Adunarea din Gulag, Siberia 1930-1940

Încerc să vă trezesc gustul de lectură, deși ar trebui să fie o poruncă: „aduceți-vă aminte de” cei ce v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Reproduc un fragment din autobiografia versificată a lui Pavel Vladâkin, un episod din lagărul Kolîma/Siberia, un loc unde au pierit un număr foarte mare de oameni, în jur de de un milion.
După ce am citit toate aceste 3 volume, m-am dus la internet și am găsit un număr uriaș de documentare pe subiect. Apoi mi-am comandat cartea:
mareateroare.jpeg
De o săptămână tot citesc, n-am terminat, are 600 de pagini.
Marea teroare stalinistă (1937-1938) sau marea epurare sau „ejovcina”(vremea lui Ejov) o socotesc o urgie profețită de Dumnezeu, căci precum urgiile din Egipt au precedat primul exod evreiesc, urgiile veacului XX au precedat cel de-al doilea exod.
Cititul merge încet pentru că fiecare capitol, fiecare paragraf chiar, descriu grozăvii pe care dacă le cauți pe net, le găsești mai înfiorătoare decât succinta enumerare a renumitului istoric. Epurarea cadrelor universitare, a intelectualității, prezentate în versificarea biografiei lui Vladâkin nu au fost cazuri izolate, ci fenumene de masă, urgii, milioane de oameni au murit în lagărele siberiene.
Și în acele locuri și timpuri…să-ți găsești adunare și frați?!

Duminică era cu soare. Vladîkin lemne a pornit
Pe deal a strânge pe mâncare Să schimbe-n lagăr revenit.

Dar nicio creangă nu găseşte, Fiind deja extenuat,
I se părea că dealul creşte Când îl trecea în lung şi lat.

Mergând spre lagăr pe cărare, După un dâmb el auzi
O melodie, o cântare Şi drept acolo se porni.

Mâhniţi, el vede: patru cântă În jurul unui rug micuţ,
La ei şi feţele cuvântă De suferinţe sunt avuţi.

Cântau cu triste sentimente, Fiind la feţe înnegriţi
De cele foarte reci segmente De timp de iarnă greu loviţi.

Vladîkin între dânşii locul Îndată şi l-a ocupat,
Arzând în inimă cu focul Din cer la cinci repartizat.

Şi ochii inundaţi de lacrimi Spre zări cereşti şi-a ridicat
Îndurerat de grele patimi Încet cu dânşii a cântat:

 

„Te-ndură, milă ai de mine,O luptă straşnică eu duc,
O, Doamne, vreau puteri divine, Ascultă ruga ce-Ţi aduc…”

Era o mică adunare De sus la care se credea
Că Salvatorul cu ardoare Pe fiecare îl privea.

Gândea Vladîkin, mii de îngeri La cânt cu dânşii se uneau,
Au mare preţ aceste plângeri Şi chinul ce îl sufereau.

Un paradox există mare, În inimi ei acum trăiau
Deplin confort şi desfătare, Deşi toţi arestaţi erau.

Şi Duhul Sfânt le-a dat putere Când unul în a lui cuvânt
A spus că Domnul în vedere, Pe vremi de negură şi vânt

Ne are-n marea îndurare, Deşi la moarte azi sortiţi
Suntem să mergem fiecare De frig şi foamete loviţi.

El cum pe Ştefan îl văzuse Şi pe Ioan la Patmos dus
Sau daţi la lei, cum alţi căzuse, A Lui ochi ne privesc de sus.

 

Noi steagul Lui de biruinţă Să-l ţinem şi în suferinţi,
Destin El veşnic, prin credinţă, Ne dă cu miile de sfinţi.

La urmă asta e cântarea Prin care şi-au însufleţit
Credinţa, dragostea, răbdarea Pe drumul greu de suferit.

Cu capetele jos plecate În cel timp nişte arestaţi
Treceau un ţol având în spate. Flămânzi şi prea împovăraţi,

Duceau un regizor din teatrul De stat de la Sankt Petersburg,
El nu a suferit dezastrul, Cum treburile lui decurg,

Se duse şi el după lemne, Ca toţi, pe pâine să le dea,
Dar îngheţat a fost, pe semne, Sărmanul, când se încălzea.

Fără de foc, în oboseală, Se zice, ei se încălzesc
Când biruiţi sunt de răceală Şi gerul nu îl mai simţesc.

Un alt grup doi pe deal găsise, În sanie îi aduceau,
Pe ambii mintea-i părăsise, În vorba lor se încurcau.

 

Privind la ei cu mulţumire Ai noştri fraţi s-au închinat,
Lui Dumnezeu de izbăvire Că zilnic grija le-a purtat.

Ei masa dragostei întinse — Un peşte cineva avea —
Pe drum făină altul strânse La brutărie când mergea.

Din sân al treilea pâine scoase, Făina fiartă e la foc,
Demult Vladîkin nu mâncase. Lui astăzi marele noroc

Îi răsări pe a sa cale Cu fraţii când s-a întâlnit,
Şi sacul greu ticsit cu jale Azi mai uşor a devenit.

La urmă au cerut cu toţii Credinţă până la sfârşit,
Apoi cu lacrimi şi emoţii, Cu dor de cer s-au despărţit.

Şi iar spre valea umbrei morţii Păşeşte el posomorât,
Unde sunt duşi să moară hoţii. În suflet foarte amărât,

Văzându-şi lagărul în faţă, Vladîkin iarăşi s-a rugat:
„Nu vreau nimic, nici zile, viaţă, Sunt, Doamne, prea împovărat.

 

Speranţele îmi sunt pierdute Şi orice vis e spulberat,
Ca sulul zilele avute Se strâng, le pierd neapărat.

Te rog, prin Kolîma trecută A mea credinţă la sfârşit
Să fie cerului plăcută, Mai mult nimic nu am dorit!”

(Epopeea siberiană, vol I, pag 275-262)

One Response to Adunarea din Gulag, Siberia 1930-1940

  1. vesteabună spune:

    Legat de Marea Teroare stalinistă, am găsit în cartea unei evreice din Rusia, Cuvânt cu cuvânt, Lilianna Linghina, un capitol care descrie vremea de atunci. Profit de ușurința aplicației Text Fairly de a scana cu telefonul pagini și de a le transforma în text pentru a pune aici tot capitolul. Nu corectez că nu prea am timp. Lucrurile se petrec în timpul războiului, 1941 parcă.

    Pentru grăbiți, o vraiantă scurtă:”Pe tot teritoriul țării se făceau arestări, era ridicat tot al doilea om, al treilea în cel mai bun caz. Nu era casă în care să nu fie cineva arestat în satele alea rusești, pe jumătate tătăreşti sau aproape în întregime tătăreşti; de fapt, populaţia nu prea era amestecată, satele erau fie ruseşti, fie tătărești, îi arestau naiba știe pentru ce, pentru fleacuri, Pentru un pumn de grâu, pentru întârzieri. Era și un decret, te arestau pentru zece minute de întârziere… Daricev, care avea acces la toate întrunirile lor de taină, mi-a explicat că la fiecare raion exista „un plan de arestări“ pentru fiecare lună, în care era prevăzut câţi oameni trebuiau ridicaţi. Spun asta ca să le aduc aminte celor care au uitat şi ca să-l afle cei care nu-l știu, adică tinerii. Plan de arestări pentru fiecare raion. Fără nici o legătură cu cine și ce a săvârșit. Orice greşeală era bună, orice abatere, cât de mică. Iar plasa interdicţiilor era atât de deasă, încât oamenii nu puteau să scape, laţul strângea de gât pe oricine. Practic fiecare om era un răufăcător, fiecare om încălca legea — era inevitabil. Așa că ridicau liniștiți în fiecare lună numărul necesar de oameni, și KGB-ul local îşi îndeplinea planul cu succes lună de lună. ”

    Acum, tot capitolul.

    „Gara din Kazan arăta cumplit. E de ajuns să închid ochii ca să-mi vină în minte imaginea oamenilor cu chipuri speriate, abrutizate, a mulțimii curgând în valuri, legănându-se într-o parte și-n alta. Oamenii stăteau înghesuiți unul într-altul ca-n tramvai. Mamei îi era frică să rămână singură, dar n-am avut ce face, am lăsat-o şi m-am dus, aşa cum am fost sfătuită, la sindicatul ziariştilor care se ocupa de repartizarea lor. Am acceptat ce mi s-a propus fără să crâcnesc. Mi-au oferit postul de secretar-şef (acum îmi vine să râd, fiindcă acolo erau doar doi angajați) la ziarul raional din satul Naberejniie Celni, devenit azi oraș. Ziarul se numea Zramia komunizma (Stindardul comunismului).

    Ca să ajungem la Naberejniîie Celni trebuia să luăm vaponul, nu era cale ferată până acolo. M-au ajutat să fac rost de bilete, eram foarte tânără, aveam douăzeci şi unu de ani, aveam ochi albaștri… în general, oamenii îmi săreau în ajutor.

    Am așteptat două zile pe chei, n-am dormit deloc, am stat în picioare fiindcă n-am avut pe ce ne așeza. ÎN-aveai loc să pui bagajele ca să dormi pe ele. Cum-necum am ajuns pe vapor.

    În general se fac două zile până la Celnt, noi am mers patru zile. Călătoria a avut și ceva romantic. Noapte sudică, vară, stele, stai toată noaptea pe punte… Era și un băiat interesant, fugit din Polonia, am intrat în vorbă cu el. Îmi plăcea aventura, și

    acum îmi place… Întreprinderea mea era riscantă, înfruntam o’ lume total necunoscută, n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă un ziar raional, despre ce înseamnă Rusia profundă, unde mai pui că era vorba de Tataria… Ţin minte ce-am simţit atunci: noaptea înstelată, fluviul Kama foarte lat, de necuprins — simţeam că lumea e nemărginită și noi rătăcim prin ea. Eram fermecată, dar și înspăimântată.

    Am ajuns la Naberejniie Celnî. Am lăsat-o pe mama la debarcader şi m-am dus să caut sediul ziarului raional.

    Satul era mic, avea o singură uliţă mare, strada principală, unde se aflau câteva case cu etaj, cu parterul de piatră și etajul din lemn, cum se construia pe atunci. Acolo își aveau sediul comitetul raional, comitetul executiv, mai era ceva, şi în rest — ca a ţară, în adevăratul sens al cuvântului. Mult praf, satul era așezat pe malul înalt al Kamei, în jurul lui numai păduri. Era frumos.

    Norocul mi-a surâs şi de data asta. Redactorul-șef, singurul de alfel, era un om minunat. Se numea Daricev. ÎI ţin bine minte. Era un talent înnăscut, învățase singur carte. Era foarte inteligent, talentat, avea vederi umaniste, ţinea la convingerile lui, era liberal, în plus, era pictor naiv, îmi plăceau mult picturile lui.

    Trebuia să găsesc o cameră. Nimeni nu voia să închirieze: le era frică de moscoviți. Am umblat, cred, pe la vreo douăzeci de case, nu m-au lăsat să intru. Nu prea era plăcut, însă Daricev mă încuraja, îmi zicea: „Nu-i nimic, Lilia, găsim noi ceva.“ Şi într-adevăr, am închiriat o cameră, la primul etaj, într-o casă de pe strada mare. Nu pe bani, ci pe lucruri. Nimeni nu voia bani, Proprietara, o femeie groaznică, mi-a zis: „Îmi dai în fiecare lună câte ceva din lucrurile tale — niște pantofi, o rochie, un pulover, Asta-i înţelegerea, cu condiția asta îţi închiriez camera.“ i zic: „Și când nu mai am lucruri?“ „Atunci pleci, îmi zice, N-am nevoie de banii tăi, ce să fac cu ei? N-au nici o valoare,“

    N-am avut de ales, Ne-am instalat acolo. Daricev mă întreabă: „Ştii să înhami un cal, să mergi cu căruța?“ Îi zic: „Vai de mine! De unde să știu?“ „Fără asta nu se poate, îmi zice. Ca să aduni date, trebuie să mergi în fiecare zi în alt sat, în alt colhoz.“ „Bine, zic, arătaţi-mi cum să fac, o să încerc.“ A reieșit că nu e chiar așa de greu, ce mai, am învăţat de la el într-o zi, Am reuşit chiar din a doua sau a treia zi, cu toată spaima că o să iasă calul din ham… Nu mă pricepeam deloc… în general, nu prea știam cu ce se mănâncă… Fată de la oraș, ba încă și cu căptușeală pariziană, pusă în situaţia să merg prin pădure ca să ajung într-un sat de tătari. Cu o căruţă şi un cal. Așa am mers, şi am ajuns în satul de tătari. Abia dacă vorbeau rusește. Oricum, de-ajuns ca să mi se explice la administraţia colhozului că recolta nu e strânsă, că nici nu poate fi strânsă, fiindcă băieții au fost luaţi la armată, iar fetele au fost mobilizate să lucreze la exploatările de turbă, că muncesc doar bătrânii, că nu-s destule furaje — într-un cuvânt, mi-au descris în culori sumbre falimentul colhozului.

    Am notat tot ce mi-au spus. Mi-au înhămat calul și am pornit înapoi. La un moment dat calul s-a oprit şi nu l-am mai putut urni din loc. Și a tot stat. Ce mă fac? Pădurile sunt sălbatice pe-acolo, te apucă spaima. Se întuneca. Am auzit un vuiet, era vântul. Mi-a trecut prin minte că o să înnebunesc dacă înnoptez în pădure. Atunci, mi-am ascuns fața în grumazul calului, am plâns, nu ştiam ce să fac. Şi deodată calul s-a urnit din loc. Cred că i s-a făcut milă de mine. Cum-necum am ajuns acasă. M-au ajutat să-l desham, îmi era greu s-o fac singură. Cu timpul am învăţat și treaba asta, care s-a dovedit a nu fi așa de complicată. În general obţii rezultate bune dacă ai antrenament — e o formulă grozavă. Îmi aminteşte de Bulgakov: „Bine vă mai apărați! — Orice se poate cu antrenament.“ Şi așa e, totul se obține cu antrenament, Şi uite că o rusoaică-evreică-fran ţuzoaică a reușit să înhame un cal şi să meargă cu căruța, a reușit să facă de toate.

    A doua zi dimineaţa mă duc la Daricev al meu și-i zic;

    „Colhozul se află într-o situaţie proastă, trebuie să tragem un semnal de alarmă!“ El îmi zice:

    — Ce-ţi veni? Pe cine interesează așa ceva? Uită tot, scriem imediat articolul „Recolta a fost strânsă la timp“.

    — Glumiţi? îi zic.

    — Nu, vorbesc serios, îmi zice.

    — De ce m-aţi mai trimis acolo? îl întreb.

    — Uită tot, în ziar trebuie să apară numai articole pline de optimism, speranță și perspective luminoase.

    — De ce m-aţi mai trimis acolo? îl întreb încă o dată. Lucrurile astea le puteam scrie stând la birou.

    — Cum de ce? îmi zice. Trebuie să te familiarizezi cu materialul articolelor, să-l cunoşti, să-l vezi la faţa locului.

    — Râdeţi de mine? îi zic.

    — Nici vorbă, de mers trebuie mers. Altfel, când mă întreabă cineva dacă mergem la colhozuri, eu ce răspund? Trebuie să pot răspunde: da, mergem. Pe urmă scriem noi ce trebuie scris. Asta-i tot. Așa facem.

    El mi-a văzut uluirea din ochi, eram consternată… Şi-mi zice:

    — La început am fost şi eu puţin intrigat. Până să vină războiul ne-am îngăduit oarece libertăţi — foarte puţine, trebuia să păstrăm totuși tonul optimist —, dar acum trebuie să scriem numai despre lucruri pozitive. La şedinţă ni s-a spus fără înconjur: numai lucruri pozitive. Şi că trebuie să mergem prin colhozuri. Şi o să și mergem, şi o să scriem numai de bine.

    Trebuie să spun că munca la ziarul raional şi viaţa în sat m-au făcut să înțeleg mai bine sistemul sovietic. Până să ajung aici, îmi închipuiam, ca mulți alții, că arestările și teroarea au legătură numai cu orașul, acolo unde e industrie, unde există un dram de conştiinţă. Nimic mai fals. Pe tot teritoriul țării se făceau arestări, era ridicat tot al doilea om, al treilea în cel mai bun caz. Nu era casă în care să nu fie cineva arestat în satele alea rusești, pe jumătate tătăreşti sau aproape în întregime tătăreşti; de fapt, populaţia nu prea era amestecată, satele erau fie ruseşti, fie tătărești, Îi arestau naiba știe pentru ce, pentru fleacuri, Pentru un pumn de grâu, pentru întârzieri. Era și un decret, te arestau pentru zece minute de întârziere… Daricev, care avea acces la toate întrunirile lor de taină, mi-a explicat că la fiecare raion exista „un plan de arestări“ pentru fiecare lună, în care era prevăzut câţi oameni trebuiau ridicaţi. Spun asta ca să le aduc aminte celor care au uitat şi ca să-l afle cei care nu-l știu, adică tinerii. Plan de arestări pentru fiecare raion. Fără nici o legătură cu cine și ce a săvârșit. Orice greşeală era bună, orice abatere, cât de mică. Iar plasa interdicţiilor era atât de deasă, încât oamenii nu puteau să scape, laţul strângea de gât pe oricine. Practic fiecare om era un răufăcător, fiecare om încălca legea — era inevitabil. Așa că ridicau liniștiți în fiecare lună numărul necesar de oameni, și KGB-ul local îşi îndeplinea planul cu succes lună de lună.

    Satul Naberejniie Celni e aşezat pe vechiul drum siberian pe care erau duși ocnașii. Se află acolo o foarte veche închisoare, folosită şi înainte de revoluţie, arată înspăimântător, are ziduri foarte groase, nu e mare, dar e foarte încăpătoare. Ferestrele casei în care închiriasem camera de la etajul întâi dădeau toate spre închisoare. Oamenii erau și acum mânați ca odinioară, pe același drum al pierzaniei. Am crezut că mă uit la un film de groază când am văzut pentru prima oară convoiul de arestaţi, escortați de soldați călare; oameni sleiți de puteri, arătau îngrozitor — în convoi erau numai femei —, fără încălțări, cu picioarele înfășurate în cârpe, cu un fel de traiste și sacoșe în mână, înconjurați de haite de câini. Am văzut asta cu ochii mei, și numai Dumnezeu ştie ce gânduri mi-au trecut prin minte despre sistemul nostru… În general, între ideea abstractă pe care ţi-o faci despre un eveniment și participarea efectivă la acel eveniment, participare afectiv-vizuală în cazul meu, e un zid de netrecut. Ştiam din auzite că oamenii sunt mânaţi în convoi; că sunt desculți, că se prăbuşesc fără vlagă, că sunt escortați de soldați călare și câini, dar să văd toate astea… Cum să spun mai | pe înțeles ce-am simţit? Vine un moment când, deși ai numai douăzeci și unu de ani, nu mai vrei să trăieşti, Simţi că nu mai vrei să iei parte la tot ce se întâmplă în jurul tău, când vezi că ‘ nelegiuirile săvârșite de oameni au ajuns până acolo, încât unii pot privi indiferenți pe cei osândiţi la chinuri. Nu mai vrei să participi la grozăviile astea, nu mai vrei să simţi nimic. Asta am simțit eu atunci: că nu mai vreau să trăiesc. Pe urmă m-am obișauit. Repet, te obişnuiești cu toate. Nu pot să uit însă primul convoi. Au urmat altele în plină iarnă. E inutil să mai adaug ceva. ”

    Cuvânt cu cuvânt, Lilianna Linghina, Editura Humanitas 2015, cap 25, pag 122-127

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: