(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)
Alaltăieri s-au împlinit 29 de ani de când securiștii din orașul meu mi-au deschis dosar de urmărire.
Orice bucățică de hârtie cu text multiplicată sub orice formă devenise motiv de paranoia politică pentru comuniștii anilor 80 din secolul trecut.
Eu n-am știut de astea.
M-am comportat ca un om liber.
Mergeam la magazinul de articole foto de la etajul 3 din „Central”, cumpăram cantități mari de hârtie fotografică subțire, expirată.
Aveam laborator propriu de developat filme și fotografii (eram student la chimie la seral atunci), făceam și un ban din asta, dar neavând altă soluție de răspândit Cuvântul lui Dumnezeu, am început să editez și să multiplic tratate creștine.
Totul a mers bine o vreme, dar se apropia sorocul ca soția mea să nască primul nostru copil și pentru asta a plecat la socri în Moldova, eu am rămas la Cluj.
Era iulie 1989.
Îi scriam zilnic.
Având mai mult timp, am și lucrat la multiplicat mai mult.
Am avut ideea să-i trimit și ei prin poștă simplă două exemplare noi din „produsele” tipografiei mele.
Desigur, așa cum voi nu credeți acum, nici eu nu credeam atunci că toată corespondența românilor era supravegheată.
Dar era.
Plicul meu era cam grosuț când l-am pus la poștă prin 6-7 iulie 1989, nu am crezut că va da de bănuit. În cei doi ani de când ne cunoșteam cu soția, ne scriseserăm zeci de scrisori.
Verdictul apare la dosar.
(Îmi imaginez bucuria persoanei care a descoperit „materialele”.)
„Cele două materiale originale se fotocopiază și se pun în circuit”.
Concluzia ofițerului după o săptămână (la 13 iulie 1989) la deschiderea DUI a fost simplă:
((S) era departamentul securității care se ocupa de citirea corespondenței.)
Asta a fost ideea mea de acum 29 de ani, am rămas cu ea și nu mi-au putut-o scoate din cap.
Nu mi-am dat seama deloc că sunt supravegheat, am observat totuși unele ciudățenii, nu prea mari în plin comunism.
Una: din magazinul foto de la Central a dispărut hârtia fotografică „subțire, expirată”.
Vânzătoarea mă cunoștea și când am dat s-o întreb de ce nu mai este, mi-a întors spatele cu vădită furie. Am înțeles după 20 de ani.
A doua: pe lângă poze la evenimente, multiplicam calendare de studiu biblic, apoi așa-zisa revistă creștină, dar mai aveam și o afacere sezonieră cu felicitări făcute cu ajutorul unui film fotografic de 60 de mm lățime care nu se găsea tot timpul în magazine. Foloseam un număr mare de filme, zeci sau poate sute, nu mai știu. Cumpăram cam tot ce găseam în cele câteva magazine foto și cineva care mă vedea tot întrebând m-a trimis la depozitul de pe 6 Martie (azi Iuliu Maniu) la o doamnă maghiară, unde cumpăram direct cantități mari. Plăteam același preț ca la magazin, plus câteva ciocolate sau mici atenții rare (șampon din vest sau săpunuri), ca în comunism, îmi dădea la preț de magazin și făcea ea formele de trecere prin gestiuni. Nu era furt, nici evaziune, era o simplificare avantajoasă. Felicitările (imaginea unui trandafir roșu/negru) le produceam de crăciun și de 1-8 martie, îmi luam liber de la serviciu, lucram cu soția 20-21 de ore pe zi, apoi le vindeam cu 15 lei bucata la niște băieți maghiari care le vindeau cu 20 de lei la stand în Piața Libertății la coloane. Afacerea mergea strună.
Doar că la sezonul decembrie 1989, când m-am dus la doamna maghiară după filme, mi s-a trântit ușa în nas fără explicații.
După ce mia-m scos dosarul, piesele de puzzle ale vieții mele de atunci prindeau în peisaj.
Vasile, „prietenul” meu de la fabrică și coleg cu un an mai mare la facultate, s-a împrietenit cu mine chiar atunci în iulie 1989.
Știu bine data, pentru că tot atunci mi-au schimbat locul de muncă din echipa de 6-7, la o stație de pompe unde lucram singur, ca să pot fi supravegheat, „încadrat informativ” cum ziceau ei.
Vasile al meu venea la câteva zile cu electrocarul, după care era tractată o cisternă de 1000 de litri, să i-o umplu cu Metanol. După umplere povesteam o grămadă.
Eu făceam poze, și el făcea poze.
„Cum faci rețetele? De unde ai hidrochinona, dar metolul?”
Povești de chimiști?
La scurt timp, într-o zi, îl văd pe Vasile al meu că apare trăgând după el un fel de caricatură de cărucior caraghios pe care sărea un butoi gol de 200 de litri. Pe drumul plin de gropi era un spectacol de râs, ditamai viitorul inginer trăgând căruciorul prin fabrică.
„Ce-i cu tine? Unde-i cisterna?”
„S-a stricat”, mi-a spus sec, „am venit cu butoiul.”
De data asta venea zilnic, butoiul era mic, se golea repede. Cisterna nu s-a mai reparat.
Și iar stătea cu orele.
Povesteaaaaam.
Era așa de simpatic, îmi zâmbea tot timpul, la facultate fuma pe scări și venea la mine să mă salute în timp ce-mi legam bicicleta de gard. Tot timpul numai zâmbet.
Am ajuns să-i spun detalii, că am fotocopiat și o carte.
„Pot s-o văd?”I-am dus-o.
„Pot s-o citesc?” A luat-o.
Eu socoteam că-l evanghelizez.
Acum știu că i-a dat-o securistului. Poate această însemnare m-a salvat:
Mi-a adus-o înapoi la timp. Încă am cartea, este „Călătoria în contracurentului”, viața evreicei creștine Rose Warner, deținută la Auschwitz.
După revoluție l-am văzut pe Vasile pe scările facultății imediat la începutul semestrului 2 în anul 1990. L-am salutat vesel.
MI-A RÂNJIT CA UN CÂINE și nu m-a mai căutat, nici nu mi-a mai zâmbit.
Am înțeles după 20 de ani, ieșise din rol.
Prin el aflase securitatea tot, el știa și de felicitări, și de doamna de la Central, și de doamna de pe 6 Martie. Am fost așa de prost că i-am dat detalii. Era tare „interesat” de tot ce fac, mă asculta cu entuziasm, exclama râzând: „chiar?”, iar eu mă lăudam cum lucrez.
Apoi pleca cu butoiul, mâine venea iar, ținând butoiul cu o mână de râdea de el toată fabrica.
„Patriotismul” de informator cere sacrificii.
Acum mă gândesc că acele femei au avut cu siguranță probleme din cauza gurii mele sparte din prietenia cu zâmbitorul Vasile. Și-mi pare rău, aș vrea să le cer iertare, dar n-am cui.
Mâine am 10 ani de acest blog: „revista” pe care visasem s-o scriu.
Parcă visez și acum, nu-mi vine să cred.
Am 51 de ani, mai mult în urmă decât înainte.
Privesc mai mult peste umăr și mai ales pentru acești ultimi 10 ani, mulțumesc lui Dumnezeu.
Vă mulțumesc și vouă celor care ați citit până la capăt, vă provoc să vă faceți și voi partea așa cum este scris la Efeseni 4 că trebuie să fie trupul lui Hristos: „bine închegat și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură,….prin lucrarea fiecărei părți„, nu doar unii,…..sau unii….sau unii.
Aceast blog care mâine are 10 ani, „revista” din capul meu de acum 29 de ani e o parte din această lucrare prin care contribui și eu la zidirea trupului.
Cel mai mare câștig, dragul meu, ar fi să ai și tu lucrul tău, treaba ta, partea ta la închegarea, la legarea, la zidirea trupului.
Poate o revistă ca asta. De ce nu?
E așa de simplu.
(Citește tot serialul: Viața ca un puzzle!)
Vestea Bună 