Limba rea (lașon hara), o înțelegere evreiască a termenului

Citate biblice:
 Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare!” Psalmul 34:13
Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sînt Domnul.” Levitic 19:16
Iar Levitic 25:17 „Niciunul din voi să nu înşele deci pe aproapele lui,…” spun cunoscătorii că se referă la înșelarea prin discurs (lashon hara-limba rea), sau cum este se pare citat în Noul Testament „nu vă mințiți unii pe alții„.

      Înainte de a reproduce integral articolul lui Jonathan Sacks despre „limba cea rea” precizez că nu sunt de acord 100% cu punctele de vedere teologice al dânsului, nici cu citarea de resurse extrabiblice (gen talmud, „înțelepți’, etc), nici cu concluziile lipsite de abordare creștină. Atunci de ce-l citez? Pentru nuanțele de înțelegere ale termenului, și implicit ale gravității păcatului înfierat.

     Când Maria și Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopene pe care o luase el de nevastă, Dumnezeu a lovit-o pe Maria cu lepră. Se pare că de fapt Maria i-a vorbit lui Aaron, la versetul 2 scrie „și Domnul a auzit-o„. De aici unii au dedus (vezi și primul comentariu) că boala leprei este o pedeapsă pentru discursul rău, pentru limba rea, pentru bârfă.

„Puterea limbajului (Metzora 5779) , Jonathan Sacks

     După cum am văzut în Parșat Tazria, înțelepții identificau tzara’at (lepra, n.n.)– afecțiunea care afectează pielea omului, materialul hainelor și zidurile unei case – nu ca o boală, ci ca o pedeapsă și nu pentru orice fel de păcat, ci pentru unul în special și anume lașon hara, limba rea.

      Aceasta impune următoarea întrebare: De ce limba rea și nu oricare alt păcat? De ce vorbirea este mai rea, decât să zicem, violența fizică? Un vechi proverb englezesc spune: „Bâtele și pietrele poate că-mi vor rupe oasele/Dar niciodată nu mă vor afecta cuvintele”. Este neplăcut să auzi lucruri urâte despre tine, dar cu siguranță că nu mai mult de atât.

       Nu există nici măcar o singură interzicere directă a limbii rele în Tora. Există o interdicție împotriva bârfei: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău” (Lev. 19:16). Lașon hara reprezintă doar o categorie a acestei mai mari porunci. Maimonide o definește astfel: „Există un și mai mare păcat, care se încadrează sub această prohibire [a bârfei]. Este „limba rea”, adică acea discreditare de către cineva a camaradului său, deși aceasta se face prin spunerea adevărului”.

      Înțelepții depun eforturi considerabile pentru a sublinia seriozitatea acesteia. Aceasta este, după cum spun, la fel de rea ca cele trei păcate cardinale luate împreună – adorarea idolilor, vărsarea de sânge și preacurvia. Oricine vorbește cu o limbă rea, spun ei, este ca și cum l-ar fi negat pe Dumnezeu. Ei de asemenea spun, că este interzis să stai în apropierea acelora cu o limbă rea, cu atât mai mult să stai cu ei și să le asculți cuvintele. De ce sunt cuvintele obișnuite tratate cu atâta seriozitate în iudaism?

      Răspunsul se referă la unul din cele mai de bază principii ale credinței iudaice. Au existat culturi antice care venerau zeii pentru că îi vedeau ca pe fenomene naturale: fulger, tunet, ploaia și soarele, marea și oceanul care reprezentau forțele haosului și câteodată animale sălbatice care reprezentau pericol și frică. Iudaismul nu era o religie care venera puterea, în ciuda faptului că Dumnezeu este mai puternic decât orice zeitate păgână.

      Iudaismul, ca alte religii are locuri sfinte, oameni sfinți, timpuri sacre și ritualuri consacrate. Ceea a făcut iudaismul să fie diferit, însă, a fost că în mod absolut acesta era o religie a cuvintelor sfinte. Prin cuvinte a creat Dumnezeu universul „Și Dumnezeu a spus, să fie…și a fost”. Prin cuvinte El a comunicat cu omenirea. În iudaism, limba în sine este sfântă. De aceea lașon hara, folosirea limbajului pentru a face rău, nu este o simplă ofensă. Implică luarea a ceva sfânt și folosirea lui pentru scopuri nelegiuite. Este un fel de profanare.

     După crearea universului, primul cadou al lui Dumnezeu către oameni a fost puterea de a denumi animalele folosind cuvintele și prin urmare folosirea limbajului pentru a categorisi. Acela a fost începutul procesului intelectual care reprezintă marca distinctivă a lui Homo sapiens. Targum-ul traduce propoziția, „Și omul a devenit o viețuitoare” (Gen. 2:7), adică „un duh vorbitor”. Biologii evoluționiști contemporani adoptă viziunea că cerințele limbajului și avantajul pe care acesta l-a oferit oamenilor peste orice altă formă de viață, a dus la masiva expansiune a creierului omenesc.

      Când Dumnezeu a căutat să împiedice planul poporului de la Babel de a construi un turn care să atingă cerul, El „le-a încurcat acolo limba” și astfel ei nu erau în stare să comunice. Limba rămâne de bază pentru existența grupurilor omenești. Amploarea luată de naționalism în secolul al nouăsprezecelea a dus la pierderea importanței dialectelor regionale în favoarea unei singure limbi comune în întregul teritoriu în care o autoritate politică era suverană. Până în ziua de astăzi, diferențele de limbă, când există în interiorul unei singure națiuni, reprezintă o sursă de continue divergențe, de exemplu între vorbitorii de engleză și franceză în Canada, vorbitorii de germană, franceză, olandeză și valonă în Belgia și limbile spaniolă și bască (cunoscută și sub numele de Euskara) în Spania. Dumnezeu a creat universul natural prin cuvinte. Noi creem – și câteodată distrugem – universul social prin cuvinte.

      Astfel că primul principiu al limbajului în iudaism este creativitatea acestuia. Creăm lumi prin intermediul cuvintelor. Al doilea principiu nu este mai puțin fundamental. Monoteismul avraamic a introdus în lume ideea unui Dumnezeu care transcende universul și prin urmare, nu poate fi identificat cu vreun alt fenomen din cadrul universului. Dumnezeu este invizibil. Deci, în iudaism toate imaginile și reprezentările religioase sunt un semn al idolatriei.

       Prin urmare, cum se revelează un Dumnezeu invizibil? Revelarea nu era o problemă în politeism. Păgânii vedeau zei în diversitatea naturii care ne înconjoara, făcându-ne să ne simțim mici în fața vastității sale și neajutorați în fața mâniei sale. Un Dumnezeu care nu poate fi văzut și nici măcar reprezentat în imagini cere cu totul altă sensibilitate religioasă. Unde poate fi găsit un asemenea Dumnezeu?

      Răspunsul este din nou: în cuvinte. Dumnezeu a vorbit. I-a vorbit lui Adam, Noe, Avraam, Moise. La revelarea petrecută pe muntele Sinai, după cum Moise le-a reamintit istraeliților: „Și Domnul v-a vorbit din mijlocul focului, voi ați auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-ați văzut niciun chip, ci ați auzit doar un glas” (Deut. 4:12). În iudaism, cuvintele sunt mijloacele revelației. Prorocul este bărbatul sau femeia care aude sau vorbește cuvintele lui Dumnezeu. Acesta este fenomenul pe care nici Spinoza și nici Einstein nu l-au înțeles. Ei puteau accepta ideea unui Dumnezeu care a creat cerul și pământul, puterea puterilor și cauza cauzelor, sursa, după cum îl numim azi, Big-Bang-ului, Dumnezeul care a fost arhitectul materiei și producătorul ordinii. Se spune că Einstein a rostit acum celebrele cuvinte „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”. Într-adevăr, în ultimă instanță credința în univers drept produs al unei unice inteligențe creative susține principiile științifice chiar de la început.

      Iudaismul numește acest aspect al lui Dumnezeu Elohim. Dar noi credem și în alt aspect al lui Dumnezeu, pe care îl numim Hașem, Dumnezeu al relației  – și relațiile există prin mijlocirea cuvintelor. Pentru că limbajul ne permite să comunicăm cu ceilalți și să le împărtășim fricile, speranțele, iubirile, sentimentele și intențiile noastre. Vorbirea ne permite să împărtășim altora din universul nostru interior. Aceasta se află în chiar fibra legăturii omenești. Un Dumnezeu care ar putea să creeze universul, dar nu ar putea să vorbească sau să asculte ar fi un dumnezeu impersonal – un dumnezeu incapabil să înțeleagă ceea ce ne face pe noi umani. Venerarea unui astfel de dumnezeu ar însemna îngenuncherea la soare sau la un calculator imens. S-ar putea să ne pese de el, dar lui nu i-ar păsa de noi. Acela nu este Dumnezeul lui Avraam.

Cuvintele sunt extraordinare și din alt punct de vedere. Putem folosi vorbirea nu doar pentru a descrie sau declara. O putem folosi pentru a crea noi fapte morale. Filozoful de la Oxford J. L. Austin a numit această folosire a limbajului drept „vorbire performativă”. Exemplul tipic este să faci o promisiune. Când fac o promisiune, creezi o obligație care nu exista înainte. Nietzsche credea că abilitatea de a face o promisiune a reprezentat începutul moralității și a responsabilității omenești.

      În consecință, ideea care stă la baza iudaismului: brit, legământ, care nu e nimic mai mult decât o promisiune mutuală încheiată între Dumnezeu și oameni. Ceea ce definește relația specială dintre poporul evreu și Dumnezeu nu este că El i-a adus de la sclavie la libertate. El a făcut-o, spune prorocul Amos, și pentru alte popoare: „N-am scos Eu pe Israel din țara Egiptului ca și pe filisteni din Caftor și pe sirieni din Chir (Amos 9:7)?” Faptul este că la Sinai, Dumnezeu și Israel au intrat într-un jurământ reciproc care i-a unit într-o legătură veșnică.

     Legământ este cuvântul care leagă cerul de pământ, cuvântul vorbit, cuvântul auzit, cuvântul afirmat și cinstit prin încredere. Din acest motiv, evreii au putut să supraviețuiască exilului. Poate că își pierduseră casa, pământul, puterea, libertatea, dar încă aveau cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul pe care El a spus că niciodată nu îl va încălca sau anula. Tora, în cea mai profundă accepțiune  este cuvântul lui Dumnezeu, iar iudaismul este religia cuvintelor sfinte.

       După toate acestea, pare îndreptățit a afirma că folosirea greșită sau abuzivă a limbajului pentru a semăna suspiciune și disensiune nu este doar distructiv. Este sacrilegiu. Luarea a ceva sfânt, abilitatea omenească de a comunica și prin urmare a uni suflet cu suflet și folosirea acesteia pentru cel mai josnic scop, îndepărtarea sufletului de la suflet și distrugerea încrederii de care depind relații non-coercitive.

      Din această cauză, conform Înțelepților, vorbitorul de lașon hara a fost acoperit de lepră, fiind forțat să trăiască ca un paria în afara taberei. Pedeapsa a fost în conformitate cu fapta.

     Ce este atât de special la persoana suferindă de tzara’at că scrie în Tora: „ Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără”. Cel Sfânt, Binecuvântat să Fie a spus, „Din moment ce această persoană a căutat să creeze disensiuni între soț și soție, sau o persoană și vecinul său, [el este pedepsit prin separarea de comunitate], din această cauză fiind scris, „Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără”.

      Vorbirea, în iudaism, este fundația creației, revelației și a vieții morale. Este chiar aerul pe care îl respirăm ca ființe sociale. De aceea există afirmația în Proverbe (18:21) „Moartea și viața sunt în puterea limbii”. În mod similar, și versetele din Psalmi „Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare” (Ps. 34:13–14)!

      Iudaismul a apărut ca o serie de întrebări: Cum pot ființe omenești finite să fie conectate la un Dumnezeu infinit? Cum pot fi conectați unul la celelalt? Cum poate exista cooperare, colaborare, acțiune colectivă, familii, comunități și o națiune, fără folosirea coercitivă a puterii? Cum putem forma relații bazate pe încredere? Cum putem salva omul din singurătatea lui sau a ei? Cum putem crea libertate colectivă astfel încât libertatea mea să nu fie cumpărată cu prețul libertății tale?

      Răspunsul este: prin cuvinte, cuvinte care comunică, cuvinte care leagă, cuvinte care Îl cinstesc pe Acel Divin și pe omul celălalt. Lașon hara, „limba rea”, prin otrăvirea vorbirii, distruge însuși fundația viziunii iudaice. Când vorbim pentru a-i discredita pe ceilalți, îi micșorăm, ne micșorăm pe noi și știrbim însuși ecosistemul libertății.

      De aceea Înțelepții iau lașon hara atât de în serios, de aceea îl privesc ca cel mai grav dintre păcate și de aceea consideră că întregul fenomen tzara’at, leprozie în oameni, haine și case, era modul prin care Dumnezeu îl stigmatiza și îl făcea public.

     Niciodată să nu tratăm limbajul cu ușurătate, sugerează Tora. Pentru că prin limbaj Dumnezeu a creat lumea naturală și prin vorbire creăm și menținem lumea noastră socială. Este atât de important supraviețuirii noastre ca aerul pe care îl respirăm.”

Acesta a fost articolul.
Mă aștept să fiu pus pe rug, asta este. După postarea cu „cum am scăpat de calvinsim?” mi-am pierdut o parte din cititori, după postarea cu Gabi Luncă încă o parte, acum s-au mai cernut (cei care nu vor citi acest blog n-au ajuns cu cititul până aici, au dat close deja), sper că rămân cu cei mai înțelepți.

One Response to Limba rea (lașon hara), o înțelegere evreiască a termenului

  1. vesteabună spune:

    Încă o dovadă că boala leprei a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru împotrivirea față de Marele Preot este textul din 2 Cronici 26 , cu împăratul Ozia:
    „….Dar, când a ajuns puternic, inima i s-a înălţat şi l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în Templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii. 17 Preotul Azaria a intrat după el cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni de inimă, 18 care s-au împotrivit împăratului Ozia şi i-au zis: „N-ai dreptul, Ozia, să aduci tămâie Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron, care au fost sfinţiţi ca s-o aducă. Ieşi din Sfântul Locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu-ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.” 19 Ozia s-a mâniat. În mână avea o cădelniţă. Şi, cum s-a mâniat pe preoţi, i-a izbucnit lepra pe frunte, în faţa preoţilor, în Casa Domnului, lângă altarul tămâierii. 20 Marele preot, Azaria, şi toţi preoţii şi-au îndreptat privirile spre el şi iată că era plin de lepră pe frunte. L-au scos repede afară şi el însuşi s-a grăbit să iasă, pentru că Domnul îl lovise. 21 Împăratul Ozia a fost lepros până în ziua morţii şi a locuit într-o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului. ”
    Iar pentru că Marele Preot din Vechiul Testament este simbolul Domnului Isus, putem înțelege că răzvrătirea față de Domnul Isus este lovită de un păcat care duce la moarte.
    De ce nu direct de moarte?
    Probabil pentru învățarea altora, pentru ca toți să știe că Dumnezeu este un foc mistuitor și să se teamă.
    Am mai scris despre acest fel de a lucra al lui Dumnezeu aici:
    https://vesteabuna.wordpress.com/2013/03/14/pacatul-care-duce-la-moarte/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: