Masca cu ciucuri

Despre noua urgie…și mai vechile urgii

Nu numai Covidul este o urgie, Covidul este una din urgii, lângă urgiile mai vechi, iar purtarea măștii pe față e semnul ei, lângă semnele altor urgii.
Căderea în păcat a fost prima urgie și apariția posibilității morții, prima pedeapsă. Munca deasemenea a apărut ca o pedeapsă.
Apoi a venit potopul, o altă urgie, iar arca, a fost prima izbăvire, și curcubeul, primul legământ.
Apoi a fost Babelul, prima distanțare socială reală: extrem de dureroasă: frate cu frate să nu se mai înțeleagă, copii cu părinți, tragic. Cumplită urgie.
Urmările Babelului sunt națiunile iar semnele națiunilor sunt peste tot: drapele, steme, …ciudat, oamenii se laudă cu ele. Cu semnele vechii urgii. Straniu.
Dar ne lăudăm noi oamenii și cu munca noastră, cu rezultatul unei și mai vechi urgii.
Aceasta a fost poteca gândului meu în ultimele săptămâni, punându-mi peste urechi și dându-mi jos masca de zeci de ori pe zi. Am devenit expert, la început mi se tot încurca, ba cu brațele ochelarilor, ba cu casca telefonului, sau cu amândouă, dar treptat m-am dedat și pot pune și da masca jos cu îndemânare.
M-am întrebat: oare dacă nu se descoperă un vaccin, dacă masca devine „noua normalitate”, oamenii se vor lăuda de la o vreme și cu masca?
Vor apărea măști „la modă”, asortate cu hainele?
Vor apărea măști cu ciucuri? Cu briz-brizuri?

Sinistru să ne gândim, dar posibil. Și mă tot gândeam lucrând:
chiar dacă pare stranie ideea de a ajunge să ne lăudăm cu ceea ce acum este o chestiune absolut detestată, oare nu la fel este când ne lăudăm unul împotriva altuia cu munca noastră, pedeapsă și asta? Cu rezultatul ei, cu bogăția? Cu competențele câștigate? Cu diplome și premii? Cu câte limbi vorbești?
Mi-au părut brusc toate aceste laude, măști cu ciucuri.
Să te lauzi cu ceea ce ar trebui să-ți amintească de rușine, de păcat, de pedeapsă.


În secolul XX am mai avut două urgii, noi și ele, fiecare cu semnul ei: nazismul cu zvastica (la noi cu cămașa verde) și comunismul cu mai multe semne: secera și ciocanul, steagul roșu sau cravata roșie…cu tricolor. Unii le-au urât cu foc, alții le-au purtat cu mândrie.
De fapt, oare ce mai rămâne dacă dăm la o parte ca pe niște cortine, ciucurii măștilor cu care a trebuit Dumnezeu să ne îngrădească de 6000 de ani încoace?
Rămân de privit crinii care înfloresc fără să toarcă și fără să țeasă, rămân de ascultat păsările care „nici nu seamănă, nici nu seceră„, rămân acele lucruri neatinse încă de blestem și de pedeapsă: mersul neschimbat al astrelor, succesiunea anotimpurilor, vara și iarna, lucrurile promise că nu se vor schimba. Binecuvântările, bunătatea lui Dumnezeu și mai presus de orice Cuvântul lui Dumnezeu.
Restul sunt măști cu ciucuri: truda, succesul, competiția, averea, lauda omului care a învins mai bine blestemul decât semenul lui, care are mască mai frumoasă, cu ciucuri. Penibil, jenant, rușinos!
Brusc mi-au părut atât de realiste albastrele măști pe care clienții ce intră în firmă și le pun repede pe față. Unii și le pun doar când ies din mașină, alții le poartă chiar pe stradă. Și jena cu care se poartă, disconfortul vizibil par atât de „cum ar trebui” și cam cum ar trebui să socotim și orice altă „mască”: munca, succesul, educația, promovarea, averea. Doar că aceste urgii sunt „măști” mai vechi și noi oamenii le-am pus demult ciucuri. Există un anumit standard al ciucurilor, pe care dacă l-ai atins, ești socotit „om împlinit”.

Concluzii:
-să lăsăm măștile vieții fără „ciucuri”, fără dantele și voaluri, fără decoruri,
-munca, oricum ar fi, chiar cu mare succes sau de înaltă calificare este ca o „mască”, ca o protecție împotriva lipsei, un ceva dat ca pedeapsă, nu ca premiu, să nu-i punem ciucuri, să o facem cu jena și discreția celui pedepsit, cu jena cu care se pune pe față acum masca cea albastră.
-munca nu trebuie să ne devină niciodată „vocație”, doar căutarea și cunoașterea lui Dumnezeu merită acest titlu, de „vocație”, de împlinire, de sens.
Ce ne rămâne?
Așa cum omenirea așteaptă vaccinul, noi creștinii ar trebui să așteptăm „înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru„. „În trupul acesta gemem apăsați„, spune apostolul, trăim ca acum, cu masca, cu apăsarea acestei necesități și obligații, iar dacă nu e așa, dacă ne simțim „acasă în trup„, atunci cu siguranță „pribegim departe de Domnul„.
Răpirea va schimba dintr-o datătrupul stării noastre smerite„, atunci va fi adevărata laudă, adevărata împlinire, adevărata paradă. Până atunci, prin orice formă de laudă cu ce lucrăm sau ce suntem, nu facem decât să ne punem ciucuri la mască. Să-i dăm jos, sau spus altfel…
Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” Isaia 55:7





Un comentariu

  1. In Gradina Eden, după ce a călcat voia lui Dumnezeu, conștient de urâțenia păcatului, omul și-a pus “masca” frunzelor. Și de atunci, păcatul este acoperit cu diverse măști.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s