Praxiologia creștină sau cum se pune căruța înaintea cailor. Proliferarea cântărilor experienționaliste, eliminarea cântărilor educative (duhovnicești) (4.)

Subiect greu.
Nici nu știu cum să încep, lăudând binele sau blamând răul?
Să arăt și să laud ce e biblic și bine și apoi să descriu și să combat ce e diabolic și rău sau invers?
Regulile didactice spun că prima dată se definește binele, apoi erorile lui.
Așa că înainte de a arăta anomalia, să arătăm norma.
Cântările, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament erau de 3 feluri distincte:
-cântări de laudă
-rugăciuni
-cântări care descriu faptele Domnului (cântări duhovnicești sau educative, cântări cu tâlc).
Aceste 3 feluri, chiar dacă sunt denumite așa cum sunt, toate au ca scop final învățarea, educația celor ce ascultă.
Leviții erau puși să cânte necurmat la templu cu scopul de a învăța pe cei ce aduceau jertfe acolo.
Psalmii erau cântați.
În Noul Testament cântările aveau chiar acest scop:
Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră.” Coloseni 3:16
Cântarea are ca scop învățarea în primul rând și apoi lauda.
Ca și rugăciunea dealtfel, prima dată da, „mulțumești lui Dumnezeu foarte frumos” dar trebuie și „celălalt să rămână zidit” prin rugăciunea ta.
Nicăieri nu se găsește în Biblie vreun exemplu când se cânta de gradul melodiei, nici concursuri de cântat nu sunt.
Textul rimat(poezia) și cântat(cântarea) e mai ușor de memorat, se șterge greu din cap.
Cântarea are și un rol juridic, de martor la proces.
Acum, scrieţi-vă cîntarea aceasta. Învaţă pe copiii din Israel s-o cînte, pune-le-o în gură, şi cîntarea aceasta să-Mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel. Căci voi duce pe poporul acesta în ţara pe care am jurat părinţilor lui că i-o voi da, ţară unde curge lapte şi miere; el va mînca, se va sătura şi se va îngrăşa; apoi se va întoarce la alţi dumnezei şi le va sluji, iar pe Mine Mă va nesocoti şi va călca legămîntul Meu. Cînd va fi lovit atunci cu o mulţime de rele şi necazuri, cîntarea aceasta, care nu va fi uitată şi pe care uitarea n-o va şterge din gura urmaşilor, va sta ca martoră împotriva acestui popor.” Deuteronom 31:19-21
De ce cântare, de ce nu doar text?
Ca să n-o șteargă uitarea.

Cântările care se cântă astăzi sunt expresia reducționismului teologic evanghelic, al experienționalismului. E valabil doar ce simt și cânt asta: „ce bine mă simt de când Domnul Isus e în viața mea, sunt extrem de fericit, El e tăria mea, nu mi-e frică în încercări, cu Tine Isuse e minunat,” …lucruri adevărate dealtfel.
Dar e puțin.
Aceste afirmații descriu o experiență, o trăire și nu au rol expres de învățare, tot așa precum bucuria manifestată de unul care știe tabla înmulțirii, poate fi un stimulent, dar cel care n-o știe, n-o va învăța privindu-l pe „știutor” cum se bucură.
E nevoie ca cineva să-i „cânte” lecția, e nevoie de un an de studiu, nu doar de bucuria paradei de la serbarea de sfârșit de an.
Sunt așa de puține cântări pe texte biblice, a scris Ioanid câteva, câteva a scris Moldoveanu și mai sunt. Însă nici acestea, așa puține câte sunt nu se cântă. Mai sunt psalmii, au fost versificați de Dorz și puși pe note de Moldoveanu, dar se cunosc doar 2-3.
Cele mai multe cântări care se cântă suferă de lipsa teologiei învățării Cuvântului. Să fie text biblic cântat. Sau, pe lângă celelalte să fie și din acestea.
Și există o explicație a acestei lipse: când aștepți ca educația creștină s-o facă Duhul Sfânt, nu te vei preocupa nici de mesajul transmis, nici de cel cântat, vei construi probabil „stări” și poate vei cânta cântarea „lăsați Duhul Sfânt să lucreze”.
Și în aceasta constă goliciunea de conținut a bisericismului: muzica s-a întronat ca maestră de ceremonii la o curte princiară nevăzută, curte în care se crede că prin muzică se face audiența la împărat.
Realitatea e mult diferită: prin muzică învățăm cuvintele împăratului, înțelepciunea Lui, ne schimbăm mintea până la calificarea și competența ca într-o zi să domnim cu El.
Crasa necunoaștere a Scripturii care se răspândește ca o molimă între evanghelici se datorează convingerii nătânge că nu e nevoie să avem convingeri ferme, se datorează acestui relativism care trage ca o mlaștină mințile spre confortabila și sinucigașa convingere că nu există un set ferm de învățături care trebuie învățate, ci doar stări și entuziasme bisericești.
Abandonarea accelerată a standardelor morale are aceeași subtilă pricină teologică: se presupune că omul ajunge „născut din nou” (un clișeu) prin transformare mistică instantă, nu prin învățare cu trudă.
Nu mai suferă nimeni pentru nimeni durerile nașterii.
Cartea „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley începe cu vizita unui grup de studenți la o „maternitate” imaginară unde copiii sunt concepuți artificial, în eprubete și condiționați chimic să devină genetic diferiți în funcție de scopul dorit, muncitori, soldați, genii, etc. Nu mai există familie, dragoste, sarcini și nașteri, nici durerile nașterii.
O dorință bună dealtfel, de a evita efortul, truda și procesele lungi, dorință perfect justficabilă în domeniul muncii și tehnologiei, însă dorința de simplificare devine sinucigașă atunci când se aplică la educație. Nu există scurtături în educație, nici soluții instant, toți ne naștem neînvățați și manualul complet și absolut care trebuie asimilat cu trudă și fără lipsuri este Biblia. Numai așa un om ajunge complet.
Noi trăim azi o parodie de creștinism, o formă a apostaziei.
Am vorbit azi la adunare despre cele două apostazii: apostazia evreilor și apostazia creștinilor.
Am arătat că amândouă apostaziile primesc o pedeapsă dublă, îndoită.
Și că această dublare a pedepsei se datorează unei vini duble: „…un îndoit păcat:
(1.)M-au părăsit pe Mine izvorul apelor vii
și
(2.) și-au săpat puțuri, puțuri crăpate care nu țin apă.
” Ieremia 2:13
Primul păcat este păcatul fizic, curvia fizică, vezi cazul Ghibeea din Beniamin(Osea 10:9) și Judecători 19, moartea țiitoarei levitului.
Al doilea păcat este idolatria: puțuri crăpate.
La fel Babilonul spiritual, Roma și fiicele ei vor avea parte de o pedeapsă dublă pentru același păcat dublu. „…întoarceţi-i de două ori cît faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea!” Apocalipsa 18:6
Pseudoeducația oferită de cântările experienționaliste se încadrează perfect socotesc eu la „puțuri crăpate”, dar puteți să le spuneți la fel ca imitația de închinare de la Betel și de la Dan: idolatrie. Culmea este că multe astfel de locuri poartă azi chiar acest nume: Betel (la mine în oraș sunt două Beteluri, dar unul este MULT mai idolatru decât altul). Au înlocuit izvorul apelor vii, Cuvântul lui Dumnezeu cu muzică din 3 fraze repetate în extaz fără cauză. Bisericism și apostazie a fost și în secolul XX când corurile, orchestrele și fanfarele erau regine în adunările evanghelice, dar degradarea la care s-a ajuns astăzi este o formă și mai evidentă a apostaziei.
Absolut toate pseudoversurile trupelor de laudă și închinare sunt repetări ale unor afirmații experienționaliste: trăiesc, simt, mă bucur, ador, respir, iubesc, etc… cu valoare educativă redusă.
Din păcate și predicile.
În schimb la ce se excelează este capitolul „motivarea dărniciei”, aici se pune logică din greu, argumente, exemple biblice, șandramalele funcționează cu bani.

(Toate postările din seria Praxiologia creștină aici.)

 

2 comentarii

  1. În multe sunt de acord cu cele scrise în articol. De asemenea, sunt deacord, că „se pedalează” mult pe ce simt și pe ce înțeleg. Dacă pe vremuri educația se făcea și prin cântare (vezi Col.3:16) unde prima parte a vers. spune despre belșugul Cuvântului din noi, care apoi trece la „Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cântări duhovnicești”.
    Din păcate azi nu se prea învață prin cântări. Cântările au devenit un soi de relaxare sufletească după o săptămână aglomerată, dar în niciun caz un mijloc de „învățați-vă și sfătuiți-vă”.
    Astfel de cântări nu au ce învăța.
    Trist.

    Însă legat de una din bisericile Betel din orașul dv., aici aș vrea să vă contrazic.
    Bănuiesc că în articol e vorba despre cea la intrare în Cluj dinspre Oradea, care este MULT mai idolatră decât alta.
    Cunosc bine de acolo câtiva oameni de bază în închinare, care nu se încadrează în evaluarea dv. Repertoriul lor în închinare conține foarte multe cântări cu miezi. Închinarea lor chiar se bazează pe Cuvânt și nu pe 3 fraze repetate, așa cum o expuneți în articol. Omul care este responsabil cu închinare îl cunosc foarte bine, am fost colegi la facultate, apoi ne-a și fost profesor de canto în aceeași facultă. Cunosc prea bine viața acelui om și nu cred că promovează „ieftinături” repetative ale celor 3 fraze.
    De asemenea îl cunosc bine pe unul din păstorii lor, pe MS. Cred că este omul lui Dumnezeu.

    Domnul să aibă milă de noi toți.

    Apreciază

    Răspunde

    1. A fost mult timp neaprobat comentariul dumitale, acum l-am slobozit.
      Între timp lăudații dumitale și-au dat în petic:
      https://vesteabuna.wordpress.com/2020/09/15/vorbire-in-limbi-falsa-cluj-5-septembrie-2020/
      Nu sunt preocupați de învățătură băieții, ei au în vedere comunitatea generatoare de venit, iar la tactici de construit și de muls comunități, da, sunt experți.
      Evenimentul cu TB a fost o eroare de strategie, chiar și pentru ei, dar au cultivat demult lipsa de discernământ, n-are nici măcar cine să-i tragă de mânecă. Fă o cântare pe tema asta, cânt-o pe voci, la cor! Asta ar merita! Te-ar asculta cineva?
      Cu tristețe!

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s