Cum trebuie tineretul îndrumat în evlavie. Școala maternă (10.) Comenius

Toată cartea aici.

„Nu te bucura de copii, dacă frica de Dumnezeu nu este întrânşii. E mai bine a muri fără copii, decât a avea copii necredincioşi”, spune Sirah 16, 1. Deci mai mult decât orice, părinţii să cultive în copiii lor o evlavie sinceră, adevărată, din suflet, fără de care artele şi virtuţile ar fi mai mult spre pagubă, decât spre folos. Precum tot aşa cuţitul, sabia şi securea în mâna nebunului, cu cât sunt; mai ascuţite, cu atît mai păgubitoare.

Din Cauza vârstei şi minţii încă fragede la vârsta de 2 şi 3 ani, copiii înţeleg numai foarte puţin din adevărurile tainice ale credinţei, afară de ceea ce Dumnezeu Ie descopere prin natură şi prin mila Sa. Totuşi e de datoria noastră, ca, în conformitate cu Dumnezeu şi natura, să le arătăm cine este începutul tuturor lucrurilor şi ce credinţă şi ascultare îi datorăm. Deşi pe cei nou născuţi încă nu-i putem învăţa în evlavie, totuşi noi înşine ne putem aprofunda în ea, punând în ei bazele evlaviei prin aceea, că, cu rugăciuni şi prin botezul încredinţăm lui Isus Hristos şi cerem, ca Spiritul sfânt să le fie conducătorul şi învăţătorul lor intern şi veșnic.

Imediat ce iau cunoştinţă, că Dumnezeu i-a învrednicit cu o odraslă, părinţii să se roage Lui pentru binecuvântare şi sfinţire, pentru că Scriptura învaţă, că cine are să fie Sfânt, acela chiar din pântecele maicii sale va fi sfinţit (Ier. 1:5; Psalm 22:11; lsaia 49:1) Astfel de rugăciuni, femeia însărcinată, împreună cu bărbatul ei, să le facă zilnic, iar peste tot, să petreacă în rugăciuni tot timpul sarcinii sale, pentru ca copilul de sub inima ei, de la început să fie în frica de Dumnezeu. În acest scop femeia însărcinată să folosească rugăciunea pusă în cap. V.

Când Dumnezeu face vizibil darul său şi din întuneric îl aduce la lumină, părinţii sunt obligaţi, în cinstea mâinilor lui Dumnezeu care (cum spune un teolog cucenic) a săvârşit această faptă, să sărute nou venitul oaspete în lume. Căci e de tot adevărat, cum mărturiseşte mama cea înţeleaptă, zicând că noi nu ştim, cum se concep copiii în sânul nostru, tot aşa nu noi le dăm sufletul şi viaţa şi nici nu formăm chipurile lor, ci numai Atotcreatorul este originea familiei omeneşti, (3 Macab. 7,22). Văzându-şi fructul viu şi sănătos, cu membrele întregi şi nedeformate, să mulţumească îndată Donatorului generos şi să-L roage fierbinte, ca prin pază îngerească să binevoiască a ocroti copilul de vătămare şi a dărui binecuvântarea Sa spre buna lui educaţie. Apoi să îngrijească ca, ceea ce Dumnezeu le-a dat, lui Dumnezeu să-I închine cât mai curând și anume prin sfântul botez, cerând cu dinadinsul, ca  Dumnezeu cel Atotmilostiv, prea grațios, să întărească în harul Său, ceea ce a binevoit să creeze, şi să-I dea mântuire prin Hristos şi oblăduirea Sfântului Spirit: totodată părinţii să promită cu inima întreagă şi devotată, că dacă va dărui copilului viaţă, îl vor păzi de toate ispitele lumii şi ale trupului şi-l vor conduce numai spre slava lui Dumnezeu. Aşa a făcut Ana, care prin rugăciuni adînc simţite, înainte de concepere, după concepere şi după naştere, l-a dedicat lui Dumnezeu pe fiul său Samuel, iar Dumnezeu auzind-o, l-a binecuvântat. Este cu anevoie Milostivirii dumnezeieşti, să refuze ceea ce cu atâta devotament i se supune; din contră, dacă părinţii, fie şi evlavioși, se poartă cu nepăsare, atunci Dumnezeu le dăruieşte copii răi şi stricați, ca să se ştie, că copiii sunt numai darurile Sale.

Introducerea copiilor în evlavie se poate face cam la vârsta de 2 ani, când mintea lor începe să se arate şi ca bobocul de floare dintr-un mugur să crească, încât pot deja să facă deosebirea între lucruri; apoi li se dezleagă limba şi ei încep să formuleze primele cuvinte cu înţeles, iar picioarele lor se tot întăresc pentru a putea umbla. De aceea se apropie timpul exerciţiului religios, bine înţeles treptat şi lin, ca în joc.

Cînd cei în vârstă se roagă şi cântă, fie înainte sau după masă, copiii să se obișnuiască a şedea sau a sta în tăcere, împreunându-şi mâinile lor spre rugăciune. Aceasta o vor deprinde uşor dacă vor avea un exemplu bun şi dacă le vom ţinea o clipă mânuţele împreunate. Mai apoi să-i învăţăm să rostească lauda lui Dumnezeu, să îngenuncheze, să-şi împreune mânuţele, să privească în sus şi să se roage; la început această rugăciune scurtă: „Mielule al lui Dumnezeu, lsuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, amin“. După ce o vor şti, cam după una sau două luni, să înveţe rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), dar nu toată dintr-o dată, ci verset după verset, cam tot după o săptămînă, rostindu-le în fiecare dimineaţă şi seară şi peste zi, odată sau de două ori (doica să îndrume dezvoltarea intelectuală a copilului în această privinţă, de ex. de câte ori copilul va voi să mănânce, mai întâi să rostească o rugăciune). După ce astfel, timp de cam două săptămîni, şi-a dres limba şi memoria cu prima cerere, să adăugăm cererea a doua, zicând totul cu el, iarăşi timp de două săptămâni; apoi abia să adăugăm cererea a treia şi tot aşa până la sfârşit. Astfel va fi mai lesne, decât cum cred unii, care cer de la copii memorizarea întregului „Tatăl nostru” deodată, ceea ce însă uneori durează chiar 2 şi 3 ani şi e posibil, că copilul totuşi nu-l va şti perfect.

În urmă, arătând spre cer, să zicem copilului, că acolo este sediul lui Dumnezeu, ca astfel să înţeleagă de ce la rugăciune privim în sus. La vârsta de 3 ani copilul poate învăţa rugăciunea următoare: „Iubite Doamne Dumnezeule, fă, ca să mă tem de tine, să ascult de tatăl şi de mama şi Ție să-ţi plac. Dă-mi Duhul tău cel Sfânt, care să mă înveţe şi să mă lumineze, pentru Isus Hristos fiul tău cel iubit, amin”. Apoi să trecem imediat la simbolul credinţei şi într-un an copilul să-l ştie în întregime. Aceasta se poate face uşor, dacă în fiecare dimineaţă şi seară (şi înainte de mâncare), după rugăciune, vor rosti în luna primă articolul întâi dîn Simbolul credinţei, în luna a doua articolul al doilea, în luna a treia articolul al treilea şi aşa mai departe pînă la sfârşit. Cu articolul nou copilul să rostească deodată şi cel învăţat mai înainte, ca, repetându-l, să-l memorizeze tot mai bine.

Li se poate admite copiilor, după ce şi-au zis rugăciunile în genunchi, ca să rostească simbolul stând în picioare, pentru a cunoaşte deosebirea între ce este o rugăciune şi ce nu este rugăciune. Acum va fi timpul să le vorbim copiilor, la orice ocazie, despre Dumnezeu, ca, mereu auzind vorbindu-se despre Dânsul, să fie totdeauna cu atenţie şi să se obișnuiască a se teme de El şi a-L iubi. În acest scop putem să ne folosim de orice mijloace inteligibile lor. De ex. arătându-le cerul, să le spunem, că acolo şade Domnul Dumnezeu; soarele că este luminătorul lui Dumnezeu, tunetul că este mustrarea lui Dumnezeu etc. Li se poate promite, că dacă se vor ruga cu drag și vor asculta de tatăl şi de mama, Domnul Dumnezeu le va da haine frumoase, iar dacă nu vor face aşa, atunci El îi va pedepsi, (îi va bate; nota traducătorului). Totaşi, dacă le dăm haine noi, mâncare sau altceva ce le place copiilor, să le zicem, cu Domnul le-o dă. Dacă mergem cu copiii la un mort sau la o înmormântare, aratând înhumarea sau şi un animal mort, să zicem cu Domnul Dumnezeu a ucis (sic! nota trad.). Acestea toate sa fie cu scopul, ca Dumnezeu şi aduceréa aminte de El să se întipărească cât mai mult în gândul copilului. S-ar părea cuiva, că ceea ce spunem aici e prea copilăresc! E chiar aşa. Dar cu copiii nu putem discuta altfel, decât numai copilărește. Şi Dumnezeu în cuvintele Sale şi în viaţa aceasta, se poartă cu noi ca şi cu copii mari, deoarece suntem de fapt copii şi înţelegem chestiunile divine şi cereşti nu după fiinţa lor, ci după neputinţa noastră (1 Cor. 13, ll). Dacă Dumnezeu se apleacă spre slăbiciunea noastră şi ne povățuiește, cum atunci noi să nu ne aplecăm spre copiii noştri, povăţuindu-i?

După ce copiii au învăţat crezul (simbolul), să-i învăţăm celei 10 porunci (decalogul), observând şi aici aceeaşi ordine ca şi la învăţarea rugăciunii şi a crezului, adică să nu înveţe întreg decalogul deodată, pentru că priceperea s-ar întuneca, iar memoria fragedă s-ar obosi, ci totul pe rând. Astfel porunca întîia să o înveţe în decurs de o săptămână (rostind-o dimineaţa, după mâncare şi seara); apoi porunca a doua, care fiind mai lungă, să o înveţe în decurs de 2-3 sapt., porunca a treia cam 2 săpămâni, a patra cam 2-3 sapt., a cincea 2 sapt., a şasea, a şaptea,  a opta şi a noua, pot să le înveţe la un loc, tot 2 săptămâni, în sfârşit porunca a zecea, iar după aceea să rostească cu glas decalogul întreg în fiecare zi la fiecare rugăciune. Apoi copiii să-l rostească ei singuri, în prezenţa tatălui, a mamei, a doicei sau altcuiva, pus pentru acest lucru, care, să dea seama, copilul să nu greşească şi dacă ar greşi, să-l îndrepte. Trebuie să avem grijă şi de gesturile copiilor şi să nu le permitem, ca în timpul rugăciunii să se întoarcă, să fie neliniştiţi sau să facă ceva cu mâinile, ci să se deprindă cu sentimentul evlavios. La aceasta să-i îndrumăm prin sfaturi, admonestări, mustrări şi la trebuinţă prin aplicarea de pedepse, uneori chiar lovindu-i sau refuzându-i mâncarea… Admonestarea se poate face înainte de rugăciune sau chiar în timpul rugăciunii. Bătaia li se poate aplica în timpul rugăciunii sau chiar după rugăciune; totul repede şi a tempo, pentru ca copilul să înţeleagă legătura, dar totuşi cu precauţie, să nu trezim patimi, ci să facem educaţie. La vârsta de 5 ani, în completarea creşterii religioase, copiii să înveţe mai întâi rugăciunea de seară: „Mulţumire îţi aduc Ție, părintele meu ceresc“ etc. După ce copilul o va şti, să-i învăţăm rugăciunea de dimineaţă, repetând-o cu el la rugăciunile de seară şi dimineaţă, etc. (Binecuvântarea mesei şi mulţumirea le vor ști desigur din uzul zilnic), Copilul (la vârsta de 5 şi 6 ani) să recite şi să cânte şi unele versete din rugăciunea de după masă: „Te rugăm, ascultă-ne şi ne miluieşte“, sau „Ascultă rugăciunea noastră” etc., precum am arătat în cap. VII la muzică.

Pentru ca întărirea evlaviei în inimile copiilor  să nu fie împiedicată, e bine, ba chiar de neapărată trebuinţă, ca, la vârsta aceasta, să-i ferim de orice rău, adică nimic ce e ireligios sau destrăbălat şi ce ar putea infecta gândirea copiilor, să nu ajungă la ochii şi urechile lor. Căci, cum zice Solomon (Prov. 18, 17), cine grăbeşte la judecător, pricina aceluia pare a fi mai adevărată, astfel şi acest lucru este adevărat, că: primae impressiones haerent, adică primele impresii se prind mai mult, deoarece totul bun sau rău, ce se pune de la început în gândirea tineretului, i se întipăreşte pentru tot timpul vieţii; iar orice lucruri următoare, adeseori numai cu greu pot urni din loc cele premergătoare cari au prins rădăcini, (v. 19); ceea ce se întîmplă, când se prezintă partea a doua înaintea judecătorului şi îşi apără pricina mai bine decît prima. Judecătorul în vîrstă şi cu judecată matură, va cerceta amănunţit şi va hotărî, dacă partea primă sau a doua are dreptate, şi atunci cealaltă trebuie să cedeze. Intelectul tineretului însă, care e în plină formaţie, este de asemănat cu ceara moale în care uşor se imprimă sigiliul; iar dacă forma de ceară se întăreşte, atunci se ţine şi nu mai primeşte altă formă, decît numai eu multă încordare şi cu forţă, căci lucru greu este. Această asemănare însă totuşi nu se prea potriveşte, căci pentru ca să-şi schimbe forma, ceara trebue mai întîiu topită şi făcută moale; pe când pentru creierul nostru nu mai există pe lume vreun mijloc, ca el să se lepede de ceea ce mai înainte a primit. Accentuez, că nu există nici fel şi nici chip, ca omul să uite ceea ce i s-a întipărit în minte şi în memorie, chiar dacă ar voi el însuşi, necum la porunca altora. De aceea Temistocle îşi dorea mai mult arta uitării (ars oblivionis) decât cea a memoriei; deoarece e mai firesc minţii noastre, să păstreze ce a primit, decât să uite.

În consecinţă, nu există deci pentru părinţi o obligaţie mai mare, (dacă au în vedere mântuirea copiilor lor), decât să-şi crească copiii numai în cele bune, ferindu-i de cele rele, trăind şi ei înşişi în evlavie şi sfinţenie şi obligând la aceasta şi servitorimea şi pe toţi conlocuitorii casei; căci Hristos ameninţă: ,;Vai de acela, care va face rău unuia dintre aceştia mici (Mat. 18). Iar poetul Juvenal, deşi păgân, a spus: „Maxima debetur puero reverentia; si quid turpe paras, ne tu pueri contempseris annos, sed peccaturo obsistat tibi filius infans”. „Fiecare e obligat să manifeste respect deosebit faţă de copii; dacă săvârşeşti ceva urâcios, ruşinează-te de vârsta nevinovată; deci tată, copilul tău să-ţi fie frâu în orice clipă.

Începând cam la vârsta de 4 ani, li se pot da copiilor în loc de catehism unele întrebări scurte cu răspunsuri scurte și simple. Deşi nu fiecare copil înțelege, ce înseamnă în sine cutare lucru, totdeauna e însă bine să le tot spunem, ca să li se întipărească mai bine în minte; căci şi floarea, până înfloreşte, în mugurul închis se formează, şi _abia apoi se desface.

Astfel de întrebări pot să fie de ex.:
1) Cine te-a creat? Domnul Dumnezeu.
2) Cine te-a răscumpărat? -Domnul Hristos.
3) Cine te-a sfinţit? -Spiritul Sfânt.
4) Unde este Domnul Dumnezeu? -În cer
5) Ce face acolo ? -Priveşte la noi ca să vadă ce facem şi cum ascultăm de El.
6) Ce spune Dumnezeu, dacă nu-l ascultă cineva? – sau dacă cineva nu ascultă de tatăl său sau de mama sa? – Că îl va ucide. (sie!) pentru a treia oară, nota trad.)
7) Ce-i aceea a asculta pe Domnul Dumnezeu? – Aceasta este a se ruga Lui în fiecare zi şi a fi bun.
8) Cum te rogi tu în fiecare zi? – Astfel: Iubite Doamne Dumnezeule, fii milostiv mie şi aiută-mi să fiu bun.
9) Ce-i aceea a fi bun? – Aceasta este a face totul ce spun poruncile Dumnezeeşti; a nu se mânia, a nu alerga după capul propriu, ci a face numai ceeace poruncesc părinţii, etc., etc.

One Response to Cum trebuie tineretul îndrumat în evlavie. Școala maternă (10.) Comenius

  1. vesteabună spune:

    Comenius făcea parte dintre Frații moravi, o „ecclesiola in ecclesia„, o mișcare religioasă în sânul Bisericii Reformate. De aceea apar în textul de mai sus îndemnurile de a boteza copilul mic, cu credința că acest botez are un efect mistic asupra lui.
    De această „credință” (de fapt nu poate fi numită credință pentru că nu este trecută în textul Biblic) sau presupunere nu ar trebui să-l învinuim doar pe Comenius, înainte de a ne cerceta fiecare din noi dacă nu cumva vreuna din „tainele mistice” ale bisericilor istorice este considerată și de noi dătătoare de putere sau având efect.
    Supuneți analizei de exemplu, ceremonia cununiei religioase, total absentă în Biblie, dar tot mai puternic înrădăcinată în pseudo-creștinismul bisericesc, cu tot teatrul gol al aducerii miresei la „altar”, al slujbei pastorului și al fanfaronadei total inutile juridic (pentru că cununia se face la primărie, în fața unui Ofițer al stării civile desemnat de stat, slujitor al lui Tata) ba chiar o infracțiune în legislația cerească, pentru că se face dublând cununia „civilă”, ca și cum popa (pastorul) ar fi servul lui Dumnezeu, nu ofițerul de la cununii.
    De fapt e absolut invers.
    Mai sunt ceremonii, tulburați-vă singuri!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: