Bobul

Un bob de grâu stătea cu sine
la povești:
„Mi-e nemaipomenit de bine-
aici în spic.”
Când te gândești?!
Să nu duc lipsă de nimic.
Mă bate soarele,
mă coace,
-ei, asta-mi place!
Sunt dolofan și rumenit.
Dar, câte-odată mai și plouă…

-și ce?
mă ud-un pic,
-sau când e rouă?
Să fiu mâhnit?
Un vânticel, o boare lină
și m-am uscat.
și-i bine-n spic, că e lumină,
iar soarele, e minunat.
Apoi, sunt între frați,
în casa de pe-un fir de pai
stăm fiecare-aliniațispic

e bine-n spic, e ca și-n rai.

Un alt bob mai de jos un pic,
din colivia lui de pleavă
îi spuse: „-dragul meu amic
cât va mai ține-această slavă?
Mi-a zis un bob de mac uscat
că vine-o zi cu grea furtună
o zi când nori învolburați
vor sparge casa noastră bună
și ne-or împrăștia pe „frați”.
și vei cădea din cuib uimit….”

(La acest versuri am avut în minte un paragraf din cartea tradusă anul trecut „Sensul suferinței” de Maținkovski:”Imaginați-vă bobul de grâu cum stă relaxat și confortabil în cămăruța lui îngrijită din spicul de pe câmp, se bucură de strălucirea soarelui, de vânticel, de apropierea multor boabe la fel ca el din același spic de pe câmp.)

…și ziua-acea a venit.

De jos din umedul noroi
mai povesti cu sine bobul
simțind cum i se-nmoaie globul
lipit de-o glie de gunoi:
„Să fie-acesta rostul meu?
Nu printre frați, ci-ntr-o ravenă
Să mor împotmolit în ghenă
De ce permite Dumnezeu?”

(Cât de groaznic trebuie să i se pară bobului, să cadă în pământul rece, umed, murdar și întunecat, să zacă acolo în singurătate, să se destrame și se piară. Dar numai cu un astfel preț se ajunge la recoltă.

Oare apostolul Pavel nu ar fi putut, rămânând credincios, să trăiască la un anumit nivel de confort, să aibă propriul său colț de cămin și să spună din când în când câte-o predică de zidire? Dar când a auzit chemarea lui Hristos, el nu a ezitat să meargă de-a lungul acelei căi pe care I-a trasat-o Hristos. „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,“ – spune el, și de aceea îl vedem „În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte ! ….)

Și în curând, umflat de apă
simți mărețul bob încet
prin epiderma-i ce se crapă
un germene, ivit discret ….

La fel ca bobul ce murea
voinicul fir cu viață nouă,
avea și el povestea sa…
eu vi le spun pe amândouă:

…și germenele își zicea:
„eu plec de-acum din adăpostul
ce m-a ținut ca o celulă,
vreau să-mi găsesc spre soare rostul….
-În închisoarea de tărâță
am stat destul, voi fi un spic
acesta-i gândul ce m-ațâță
și nu mă-mpiedic de nimic.”

Iar germenele tot creștea,
hrănit din bobul ce murea.

De mă-ntrebați de tâlc, vi-l spun
dar poate-ați înțeles deja
că-i pildă bobul ce murea,
ca pilda cu pământul bun,
sau cu smochinul roditor,
sau cu talanții înmulțiți,
dac-ați citit, desigur știți.

Voinicul fir e noua viață
e omul nou venit de sus,
Cuvântul ce l-a spus Isus,
pe care astăzi îl învață
toți cei ce cred că Cel ucis
prin umilință și trădare,
se va întoarce cum a zis
în ziua Lui de răzbunare.

În două vieți „trăim” acum
și-n bobul vechi și-n noua plantă
una se scurge ca un fum
iar alta crește dominantă.

Din bobul vechi căzut în glod
ce vrea să scadă și să moară
va crește însutitul rod
din viața Lui ulterioară.

Cu viața asta din noroi
din germenele cel plăpând
vom fi în veacul de apoi
reprezentanți aplaudând
pe Cel glorificat, venind
cum a plecat, pe nori de glorii
Triumful Lui sărbătorind
purtați în Carul de victorii.

Cine-a crezut ce s-a vestit:
odrasla din țărâna seacă
disprețuit și părăsit
și fără ceva să ne placă,

că tocmai El e e bobul dat
e Mielul, jertfa ispășirii
ce pentru noi înjunghiat,
ne-a destinat desăvârșirii?

Dar Calea trece prin noroi
prin umilința germinării,
odrasla vieții crește-n noi
numai în solul lepădării.

One Response to Bobul

  1. „Iubirea e ce poţi să dai,
    Ce-aştepţi în schimb e lăcomie.
    Când dai, îţi strângi comori în Rai,
    Când ceri, eşti slugă cu simbrie.

    Iubirea e ce poţi să faci
    Pentru vrăjmaş şi pentru frate,
    Să rabzi, să suferi şi să taci
    Când ţi se face-o nedreptate.

    E suflet de copil curat,
    În care nu mocneşte ura.
    E locu-n care niciodat’
    Invidia nu-şi cerne zgura.

    Iubirea-i rană sângerând
    Şi întrebarea ce te miră:
    „Cum, cei ce i-am hrănit pe rând,
    Ei tot pe rând mă răstigniră?”

    E mila ce-o parcurgi pe jos,
    Povară fără murmur dusă.
    Iubirea e obrazu-ntors
    Şi haina demnităţii smulsă.

    Iubirea-i zâmbetul ce-l pui
    Pe faţa celui ce suspină,
    Când crucea altuia o sui
    Şi-aprinzi în noapte o lumină.

    Iubirea este bobul bun,
    Care rodeşte doar când moare,
    E investiţia de acum
    Într-o recoltă viitoare.

    Iubirea e ce poţi să dai,
    Ce-aştepţi în schimb e lăcomie.
    Când dai, îţi strângi comori în Rai
    Iar viaţa ta-i o poezie.”

    P. D.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: