Inimioare de porțelan. Viața ca un puzzle. (9.)

…în zilele din urmă…oamenii vor fi…vânzători…!” 2 Timotei 3:1-4

(Cum a înfiltrat securitatea în familia noastră o informatoare „pocăită”!)
(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Vara lui 1989. M-a sunat sora mea într-o zi să-mi spună că prietena ei Ema vrea să-și cumpere mașină de spălat și o să mă caute să-i dau detalii. Asta pe scurt.
Pe larg?
Sora mea e mult mai mare ca mine, cu 10 ani, cam la fel prietena ei.
Faptul că „m-a sunat” era un mic miracol, era în 1989 vara și se aștepta pentru montarea telefonului ani sau decenii. Noi, eu și soția, care ne mutaserăm în acel apartament doar de un an, am primit brusc, prin iulie parcă, o hârtie de la poștă, că ni s-a aprobat instalarea telefonului. Copii pocăiți, învățați cu rugăciunea, ne-am pus pe genunchi și am mulțumit Domnului pentru „minune”. N-am bănuit nimic, deși puneam o pernă pe obiect când aveam adunare în living.
telefondisc
Care ați trăit vremurile știți, care nu, ați auzit cum era cu „băgatul telefonului”. La telefoane aveam o pilă, un șef pe-acolo, domnul Ilie, un văr de-al mamei, om spre pensie. Când am făcut cererea în 1988, ne-am dus și pe la el, dar nu ne-a putut ajuta cu instalarea, era cam tăcut, cam rezervat. După ce ni s-a aprobat instalarea în 1989 am trecut iar pe la domnul Ilie să-i spun bucuria, el nu s-a bucurat, m-a privit lung, lung și…și mai rezervat.
Mașinile de spălat automate se inventaseră în România tot pe-atunci și din banii de la nuntă noi ne-am cumpărat una. Mi s-a părut normal ca Ema să vrea și ea mașină de spălat automată, deși Ema nu era căsătorită și din câte știam, se dusese la o sectă din aia smerită, cu păr lung și fuste lungi. Doi câte doi îi zicea. Ema nu era din „familie de pocăiți”, pripășită prin Cluj de prin Moldova, era singura pocăită din familie, așa-i știam povestea.
Chiar și colegii de la serviciu într-o zi m-au întrebat de cum spală mașina (unul din ei a deschis subiectul) și m-am bucurat să laud minunile tehnicii, era clar că eram entuziasmat.
Mai mult, sora mea îmi spusese să am grijă că Ema vrea să-mi ceară bani împrumut pentru mașină și că nu sunt obligat să-i dau. Ne rămăseseră ceva bani de la nuntă, cam 10.000 de lei.
I-am dat banii lui Ema la prima vizită, 6000 parcă, fără mari rugăminți, eram puțin stânjenit, eram singur acasă, soția era la părinții ei, în Bucovina, urma să nască primul nostru copil. Ema a venit la noi acasă să vadă mașina, i-am arătat-o, i-am dat banii și s-a dus.
M-a sunat la scurt timp să-mi mulțumească călduros de bani, să-mi spună ce bine merge mașina , de cât e de mulțumită și cât de mult îmi mulțumește că am ajutat-o și că vrea să ne facă un cadou pentru ajutor. Având copil mic, Ema m-a sunat apoi să-mi spună că vrea să ne facă 3 farfurioare de porțelan în formă de inimă cu numele noastre pe ele. A insistat că așa vrea ea să fie recunoscătoare. N-am refuzat-o, am lăsat lucrurile să meargă.
M-a sunat iar să-mi spună că vine să-mi aducă 3-4 modele de farfurii să-mi aleg, că i-ar place soției mele? Deja mi se înfiripase gândul că ce se va bucura soția.
A venit cu o cutie de farfurioare albe diferite, am ales un model, dar ce păcat tocmai acel model nu era la nu știu ce ardere și trebuie să mai aștepte, dar are ceva asemănător, vine să-mi arate. Lucra ca pictor pe porțelan.
Și apoi a tot venit.
Odată să-mi arate ceva cu Calciu, dacă-mi place, apoi a zis că e mai frumos pe Cobalt.
Cu arderea variată și nepotrivită a venit de vreo 2-3 ori, cu alegerea nuanței iar de 2-3, cu modelul de floare tot așa.
Apoi vreo două vizite au avut ca temă dunga aurită de pe muchia farfuriei, că ce model îmi place. Eu nu eram pretențios? Uite așa arăta farfuria:
inimioaradeportelan.jpeg
Ne-a adus până la urmă inimioarele, 3 mărimi, le-am pus în bibliotecă, la loc de cinste, unde au stat ani de zile. Deja eram prieteni.
Nu mai țin exact minte, era deja toamnă, începuse școala, venise deja la Cluj soția cu copilul. La vederea copilului, Ema noastră cădea în extaz, nu înceta cu laudele, ba pe noi, ba pe copil.
Eram tineri (22 de ani) și căsătoriți, și cu copil, ea era în jur de 30 și necăsătorită.
De fiecare dată când venea, zâmbea larg din ușă, ne lăuda, ne aprecia, că „ce tineri suntem”, că „ce frumoși”, că „copii cu copii”. Ce mai? Ne-am împrietenit, ne vizita des, ne-a devenit foarte apropiată, mai ales soției. Avem zeci de poze cu ea, copiii o cunosc, rudele, cumnata, mama, tata, toți au știut-o.
Cu siguranță i-am dat cărți (ilegale atunci), ne-a știut aproape toate secretele.
S-a atașat de noi, dar n-am înțeles nimic atunci.
Au trebuit să treacă 22 de ani, să fac un drum la București, să-mi scot dosarul,… cât mi-au dat. Și să găsesc acolo că:
ema.png
Dar pe Ema n-am găsit-o în dosar.
Și nici pe alții ca ea.
N-am găsit nici o notă informativă.
SRI n-a dat la CNSAS decât ce-a vrut, copii din scrisori și citate din TO (Tehnică Operativă, adică ascultarea telefoanelor)
Și ce n-au dat, mi-a vorbit mai mult decât ce-au dat.
Ema noastră a rămas protejată de SRI…și alții: cei din bloc, cei de la facultate, cei de la fabrică, cei de la biserică. Toți.
Dar mai era un dosar nescris în capul meu, dosar din care vă citesc acum o filă, mai am vreo 20. Și cred c-a venit timpul să le enumăr. Protejez numele, nu de frică, ci din respect, poate într-o zi unul din ei se va pocăi și va regreta. Eu atunci nu voi avea cu ce să-i „pocăiesc” memoria.
Citez din 2016 ca să nu mă repet: „….când mă întorceam de la București după ce mi-am citit dosarul de la CNSAS.  ……
Atunci, pe valea Oltului, venind spre casă după ce am citit dosarul, frânturi din viața mea trecută se așezau ordonat ca un puzzle și deodată lucrurile căpătau sens, mi-am înțeles trecutul. Am înțeles că multe din întâmplările prin care trecusem erau croieli ale securității. Problema era că puzzle-ul meu nu se termina în 1989. (Nici dosarul nu se terminase atunci, fratele Cornel turna și în 1990, fără stres.)

……..
Ceva era straniu totuși, ceva și multe alte ceva-uri.
Lucrurile s-au legat pe valea Oltului, venind de la București și punând cioburi de istorie unul lângă altul. ”Fratele Cornel” din dosarul de la CNSAS, din 1989, semăna leit cu omul care îmi scrie acum în 2016 și care se lipise de noi prin 2003 parcă.
La zâmbet. La insistența de a fi prieteni. La lingușeală. Și la celelalte fapte.
Atunci în 2011, după ce am ieșit de la CNSAS, pe drumul spre casă de la București am vorbit cu omul care îmi scrie și i-am spus că m-am prins, că teatrul lui nu mai are rost, că el face ce făceau colegii lui înainte de 89, să ne lase! Și ne-a lăsat…pe mâini bune, pe mâna unui alt ”frate” al lui, de care ”ne-am prins” după încă un an, omul care m-a lăudat.
De atunci îmi tot scrie.
Acuma vine și mă amenință cu ”mulți frați”. Din păcate are dreptate. Și Domnul Isus ne-a scris că vor veni mulți, și apostolul. În numele Domnului desigur, (să nu vă gândiți la frații musulmani.) Nu, nu îmi scrie un taliban, pare doar.
Ce seamănă acești ”mulți frați” între ei!

Acuma, la sfârșit să fac traducerea evenimentelor legate de Ema: din piese împrăștiate, spre imaginea de ansamblu pe care nu noi o formam, ci supraveghetorii noștri.
aprobarea instalării telefonului a fost o primă măsură a Securității, pentru a putea fi supravegheați în plus
nevoia de mașină de spălat a fost „legenda”, cum se numeau în limbajul „gardienilor noștri nevăzuți” poveștile inventate pentru a ascunde adevăratele lor planuri
banii ceruți împrumut de Ema pentru mașina de spălat nu erau altceva decât motivul prin care ea să fie introdusă în mediul nostru, conform acestor instrucțiuni de la pagina 18 de aici:
serviciu.png
urmărindu-se realizarea „legăturii” dintre informator (Ema) și persoanele urmărite (noi) după o altă regulă, îndatorarea, conform paginii 14 de acolo:
indatorat.png
-telefonul primit de la sora mea (care nu avea habar de rolul ei) a fost primul pas din ceea ce se numea „înfiltrarea informatorului printr-o legătură a persoanei urmărite„, conform paginii 22 de aici.
-inimioarele de porțelan cu modelele, arderile, culorile, cobaltul și dungulițele aurite au fost motivul prelungit al legăturii, răspunsul îndatorării cică a informatorului față de noi, subiecte găsite la alte pagini în stufoasele instrucțiuni de aici, motive suficiente pentru vizite, telefoane și descusături.
     Dar la 22 decembrie a venit revoluția și toată construcția lor de relații nu a mai avut sens…o vreme scurtă.
Nenea Ilie de la poștă a murit la câțiva ani după revoluție de leucemie și când l-am văzut ultima dată m-a privit tot lung,..,ca un mut fără voie.
Laudele au fost elementul comun pe care-l primeam de la aproape toți informatorii mei: un cerc de „prieteni” printre care mi-am petrecut tinerețea, mi-am crescut copiii, de care m-am despărțit cu reală scârbă și despre care trebuie să dau acum relații la soacră, la rude, la frați, la copii: „da’ tu de ce nu mai ești prieten cu cutare?” „Laudele sunt cel mai periculos cadou”, mi-a spus un frate din cercul apropiat de fratele Moldoveanu, emigrat-scârbit în USA încă din anii 80, care venit la noi în vizită  după 2010 și fiind la noi acasă și omul care m-a lăudat, petrecându-ne seara împreună (am filmată întâlnirea) mi-a spus apoi la telefon că „cel mai periculos cadou este lauda”. Într-un târziu am înțeles: el înțelesese imediat că zâmbitorul meu prieten și „frate” este de fapt gardianul meu. Dar n-avea cum să-mi spună direct, pricepeam eu oare?
În toată „nuvela” mea am protejat identitatea persoanelor care, în afară de domnul Ilie, trăiesc toate și ceasul pocăinței lor mai ticăie încă.
De aceea n-am dat cu piatra, dar am dat cu pana avertizării și trezirii pentru cei ce ați ajuns la acest binecuvântat sfârșit.
(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: