o tulpină virulentă de antisemitism „rasial”. Începând cu 1940, au fost adoptate aproximativ 32 de legi și 31 de decrete împotriva evreilor din România.

    Pogromul de la București din 23 ianuarie 1941, inițiat de Garda de Fier a României (domeniu public)
    Asemenea cămășilor maro din Germania, România avea un grup paramilitar numit Garda de Fier, înființată în 1927. Cunoscută și sub numele de Legionari sau Cămăși Verzi, organizația a promis că va învinge „agresiunea rabinică împotriva lumii creștine”.

    În urma unei tentative eșuate de lovitură de stat din ianuarie 1941, Garda de Fier a organizat un pogrom împotriva evreilor din București. Cel puțin 125 de evrei au fost uciși înainte ca Antonescu să pună un capac asupra violenței, dar genocidul evreilor – și al romilor – sa accelerat în acea vară pe pământurile proaspăt dobândite ale României.

    „Poporul evreu a deturnat și sărăcit, a speculat și a împiedicat dezvoltarea poporului român timp de câteva secole”, a spus Antonescu. „Nevoia de a ne elibera de această ciumă este de la sine înțeles .”

    ‘Trenul morții’ din Iași
    Primul masacru de amploare a Holocaustului din România a avut loc la Iași, oraș universitar de lângă granița cu Moldova, în iunie 1941.

    Încurajați de Antonescu, soldații români s-au asociat cu poliția și mafia locală pentru a ucide 13.266 de evrei. Ieșenii au ajutat la arestarea evreilor și la prădarea caselor lor, precum și evreii umiliți care au plecat din oraș.

    Evrei arestați în timpul pogromului de la Iași din România, iunie 1941 (Yad Vashem)
    La fel ca și în București, Garda de Fier a condus mulțimi în uciderea evreilor pe străzi și în casele lor, desfășurând ranguri și cuțite pe lângă arme. După masacrul inițial, 5.000 de evrei au fost împachetate în vagoane pentru o călătorie „trenul morții” în care 4.000 dintre ei au pierit.

    Spre deosebire de Holocaustul din Germania, nu au existat „opțiuni negre” în România. Genocidul s-a desfășurat „ în plină zi ”, sub conducerea autorităților române. Articole de presă false despre evrei care semnalau aeronavele aliate au ajutat la „justificarea” masacrelor și incită colaboratorii, dar acele plasări de povestiri nu aveau scopul de a-i înșela pe evrei.

    „Masacrele au fost în mare parte necoordonate și, deși nemilosirea cu care armata română i-a măcelărit pe evreii ucraineni și români a câștigat aprobarea lui Hitler, ele au câștigat totuși disprețul multor oficiali SS, care au disprețuit tehnicile primitive folosite de români”, a scris istoricul Christopher. J. Kshyk.

    Medici militari români examinează evrei în „trenul morții” din Iași în 1941 (domeniu public)
    Oricât de primitive ar fi fost metodele românești, armata țării, forța de poliție și colaboratorii civili au stabilit un „ plan ” pentru masacrele Holocaustului din alte părți, inclusiv de la Kiev.

    Masacrul a 33.771 de evrei din septembrie 1941 de la Babyn Yar, o râpă din Kiev, a fost catalizat în mod similar de rapoarte false de presă despre sabotajul evreilor. La locul masacrului , unitățile germane SS „Einsatzgruppen” au colaborat cu ucrainenii, făcând ecou folosirea de către armata română a colaboratorilor locali la începutul acelei verii.

    La cinci luni după pogromul de la Iași, Holocaustul din România avea să ajungă la un punct culminant frenetic – dar în mare parte uitat – în lagărul de concentrare Bogdanovka.

    „Trenul morții” trimis de autoritățile române cu 5.000 de evrei din Iași (domeniu public)
    „Cu mâinile goale”
    Situată în Ucraina de astăzi, Bogdanovka era o serie de tabere – numite „colonii” în română – înființate lângă o fostă fermă colectivă evreiască pe râul Bug de Sud. Până în noiembrie 1941, lagărul deținea 54.000 de evrei din Odesa controlată de români și din regiunea Basarabia a Moldovei.

    În decembrie 1941, la Bogdanovka au fost semnalate câteva cazuri de tifos. Ca răspuns, consilierul german al districtului și administratorii români au decis să ucidă 40.000 dintre deținuți și să incendieze unitățile.

    Începând cu 21 decembrie, soldații și colaboratorii români – inclusiv etnicii germani locali sub comanda poliției ucrainene – au forțat mii de evrei cu dizabilități și în vârstă în două grajduri închise. Structurile au fost stropite cu kerosen și incendiate, ucigând pe toți cei din interior.

    După acel infern, făptașii au condus grupuri de 300 până la 400 de evrei în pădure, unde au fost împușcați în gât într-un loc numit de soldații români „valea cea mare”.

    Tehnologia germană a lagărului morții era încă la câteva luni până la finalizare, așa că soldații români au văzut mii de evrei morți înghețați de-a lungul malului râului în ultimele zile ale anului 1941.

    „Ceilalți [evrei din Bogdanovka] au fost lăsați înghețați în frig, așteptând pe malurile râului să moară rândul lor ”, conform lui Yad Vashem. „Cu mâinile goale au săpat gropi în pământ, împachetându-i cu cadavre înghețate și încercând în acest fel să se adăpostească de frig. Cu toate acestea, mii dintre ei au murit înghețat.”

    Făcând o pauză de Crăciun, masacrul a reluat trei zile mai târziu. Între 21 decembrie și ultima zi a anului 1941, cel puțin 40.000 de evrei au fost uciși la Bogdanovka.

    „Un capitol distinct”
    În a doua jumătate a anului 1941, Antonescu a reușit să depășească Germania nazistă în genocidul evreilor din Europa.

    „Politicile de epurare etnică ale lui Antonescu au fost realizate independent, deși cu aprobarea celui de-al treilea Reich al lui Hitler, făcând din persecuția evreilor de către România un capitol distinct în istoria Holocaustului”, a scris istoricul Kshyk.
    În toamna anului 1941, Antonescu a fost de acord să deporteze rămașii evrei din România în lagărele morții, dar acele planuri au fost anulate în 1942. Parțial din motive economice, Antonescu a decis să cruțe aproximativ 290.000 de evrei în „România Veche” și a cvasi- a facilitat emigrarea a 5.000 de evrei în Palestina contra unei taxe mari.

    În sensul inversării genocidului evreilor sub controlul său, Antonescu privea poziția de negociere a României la o conferință de pace postbelică. Încă din primăvara anului 1942, înțeleptul dictator a pus la punct că Germania va pierde războiul. După ce forțele sovietice au intrat în România în 1944, Antonescu a fost arestat și, doi ani mai târziu, executat în afara Bucureștiului.

    Deși un număr mare de colaboratori naziști ai României au fost urmăriți și pedepsiți în perioada imediat postbelică, mulți autori ai Holocaustului au reușit să scape de justiție. Până în prezent, a spus Zuroff, doar patru persoane au fost condamnate pentru implicarea în atrocitățile Holocaustului din Europa de Est post-comunistă și doar două dintre cele patru au fost pedepsite.
    „Am primit informații potențial valoroase în cel puțin un caz despre o persoană care ar fi participat la uciderea în masă a evreilor din Odesa”, a spus Zuroff, referindu-se la efortul „Operațiunea Ultima șansă” al Centrului Simon Wiesenthal de a aduce autorii Holocaustului în fața justiției.

    „Din păcate, a murit înainte de a putea fi urmărit penal”, a spus Zuroff.

    În 2003, guvernul României a recunoscut rolul țării în genocid. Cu toate acestea, a existat o „ întorsătură ” în ceea ce privește această recunoaștere și tensiuni legate de înființatul muzeu al Holocaustului din București . Un memorial de la Bogdanovka a fost vandalizat de mai multe ori în ultimii ani.
    „În ceea ce privește negarea și denaturarea Holocaustului, România a avut o mare parte din ambele, așa cum este tipic în toate „noile democrații” post-comuniste din Europa de Est”, a spus Zuroff.”

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s